Deschide meniul principal

Râșcovul veveriței

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Lactarius pallidus)

Lactarius pallidus (Christian Hendrik Persoon, 1797) este o specie de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Lactarius,[1] denumită în popor râșcovul veveriței.[2] Acest burete destul de răspândit coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește în șiruri sau cercuri mari, fără pretenție la sol, în păduri de foioase preferat sub fagi, mai rar de asemenea în simbioză cu carpeni și stejari. Apare de la câmpie la munte din (iulie) august până în octombrie (noiembrie).[3][4]

Lactarius pallidus
Fleischblasser Milchling Lactarius pallidus.jpg
Râșcovul veveriței
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Specie: L. pallidus
Nume binomial
Lactarius pallidus
Pers. (1797)
Sinonime
  • Agaricus pallidus Pers. (1797)
  • Galorrheus pallidus (Pers.) P.Kumm. (1871)
  • Lactifluus pallidus (Pers.) O.Kuntze (1891)
  • Lactarius pallidus f. minor (Pers.) Bres. (1901)
  • Lactarius compactus (Pers.) A.Blytt (1905)

IstoricModificare

Specia a fost descrisă pentru prima dată de renumitul savant Christian Hendrik Persoon sub denumirea actuală (2018) în cartea sa Tentamen dispositionis methodicae Fungorum din 1797. [5] În 1801, a redenumit-o fals sub genul Agaricus.[6] De acea, proeminentul om de știință Elias Magnus Fries a retransferat-o la genul Lactarius.[7] Totuși el nu figurează ca inițiator al numelui generic (ce se poate citi nu rar în cărți micologice), pentru că Persoon descrisese soiul cu taxonul corect deja în 1797. Celelalte încercări de redenumire sunt valabile sinonim, dar nefiind folosite, pot fi neglijate.

DescriereModificare

 
Bres.: Lactarius pallidus
  • Pălăria: are un diametru de 5–10 (14) cm, este cărnoasă, ușor elastică, inițial boltită cu marginea ușor pufoasă precum răsfrântă spre picior, devenind apoi din ce în ce mai aplatizată, adâncită în centru, nu rar chiar în formă de pâlnie, deseori ondulată, cu marginea goală și ascuțită. Cuticula este netedă, pe vreme uscată lucioasă, dar la umezeală unsuroasă, aproape vâscoasă și pătată în formă de picături. Nu este zonată. Coloritul variază între galben murdar, ocru-roz și maroniu deschis.
  • Lamelele: stau destul de înghesuite, sunt subțiri, inegale, dar nu bifurcate, arcuite, fiind inițial mai degrabă aderate larg la picior, lungindu-se în vârstă și devenind decurente de-a lungul lui. Coloritul este inițial gri-albicios, apoi poate fi rozalb, gri-ocru sau roz-ocru. La apăsare apar pete brune.
  • Sporii: sunt ovoidali până lat elipsoidali cu o mărime de 8-10 x 7-8 microni, ușor amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi), suprafața fiind presărată de negi mici care sunt crestat-reticulați. Pulberea lor este slab ocru-gălbuie. Basidiile cu 2-4 sterigme fiecare sunt cuneiforme până cilindrice și măsoară 40-50 x 8,5-11,5 microni. Cestoidele (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) sunt fusiforme cu o mărime de 55-60 x 7-8 microni.[8]
  • Piciorul: cu o înălțime de 4-8 cm și o lățime de 0,7-2 cm mereu mai scurt ca diametrul pălăriei, este neted, nu lipicios, cilindric, spre bază puțin subțiat și acolo pâslos, tânăr plin, apoi împăiat și la bătrânețe gol pe dinăuntru. Suprafața este de culoarea lamelelor, dar adesea cu nuanțe gri-rozalii, câteodată și pătat gri-brun.
  • Carnea: este destul de cărnoasă și ceva elastică, slab gălbuie, colorându-se după o secțiune longitudinală la marginea pălăriei precum la bază galben-ruginiu. Mirosul este slab fructuos, dar gustul, deși în primul moment plăcut, devine repede destul de amar și zgâriind în gât.
  • Laptele: nu are același calități ca carnea, ci este blând și rămâne alb, dar capătă nuanțe gri după uscare.[3][4]
  • Reacții chimice: Carnea se colorează cu anilină după două minute roz, apoi roșu, cu fenol mai întâi roșu de vin, apoi brun-purpuriu, cu guaiacol după 10 minute gri-lila, cu Hidroxid de potasiu încet gri-ocru, cu sulfat de fier imediat gri-verzui deschis și cu tinctură de Guaiacum după 20 de minute galben-verzui cu nuanțe gri.[9][10]

ConfuziiModificare

Râșcovul veveriței poate fi confundat preponderent cu specii asemănătoare necomestibile sau otrăvitoare, cu toate foarte iute precum cu 2 soiuri comestibile, dar nu prea gustoase. Exemple sunt: Lactarius blennius (necomestibil),[11][12] Lactarius circellatus (necomestibil),[13] Lactarius fluens (necomestibil),[14] Lactarius fulvissimus (comestibil),[15] Lactarius glyciosmus (necomestibil),[16] Lactarius mairei (ușor otrăvitor),[17] Lactarius pubescens (otrăvitor),[18] Lactarius pyrogalus (necomestibil),[19] Lactarius rufus (necomestibil),[20] Lactarius scrobiculatus (otrăvitor),[21] Lactarius uvidus (necomestibil),[22] Lactarius vietus (necomestibil)[23] și Lactarius zonarius (necomestibil).[24]

Specii asemănătoare în imaginiModificare

ValorificareModificare

Râșcovul veveriței este din cauza gustului său amar și zgâriind în mod normal necomestibil. Ciuperca este văzută în Scandinavia chiar otrăvitoare.[25] S-ar putea să conțină terpenoide în doze mici,[26] dar declararea ca specie toxică ar fi exagerat. Există și autori care o declară comestibilă.[27][28]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 512, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12081-0
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 438-439, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ C. H. Persoon: „Tentamen dispositionis methodicae Fungorum”, Editura Peter Philipp Wolf, Leipzig (Lipsiae) 1797, p. 64 [1]
  6. ^ C. H. Persoon: „Synopsis methodica Fungorum”, vol. 2, Editura Henricus Dieterich, Göttingen 1801, p. 431 [2]
  7. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 343 [3]
  8. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. 375
  9. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 539, ISBN 3-85502-0450
  10. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 454
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365/1, ISBN 3-405-12116-7
  12. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 336-337, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  13. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 370-371, ISBN 88-85013-37-6
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 304-305, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 382-383, ISBN 88-85013-25-2
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 362-363, ISBN 88-85013-25-2
  18. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 364-365, ISBN 88-85013-25-2
  19. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 84-85, ISBN 978-3-440-13447-4
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365/2, ISBN 3-405-12116-7
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 368-369, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 370-371, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 306-307, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 368-369, ISBN 88-85013-37-6
  25. ^ Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 416, ISBN 978-3-8354-1839-4
  26. ^ Pilzforum 123
  27. ^ Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 176, ISBN 978-1-4454-8404-4
  28. ^ Conoscere funghi

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928
  • Bruno Cetto, volumul 1-7, vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare