Wikipedia

Tricholoma ustale

specie de ciupercă

Tricholoma ustale (Elias Magnus Fries, 1818 ex Paul Kummer, 1871) din încrengătura Basidiomycota, în familia Tricholomataceae și de genul Tricholoma,[1][2] este o specie de ciuperci slab otrăvitoare care coabitează, fiind un simbiont micoriza, formând prin urmare micorize pe rădăcinile arborilor. O denumire populară nu este cunoscută. Acest burete destul de comun se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord în grupuri mai mari sau mici, adesea dense, în păduri umede și răcoroase de foioase și mixte aproape numai sub fagi, dar ocazional și în cele de conifere pe lângă pini. Apare și la câmpie, dar în primul rând de la deal la munte, preferat pe sol calcaros, din (august) septembrie până în noiembrie (decembrie).[3][4]

Tricholoma ustale
Bureți călărești de tipul Tricholoma ustale
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Tricholomataceae
Gen: Tricholoma
Specie: T. ustale
Nume binomial
Tricholoma ustale
(Fr.) P.Kumm. (1871)
Sinonime
  • Agaricus ustalis Fr. (1818)
  • Gyrophila ustalis (Fr.) Quél. (1886)
  • Agaricus fulvellus Fr. (1838)
  • Tricholoma fulvellum (Fr.) Gillet (1874)
  • Tricholoma ustale var. rufoaurantiacum Bon (1984)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare
 
Elias Fries

Numele binomial a fost determinat de marele savant suedez Elias Magnus Fries drept Agaricus ustalis în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae din 1818.[5]

Micologul german Paul Kummer a transferat specia corect la genul Tricholoma sub schimbul epitetului în ustale, de verificat în marea sa lucrare Der Führer in die Pilzkunde etc. din 1871.[6] Acest taxon este valabil până în prezent (2020).

Celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonime, dar nu sunt folosite și pot fi neglijate.

Numele generic este derivat din cuvintele de limba greacă veche (greacă veche τριχο=păr)[7] și (greacă veche λῶμα=margine, tiv de ex. unei rochii),[8] iar epitetul din cel latin (latină ustulare= a aprinde (a da foc), a arde,[9] datorită faptului că se decolorează negru după atingere.

Descriere

modificare
 
Fr.: Agaricus ustalis
  • Pălăria: are un diametru de 4-10 (15) cm, este cărnoasă, inițial semisferică cu marginea netedă răsfrântă în jos, apoi convexă, iar la bătrânețe convex întinsă și ondulată, deseori cu o cocoloașă foarte largă și turtită. Cuticula este netedă, nu rar cu fibrile incarnate radial, lucioasă, umedă, lipicioasă și unsuroasă, la umezeală slinoasă sau chiar vâscoasă. Se poate îndepărta de pălărie. Coloritul variabil poate fi gri-portocaliu până brun-portocaliu, de asemenea castaniu, fiind la margine mai deschis. Cu avansarea în vârstă devine din ce în ce mai închis, centrul aproape brun-negricios.
  • Lamelele: sunt destul de subțiri, îndesate, cu multe lameluțe intercalate, inițial arcuite, apoi aderate bombat la picior (numit: șanț de castel). Muchiile sunt pentru mult timp netede, devenind la bătrânețe ușor dințate. Coloritul, la început crem-albicios până palid ocru, schimbă cu avansarea în vârstă spre maroniu deschis sau brun-roșiatic, deseori cu pete ruginii.
  • Piciorul: are o înălțime de 5-9 cm și o lățime de 1,5-2,5 cm, este solid, fibros, cilindric, ceva conic spre bază, inițial plin, apoi gol pe dinăuntru și fără o zonă inelară clar vizibilă. Coaja pare netedă, este însă tapițată cu un desen ațos brun închis spre bază, fiind uneori pătată negricios. Coloritul suprafeței este spre pălărie albicios, devenind spre jos din ce în ce mai brun deschis până maroniu, dungile fiind mereu mai închise.
  • Carnea: este albă, ce se decolorează în urma unei tăieri maroniu, la bază colorată mai închis, fibroasă, fermă, având un miros în stadiu tânăr neremarcabil, apoi slab făinos precum un gust ușor făinos-pământos care tinde între blând și slab amar. Amărăciunea crește cu avansarea în vârstă a buretelui.
  • Specificitate: pălăria, lamelele și piciorul se decolorează la atingere brun-negricios până negru.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: prezintă spori slab elipsoidali până sub-globuloși, gutulați, netezi hialini (translucizi), neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod) și o picătură uleioasă mare în centru, având o mărime de 5,5 (6)-7,5 x 4,5-5 (6) microni. Pulberea lor este albicios-gălbuie până crem deschis. Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare, măsoară 27-45 x 6-9 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) lipsesc. Cuticula cu o grosime de până la 240μm constă din hife cilindrice de 2,5-5μm lățime. Sub-cuticula, aproape nediferențiată de trama, este alcătuită din elemente umflat clavate de 18-60 x 2,5-7 microni. Pigmenții sunt membranoși și incrustați în sub-cuticulă. Coaja cu hife de 2-5μm lățime, se găsesc în grupuri împrăștiate, deseori septate și brun închise cu elemente aproape cilindrice de 12-50 x 2,5-6 microni și pereți brun incrustați. Fibule lipsesc.[10]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[11]
  •  
    T. ustale, lamele și picior
  •  
    T. ustale tinere
  •  
    T. ustale mature

Confuzii

modificare

Specia poate fi confundată cu alte specii ale genului cu cuticulă posibil brună ca de exemplu: Tricholoma acerbum (necomestibil),[12] Tricholoma albobrunneum sin. Tricholoma striatum (otrăvitor),[13] Tricholoma aurantium (necomestibil),[14] Tricholoma batschii (otrăvitor, foarte amar),[15] Tricholoma focale (otrăvitor),[16] Tricholoma fucatum (comestibil, dar de valoare scăzută, carne slab gălbuie, miros de făină și gust identic, neamar, trăiește în păduri de conifere),[17] Tricholoma fulvum (necomestibil, carne galbenă, fără miros),[18] Tricholoma imbricatum (comestibil, trăiește în păduri de conifere sub pini),[19] Tricholoma pessundatum (otrăvitor),[20] Tricholoma populinum (comestibil),[21] Tricholoma portentosum (comestibil),[22] Tricholoma stans (necomestibil, destul de amar),[23] Tricholoma ustaloides (otrăvitor, carne albă care se decolorează după tăiere roșiatic până maroniu, miros de făină, gust asemănător dar ceva lutos-amărui, trăiește în simbioză cu fagi și câteva rășinoase)[24] și Tricholoma vaccinum,[25] sau chiar cu Tricholoma saponaceum (necomestibil),[26] Tricholoma sejunctum (necomestibil, trăiește numai în simbioză cu arbori foioși, nu se dezvoltă pe sol nisipos, ci pe cel calcaros și argilos, miros fructuos de castraveți, nu făinos, gust amar),[27], Tricholoma stans (necomestibil),[28] Tricholoma ustaloides (necomestibil, se dezvoltă în păduri de conifere pe lângă pini pe sol nisipos, cuticulă destul de vâscoasă, cu zonă inelară, miros făinos, gust destul de amar)[29] sau Tricholoma vaccinum (necomestibil),[30] dar chiar și cu letalul Paxillus involutus.[31]

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    !!!Paxillus-involutus!!!
  •  
    !Tricholoma acerbum!
  •  
    !!Tricholoma albobrunneum sin. Tricholoma striatum!!
  •  
    !!Tricholoma focale!!
  •  
    !Tricholoma aurantium!
  •  
    !!Tricholoma batschii!!
  •  
    Tricholoma fucatum
  •  
    !Tricholoma fulvum!
  •  
    Tricholoma imbricatum
  •  
    !!Tricholoma pessundatum!!
  •  
    Tricholoma populinum
  •  
    Tricholoma portentosum
  •  
    !Tricholoma saponaceum!
  •  
    !Tricholoma sejunctum!
  •  
    !Tricholoma stans!
  •  
    !Tricholoma ustaloides!
  •  
    !Tricholoma vaccinum!

Valorificare

modificare

Deși ceva amară, ciuperca este consumată din când în când, dar provoacă, ingerată în cantități mai mari, o intoxicație ușoară. Simptomele sunt predominant gastro-intestinale.[32][33]

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 158-159, ISBN 978-3-440-13447-4
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 294-295, ISBN 3-405-12081-0
  5. ^ Elias Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 2, Editura Gerhard Bonnier, Havniae 1818, p. 122
  6. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen” (Ghid pentru știința micologiei, fără ciupercuțe de mucegai și prea mici mucoase și nucleici), cu 80 de ilustrații litografice, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 130
  7. ^ Valentin Christian Friedrich Rost: „Deutsch-Griechisches Wörterbuch”, vol. 1, Editura Vandenhöck und Ruprecht, Göttingen, 1818, p. 276
  8. ^ Wilhelm Pape: „Handwörterbuch der griechischen Sprache - Griechisch-deutsches Handwörterbuch”, vol. 2, Editura Vieweg & Sohn, Braunschweig 1914, p. 76
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1232, ISBN 3-468-07202-3
  10. ^ Machiel E. Noordeloos, Th. W. Kuyper & Else Christine Vellinga: „Flora agaricina neerlandica”, vol. 4, Editura CRC Press, 1999, p. 126, ISBN 90-5410-493-7
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 160, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 328-329, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 84-85, ISBN 978-3-8354-1839-4
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 348-349, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 304-305 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  16. ^ Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 342-343, ISBN 88-85013-37-6
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 260-261, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 296-297, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 294-295, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 306-307, ISBN 88-85013-25-2
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 296-297, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 237, ISBN 3-8289-1619-8
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 294-295, ISBN 3-405-12081-0
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 302-303 - 1, ISBN 88-85013-37-6
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 86-287, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 288-289 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  28. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 237, ISBN 3-8289-1619-8
  29. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 338-339, ISBN 88-85013-37-6
  30. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 302-303 - 1, ISBN 88-85013-37-6
  31. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 100, 102, ISBN 3-426-00312-0
  32. ^ Pilzforum
  33. ^ Naturspektrum

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler: 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen”, ed. a 2-a, Editura Kosmos, Halberstadt 2014, 978-3440-14364-3
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Die Großpilze Baden-Württembergs“, vol. 3: „Ständerpilze. Blätterpilze I“, Editura Ulmer, Stuttgart 2001, ISBN 3-8001-3536-1
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tricholoma_ustale&oldid=14329131