Șerban Cantacuzino

Pentru alte sensuri, vedeți Șerban Cantacuzino (actor).

Pentru alte persoane purtând același nume de familie, vedeți Cantacuzino.

Șerban Cantacuzino (n. 1640 – d. 29 octombrie/8 noiembrie 1688) a fost domnul Țării Românești între 1678 și 1688. Era membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino^[5]. Mama sa, Elina (Ilinca), a fost fiica domnului muntean Radu Șerban (1602–1610) și a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni.

Date personale
Șerban Cantacuzino
Domn al Țării Românești

Născut	1640^[1]^[2]^[3]
Decedat	29 octombrie/8 noiembrie 1688 (48 de ani)^[3] București, Țara Românească
Părinți	Postelnicul Constantin Cantacuzino
Frați și surori	Stolnicul Constantin Cantacuzino
Copii	Casandra Cantacuzino Gheorghe Cantacuzino^[4] Balasha, Princess Cantacuzina-Craiovescu[*]^[4]
Ocupație	Domn
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Cantacuzino
Domn al Țării Românești
Domnie	1678 – 8 noiembrie 1688
Predecesor	Gheorghe Duca
Succesor	Constantin Brâncoveanu
Modifică date / text

În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. A negociat însă cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de turci. După moarte a fost succedat în domnie de Constantin Brâncoveanu.

Biografie

„ Aș avea multe de relatat de asprimea cu care Șerban Vodă guverna țara […] înainte de a cere audiență și a intra la Domn, boierii obicinuiau a da bacșiș pajului de la ușă, pentru a afla dacă Vodă e bine dispus și atunci, înainte de a intra, își făceau cruce, ca să poată trece spaima din care unii ieșeau chiar bolnavi. […] Să recunoaștem însă și partea bună a lui Șerban Vodă, care nu condamna la moarte fără judecata Divanului și fără consimțimîntul boierilor. Era un om vesel și civilizat și iubitor de străini, pentru cari era foarte generos. Intreținea și încuraja talentele și artele frumoase. Ajuta pe dascălii de limba greacă, în care fii de boieri învățau gramatica, retorica și filozofia. Introduse la Curte un sistem de viață mai civilizat; a fost primul care întrebuința tacîmuri de argint la masă. […] În general faptele sale erau călăuzite de idei generoase.”

“

”

— Revoluțiile Valahiei de Anton-Maria Del Chiaro^[6]

Origini

Șerban Vodă făcea parte din familia Cantacuzinilor, familie care a dat mai mulți domni ai Țării Românești și ai Moldovei. Această familie se asimilase atât de bine în țările române, încât ajunsese să se afle în fruntea partidei boierești care lupta pentru a restrânge influența familiilor grecești de curând venite. Tatăl lui Șerban Vodă, marele postelnic Constantin Cantacuzino, se însurase cu Elina, o fată a lui Radu Șerban Basarab, astfel încât fiii lui se simțeau oarecum moștenitori ai vechilor domni „pământeni”.^[7]

Conform unei informații prezente doar la Del Chiaro, preluată ulterior de Dimitrie Cantemir, Șerban ar fi „spurcat” patul lui Duca Vodă, motiv pentru care s-a refugiat la Țarigrad, unde a cumpărat domnia Țării Românești.^[8]^[9] Șerban a fost ridicat în scaun în 1678, și a intrat în București la 6 ianuarie 1679 (stil vechi).^[8]

Domnia

Șerban Cantacuzino - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891 după fresca din Biserica Sf. Apostoli

În 1683 a luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceștia din urmă au fost înfrânți. Șerban Vodă, ca și domnul Moldovei și principele Transilvaniei, fusese nevoit să însoțească armata turcă cu mica lui oștire. Cronicarii vremii spun că tunurile sale trăgeau cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați. Se mai află și astăzi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creștinii care se aflau atunci în armata turcă.^[10]

În anii 1684–1688 a realizat un joc diplomatic ingenios, încercând să contracareze tendințele expansioniste ale Habsburgilor în Banat și ale Poloniei în Moldova. Le-a propus turcilor să i se acorde ereditar tronul (prin transformarea țării în raia), totodată realizând contacte și cu Rusia și Veneția.^{[necesită citare]}

La 2/12 octombrie 1688 a trimis la Viena o solie, pentru închinarea țării la Imperiul habsburgic. Din solie făceau parte fratele său Iordache Cantacuzino (mare spătar), ginerele său Constantin Bălăceanu (mare agă), nepotul său de frate Șerban Cantacuzino (la acel moment biv vel căpitan; fiul lui Drăghici Cantacuzino) și Șerban Vlădescu (comis).^[11]

În plan intern a exercitat presiuni asupra conducătorilor catolici ai Câmpulungului, pentru a-i determina să treacă la ortodoxie.^[12]

Din activitatea sa în domeniile cultural, economic și edilitar se pot menționa următoarele aspecte:

A sprijinit înființarea mai multor ateliere de tipărit („tiparnițe”), iar sub auspiciile sale a apărut în 1688 faimoasa Biblie românească de la București.^[13]^[14]
Este ctitorul Mânăstirii Cotroceni.^[15]
A introdus cultura porumbului în Țara Românească, care la scurtă vreme a ajuns un aliment de bază.^[16]^[17]
A adus îmbunătățiri cursului Dâmboviței prin amenajarea unui lac de acumulare.^[18]
A deschis Podul Șerban-Vodă (mai târziu Podul Beilicului, astăzi Calea Șerban Vodă), una din primele străzi pavate (cu lemn) din București.^[19]
A înființat Hanul Șerban-Vodă, cel mai mare din București^[20]

Proiectele sale au fost continuate de urmașul său, Constantin Brâncoveanu.^{[necesită citare]}

Moartea

„Eșit-au cuvîntul atuncea și zicea cei mai mulți din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, frate-său, și Costandin logofătul Brîncoveanu, nepotu-său. De care vreun adevăr atunci nu să putea găsi, ce ea îndoire sau va fi, sau nu va fi; iar tîrziu, prin multă vreame trecută, s-au dovedit acest lucru că singur Costandin stolnicul au mărturisit că el au omorît pă frate-său Șărban vodă, precum vom scrie mai nainte mai pre largu. Însă după Șerban vodă au pus domn pă Costandin Brîncoveanul […]”

“

”

— Pasaj din Cronica lui Radu Popescu.^[21]

Șerban Cantacuzino a murit la 29 octombrie/8 noiembrie 1688.^[11]^[22] Ar fi fost otrăvit de frații Mihai și Constantin, ajutați de C. Brâncoveanu. Această ipoteză este menționată aluziv și dubitativ la Del Chiaro iar Ion Neculce o consideră zvon, în timp ce cronicarul Radu Popescu o considera fapt sigur.^[8]

Familie și urmași

Șerban Cantacuzino Vodă a avut două soții, Elina Cantacuzino Vodă și Maria Cantacuzino Vodă (n. Văcărescu). A avut următorii copii:^[23]

Bălașa, căsătorită cu Grigore Vlasto;
Ilinca, soția lui Barbu Urdăreanu;
Smaranda, căsătorită cu Grigorașcu Băleanu;
Gheorghe (Iordache) Cantacuzino (1673-1739), mare ban al Olteniei sub imperiali (din 1719);
Casandra (1676-1713), soția domnului Moldovei Dimitrie Cantemir;
Maria, soția marelui agă Constantin Bălăceanu;
Ilona, soția lui Ivan Kojin (boierul rus).

Istoriografie

Șerban Cantacuzino Vodă și soția sa Maria Doamna

Stema lui Șerban Cantacuzino

În vechea istoriografie românească, reprezentată de Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol, Nicolae Bănescu și N. Iorga, Șerban Cantacuzino a fost considerat întemeietorul Academiei domnești de la București. Această teză a fost însă abandonată ulterior, în lumina cercetărilor istorice ale lui Victor Papacostea. Pe lângă faptul că lipsesc documentele care să o confirme, atât Șerban (noiembrie 1686), cât și Constantin Stolnicul (1692) se plângeau de lipsa dascălilor greci pentru copiii lor.^[24]

Descendenții postelnicului Constantin Cantacuzino

Constantin
Cantacuzino

Elina
Cantacuzino

Stanca (căs.
Brâncoveanu)

Șerban
Cantacuzino

Constantin
Cantacuzino

Mihai
Cantacuzino

Alții

Constantin
Brâncoveanu

Ștefan
Cantacuzino

Sursă: Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura enciclopedică română

Note

^ Şerban Cantacuzino, Store norske leksikon
^ Cantacuzino Şerban, Bibliography of the History of the Czech Lands
^ ^a ^b http://genealogy.euweb.cz/balkan/cantacuz1.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ ^a ^b Genealogics
^ Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela (2021). Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic. Darkoprint, Ploiești. p. 103.
^ Del Chiaro 1929, pp. 93–94.
^ Neagu Djuvara (2002), O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 131.
^ ^a ^b ^c Cernovodeanu, Paul (1995), „Studiu introductiv”, În Cantemir, Dimitrie, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, București: Editura Minerva, p. 34
^ Cantemir, Dimitrie (1995), Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de Paul Cernovodeanu. Transcriere, traducere și indici de Emil Lazea, București: Editura Minerva, p. 3
^ Xenopol (1925), Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VII, p. 208.
^ ^a ^b Greceanu, Radu logofătul (1970), Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688-1714), Studiu introductiv și ediție critică întocmite de Aurora Ilieș, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 55
^ Alexandru Ciocîltan, Identitatea comunității germane din Câmpulung Muscel în secolele XIII – XVIII, în: Revista ERASMUS, nr. 13/2002.
^ Oana Oroș, „O carte fundamentală pentru limba română: Biblia lui Șerban Cantacuzino”, Historia, accesat în 3 iunie 2021
^ Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 206
^ George Potra (1934), „Averea lui Șerban Cantacuzino și întemeierea Mănăstirii Cotroceni”, Revista istorică română, IV: pp. 300–306 Mentenanță CS1: Text în plus (link)
^ Xenopol (1925), Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VII, p. 215.
^ Neagu Djuvara (2002), O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, pp. 132-133.
^ Ionnescu-Gion 1899, p.68
^ Ionnescu-Gion 1899, p.68
^ Ionnescu-Gion 1899, p.68
^ Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Țării Romînești, Introducere și ediție critică întocmite de Constantin Grecescu [Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Notă asupra ediției de Dan Simonescu, După decesul lui C. Grecescu, în perioada tipăririi lucrarea a fost îngrijită de Dan Simonescu și completată cu glosar și indice de Șerban Papacostea], în seria Cronicile medievale ale României IV, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1963
^ Rezachevici, Constantin (1989), Constantin Brâncoveanu. Zărnești 1690, București: Editura Militară, p. 33
^ Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura enciclopedică română
^ Cronț, Gheorghe (1966), „Începuturile Academiei domnești din București”, Materiale de Istorie și Muzeografie, IV: 16–17

Bibliografie

Del Chiaro, Anton-Maria (1929), Revoluțiile Valahiei, După textul reeditat de N. Iorga. În românește S. Cris-Cristian cu o introducere de N. Iorga, Iași: Editura Viața Românească, pp. 82–94
Potra, Gh. (1934), „Averea lui Șerban Cantacuzino și întemeierea mănăstirii Cotroceni”, Revista istorică română, IV: pp. 300–306 Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura enciclopedică română
Cantacuzino, Mihai (1902), Genealogia Cantacuzinilor, publicată și adnotată de N. Iorga, București: Editura Minerva
Zaborovski, Virgil (1925), Politica externă a celor trei principate: Țara Românească, Transilvania, Moldova, de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Șerban Cantacuzino și suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, București
Radonič, Ioan (iunie 1913), Situația internațională a principatului Țării Românești în vremea lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), Analele Academiei Române. Seria II. Tom XXXVI, pp. 949–971
Neagu Djuvara (2002). O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (ed. a IV-a revăzută). București: Ed. Humanitas. ISBN 973-50-0242-6.
Alexandru D. Xenopol (1925). Istoria românilor din Dacia Traiană. vol. VII (ed. a III-a revăzută). București: Ed. Cartea Românească.
G. Ionnescu-Gion - Istoria Bucurescilor, Socec 1899, p. 68

Legături externe

Anton Maria del Chiaro, Revolutiile Valahiei, Veneția, 1718 (ediția românească din 1929)

Predecesor:
Gheorghe Duca

Domn al Țării Românești
1678 - 1688

Succesor:
Constantin Brâncoveanu

[6c0c1494a6b7864f0c8487bdcc1af4f2-1] Şerban Cantacuzino, Store norske leksikon

[563360dbf85f1c4f8a50b1b4839fc4d1-2] Cantacuzino Şerban, Bibliography of the History of the Czech Lands

[b9b4120d0e6402b5f2b6b4744153a4ee-3] ttp://genealogy.euweb.cz/balkan/cantacuz1.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

[15a9ce51b7f50b2dcbf2a7823d47b1e9-4] Genealogics

[5] Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela (2021). Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic. Darkoprint, Ploiești. p. 103.

[6] Del Chiaro 1929, pp. 93–94.

[7] Neagu Djuvara (2002), O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 131.

[cerno-8] Cernovodeanu, Paul (1995), „Studiu introductiv”, În Cantemir, Dimitrie, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, București: Editura Minerva, p. 34

[9] Cantemir, Dimitrie (1995), Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de Paul Cernovodeanu. Transcriere, traducere și indici de Emil Lazea, București: Editura Minerva, p. 3

[10] Xenopol (1925), Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VII, p. 208.

[Greceanu-11] Greceanu, Radu logofătul (1970), Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688-1714), Studiu introductiv și ediție critică întocmite de Aurora Ilieș, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 55

[12] Alexandru Ciocîltan, Identitatea comunității germane din Câmpulung Muscel în secolele XIII – XVIII, în: Revista ERASMUS, nr. 13/2002.

[13] Oana Oroș, „O carte fundamentală pentru limba română: Biblia lui Șerban Cantacuzino”, Historia, accesat în 3 iunie 2021

[14] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 206

[15] George Potra (1934), „Averea lui Șerban Cantacuzino și întemeierea Mănăstirii Cotroceni”, Revista istorică română, IV: pp. 300–306 Mentenanță CS1: Text în plus (link)

[16] Xenopol (1925), Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VII, p. 215.

[17] Neagu Djuvara (2002), O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, pp. 132-133.

[18] Ionnescu-Gion 1899, p.68

[19] Ionnescu-Gion 1899, p.68

[20] Ionnescu-Gion 1899, p.68

[21] Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Țării Romînești, Introducere și ediție critică întocmite de Constantin Grecescu [Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Notă asupra ediției de Dan Simonescu, După decesul lui C. Grecescu, în perioada tipăririi lucrarea a fost îngrijită de Dan Simonescu și completată cu glosar și indice de Șerban Papacostea], în seria Cronicile medievale ale României IV, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1963

[22] Rezachevici, Constantin (1989), Constantin Brâncoveanu. Zărnești 1690, București: Editura Militară, p. 33

[23] Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura enciclopedică română

[24] Cronț, Gheorghe (1966), „Începuturile Academiei domnești din București”, Materiale de Istorie și Muzeografie, IV: 16–17

[5]

[1]

[2]

[3]

[4]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]