Wikipedia

Agaricus bitorquis

specie de ciupercă

Agaricus bitorquis (Lucien Quélet, 1884 ex Pier Andrea Saccardo, 1887), sin. Psalliota bitorquis (Lucien Quélet, 1884),[1] este o specie saprofită de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agaricus, numită în popor ciupercă albă termofilă,[2] scurt ciupercă termofilă,[3] bulgăre de zăpadă[4] sau șampinion de pavaj.[5] Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând solitar sau în grupuri mici cu preferință in totdeauna pentru solurile grele, în grădini sau pe pajiști, pe marginea de drumuri și străzi precum trotuare urbane, unde străpunge chiar și asfaltul. Timpul apariției este din mai până în octombrie (noiembrie).[6][7] Se potrivește excepțional pentru cultivare.

Agaricus bitorquis sin.

Psalliota bitorquis

Ciupercă albă termofilă, șampinion de pavaj
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Agaricus
Specie: A. bitorquis
Nume binomial
Agaricus bitorquis
(Quél.) Sacc. (1887)
Sinonime
  • Agaricus campestris var. edulis Vittad. (1835)
  • Agaricus coronatus Fr. (1874)
  • Psalliota bitorquis Quél. (1884)
  • Psalliota rodmanii Peck (1874)
  • Pratella bitorquis Quél. (1888)
  • Fungus rodmanii (Quél.) O.Kuntze (1898)
  • Palliota campestris var. edulis (Vittad.) Bres. (1931)
  • Agaricus edulis (Vittad.) Konrad & Maubl. (1948)
  • Psattyrella coronata (Quél.) M.M.Moser (1953)
Modifică text Consultați documentația formatului

Istoric modificare

 
Pier-Andrea Saccardo

Specia a fost menționată pentru prima dată sub denumirea Agaricus campestris var. edulis de micologul italian Carlo Vittadini în cartea sa Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi.[8]

În anul 1883 (confirmat 1884), micologul francez Lucien Quélet a transformat ciuperca, sub denumirea Psalliota bitorquis, într-un soi autonom în publicația sa Quelques especes critiques ou nouvelles de la Flore Mycologique de France, de verificat în jurnalul Compte Rendu de l'Association Française pour l'Avancement des Sciences.[9] Această denumire a fost folosită pentru multe decenii și mai este aplicată chiar până în prezent (2018) în cărți precum publicații micologice franceze și italiene.

Dar numele binomial valabil curent (2018) este cel dat de micologul italian Pier Andrea Saccardo în volumul 5 al marii sale opere Sylloge fungorum omnium husque cognitorum din 1887, anume Agaricus bitorquis.[10]

Au mai fost încercate destul de multe redenumiri, cu toate fără succes care sunt neglijabile, fiind însă acceptate sinonim. Cele mai importante sunt listate în înfocasetă, restul vezi la Index Fungorum: [4].

În România, buretele mai este și denumit nu rar Agaricus edulis.

Descriere modificare

 
Bres.: P. campestris var. edulis
  • Pălăria: are un diametru de 5-12 (15) cm, este cărnoasă și amenajată central peste picior, fiind în primul stadiu globuloasă și acoperită de vălul parțial, apoi semisferică cu margine răsfrântă către interior, prezentând uneori niște solzi, rămășițe ale acestui vălului. Pălăria se aplatizează destul de repede, devenind la bătrânețe aproape plană. Cuticula este netedă, mată și uscată, de colorit alb, dar primește odată cu vârsta sau pe vreme uscată un colorit gri-albui precum crăpături pătrate. De multe ori prezintă reziduuri lipite de pălărie: pământ, nisip sau fire de iarbă, căpătând un aspect gălbui.
  • Lamelele: sunt lungi, înghesuite, foarte subțiri și neaderente la picior, fiind inițial rozalbi, acoperite inițial de o cortină groasă și albuie (rest al vălului parțial), schimbând coloritul apoi în roz, odată cu maturitatea gri-lila și la bătrânețe aproape negru-purpuriu cu muchii alb-flocoase.
  • Piciorul: El are o înălțime de 6-9 cm, o lățime de 2-3,5 cm, este și rămâne alb, plin, foarte robust, cilindric precum ușor umflat la bază, neted, dar câteodată acoperit cu solzișori mărunți, prezentând o manșetă albă, anexată de tijă, dublă (de acea și epitetul bitorquis), destul de rezistentă, densă în special în partea inferioară care poate fi despuiată ușor în jos.
  • Carnea: este compactă, groasă și fermă, în pălărie și picior inițial albă, care se decolorează după tăiere repede slab brun-roșiatic. Buretele este de gust dulceag, cu note savuroase de nucă, având un miros plăcut de ciuperci („de șampinion”).
  • Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi, rotunzi până slab ovoidali, cu o dimensiune cuprinsă între 5–6,5 × 4–5 microni. Pulberea lor este de colorit maroniu-ciocolatiu.[6][7]
  • Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu anilină roșu, cuticula cu anilină în combinație cu acid azotic (=Reactivul Schäffer⁠(de)[traduceți]) roșu-portocaliu, iar lamelele cu naftolul α de asemenea roșu.[11][12]
  •  
    A. bitorquis, lamele, inel, picior
  •  
    A. bitorquis, secțiune longitudinală
  •  
    A. bitorquis tânăr
  •  
    A. bitorquis maturi
  •  
    A. bitorquis bătrân
  •  
    A. bitorquis ieșit prin asfalt

Confuzii modificare

În mod general, acest șampinion poate fi doar confundat de începători sau prin neglijență cu alte specii Agaricus cum sunt de exemplu Agaricus abruptibulbus,[13] Agaricus arvensis,[14] Agaricus campestris,[15] Agaricus macrosporus[16] sau Agaricus silvicola[17] precum cu comestibila Calocybe gambosa.[18]

Altfel ar fi situația, dacă un începător ar confunda specia cu otrăvitorul Agaricus xanthodermus, a cărui carne este colorată mereu galben la bază, mirosind a iod, fenol sau cerneală.[19] sau chiar cu cele 3 soiuri letale Amanita phalloides, Amanita verna și Amanita virosa.

Specii asemănătoare în imagini modificare

  •  
    Agaricus abruptulus
  •  
    Agaricus arvensis
  •  
    Agaricus campestris
  •  
    Agaricus macrosporus
  •  
    Agaricus silvicola
  •  
     !! Agaricus xanthodermus !!
  •  
     !!! Amanita phalloides !!!
  •  
     !!! Amanita verna !!!
  •  
     !!! Amanita virosa !!!
  •  
    Calocybe gambosa
  •  
    Volvariella speciosa

Valorificare modificare

Ciupercile termofile se pot consuma fierte, oprite, prăjite, crude sau uscate, fiind deosebit de gustoase. Ele pot fi pregătite ca ciulama, de asemenea împreună cu alți bureți sau adăugate la un sos de carne.[20] Gustoase sunt de asemenea cu jumări de ou, prăjite în unt cu verdețuri, la grătar, ca umplutură pentru plăcinte de foaie sau preparate în mod ardelean (seu de porc, ceapă, ciuperci tăiate, morcov, păstârnac, boia ardei, smântână).[21] Buretele firește poate fi conservat și în ulei, oțet sau saramură după ce a fost fript sau fiert.[22]

Cultivare modificare

Ciuperca albă termofilă este declarată iubitoare de cultură).[23]

Datorita faptului că suprafața pălăriei este netedă, cuticula fără scuame (numai în culturi), fiind și mai rezistentă ca alți șampinioni cultivați la virusuri, ciuperca se bucură de o preferință crescândă în acest domeniu și în România, deșii necesită la fructificare temperaturi mai ridicate față de exemplu Agaricus bisporus, în marja a 23° – 25° C, prezentând astfel un randament mai ridicat în privința costurilor.[24]

Ciupercile termofile pot fi cultivate în sistem intensiv industrial sau clasic-gospodăresc, în spații în care să se asigure necesarul termic fără consum energetic, acest lucru fiind posibil numai în timpul verii, când în majoritatea pivnițelor din țara noastră temperatura este favorabilă. Cultura intensivă se realizează în localuri special amenajate prevăzute cu instalații de încălzire, pasteurizare, sterilizare, ventilație și apă. Asemenea localuri pot fi construite și amenajate special pentru suprafețe mai mari de cultură. În localurile destinate culturii intensive, substratul nutritiv se așază în straturi plane, amenajate pe stelaje cu 2-4 parapete din prefabricate de beton, ori în lăzi din mase plastice sau lemn dispuse suprapus în cazul în care tipul tehnologic de cultură este bizonal sau multizonal.[25]

Note modificare

  1. ^ Mycobank
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ Denumire RO 3
  5. ^ Denumire RO 4
  6. ^ a b Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XVII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931, p. + tab. 825
  7. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 180-181, ISBN 3-405-12116-7
  8. ^ Carlo Vittadini: „Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi”, Editura Felice Rusconi, Milano 1835, p. 41 [1] [2]
  9. ^ Lucien Quélet: „Quelques especes critiques ou nouvelles de la Flore Mycologique de France”, în Compte Rendu de l'Association Française pour l'Avancement des Sciences, vol. 11, Paris 1883, p. 500
  10. ^ P. A. Saccardo: „Sylloge fungorum omnium husque cognitorum”, vol. 5, Editura „Sumptibus auctoris typis Seminarii”, (apoi R. Friedländer und Sohn, Berlin), Padova 1887, p. 998 [3]
  11. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 295, ISBN 3-85502-0450
  12. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 227
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  14. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 120-122, ISBN 3-426-00312-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 160-161, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 70-71, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 68-69, ISBN 3-405-12124-8
  18. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 128-130
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 170-171, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 112-113, ISBN 3-453-40334-7
  21. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 54-55
  22. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
  23. ^ Agricultura românească
  24. ^ Societatea Champignon SRL
  25. ^ Ing. Vasile Ciorcaș: „Unde pot fi cultivate ciupercile albe termofile - Agaricus edulis”

Bibliografie modificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumele 1-4 (vezi la note).
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Ioana Tudor: „Cultura Ciupercilor Pentru Începători”, Editura Nomina Lex, București 2010
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe modificare

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Agaricus_bitorquis&oldid=14500643