Formațiuni politice românești în secolele IX - XIII[1]

Brodnicii (rusă Бродники, Brodniki) au fost un popor menționat în secolul al XIII-lea în Moldova, de origine necunoscută.

Populația, ce se întindea pe un spațiu însemnat, de la cnezatul Suzdalului până în sudul Moldovei, s-a aflat în relații politice strânse cu cumanii, cu care de altfel au participat la expediții militare în secolul al XII-lea. Brodnicii din zona Moldovei s-au aflat în atenția Regatului Ungariei împreună cu cumanii, în scopul de a-i converti la catolicism în Episcopia Cumaniei.

EtimologieModificare

Numele de brodnic provine de la substantivarea verbului бродить (a pribegi, a rătăci), etimologic având sensul de pribegi, hoinari.[2]

Dimitrie Onciul a intrepretat termenul slavic a însemna prod – „vad”, brod-nic – locuitor pe vad sau lângă un râu mai mare.[3]

Ilarie Mintici credea că etnonimul brodnic ar fi provenit din slavul brodeaha, brodnic înseamnând „a umbla necontenit”, „ciobani cu turmele de oi”.

OriginiModificare

Victor Spinei a considerat problema originilor extrem de controversată, aceștia fiind considerași slavi seminomazi, precum cazacii de mai târziu, români, cerchezi, obezi sau kasogi, berladnici, pecenegi, berindei, abodriți sau predenecenți, khazari amestecați cu ruși, o populație mixtă compusă din elemente slave, românești și turcice sau numai slave și românești. Tot istoricul a fost de acord că, de regulă, ipotezele privind originea brodnicilor se bazează pe argumente neperemptorii și sunt greu de acceptat.[4] Mai există ipoteza de origine româno-alană (Iași).[5]

Au fost considerați români de către istoricii Constantin C. Giurescu,[6] Ovidiu Drimba,[7] Gheorghe Popa-Lisseanu,[8] Alexandru Boldur.[9]

Emiterea părerii că brodnicii ar fi de origine românească se datorează îndeosebi unei transcrieri eronate făcute de editorii textului bulei papale din 1222, unde se confirmă donațiile lui Andrei al II-lea al Ungariei către teutoni[4] (vezi Țara Bârsei). În bula amintită, în loc de ad terminos Prodnicorum, cum apare și în actul regelui Andrei al II-lea din același an, ale cărui pasaje le reproduce întocmai, s-a inserat, – în mod greșit însă – ad terminos Blacorum, ceea ce, potrivit unor interpretări, însemna echivalența între etnonimele în discuție. Deși inadvertența de transcriere a fost remediată în alte ediții de documente, ipoteza similitudinii brodnicilor cu românii nu a fost părăsită, ignorându-se faptul că în cele două acte din anul 1222 este amintită și terra Blacorum. Desemnarea unui popor prin două nume diferite în cadrul aceluiași document ar fi fost evident fără sens.[4]

Pentru Pál Hunfalvy, faptul că cuvântul Brodnicilor e înlocuit cu cel al Vlahilor, acesta a emis părerea că brodnicii sunt de origine românească, astfel ideea lui Hunfalvy a devenit teză sigură pentru Radu Rosetti, Augustin Bunea și Romulus Cândea, care citează pentru aceeași teză și pe Nicolae Iorga.[3] Dimitrie Onciul a ales calea de mijloc, ținând cont de etnonimul slav, acesta a afirmat că sunt o populație mixtă, compusă din români și slavi.[3][10]

Istoricul Ioan Ferenț a afirmat că atât teoria lui Pál Hunfalvy cât și a istoricilor români și ruși inspiră nesiguranță datorită lipsei argumentelor, cât și faptul că există multe inexactități.[10] Ferenț a afirmat că nici românii și nici rușii nu erau nomazi în acea epocă și în acea parte a Europei, brodnicii însă prezentând toate semnele unui popor nomad, asemănător mongolilor și cumanilor.[10] Pe de altă parte, în anul 1147 sunt menționați pentru prima dată în analele rusești, tocmai pe malurile râului Oca, afluent al fluviului Volga, alături de cumani, ca aliați ai prințului rus Sviatoslav I al Kievului.[10]

În cazul în care aceștia ar fi fost români, potrivit lui Victor Spinei, cronicarul Niketas Choniates nu le-ar fi atribuit numele de bordoni, ci pe acela de vlahi, denumire sub care românii sunt menționați de mai multe ori în cronica sa.[4]

Între brodnici și cumani au existat legături politice strânse, atât prin vecinătatea teritoriilor locuite[4] cât și prin participarea împreună la aceleași expediții în 1146 (sau 1147) și 1186, iar în anul 1223 ajunși în tabere diferite. Spațiul unde au fost semnalați brodnicii era unul uriaș, între sudul actualei Moldove și cnezatul Suzdalului, cu o lungime de peste 1000 de km, arătând că duceau o viață seminomadă sau nomadă precum cea a cumanilor.[2]

După Spinei, tovărășia cumanilor și preferința brodnicilor pentru zonele de stepă din nordul Mării Negre, care în primul sfert al mileniului al II-lea erau locuite îndeosebi de neamuri turcice, ar putea arăta apartenența lor, la fel ca și în cazul berladnicilor, la familia populațiilor de origine turanică.[2]

DelimităriModificare

Hotarul apusean al țării Brodnicilor – terra Brodnicorum – se poate determina cu o oarecare aproximație din diploma regelui Andrei al II-lea al Ungariei, dată cavalerilor teutoni din Țara Bârsei în anul 1222, pentru a ratifica printre altele și noua cu­cerire a acestora în Cumania.[11] Teritoriul teuton din Moldova era descris astfel: „Țara care se întinde de la sfârșitul ținutului Kreuzburg până la hotarele Brodnicilor”. Se cunoaște faptul că partea transilvană a Kreuzburgului se afla la răsărit de Țara Bârsei, între Tărlungeni și Carpații de Curbură, iar țara dăruită de Andrei al II-lea cavalerilor teutoni se întindea de aici spre răsărit până Ia hotarele brodnicilor.[12]

Prin urmare, nu se poate afirma că țara Brodnicilor se afla „lângă hotarele ținutului Kreuzburg”, sau că se mărginea cu Transilvania, deoarece diploma din 1222 prezenta că între hotarul Kreuzburgului și țara brodnicilor se găsea la mijloc teritoriul moldovenesc al teutonilor.[12]

Astfel, știind că teritoriul teutonilor în Moldova se întindea de la Munții Carpați până la râul Siret, și cum la hotarul răsăritean al acestui teritoriu a fost menționată țara brodnicilor, rezultă că „termini Brodnicorum" coincide cu zona râului Siret.[12]

După alungarea cavalerilor teutoni și înființarea episcopiei cumane, întreaga cucerire teutonă din zona Moldovei a intrat în controlul diecezei conduse de episcopul Teodoric al Cumanilor; știind în continuare că teritoriul episcopiei era cuprins între Munții Carpați și râul Siret, hotarul răsăritean al țării brodnicilor se afla cu siguranță la râul Siret, care era totodată, pentru scurtă perioadă, granița extremă a suveranității maghiare.[12]

Regele Bela al IV-lea a scris, la 1254, către papa Inocențiu al IV-lea, că Regatul Ungariei e înconjurat la răsărit de Galiția (Haliciu), Cumania și Țara Brodnicilor[12] iar la sud de Bulgaria.[3]

Din scrierea aceasta, combinată cu diploma din 1222 și cu faptul că Țara Teutonilor se întindea spre răsărit până la râul Siret, istoricul Ioan Ferenț a conchis că Țara Brodnicilor începea cu malul stâng al Siretului și era așezată mai mult în sudul Moldovei, lângă Siretul inferior.[3]

MenționăriModificare

Pe la 1200, Niketas Choniates a menționat cu numele Bordones un grup de oșteni participanți alături de Scythians (cumani) la atacurile împotriva Imperiului Roman de Răsărit.[13][14]

În august 1227 papa Grigore al IX-lea îi cerea într-o epistolă episcopului de Strigoniu din Ungaria să determine convertirea la catolicism a populației din Cumania et Bordinia terra illis vicina.[15]

La 12 februarie și 28 aprilie 1238, Bela al IV-lea se intitula printre altele și rege al Galiției, Cumaniei și al Țării Brodnicilor: Regnum Hungariae...Ruthenorum, Cumanorum, Brodnicorum a parte orientis, Bulgarorum....[16][17]

O scrisoare din 11 noiembrie 1250 a regelui Béla al IV-lea al Ungariei către papa Inocențiu al IV-lea făcea cunoscut că tătarii percepeau tribut în teritoriile din vecinătatea regatului acestuia: que ex parte Orientis cum regno nostro conterminantur, sicut Ruscia, Cumania, Brodnici, Bulgaria.[15]

Brodnicii nu au lăsat dovezi ale existenței lor sau materiale scrise, fapt ce face identificarea lor dificilă. Choniates a făcut distincția între cumani și vlahi.[15] Denumirea brodnici a dispărut pentru totdeauna din izvoare odată cu marea invazie mongolă din 1241).[18]

După Spinei, teritoriul brodnicilor acoperea spațiile aflate astăzi în sud-vestul Bugeacului (astăzi în Ucraina) și județele Vrancea și Galați și probabil coasta dintre Nistru și Nipru.

Istoricul Alexandru Boldur a remarcat că brodnicii erau infideli față de catolici, fiindcă erau creștini ortodocși și nu păgâni, și că originea românească este acceptată de Nicolae Iorga, Romulus Cândea, A. Bunea și Radu Rosetti.[19]

Boldur a subliniat că Nicetas Choniates a scris despre ajutorul militar dat de bordoni adică de brodnici, românilor și bulgarilor din sudul Dunării la sfârșitul secolului al XII-lea în lupta cu Imperiul Roman de Răsărit.[necesită citare]

Voievodul PloscâneaModificare

Cel mai cunoscut brodnic a fost voievodul Ploscânea, care a participat cu oștenii lui la bătălia de la Kalka (31 mai 1223), de lângă Marea de Azov, de partea cumanilor și a prinților ruși în lupta cu tătarii conduși de Jebe și Subutai. La sfârșitul bătăliei pierdute de ruși în urma fugii cumanilor, Ploscânea, nefiind rus, i-a predat tătarilor învingători pe câțiva principi ruși aflați în preajma sa. Rușii predați erau acuzați că au măcelărit solia de pace a tătarilor. Titlul de voievod arată că organizarea brodnicilor era diferită de a rușilor[20].

În Cronica primară rusă sau Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor trecute se arată că brodnicii au participat în 1223 la bătălia de pe râul Kalka. Traducerea permite o dublă interpretare: Ploscânea poate să fi fost contra sau de partea mongolilor (tătarilor) în lupta acestora împotriva oștirilor aliate ale cnezilor Mstislav al Haliciului și Mstislav III al Kievului, precum și a marelui han cuman Kotian (Kuthen).[21][22] Dar în cronică se specifică: „Și acolo brodnicii erau cu tătarii, și acolo voievodul Ploscânea (...)”. Unii au făcut o traducere diferită: „Și acolo brodnicii erau cu tătarii, și al lor voievod Ploscânea” ceea ce ar putea însemna că Ploscânea era de partea tătarilor. Există și părerea că Ploscânea ar fi fost de partea slavilor dar la sârșitul bătăliei ar fi fost luat prizonier și utilizat ca parlamentar între tătari și slavi. După această bătălie, brodnicii nu au mai fost menționați în cronicile rusești.

Alte dateModificare

După unii cronicari, numele lor (exonim) înseamnă „cel care trece o apă”. Un posibil motiv ar fi că teritoriul brodnicilor se găsea la legătura dintre poalele Carpaților și gurile Dunării care avea o importanță economică majoră, asigurând accesul către coloniile genoveze.[23]

În 1216 erau semnalate cete de brodnici în serviciul cnezilor din Suzdal. Mai mulți autori fac diferența între brodnicii de pe Prut și cei de pe Don.[24]

NoteModificare

  1. ^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404
  2. ^ a b c Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 146
  3. ^ a b c d e Cultura creștină, anul XII, iunie-iulie 1923, nr. 6-7, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1923, pag. 159
  4. ^ a b c d e Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 145
  5. ^ O. B. Bubenok, Iassy i brodniki v stepiakh Vostochnoi Evropy (VI-nachalo XIII v.), Kiev, 1997.
  6. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Cugetarea - Georgescu Delafras, Bucuresti, p.149
  7. ^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1987, vol.2, pag.404,
  8. ^ G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor. 12, Brodnicii, Publisher "Bucovina", 1938,
  9. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei Editura Victor Frunză,București 1992, pag. 101
  10. ^ a b c d Cultura creștină, anul XII, iunie-iulie 1923, nr. 6-7, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1923, pag. 160
  11. ^ Cultura creștină, anul XII, iunie-iulie 1923, nr. 6-7, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1923, pag. 157
  12. ^ a b c d e Cultura creștină, anul XII, iunie-iulie 1923, nr. 6-7, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1923, pag. 158
  13. ^ Nicetae Choniatae, Orationes et epistulae, ed I, A. van Dieten (Berolini et Novi Eboraci, 1972, p.93
  14. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5, p.141
  15. ^ a b c I. O. Knyazky, Rus and the Steppe, Князький И. О., Русь и степь. Moscova: ed. Российский научный фонд, 1996, Capitolul 5, Polovtsians (Cumanii) ru
  16. ^ Hurmuzaki-Densușianu, Documente, I, 1, p.259-262; Doc. C. Trans., I, p. 345-346
  17. ^ Alexandru Gonța, Românii și Hoarda de Aur, 1241-1502,Editura Demiurg, 2010, p.25
  18. ^ Alexandru Gonța, Românii și Hoarda de Aur, 1241-1502, München, 1983
  19. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei Editura Victor Frunză,București 1992, pag. 101
  20. ^ Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei Editura Victor Frunză,București 1992, pag. 104
  21. ^ Cronica Novgorodului anii 1219-1232
  22. ^ Cum s-au aliat pentru prima dată românii cu rușii pentru a-i opri pe mongolii lui Genghis Han, 27 septembrie 2016, Dănuț Zuzeac, Adevărul, accesat la 28 septembrie 2016
  23. ^ Binder Pál, Antecedente și consecințe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV.) II.
  24. ^ Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei: teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică. Editura Cartier, Chisinau,2011, p.269

Vezi șiModificare