Corneliu Michăilescu

Autoportret publicat în Universul literar
( 22 aprilie 1928 )
Date personale
Nume la naștereCorneliu Mihăilescu Modificați la Wikidata
Născut[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedatnoiembrie 1965 (78 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
PărințiMihai Mihăilescu
Smaranda Sorescu
Frați și surori2
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiepictor
sculptor
jurist
publicist
profesor universitar[*]
arhitect
grafician[*]
scriitor Modificați la Wikidata
Activitate
PseudonimNeagu Paloș
Dinu Plopeanu  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea Națională de Arte București[1], Academia Regală de Artă din Florența[*], Universitatea din București  Modificați la Wikidata
PregătireCamillo Innocenti[*][[Camillo Innocenti (pictor italian)|​]]  Modificați la Wikidata
Mișcare artisticăcubism, expresionism, Avangardă, suprarealism, Grupul plastic Criterion, Grupul plastic 1934, Gruparea Contimporanul, Societatea Arta română, Gruparea Arta nouă, Sindicatul Artelor Frumoase  Modificați la Wikidata

Corneliu Michăilescu (n. , București, România – d. noiembrie 1965, București, România)[2] a fost un jurist, publicist, pictor, sculptor, profesor de arte decorative, arhitect (pentru propria locuință), scriitor de nuvele și grafician român.[3]

Corneliu Michăilescu a făcut parte mai mult de 30 de ani din viață publică și culturală a țării și s-a remarcat ca promotor de seamă al mișcării de avangardă din România interbelică. După cum pictorul însuși declara, intenția lui artistică presupune „realizarea sintetică a permanentului din natură”, precum și „realizarea de valori plastice pure – formă și culoare”.

Biografie modificare

Corneliu Michăilescu s-a născut la București în data de 20 august 1887, pe strada Luminii nr. 15. El a fost cel de al treilea băiat al lui Mihai Mihăilescu, inginer de profesie și inspector silvic din cadrul Ministerului Domenilor Statului. Mama sa se numea Smaranda, născută Sorescu. În perioada 1895 - 1899, Corneliu a urmat cursurile claselor primare de la Școala Sfinții Voievozi din București timp de un an, apoi un an în Mavrogheni, și doi ani în Clemenței.[4]

După absolvirea ciclului primar a urmat, între anii 1899 - 1906, școala secundară a Liceului Mihai Viteazul din București ( patru clase inferioare ) și apoi Liceul „Sfântul Sava” din București ( trei clase superioare ). S-a înscris în anul 1906 la Facultatea de Drept, Litere și Filozofie din București, urmând cursurile acesteia timp de doi ani, până în 1908. În toamna acestui an s-a înscris la Școala de Belle-Arte și a renunțat să mai facă facultatea de la Universitatea din București.[4]

În 1910 și-a făcut stagiul militar cu termen redus. A absolvit Școala de Belle-Arte în 1912 și timp de trei ani, 1913 - 1915, a plecat la Florența unde a participat la expozițiile anuale ale Societății de Belle-Arte din Florența ( Accademia di belle arti di Firenze ), cu un autoportret și două studii de cap în 1913, cu două studii de portret în ulei în 1914 și cu o compoziție în 1915.[4]

În iarna anului 1915 s-a hotărât să revină în România. A trecut prin Zürich și s-a întânit cu Tristan Tzara, Marcel Iancu și cu prietenii acestora. O dată cu intrarea în primul război mondial a României, Corneliu Michăilescu a fost mobilizat în anul 1916 la Regimentul 6 Mihai Viteazul. Cu ocazia luptelor care s-au dat la Brașov a fost luat prizonier de către armata austriacă și a fost internat în lagărul militar din Tuchel, localizat în Prusia de Sud. A fost eliberat în anul 1917. La încheierea păcii de la București din 1918 a fost eliberat din lagăr. Ca urmare a plecat în toamna lui 1918 din nou la Florența pentru continuarea studiilor de pictură.[4]

 
Catalogo illustrato - Esposizione Nazionale di Belle Arti nel Cinquantenario della Capitale - Roma 1920, publicat în 1921

În perioada 1919 - 1921 a urmat cursurile de gravură și acvaforte organizate de Accademia di belle arti, în clasa profesorului Camillo Inocenti. Cu ocazia Esposizione nazionale d'arte per il 3 cinquatenario del XX dicembre[A] din anul 1920 a participat cu trei lucrări - Sacerdotesse di Astarte, Donzo Mistica și Delusione. Corneliu Michăilescu s-a întors în România în 1922 și și-a deschis prima expoziție personală în sala Sindicatului Artelor Frumoase din București. A expus 4 desene în cerneală colorată, gravuri, litografii, 13 lucrări de grafică în alb-negru și 65 de picturi în ulei. Ca urmare, Pinacoteca Municipiului București i-a cumpărat două peisaje intitulate Certosa și Fiesole. Primăria sectorului IV Verde, a achiziționat lucrarea Parc din Florența. În același an a participat la Salonul Oficial cu două lucrări, Natură moartă și Păzitorii castelului, cea din urmă obținând Premiul I.[4]

A participat în 1926 la expoziția intitulată Un veac de artă românească cu o compoziție și la Salonul Oficial cu două compoziții ce purtau denumirea de Angelus și După bal. La Salonul oficial din anul următor a expus Buna Vestire și la Expoziția de artă românească care s-a organizat cu ocazia Congresului presei latine a participat cu o Natură moartă. În 1928 a expus la Salonul Oficial Construcție cu lampă și cofetieră și Călugărițe. La a VIII-a expoziție organizată de Societatea Arta română a avut cinci lucrări și la Expoziția dobrogeană din Constanța a expus șase peisaje. Pentru tabloul Construcție cu lampă și cofetieră a primit premiul al II-lea la Salonul Oficial.[5]

În anul 1929 a participat la Salonul Oficial cu o compoziție - Interior și la Salonul de toamnă a expus nouă desene realizate în tuș. La expoziția colectivă organizată de ziarul Facla în cinstea lui Filippo Tommaso Marinetti, a prezentat mai multe desene și lucrări realizate în ulei. La cele două expoziții organizate de Gruparea Arta nouă, cea din aprilie - mai 1929 și cea din octombrie, a avut patrusprezece desene în tuș și colorate și nouă în ulei. Ministerul Artelor a achiziționat cu ocazia expoziției din primăvară o lucrare.[5]

La expoziția Salonului Oficial din anul 1930 a participat cu două lucrări. Statul le-a achiziționat pe amândouă - Curaçao și Integral. A mai avut șase xilografii la Salonul de desen și gravură, compoziția Olimpia expusă cu ocazia Conferinței interparlamentare, șase lucrări expuse la Expoziția Fundației Culturale Principele Carol și șase tablouri cu care a participat la Al 5-lea Salon de belle-arte de la Chișinău. A participat la Expoziția de pictură românească de la Haga, Bruxelles și Amsterdam cu tabloul intitulat Ritmico nouă.[5]

În 1931 a expus două tablouri ( Simfonie în galben și Acorduri în oranj ) la Salonul Oficial din primăvară și cu cinci desene în tuș la Salonul de desen și gravură din toamnă. Tot în acest an a deschis a doua expoziție personală unde a arătat publicului patruzeci de desene douăzeci și nouă de lucrări în ulei și două acuarele.[5]

Bolnav fiind, în 1932 s-a retras în apropierea Bucureștiului în satul Băneasa. În 1933 a expus la Salonul Oficial tabloul Peisaj în Spania și unsprezece guașe pe sticlă la expoziția Grupării Criterion. Și-a construit o casă cu atelier la Cernica după propriile sale planuri. Aici a locuit până la sfârșitul vieții. A mai expus opt uleiuri în 1934 la Grupul plastic 1934.[5]

În anul 1937 a participat la Expoziția Universală de la Paris unde a expus în cadrul Secției de artă românească o Natură statică. La Salonul Oficial din 1935 a avut două naturi statice iar la expoziția Contimporanului șase compoziții. În 1936 a participat la Salonul Oficial cu trei peisaje din Balcic și Interior. În 1939 a prezentat la același salon lucrările Pești și Moș Toader.[5]

La Salonul Oficial din 1940 a prezentat un peisaj - În Spania și o natură moartă - Gutui. La Expoziția Italia văzută de artiștii români a expus lucrarea Peisaj italian. Anul următor are pe simezele Salonului Oficial compoziția Forme. La același Salon din 1943 figurează cu Peisaj italian - San Giurignan și la Expoziția Natură Moartă de la Căminul Artei din București a avut mai multe lucrări. A murit în luna noiembrie 1965.[6]

Viața artistică modificare

Imediat după terminarea primului război mondial, arta plastică din România a avut un moment de reviriment demonstrat prin apariția unui număr important de evenimente expozițiomale. Astfel, lunar, se înregistrau ca niciodată până atunci circa 15 - 20 de expoziții, chiar și în timpul verii. În acestea era etalat un mozaic de moduri stilistice de exprimare, dar și o mulțime de tendințe și opinii contradictorii, totul având un caracter de expoziții de târg, așa cum de altfel au fost categorisite de unii critici și cronicari de artă ai acelor vremuri. Din tot acest noian expozițional, una din ele a atras atenția prin ineditul ei, expoziția din anul 1922 a lui Corneliu Michăilescu. Aceasta a fost prima lui expoziție personală care s-a desfășurat în sala Sindicatului artelor frumoase din str. Corabiei nr. 6.[7]

La momentul anului 1922, Corneliu Michăilescu era un tânăr necunoscut amatorilor de artă, însă evenimentul expozițional nu era prima lui ieșire în public. Cu mai mulți ani în urmă, în timpul studiilor sale în pictură de la Florența a prezentat mai multe lucrări publicului italian la manifestările anuale ale Grupării Artiștilor Independenți din Florența ( 1913 - 1915 ), ca membru fondator al acesteia. A participat de asemenea în anul 1920 la Expoziția Națională de Artă de la Roma.[7]

Istoricul de artă Petre Oprea a comentat expoziția lui Michăilescu din 1922, opinând că era una inegală și că ea reflecta tatonările de până în acel moment ale artistului. În expoziție se puteau vedea etapele parcurse și în același timp progresul pe care debutantul l-a înregistrat în stabilizarea și personalizarea tehnicii sale. Au existat câteva lucrări de început ca Pridvor în soare și Clopotnița veche care degajă o atmosferă romantică lucrată în culori crude și contrastante, cu forme difuze și volume vag conturate ca la impresioniști.[7] În alte câteva lucrări dintr-o etapă imediat următoare, apare o evidentă preocupare pentru decorativ în transpunerea unor motive preluate din basme și legende, vezi Dansul Salomeei, dar și influențe ale plein-airiștilor, vezi Umbrela roșie.[8] Se constată în lucrările lui Michăilescu și o evoluție în realizarea contururilor, ele jucând un rol preponderent în conceperea și organizarea compoziției, asta și datorită tendinței pe care o avea în asimilarea exigențelor tehnice ale cubismului. Petre Oprea a constatat că în acei ani artistul avea o disciplină riguroasă în redarea compoziției „... natura fiind prinsă energic într-o armătură de linii cu sens strict arhitectonic, delimitînd între ele culorile vii, pline de seva vieții”. Toate aceste calități dădeau picturilor un aer de liniște gravă, reprezentative în acest sens fiind peisajele Fiesole și Certosa, primul aflându-se astăzi la Muzeul Național de Artă al României. Cu toate ca artistul a avut parte de câteva cronici de artă favorabile și încurajări din partea apropiaților, el a decis să renunțe pentru o perioadă să mai participe la vreo expoziție. Motivul care l-ar fi animat în această direcție, în opinia lui Oprea, ar fi fost faptul că Michăilescu era în acei ani singurul pictor care a ales să se lase înrâurit de cubism. Oprea a considerat că artistul român a avut nevoie de un timp în care să asimileze în liniște tehnica, concepția și mesajul acestui curent artistic.[8]

După câteva luni care au urmat expoziției personale din 1922, Michăilescu a avut o confirmare privind justețea alegerii sale deoarece a văzut expoziția personală a lui Marcel Iancu din același an din luna decembrie, unde au fost expuse pe simeze o mulțime de lucrări cubiste. În anul 1923 luna noiembrie, M. H. Maxy a deschis o expoziție similară. Ambele manifestări expoziționale au fost primite cu rezervă de către public și critica de artă. Mediul artistic din România era dominat de către Tinerimea artistică, înființată cu douăzeci de ani în urmă. Lucrările realizate de Iancu, Maxy și Michăilescu erau în acel moment un protest adus direcției academico-idilice impusă de Tinerime, care ea însăși a devenit un fel de bastion al inerției. Tinerimea artistică, prin manifestările ei de după încheierea primului război mondial, încuraja o pictură de agrement, având pe simeze peisaje de basm, scene rustice și foarte multe flori.[8] Elocvent este interviul pe care l-a dat în anul 1927 președintele Tinerimii artistice, Kimon Loghi unui cronicar de artă de la revista Clipa, în care acesta a răspuns la întrebarea „care este idealul dumneavoastră în artă”. Acesta a răspuns că „... Deși fiecare dintre noi avem cîte un ideal în viață și mai cu seamă artiștii, totuși vremurile în care trăim sînt atît de vitrege, încît mare parte din idealurile noastre par înlănțuite. Poate că urmașii noștri să aibă luxul și norocul unui ideal, trăind o viață mai liniștită și îndepărtată de nevoile aspre ale vieții. Deocamdată sîntem siliți a ne mărgini îndeosebi la productivitatea accesibilă publicului. Aș vrea să văd, pe unul măcar din artiștii noștri care să se sacrifice astăzi, pentru idealurile mult trîmbițate dar nu-1 găsesc”[9].[10]

În 1918 a luat ființă o societate artistică intitulată Arta română, care lupta cu predilecție pentru o artă cu înaltă ținută civică și profesională. În 1928, Corneliu Michăilescu a comentat pentru artiștii fondatori ai Artei române că societatea „... trebuia să însemne forța vie a plasticii noastre, planeta în orbita căreia urma să graviteze orice element de valoare.[11]... Arta română după cum se știe, s-a născut. ca un îndoit protest în contra îmbătrînitei societăți Tinerimea artistică, rămasă în interiorui ocupat să cocheteze cu cultura germană. La naștere, deci, din două sentimente: din acela de emancipare a tineretului plin de exuberanța talentului gata să se reverse, pînă atunci sufocat și stăpînit de digurile strîmte ale egoismului celor bătrîni sufletește și din acela de a dovedi că pulsul vieții generoase bate nu numai pentru artă, ca pură expresiune a sensibilității, ci și pentru exprimarea unui ideal de cultură națională în care latinitatea își oglindește ființa”.[12][10]

Fondatorii Artei române, majoritatea au îndurat mizeriile războiului, ei fiind cei datorită cărora a luat ființă Sindicatul Artelor Frumoase. Așa cum a declarat Francisc Șirato în articolul Despre pictura românească de ieri și de mîine, artiștii s-au străduit să afle „... un mod de expresie, de tehnică, potrivit formelor neexploatate încă ale vieții și țării noastre”.[13] Ei încercau, așa cum afirma același Șirato, „... să zugrăvească adevărata imagine a vieții în toate manifestărlie ei, a locuitorilor și țării noastre”[14], deoarece „... relevarea individualului, printr-o spiritualizare sintetică o elementelor fizice, formă, culoare etc., din natură [ ar duce în mod firesc, n.a. ] la relevarea unui ideal artistic cu înțeles teluric”[15].[10]

Opera modificare

Michăilescu și mescalina modificare

 
Pudră de mescalină

Cronici și articole scrise de Corneliu Michăilescu modificare

  • Corneliu Michăilescu - Movimente artistice in Romenia, în La Fiamma, 28 aprilie 1921.
  • Corneliu Michăilescu - În jurul Salonului oficial. Spre a lămuri opinia publică, în Cuvântul, 11 iunie 1926.
  • Corneliu Michăilescu - Iarăși în jurul Salonului oficial. Tot despre lămurirea opiniei publice, în Cuvântul, 1 iulie 1926.
  • Corneliu Michăilescu - București, centru european de artă, în Viitorul, 1 octombrie 1927.
  • N(eagu) P(aloș) - Expoziția Teodorescu Sion, în Politica, 29 februarie 1928.
  • Neagu Paloș - Arta română, în Politica, 8 martie 1928.
  • Corneliu Michăilescu - Arta romdnă, în Politica, 18 martie 1928.
  • Corneliu Michăilescu - Constantin Brâncuși, în Universul literar, 22 aprilie 1928.
  • Dinu Plopeanu - Premiul național al plasticei românești, în Politica, 4 mai 1928.
  • Dinu Plopeanu - Ofensiva urâtului cu ocazia monumentelor răsărite pe piețele Bucureștilor, în Politica, 23 mai 1928.
  • Corneliu Michăilescu - Expoziția de artă franceză din Palatul Kiseleff, în Argus, 6 și 17 octombrie 1928.
  • Corneliu Michăilescu - Sindicatele profesionale. Sindicatul artelor frumoase, în Argus, 21 octombrie 1928.
  • Corneliu Michăilescu - Expoziția Dobrogeană. Primul Salon de artă din Constanța, în Argus, 15 și 18 noiembrie 1928
  • Corneliu Michăilescu - Expoziția Theodorescu-Sion, în Ultima oră, 9 aprilie 1929.
  • Corneliu Michăilescu - Permanentul plastic, în Ultima oră, 12 aprilie 1929.
  • Corneliu Michăilescu - Critica plastică, în Plastica românească, ianuarie 1935.

Corneliu Michăilescu a semnat cronici plastice cu pseudonimul Neagu Paloș și Dinu Plopeanu.[16]

In memoriam modificare

  • 1970 - a avut loc o microexpoziție la Muzeul de artă al Municipiului București și Colecția Simu urmată de o conferință, a fost organizată de Petre Oprea.[6]

Note modificare

  • A Expoziția menționată de Petre Oprea sub titlul „Exposizione nazionale d'arte per il 3 cinquatenario del XX dicembre[4] [sic!] nu a putut fi identificată încă de editorii acestui articol. Singurul semicentenar serbat cu mare fast în 1920 (dar nu a fost al treilea, ci primul!) a fost al Ocupării Romei în 1870, care a încheiat procesul unificării Italiei. Lui i-a fost închinată prima Bienală de la Roma, intitulată „Esposizione Nazionale di Belle Arti nel Cinquantenario della Capitale”. Catalogul a fost publicat în 1921 (M CM XXI).[n.r.]

Referințe modificare

  1. ^ a b c Ana Maria Măciucă - Corneliu Michăilescu un artist al României Mari (PDF), p. 99 
  2. ^ Petre Oprea (1972)... pag. 30-32
  3. ^ Lucian Goilă... pag. 4
  4. ^ a b c d e f Petre Oprea (1972)... pag. 30
  5. ^ a b c d e f Petre Oprea (1972)... pag. 31
  6. ^ a b Petre Oprea (1972)... pag. 32
  7. ^ a b c Petre Oprea (1972)... pag. 5
  8. ^ a b c Petre Oprea (1972)... pag. 6
  9. ^ Revista Clipa din 11 decembrie 1927
  10. ^ a b c Petre Oprea (1972)... pag. 7
  11. ^ Corneliu Michăilescu - Arta română, în Politica, 18 martie 1928
  12. ^ Neagu Paloș - Arta română în Politica, 8 martie 1928
  13. ^ Francisc Șirato - Încercări critice, București, 1967, pag. 28
  14. ^ Ibidem, pag. 33
  15. ^ Ibidem, pag. 28
  16. ^ Petre Oprea - Pseudonimele unor cronicari plastici (1875-1930), în Studii și Cercetări de istoria artei nr. 2 din 1966

Bibliografie modificare

Legături externe modificare