Gelu Ionescu

critic literar, istoric literar și eseist român
Gelu Ionescu
Date personale
Nume la naștereGheorghe Ionescu Modificați la Wikidata
Născut (85 de ani)[1] Modificați la Wikidata
Galați, România Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România
Flag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
Ocupațiecritic literar[*]
istoric literar[*]
eseist Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba română  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea din București

Gelu Ionescu, pe numele real Gheorghe Ionescu,[2][3] (n. ,[1] Galați, România) este un critic literar, istoric literar, eseist, cronicar cinematografic și memorialist român, care trăiește în Germania începând din 1983.[2][3][4][5]

A absolvit cursurile Facultății de Limba și Literatură Română ale Universității din București (1963) și a predat apoi timp de 19 ani (1963-1982) în învățământul superior, la Catedra de literatură comparată și teorie literară a aceleiași facultății.[3][4][5][6] În anul 1982 a emigrat în Franța, unde a cerut azil politic, și a lucrat în perioada 1983-1995 ca jurnalist la secția română a postului Radio Europa Liberă de la München.[3][4][5][6] După mutarea sediului postului de radio la Praga, și-a reluat cariera didactică după 13 ani de întrerupere și a predat timp de șapte ani (1995-2002) ca lector de limba și literatura română la Seminarul de romanistică al Universității din Heidelberg.[3][4][5][6]

BiografieModificare

Copilăria și studiileModificare

S-a născut la 8 iunie 1937 în orașul Galați,[2][3][5][7] în familia proprietarului agricol, licențiat în drept, Ghiță Ionescu, și a soției sale, Antoaneta (n. Constantinescu).[2][5] A urmat cursurile primare la Galați (1944-1949), cursurile gimnaziale la Școala Generală nr. 2 din Târgu Ocna și apoi cele secundare la Liceul Teoretic „Oituz”[2][5] (azi Colegiul Național „Costache Negri”)[8] din Târgu Ocna, pe care le-a absolvit în anul 1954.[2][9]

Anii adolescenței i-a petrecut în orașul Târgu Ocna, unde se mutaseră părinții săi.[10] Orașul adolescenței sale, care era în acea vreme un târg de provincie tipic moldovenesc „cu strada mare, frizeria, bodega și grădina publică (...), cu casele ascunse de pomi și flori, cu oameni, pe care se întipărise, fără ca ei să-și dea seama, acel profil al suficienței, naivității, al bunătății tîmpe, dar încurajatoare și generoase, al indiscreției și al incapacității de a pricepe «lumea»”, i-a stârnit ulterior „o nostalgie evident livrescă”.[10] Fața orașului se schimba în anii 1950, iar casa cu pomi a bunicilor săi a fost demolată pentru a face loc unui cartier muncitoresc.[10]

A frecventat timp de trei ani (1954-1957), fără a finaliza, studii de inginerie la Institutul de Mine din București, secția topografie minieră,[2] apoi a urmat cursurile Facultății de Limba și Literatură Română ale Universității din București (1958-1963),[2][5] avându-i ca profesori, printre alții, pe Tudor Vianu, Edgar Papu, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Boris Cazacu și Valeria Guțu Romalo.[10] Nu a avut prieteni în anii studenției, deoarece se temea să i se descopere adevărata origine socială (ascunsă în dosarul de la cadre), așa cum pățiseră unii studenți care fuseseră exmatriculați în urma unor ședințe publice de demascare, și a citit foarte mult.[10]

Cariera universitară din RomâniaModificare

După absolvirea studiilor universitare, a rămas în învățământul superior ca preparator, asistent și apoi lector de literatură comparată la Catedra de literatură comparată și teorie literară a aceleiași facultății (1963-1982),[2][3][7][11] fiind inițial asistentul profesorului Tudor Vianu,[10][12] alături de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu și Dan Grigorescu.[10] În anul 1974 a obținut titlul de doctor în filologie al Universității din București cu o teză despre Eugen Ionescu.[2] S-a împrietenit în acei ani cu Matei Călinescu, Victor Ciobanu, Mircea Martin, Vlad Georgescu, Roger Câmpeanu, Radu Cosașu, Laurențiu Ulici, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Ianoși, Mircea Zaciu[10] și Ion Negoițescu.[13]

Relația cu studenții a fost stimulatoare pentru profesorul Gelu Ionescu, oferindu-i ocazia să contribuie la modelarea caracterului lor.[14] Potrivit propriei mărturisiri, „contactul cu tinerii, cu studenții, a fost, pentru întreaga mea viață, extrem de stimulant, de reconfortant și dătător de vitalitate și optimism. O permanentă întinerire, cu atît mai resimțită cu cît înaintam în vîrstă. Plăcerea, bucuria, satisfacția plenară, alături de responsabilitatea adîncă dar nu sufocantă pe care mi le-au procurat actul de a învăța pe alții - sau iniția - a fost pentru mine fundamental”.[14] Printre studenții pe care i-a avut în cei 19 ani de carieră universitară în România se numără Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Mariana Marin, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Traian Ungureanu și Ioana Pârvulescu.[15]

Gelu Ionescu a simțit „dezghețul” politic din anii 1960 și a sperat că situația social-culturală a României se va schimba în bine.[10][15] În acei ani au început să ajungă în țară cărți și reviste din Occident, iar unii profesori tineri (precum Matei Călinescu, Vlad Georgescu și Ion Vianu) au plecat cu burse în străinătate.[10] Vremea dogmatismului ideologic părea că apusese, iar revistele literare (printre care Gazeta literară, Viața Românească sau Echinox) erau din ce în ce mai bune.[10]

Cu toate acestea, rolul politic al lui Ceaușescu a devenit curând „nefast”, iar, potrivit profesorului Ionescu, „mentalitatea rurală” a liderului comunist a deschis calea unui naționalism reacționar care cultiva ideea conspirației antiromânești și a necesității promovării „specificului” național în detrimentul valorilor occidentale, blocând astfel progresul României.[10] Gelu Ionescu a simțit sfârșitul acestui „dezgheț” la începutul anilor 1970,[10] când studiul său despre opera lui Eugen Ionescu a fost respins de la publicare de către Marin Preda, directorul Editurii Cartea Românească, pe motiv că dramaturgul francez de origine română „ne cam înjură”.[13]

EmigrareaModificare

Plecarea, rând pe rând, în străinătate a prietenilor Matei Călinescu, Ion Vianu, Ion Negoițescu și Vlad Georgescu l-a determinat pe Gelu Ionescu să ia hotărârea de a emigra,[13] hotărâre cu care familia sa nu a fost inițial de acord.[10] El a părăsit România comunistă[3][7][11] în noiembrie[12][15] 1982,[3][7][11][15] „din disperare”,[7] și a solicitat azil politic în Franța, iar ulterior s-a stabilit în Germania.[2][3][5]

În anul următor a fost angajat, la invitația prietenului său, Vlad Georgescu,[10] ca jurnalist la secția română a postului Radio Europa Liberă[11] de la München, lucrând în perioada 1983-1995 ca „Program editor”, apoi „Senior program editor”,[3][4][5][6][7] realizând emisiunile culturale săptămânale „Perspective europene” (despre actualitatea și perspectiva artelor în Europa)[6][7] și apoi „Actualitatea culturală românească”[3][4][6][7][11][13] (pe care a preluat-o de la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca)[7] și contribuind cu comentarii politice, sociale, culturale și literare în emisiunea „Actualitatea românească”.[3][6] A încercat să-și răscumpere prin emisiunile sale, potrivit propriilor afirmații, lașitatea de a nu protesta public împotriva regimului totalitar comunist din România.[15] Transcrierile emisiunilor realizate de el în cadrul programului „Actualitatea culturală românească” au fost depuse la Biblioteca Românească din Freiburg.[15]

Gelu Ionescu a obținut cetățenia germană în 1992[13] și a revenit în vizită în România pentru prima dată în 1993, dar nu a rămas în țară.[10] Sediul postului Radio Europa Liberă a fost mutat de la München la Praga, iar Ionescu a hotărât să rămână în Germania deoarece nu era interesat să realizeze programele din noua grilă a radioului și nici nu-și dorea să locuiască într-o țară din fostul bloc comunist.[14][15] Opinia sa cu privire la Praga a fost era una superficială, deoarece nu călătorise până atunci în capitala Cehiei, și i s-a schimbat radical doi ani mai târziu când a ajuns acolo, invitat de Victor Eskenasy Moroșan, și a descoperit „unul din cele mai frumoase orașe din Europa, un oraș în care e o plăcere să trăiești”,[14] iar mutarea sediului postului a fost considerată ulterior o măsură pozitivă, în ciuda micșorării programelor culturale.[15] Această situație l-a determinat însă pe Ionescu să ia în calcul intrarea pentru doi ani în șomaj și apoi pensionarea anticipată.[14][15]

Profesor la HeidelbergModificare

Invitația profesorului românist Klaus Heitmann[13][14][15] (pe care îl cunoscuse în România și care-i publicase teza de doctorat despre Eugen Ionescu în traducere franceză în colecția Studia romanica a Carl Winter Universitätsverlag)[14] de a ocupa postul de lector de limba și literatura română la Seminarul de romanistică al Universității din Heidelberg,[3][4][11][14][16] care rămăsese vacant prin pensionarea lui Sami Damian,[13][14] a venit la momentul oportun, iar Gelu Ionescu a acceptat în vara anului 1995 să-și reia cariera didactică după 13 ani de întrerupere.[14][15] El a predat timp de șapte ani la Universitatea din Heidelberg, până în anul 2002, când s-a pensionat.[3][4][5][14][15] A continuat să locuiască în tot acest timp la München, ca urmare a faptului că fiica sa, Domnica, refuza să plece de acolo, și a făcut săptămânal naveta cu trenul (aprox. 660 km) la Heidelberg, unde rămânea două sau trei zile.[14]

Profesorul Ionescu nu vorbea prea bine limba germană, așa că s-a folosit la început de limba franceză în predarea cursurilor de limba română, și a început să recitească literatura scriitorilor români clasici, îndeosebi a celor interbelici, pentru a putea preda operele cele mai semnificative în plan universal ale scriitorilor români.[14] Studenții cursului de limba română făceau parte din mai multe categorii: studenți romaniști care trebuiau să urmeze două semestre cursurile unei limbi romanice secundare (precum româna, catalana sau portugheza), studenți interesați în mod deosebit de limba română, tineri sași și șvabi originari din România care urmaseră cursurile unei școli românești și voiau să-și îmbunățească cunoștințele de limbă și români emigrați în Germania care alegeau limba omână ca obiect principal de studiu.[14] În afara cursului de predare a limbii române, se mai făcea la Heidelberg un curs și un seminar de literatură română, care era frecventat numai de studenții ce vorbeau fluent limba română (români emigrați în Germania sau sași și șvabi originari din România).[14] A predat la seminar poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia și Ion Barbu, nuvelistica și romanul lui Mircea Eliade, opera lui Ion Luca și Mateiu Caragiale, nuvela fantastică românească și figura țăranului în proza românească a lui Ioan Slavici și Liviu Rebreanu.[14] A invitat la seminar pentru a ține conferințe pe diverse teme, în virtutea tradiției, numeroși profesori sau scriitori din România, care se aflau prin Germania, precum Paul Cornea, Mircea Martin, Livius Ciocârlie, Monica Spiridon, Mircea Cărtărescu, Florin Manolescu, Matei Călinescu, Gabriela Adameșteanu, Horia-Roman Patapievici, Lucian Boia ș.a..[14]

A locuit în acest timp într-o casă veche de 200 de ani de pe strada Plöck – o stradă istorică de unde începe urcușul către Castelul Heidelberg și pe care locuiseră odinioară filozoful Hegel, filozoful și psihiatrul Karl Jaspers și compozitorul rus Borodin.[14] În timpul liber făcea zilnic plimbări solitare atât pe străduțele vechi ale orașului, cât și pe malurile râului Neckar („cel frumos și lin curgător, rîu romantic chemat de marea vîltoare a apropiatului Rin, fluviul cel majestuos și cosmopolit”), pe care-l traversa adesea pe Podul Vechi⁠(en) pentru a admira momentul înserării.[14]Mi se împlinea astfel un vis al meu din tinerețe – și anume acela de a mă «freca» zilnic de ziduri seculare, să dau cu ochii în fiecare dimineață de o biserică gotică⁠(en), de o casă din Renaștere – cum este faimoasa Casă a cavalerului⁠(de) din Piața Primăriei⁠(de), casă datînd din secolul al 16-lea, sau cele două fațade ale castelului distrus în mare parte de... Regele Soare. Am convingerea că marea cultură nu se naște decît în preajma vechilor monumente care-ți devin familiare, pe care le ai în preajma casei tale, încă din copilărie, o cultură care vine din vechimea ambientală”, cugeta profesorul Ionescu.[14]

Retras din activitate, Gelu Ionescu a suferit de depresie la începutul anilor 2000, tratându-se cu medicamente și fiind internat de două ori în spital (o dată cinci lună și a doua oară trei luni).[15] Primele simptome ale acestei boli au început să se manifeste încă din perioada când lucra la Radio Europa Liberă, mai precis după moartea prietenului Vlad Georgescu la începutul anului 1989.[15]

Activitatea literarăModificare

Gelu Ionescu a scris recenzii și articole de critică literară încă din perioada facultății, debutând în 1962 în paginile revistei Contemporanul, săptămânal politic, social și cultural al Consiliului Culturii și Educației Socialiste din Republica Populară Română.[16] A colaborat apoi la revistele Viața Românească, Cinema, Amfiteatru, România literară, Steaua[4][16] (unde a realizat cronica traducătorului în anii 1975-1980) și Caiete critice (la care a fost redactor coordonator în perioada 1975-1982).[16] A publicat până la plecarea din România două volume: vol. de studii și eseuri Romanul lecturii (1976) și vol. de critică și eseistică Orizontul traducerii (1981).[5][16] Prima sa carte a fost scrisă „inegal și cu stângăcii”, considera ulterior autorul cu un spirit autocritic, în timp ce a doua carte, care conținea o serie de eseuri despre traducerea în limba română a operelor unor scriitori ca Goethe, Tom Wolfe sau Gabriel García Márquez și celebra astfel Weltliteratur, este privită cu mai multă bunăvoință.[17]

A desfășurat o activitate intensă de istoric literar, remarcându-se prin editarea, în colaborare cu Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu și George Gană, a primelor 11 volume din seria de Opere ale lui Tudor Vianu (1971-1982) și prin îngrijirea și prefațarea unor antologii din teatrul lui Eugen Ionescu (1970), din povestirile lui Vasile Voiculescu (1975) și din scrierile de călătorie ale lui Tudor Vianu (1978).[16] S-a evidențiat ca unul dintre cei mai cunoscuți comentatori ai operei lui Eugen Ionescu,[11] cu privire la care s-a documentat în timpul unei călătorii efectuate la Paris în 1972 la invitația dramaturgului de origine română.[16] A participat cu două conferințe la colocviul „Ionesco” de la Cerisy-la-Salle, Franța (1978), care au fost publicate ulterior în vol. Ionesco – Situations et perspectives (1980), a scris o postfață la vol. E.Ionesco, Hugoliade (1982), precum și un studiu referitor la începuturile literare ale dramaturgului care a apărut într-o versiune scurtată în limba franceză intitulată Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco (1927-1940) mai întâi la începutul anului 1989 la Heidelberg[13][14][16] și apoi în versiunea integrală intitulată Anatomia unei negații în 1991 la București.[16] A contribuit, de asemenea, la volumele colective Ionesco – Situations et perspectives (Belfond, 1980) și E.Ionesco, Hugoliade (Gallimard, 1982).[4] Studiul dedicat lui Eugen Ionescu a fost reevaluat de autor, care i-a recunoscut ulterior doar o valoare documentară[15][17] din cauza „informației precare” la care avusese acces și a „spiritului autocenzurii” din epoca în care a fost scrisă.[17]

După căderea regimului comunist, Gelu Ionescu a colaborat din nou la revistele literare din România: România literară, 22, Vatra și Apostrof.[16] A publicat ulterior două scrieri autobiografice: Copacul din cîmpie (2003) și Covorul cu scorpioni (2006), în care a prezentat o galerie de personalități culturale românești atât din România, cât și din exil,[18] și prin care s-a dovedit a fi pasionat atât de literatură, cât și de muzica clasică.[11] Copacul din cîmpie, prima sa carte de memorii, este formată din capitolele „Istoria, istoria...”, „Doisprezece ani la Europa liberă”, „Șapte ani la Heidelberg”, „Răzlețe” și „Cărțile”, precum și din „Două scrisori” (una „spaniolă” și alta „bavareză”) adresate prietenului Ion Vartic, „Patru convorbiri” cu patru redactori din presa culturală românească (Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Tita Chiper și Svetlana Cârstean), comentarii referitoare la „memorialistica unor prieteni” (Mircea Zaciu, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu), perspectiva sa cu privire la polemica iscată în jurul lui Tudor Vianu și două eseuri (unul referitor la Eminescu și altul la Caragiale).[12]

Activitatea sa publicistică i-a fost recunoscută prin decernarea Premiului Uniunii Scriitorilor pentru debut (1976) pentru Romanul lecturii, a Premiului Uniunii Scriitorilor pentru critică și istorie literară (1991) pentru Anatomia unei negații[10][16] și a Marelui Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) pe anul 2003 la Târgul Internațional de Carte Bookarest din 2004 pentru Copacul din cîmpie.[5][10][18]

Opinii personale pe teme politice și literareModificare

Gelu Ionescu cultivă în scrierile sale un radicalism politic și etic, susținând că este necesară o revizuire a ierarhiei istoriei literare românești.[19] El evidențiază izolarea culturii române și sancționează provincialismul intelectualității românești, care conservă o mentalitate rurală „de lăutar bun numai pentru «bătuta locală»” („Poți fi pitoresc, poți smulge aplauze, dar a doua zi ai fost uitat – pentru că tu confunzi Călușul cu Divina Comedie”) și simte o „mândrie nătângă” în fața aceste izolări.[19] În plan politic, Ionescu condamnă antisemitismul, regimul comunist și încercarea de reabilitare a regimului antonescian, pe care o consideră dovada unei gândiri imature captive unui „naționalism și antisemitism oribil”.[19] Alte comportamente reprobabile în plan etic sunt, de asemenea, aservirea intelectualității unor regimuri totalitare în schimbul unor sinecuri și alte avantaje și perpetuarea la putere a unor indivizi care au servit anterior regimul comunist.[19] Ionescu a reproșat intelectualității românești că nu a revendicat o mai mare libertate în timpul regimului comunist și că a avut un comportament duplicitar pentru a nu-și pierde rangurile dobândite.[15]

Bun cunoscător al limbii franceze, Gelu Ionescu a trăit 40 de ani în Germania, mărturisind că, în ciuda faptului că și-a „frecat” zilnic ochii de zidurile medievale ale Heidelbergului, a rămas izolat în „ghetoul” intelectual al culturii române, neavând un contact direct cu elita intelectuală germană.[12] Profesorul mărturisea că a început să-și scrie memoriile încă din anul 1994, potrivit unui interviu acordat lui Al. Cistelecan pentru revista Vatra în 1996, și alesese deja titlul cărții: Copacul din cîmpie, deoarece susținea că într-o altă viață ar vrea să fie „un copac din cîmpie. Un copac secular, mare, solitar, rămuros, puternic, aproape invulnerabil, într-o cîmpie ușor vălurată”, ceea ce a fost interpretat ca o recunoaștere a faptului că a rămas un exilat până la sfârșitul vieții sale.[12]

Într-un interviu acordat jurnalistei Mihaela Crăciun la München și difuzat pe 2 august 2019 în cadrul emisiunii „Aici e Radio Europa Liberă” de la TVR Internațional, profesorul Gelu Ionescu descria astfel relația sa cu cultura română: „Nici un moment nu m-am gândit să mă despart de cultura română. Pur și simplu în ea exist, la ea raportez întreaga mea viață. [...] Nu voi fi niciodată altceva decât un intelectual – un scriitor – de origine și de limbă română, care a optat, din disperare, pentru exil. Această evidență mi-o asum fără exaltări de entuziasm sau autoadmirație, dar și fără lamentație sau nostalgii lacrimogene; fără a mă putea consola pentru neșansa de a nu mă fi născut în Occidentul european, într-o limbă, țară și cultură de mare circulație”.[7]

Criticul și eseistul Gelu Ionescu și-a exprimat îngrijorarea că societatea umană a viitorului se schimbă „radical, incomprehensibil de repede și cu urmări inimaginabile” și evoluează către „un fel de autism” ca urmare a progresului tehnic care-i transformă pe oameni în sclavi ai tehnologiei.[10] Creșterea rolului tehnologiei contribuie, în opinia sa, la reducerea capacității de gândire și a individualității oamenilor, transformându-i pe oameni în mase manipulabile și pe conducătorii politici în persoane mediocre, lipsite de conștiință morală.[10] Urmările schimbării modului de viață vor fi migrațiile masive și proliferarea terorismului.[10]

CărțiModificare

  • Romanul lecturii : [studii critice], Editura Cartea Românească, București, 1976;
  • Orizontul traducerii, Editura Univers, București, 1981 (ediția a II-a revăzută, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004);
  • Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco (1926-1940), Carl Winter Universitätsverlag, Heidelberg, Studia Romanica, 75. Heft, 1989;
  • Anatomia unei negații: scrierile lui Eugen Ionescu în limba română, 1927-1940, Editura Minerva, București, 1991;
  • Copacul din cîmpie: scrieri memorialistice, Editura Polirom, Iași, 2003;
  • Covorul cu scorpioni: douăsprezece fragmente memorialistice, Editura Polirom, Iași, 2006;
  • Tîrziu, de departe..., Editura Cartea Românească, București, 2012.

NoteModificare

  1. ^ a b Czech National Authority Database, accesat în  
  2. ^ a b c d e f g h i j k Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 769.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o „Gelu Ionescu (1937-)”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), accesat în  
  4. ^ a b c d e f g h i j „Anul Caragiale 2012. Film. Conferință. Dezbatere”, Institutul Cultural Român (Icr.ro), , accesat în  
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918-2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, p. 24. ISBN: 978-606-622-347-8
  6. ^ a b c d e f g Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, pp. 769-770.
  7. ^ a b c d e f g h i j „«Aici e Radio Europa Liberă. La microfon: Gelu Ionescu»”, Televiziunea Română (Tvr.ro), , accesat în  
  8. ^ Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918-2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, pp. 8-9. ISBN: 978-606-622-347-8
  9. ^ Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918-2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, p. 59. ISBN: 978-606-622-347-8
  10. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u Ovidiu Șimonca (), „«Sfidarea adevărată e o vocație». Interviu cu Gelu Ionescu, la împlinirea vîrstei de 80 de ani”, Observator Cultural (876), accesat în  
  11. ^ a b c d e f g h Cristina Comandașu (), „Scriitorul și criticul literar Gelu Ionescu, invitatul emisiunii «În universul muzicii»”, Radio România Muzical, accesat în  
  12. ^ a b c d e A.Gh. (), „Ziua Literară vă recomandă: Gelu Ionescu, Copacul din cîmpie, Editura Polirom, 2003”, Ziua, accesat în  
  13. ^ a b c d e f g h Geo Vasile, Prozatori și eseiști, Editura EuroPress Group, București, 2012, p. 232.
  14. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u Gelu Ionescu (), „Memorii: Șapte ani la Heidelberg”, România Literară (31), accesat în  
  15. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Ovidiu Șimonca (), „«E foarte greu să-ți asumi duplicitatea». Interviu cu Gelu Ionescu”, Observator Cultural (326), accesat în  
  16. ^ a b c d e f g h i j k Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 770.
  17. ^ a b c Geo Vasile, Prozatori și eseiști, Editura EuroPress Group, București, 2012, p. 233.
  18. ^ a b Lansare de carte la editura Polirom: Covorul cu scorpioni de Gelu Ionescu, HotNews.ro, 2 iunie 2006.
  19. ^ a b c d Geo Vasile, Prozatori și eseiști, Editura EuroPress Group, București, 2012, p. 234.