Deschide meniul principal

Violetă falsă

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Lepista personata)

Lepista personata (Elias Magnus Fries, 1818 ex Mordecai Cubitt Cooke, 1871), sin. Lepista saeva (Elias Magnus Fries, 1818 ex Peter Darbishire Orton, 1960) din încrengătura Basidiomycota în familia Tricholomataceae și de genul Lepista,[1][2] este o specie saprotrofă de ciuperci comestibile, denumită în popor violetă falsă,[3] nicorete sau ciuperca vulpii.[4] Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, preponderent în locuri deschise, în zone cu iarbă, pe pășuni, prin parcuri, la marginea pădurilor de foioase, mai rar prin luminișuri, chiar și pe grămezi de compost, formând șiruri și cercuri de vrăjitoare cu multe exemplare care uneori se ating și chiar se suprapun. Bureții apar de la câmpie până la munte, mai întâi din aprilie până mai, apoi încă odată din septembrie până noiembrie (decembrie).[5][6][7]

Lepista personata
2016-11-13 Lepista personata (Fr.) Cooke 712752.jpg
Nicorete, violetă falsă
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Tricholomataceae
Gen: Lepista
Specie: L. personata
Nume binomial
Lepista personata
(Fr.) Cooke (1871)
Sinonime
  • Agaricus personatus Fr. (1818)
  • Tricholoma personatum (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Tricholoma personatum var. anserinum (Fr.)Sacc. (1887)
  • Tricholoma anserinum (Fr.) Sacc. (1895)
  • Rhodopaxillus saevus (Fr.) Maire (1913)
  • Tricholoma saevum (Fr.) Gillet (1920)
  • Rhodopaxillus personatus (Fr.) Singer (1943) (Fr.) Singer (1943)
  • Lepista saeva (Fr.) P.D.Orton (1960)
  • Clitocybe saeva (Fr..) H.E.Bigelow & A.H.Sm. (1969)

Numele generic este derivat din cuvântul latin (latină lepista=blid de băut[8] și epitetul de la (latină personatus=mascat, costumat).[9]

IstoricModificare

 
M. C. Cooke

Numele binomial a fost creat de renumitul micolog suedez Elias Magnus Fries ca Agaricus personatus, de verificat în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae din 1818.[10] Apoi, în 1871, a purtat pentru multe decenii numele Tricholoma personatum (de mai găsit în cărți micologice mai vechi), dat de micologul german Paul Kummer.[11]

Dar, după ce micologul american Worthington George Smith a creat în 1870 genul Lepista, compatriotul său Mordecai Cubitt Cooke a transferat specia la acest gen sub păstrarea epitetului, de citit în volumul 1 al lucrării sale Handbook of British Fungi, with full descriptions of all the species and illustrations of the genera din 1871.[12] Această denumire a stat pentru mult timp în concurență cu cea a lui Kummer, dar s-a impus în final, fiind valabilă până în prezent (2019).

De menționat este, că americanul Peter Darbishire Orton a încercat o redenumire în Lepista saeva în 1960,[13] fiind mult folosită, deci acceptată doar sinonim de comitetele de nomenclatură Index Fungorum[1] și Mycobank.[2] Celelalte sinonime nu sunt uzate.

DescriereModificare

 
Bres.: T. personatum
  • Pălăria: are un diametru de aproximativ 5-15 (20) cm, este slab higrofană, cărnoasă și compactă, dar în vârstă spongioasă, fiind inițial semisferică, ulterior convexconvexă cu marginea răsucită spre interior, ca apoi, la maturitate, să devină din ce în ce mai aplatizată, la bătrânețe adâncită în centru cu marginea ascuțită, întoarsă în sus și suprafața ondulată neregulat. Cuticula este netedă, mată, la umezeală lucioasă cu un aspect uleios și brumată în tinerețe. Coloritul pălăriei variază între galben-pai, bej, gri-brun și gri-albăstrui, adesea cu nuanțe rozalii, dar nu este niciodată violet-roșiatic sau complet brun.
  • Lamelele: subțiri, dense, ușor ondulate, cu lameluțe intercalate, sunt bombat aderate la picior, muchiile fiind adesea grosier dințate. Culoarea, în tinerețe albicioasă, schimbă repede spre crem, gri-maroniu, în vârstă brun deschis. Uneori au un reflex roz sau liliaceu.
  • Sporii: sunt netezi, elipsoidali, hialini (translucizi), cu o mărime de 7-8 x 4-4,5 (la unele variații 5) microni. Pulberea lor este gri-roz. Basidiile cu 4 sterigme fiecare au o formă de măciucă și măsoară 30-35 x 7-8 microni.[14]
  • Piciorul: are o înălțime de 6-8 (12) cm și o lățime de 1,5-3,5 cm, cu o coajă netedă cu fibre verticale sugerate, fiind plin, fibros, în vârstă poros, cilindric și îngroșat spre bază. Coloritul lui, spre bază mai puternic, este pal albastru-violet sau roșiatic-purpuriu, decolorându-se în regulă la bătrânețe. Nu prezintă un inel.
  • Carnea: este în pălărie cărnoasă, fragilă, la bătrânețe spongioasă, iar în picior fibroasă vertical, devenind cu timpul poroasă, fiind de culoare inițial albicioasă, apoi crem cu nuanțe palide de albastru-liliaceu, roșiatic-liliaceu sau gri-roz care este spre bază mai puternică. Mirosul este plăcut aromatic, slab parfumat și gustul dulceag-amărui, amintind de nuci.[5][6]
  • Reacții chimice: Carnea buretelui se decolorează cu fenol după 15 minute brun-purpuriu, cu lactofenol imediat violet-purpuriu și cu tinctură de Guaiacum în 8 minute albastru.[15]

ConfuziiModificare

Lepista personata poate fi confundată ușor cu alte specii de colorit similar, în special cu surata ei mai puțin savuroasă Lepista nuda,[16] dar și cu Clitocybe nebularis, (limitat comestibilă, pălărie albicioasă, cenușie sau gri-brună, destul de similară în aparență cu Lepista nuda, lamele albicioase până crem-gălbuie, miros tipic foarte aromatic și ceva de făină, gust plăcut),[17][18] Cortinarius balteatus (tânăr comestibil), [19] Cortinarius alboviolaceus (necomestibil, în tinerețe cu lamele gri-violete, miros și gust de cartofi cruzi),[20] Cortinarius camphoratus (necomestibil, destul de similar în aparență și miros cu Lepista nuda, în tinerețe cu lamele violete precum carne colorată, se decolorează la tăiere),[21] Cortinarius cyanites (necomestibil, în tinerețe cu lamele albastru-violete, la bătrânețe brun-violete, miros dulcișor și gust amar),[22] Cortinarius iodes (comestibil, cu cuticulă mucoasă, în tinerețe cu lamele violete, carnea fiind albă, miros și gust neostentativ),[23] Cortinarius purpurascens (comestibil, mai puternic violet-purpuriu, cu lamele violete, picior albicios cu nuanțe violete, carnea fiind albicioasă până gri-brună cu nuanțe de albastru sau de un violet deschis, miros nu prea plăcut și gust dulceag),[24] Cortinarius salor (comestibil, cu cuticulă mucoasă, în tinerețe cu lamele violete, carnea fiind albicioasă până gri-brună cu nuanțe de albastru, miros și gust neostentativ),[25] Cortinarius traganus (otrăvitor),[26] Cortinarius violaceus (comestibil, pălăria, lamelele și carnea albastru-violet, miros de lemn de cedru și gust plăcut),[27] respectiv Lepista glaucocana (comestibilă, cuticulă gri-albăstruie, lamele gri-violete sau roze, miros pământos)[28] sau Lepista sordida (comestibilă, mai mică și de colorit mai deschis, miros tare aromatic, ceva de pământ, câteodată de cianură.[29]

Specii asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Violeta falsă este destul de apreciată în bucătărie, nefiind astfel de insistentă privitor la miros și în special gust ca nicoretele violet. Pentru iubitorii acestui soi se găsesc multe rețete, de exemplu ciupercile pot fi prăjite cu ceapă și ficat de pui, porc sau vițel, blanșate într-un sos tartar ori de sparanghel sau pregătite ca salată cu mere și slănina sau, de asemenea prăjite, ca garnitură la o friptură ori umplutură pentru o omletă.[30] Mai departe, ele sunt foarte gustoase fripte și apoi conservate în ulei sau oțet.[31]

Nicoretele conține, de asemenea ca Lepista nuda, o dizaharida specifică, anume trehaloza, suportată de marea majoritate a oamenilor, care însă poate produce la acumulare și induce probleme digestive la indivizii sensibili (în special dacă ciuperca este consumată crudă). Buretele conține de asemenea manitol, un poliol neciclic, care poate cauza foarte rar creșterea presiunii osmotice în intestin.[32]

NoteModificare

  1. ^ a b Index Fungorum
  2. ^ a b Mycobank
  3. ^ [http://ciupercomania.blogspot.com/2013/12/violete-false-lepista-personata.html Denumire RO 1
  4. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 514, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 2, 3
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 322-325, ISBN 3-405-12081-0
  6. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 138, 140, ISBN 3-426-00312-0
  7. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 80, ISBN 978-3-8427-0483-1
  8. ^ Gertraud Breyer: „Etruskisches Sprachgut im Lateinischen unter Ausschluss des spezifisch onomastischen Bereiches”, Editura Uitgeverij Peters, Leuven 1993, p. 213, ISBN 90-6831-335-5
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 887
  10. ^ Elias Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 2, Editura Gerhard Bonnier, Havniae 1818, p. 89
  11. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen, cu 80 de ilustrații litografice, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 132
  12. ^ Mordecai Cubitt Cooke, Miles Joseph Berkeley: „Handbook of British Fungi, with full descriptions of all the species and illustrations of the genera”, vol. 1, Editura Macmillan & Co., Londra & New York 1871, p. 193 [1]
  13. ^ P.D.Orton: „Transactions of the British Mycological Society”, vol. 43, nr. 2,1960, p. 177
  14. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. III, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. 113
  15. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 146, ISBN 3-85502-0450
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 300-301, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 322-323, ISBN 3-405-11774-7
  18. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 314-315, ISBN 88-85013-37-6
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 136-137, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 164-165, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 160-161, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ A. H. Smith: „Studies in the genus Cortinarius”, vol. 1, Editura Ann Arbor, Michigan 1939, p. 10-11
  24. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 436, ISBN 3-85502-0450
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 210-211, ISBN 3-405-12116-7
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 178-179, ISBN 3-405-12081-0
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 226-227, ISBN 3-405-12116-7
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 318-319, ISBN 3-405-12081-0
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 312-313, ISBN 3-405-11774-7
  30. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 132-134, ISBN 3-453-40334-7
  31. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 141, ISBN 3-426-00312-0
  32. ^ Intoxicația cu ciuperci

BibliografieModificare

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ernst Albert Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, Editura Kosmos, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-440-11472-8
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare