Deschide meniul principal

Parasol

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Macrolepiota procera)

Macrolepiota procera (Giovanni Antonio Scopoli, 1772 ex Singer, 1948), sin. Lepiota procera (Giovanni Antonio Scopoli, 1772 ex Samuel Frederick Gray, 1821), din încrengătura Basidiomycota în familia Agaricaceae de genul Macrolepiota,[1] denumită în popor parasol,[2] burete șerpesc, pălăria șarpelui,[3] dar între altele și cale, capul șarpelui, căciula șarpelui sau ciuperca cucului,[4] este o specie de ciuperci comestibile saprofite foarte comună și răspândită. Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord oriunde în păduri foioase și de conifere, prin pășuni, tufișuri, locuri ierboase, chiar și la margine de drum, preferat pe soluri calcaroase și silicoase, mai ales după o ploaie puternică de vară. Timpul apariției este din iunie până în octombrie.[5][6]

Macrolepiota procera
Parasolzwam2009.jpg
Parasol
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: fungi
Diviziune: Basidiomycota
Subdiviziune: Agaricomycotina
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Agaricomycetidae
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Macrolepiota
(Scop., Singer (1948) [1946]
Nume binomial
Macrolepiota procera
(Scop.) Singer (1948)
Sinonime
  • Agaricus procerus Scop. (1772)
  • Agaricus colubrinus Bull. (1782)
  • Agaricus antiquatus Batsch (1783)
  • Lepiota procera (Scop.) Gray (1821)
  • Amanita procera (Scop.) Fr. (1836)
  • Mastocephalus procerus (Scop.) O.Kuntze (1891)
  • Leucocoprinus procerus (Scop.) Pat. (1900)

IstoricModificare

Ciuperca a fost descrisă pentru prima oară în 1772 de către naturalistul tirolez Giovanni Antonio Scopoli, care a numit-o Agaricus procerus, de verificat în opeera sa Flora carniolica din același an,[7] iar transferată corect la genul Macrolepiota sub păstrarea epitetului de micologul german Rolf Singer în vollumul 32 al jurnalului micologic american Papers of the Michigan Academy of Sciences din 1948.[8]

Câteodată se mai găsește în cărți micologice mai vechi denumirea Lepiota procera a lui Samuel Frederick Gray din 1821.[9] Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.

DescriereModificare

 
Bres.: M. procera

Ordinul Agaricales este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[10]

  • Pălăria: are un diametru de 12-30 (40) cm, este la început aproape rotundă cu marginile răsucite spre interior, având la maturitate aspectul unei umbrele desfășurate, fiind în mijloc cocoșată, la margine întinsă și de culoare gri-maro. Cauzat vălului parțial poartă fulgi care sunt mari, neregulați, mai mult sau mai puțin rupți și mai închiși decât restul pălăriei. Cocoșul rămâne destul de neted.
  • Lamelele: sunt aglomerate, subțiri, neregulate, bulboase, de culoare albă sau gălbuie, schimbând la bătrânețe spre rozaliu-maro.
  • Sporii: sunt elipsoidali și hialini (translucizi), cu pereți foarte groși și un por de germen mic, având o mărime de 12-18 x 8-12 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile (organe sporifere care produc spori exogeni) clavate și cu catarame bazale poartă 4 sterigme fiecare și măsoară 30-40 x 10-12 microni. Cheilocistidele (cistide de pe muchia lamelor) sterile cu o dimensiune de 45 (55) × 20 microni sunt cuneiforme, utriforme, constând din 2-3 celule. Cuticula este formată în centru de hife cilindrice, septate, cu un pigment intercelular și un diametru de 3,5-10 (14) microni.[11]
  • Piciorul: dezvoltă o lungime de 20, chiar până la 40 cm, având un diametru de numai 1,3-2 cm, fiind cilindric, găunos, fibros și dur, acoperit cu numeroși solzi mici, viperini și sfârșind într-un bulb pâslit. Înapoi rămâne la fructele mature o manșetă dublă, pufoasă, bătătoare la ochi, clar liberă și mobilă la tije, acolo maro, la margine albă, precum neatârnată în jos.
  • Carnea: este fragedă și foarte slab elastică, în pălărie moale, în picior fibroasă și tare, fiind de culoare albă care se schimbă la aer roz la roșior. Are un miros precum gust de aluni.[5][6]
  • Reacții chimice: Carnea se colorează cu fenol repede brun și cu tinctură de Guaiacum repede albastru-verzui.[12][13]

ConfuziiModificare

Există mai mulți bureți de genul Macrolepiota sau Lepiota, care pot fi confundați cu parasolul, în special în tinerețe.[14][15][16]

Cu bureți comestibili:Modificare

Lepiota ignivolvata,[17] Lepiota haematosperma sin. Leucocoprinus Badhamii,[18] Lepiota naucina,[19] Macrolepiota affinis,[20] Macrolepiota excoriata,[21] Macrolepiota gracilenta,[22] Macrolepiota mastoidea,[23] Macrolepiota olivascens,[24] Macrolepiota permixta,[25] Macrolepiota puellaris,[26] Macrolepiota rhacodes,[27] Macrolepiota umbonata.[28]

Cu bureți otrăvitori:Modificare

Lepiota aspera,[29] Lepiota clypeolaria,[30] Lepiota cristata,[30] Lepiota felina,[31] Lepiota helveola.[32] Acești bureți sunt cu toții de mărime inferioară.

ValorificareModificare

 
Șnițele de parasol
 
Parasoli la cuptor
 
Parasol panat și prăjit
 
Parasol prăjit cu sos de ciuperci

Pălăria parasolilor proaspeți pot fi pregătiți ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure sau panați precum prăjiți în unt ca un șnițel.[33][34] În afară de aceasta, ele pot fi tăiate felii, apoi blanșate și congelate. De asemenea este posibilă uscarea, iar în continuare pulberăria buretelui (aici inclusiv piciorului) într-o mașină electrică. Praful se adaugă pentru ridicarea savorii pentru sosuri de friptură de vită sau vânat. Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel de zacuscă).[35][36]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Oana Zamfirescu: „The Caracteridtics of the Romanian Common Names Given to Lower Plants”, în: Lucrări Științifice, vol. 57, nr. 1, Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2-3
  4. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 515, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 4-7
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 123, ISBN 3-405-11774-7
  6. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 126-128, ISBN 3-426-00312-0
  7. ^ Giovanni Antonio Scopoli: „Flora carniolica”, Editura K.P. Krause, Viena 1772, p. 441
  8. ^ Rolf Singer: „New and interesting species of Basidiomycetes. II”, în: „Papers of the Michigan Academy of Sciences, vol. 32, Chicago 1948, p. 141
  9. ^ Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plants”, vol. 1, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821, p. 601 Ediție digitală, vol. 1
  10. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  11. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. I, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1927, p.+ tab. 20
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 316, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 244
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 122-139, ISBN 3-405-11774-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-35, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 26-37, ISBN 88-85013-25-2
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 36-37, ISBN 3-405-12124-8
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 130-131, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 134-135, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 28-29, ISBN 88-85013-25-2
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 136-137, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 38-39, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 32-33, ISBN 88-85013-25-2
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 26-27, ISBN 88-85013-25-2
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 132-133, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 128-129, ISBN 3-405-11774-7
  28. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 30-31, ISBN 88-85013-25-2
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 138-141, ISBN 3-405-11774-7
  30. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 148-149, ISBN 3-405-12116-7
  31. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 42-43, ISBN 88-85013-37-6
  32. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 142-143, ISBN 3-405-11774-7
  33. ^ Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 94, 118, ISBN 978-973-50-3475-7
  34. ^ Sanda Marin: „Carte de bucate”, Editura Orizonturi, București 1995, p. 109
  35. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108
  36. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 26-30 ISDN 3-453-40334-7

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, vol. 1, 3,4 (vezi sus)
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, Editura Kosmos, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-440-11472-8
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147, 192 p.
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare