Polyporus (Pier Antonio Micheli, 1729 ex Michel Adanson, 1763) este un gen de ciuperci comestibile sau necomestibile din încrengătura Basidiomycota în ordinul Polyporales și familia Polyporaceae cu ajustat 32 de specii (în Europa aproximativ 15).[1] Speciile acestui gen au calități saprofite (de ex. Polyporus umbellatus) sau/și parazitare (de ex. Polyporus squamosus), fiind atunci dăunători de o distrugere frapantă a arborilor din parcuri și de la marginea străzilor, provocând putregaiul alb al lemnului. Ca saprofiți colonizează diverse cioturi și trunchiuri de foioase în putrefacție, unele soiuri, foarte rar în plus de rășinoase (de ex. Polyporus brumalis). Bureții genului se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord foarte des, crescând solitar sau în grupuri, deseori etajați unul peste altul, de la câmpie la munte, din aprilie până toamna târziu (depinde de specie).[2][3][4]

Polyporus
Polyporus tuberaster (31238964518).jpg
Polyporus tuberaster
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: incertae sedis
Ordin: Polyporales
Familie: Polyporaceae
Gen: Polyporus
(P.Micheli) Adans. (1763)
Specia tip
Polyporus tuberaster
([Nikolaus Joseph von Jacquin
Sinonime

Numele generic este derivat din cuvintele grecești (greacă πολύς=mult)[5] și (greacă πόρος=por).[6]

IstoricModificare

 
P. A. Micheli

Primul care a descris genul sub denumirea actuală (2019) a fost micologul italian Pier Antonio Micheli în lucrarea sa Nova plantarum genera, juxta Tournefortii methodum disposita... din 1729.[7] În anul 1763, botanistul francez Michel Adanson a redescris genul sub aceiași denumire, corectată în sensul nomenclaturii a lui Carl von Linné, de verificat în volumul 2 al operei sale Familles des plantes.[8]

Au fost făcute multe încercări de modificare ale taxonului care însă cu toate nu s-au impus, fiind astfel neglijabile (vezi o selecție în infocasetă).[1]

Mai este de menționat, că, mai întâi, Elias Magnus Fries a împărțit genul în 3 subgenuri (Eupolyporus, Fomes, și Poria) în cartea sa Novae Symbolae Mycologicae din 1855,[9] iar micologii Maria Núñez și Leif Ryvarden au alocat 32 de specii ale genului în 6 grupuri infra-generice bazate pe rezultate morfologie (Admirabilis, Dendropolyporus, Favolus, Polyporellus, Melanopus, și Polyporus sensu stricto). Publicația poate fi recitită în volumul 10 al jurnalului micologic Synopsis Fungorum din 1995.[10]

Mai multe studii filogenetice moleculare au arătat că "Polyporus", astfel cum este circumscris în prezent, este polifiletic, de acea limitele sale generice vor trebui să fie revizuite.[11]

DescriereModificare

 
Bres.: P. umbellatus
  • Pălăria: poate să aibă un diametru de 1,5-40, chiar și 60 cm (Polyporus squamosus), foarte des cu un aspect de evantai sau scoică, este la început cărnoasă, plată cu marginea răsucită în jos, apoi ia formă de pâlnie în zona de inserție a piciorului, fiind la periferie destul de subțire și atunci mereu gomoasă, pieloasă sau lemnoasă. Cuticula poate fi netedă, pâsloasă, păroasă sau acoperită cu solzi dispuși în șiruri concentrice, dar în general devine goală la bătrânețe. Prezintă de obicei un colorit în diverse nuanțe de brun care devine în vârstă adesea brun-purpuriu până la violet-purpuriu sau negricios, dar există și specii cu suprafața albicioasă sau gălbuie.
  • Tuburile și porii: Sporiferele au o lungime maximală de 1 cm, fiind în general mult mai scurte și sunt lung decurente la picior. Porii pe partea inferioară, care pot fi foarte înguști sau foarte extinși, sunt rotunzi, ascuțit ovoidali, unghiulari, zimțați sau în formă de faguri și de colorit alb până crem-albicios.
  • Sporii: de mărime medie sunt cilindrici până fusiformi, netezi cu pereți subțiri, neamiloidozi (nu se decolorează cu reactivi de iod) și alantoidei (anatidă = un principal produs final de degradare al acizilor nucleici, în special a bazelor de purină). Pulberea lor este preponderent de culoare albă, rar și crem-albicioase. Unele specii formează așa-numite scleroții. Basidiile prezintă în regulă 4 sterigme, cistoide (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) lipsesc. Hifele au o structură dimitică (cu 2 tipuri de hife diverse).[12]
  • Piciorul: are o lungime de 1-8 cm și o grosime de 0,3 cm (Polyporus rhizophilus) până la 6 cm (Polyporus squamosus), este destul de tare, plin, alb, adesea tânăr brumat, apoi pâslos, catifelat sau neted, fiind în mod normal prins de pălărie în poziție excentrică sau laterală, rar centrală. În vârstă înaintată, baza se înnegrește, deseori până peste mijlocul trunchiului la mai multe soiuri.
  • Carnea: albă până gălbuie este la multe specii în tinerețe cărnoasă, adesea spongioasă, dar pe măsură ce se maturizează, capătă o consistență pieloasă, dură ca pluta sau lemnoasă. La diverse specii este deja de la început fibros-elastică și astfel necomestibilă (de ex. Polyporus brumalis). Mirosul variază de la aproape imperceptibil, peste puternic făinos, de pepene verde până la astringent a tanin. Gustul este la soiuri comestibile plăcut și dulceag.[2][3][4]

Speciile genuluiModificare

În urmare sunt listate cele 32 de specii ale genului după Núñez și Ryvarden, cele europene fiind marcate cu (E).[10]

Speciile genului în imagini (selecție)Modificare

DelimitareModificare

În 1920, micologul american William Alphonso Murrill a început să transfere specii ale genului Albatrellus la acesta, de exemplu pe Albatrellus ovinus, iar micologul german Rolf Singer a redenumit pe timpul exilului său în Uniunea Sovietică (1941), împreună cu Appollinaris Semenovich Bondartsev, aproape toate altele soiuri ale genului, între altele pe Albatrellus cristatus sau Albatrellus confluens. Deși micologul ceh Zdeněk Pouzar le-a retransferat corect (între 1957 și 1966), denumirea Scutiger s-a ținut până la sfârșitul secolului trecut și se mai poate citi în cărți micologice. Între timp chiar și specia Scutiger paes-caprae este acceptată membru al genului Albatrellus.[17] Astfel, în acest gen au rămas doar 7 (9) specii, cu toate neeuropene.

NoteModificare

  1. ^ a b Mycobank
  2. ^ a b Heinrich Dörfelt, Erika Ruske: „Die pileaten Porlinge Mitteleuropas: Morphologie, Anatomie, Bestimmung“, Editura Springer Spektrum, Berlin 2018, p.130-134, ISBN 978-3-662-56759-3
  3. ^ a b Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 498-504, ISBN 978-3-8354-1839-4
  4. ^ a b Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 200, 212-213, ISBN 978-3-8427-0483-1
  5. ^ Pons 1
  6. ^ Pons 2
  7. ^ Pier Antonio Micheli: „Nova plantarum genera, juxta Tournefortii methodum disposita...”, Editura Bernardo Paperini, Florența 1729, p. 129, tab. 70-71
  8. ^ Michel Adanson: „Familles des plantes”, vol. 2, Editura Vincent, Paris 1763, p. 10 [1] [2]
  9. ^ Elias Magnus Fries: „ Novae Symbolae Mycologicae”, Editura C. A. Leffler Reg. Acad. Typographus, Uppsala 1855, p. 17-136
  10. ^ a b Maria Núñez, Leif Ryvarden: „Polyporus (Basidiomycotina) and related genera”, în: „Synopsis Fungorum”, vol. 10, Editura Fungiflora, Oslo 1995, p. 1-85
  11. ^ D. Krüger, A, Gargas: „The basidiomycete genus Polyporus - an emendation based on phylogeny and putative secondary structure of ribosomal RNA molecules”, în: „Feddes Repertorium”, vol. 115, nr. 7–8, Editura John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey 2004, p. 530-546
  12. ^ 123 Pilze, genul Polyporus
  13. ^ Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plants”, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821 p. 645 Ediție digitală, vol. 1
  14. ^ Carolus Linnaeus: „ Species Plantarum”, vol. 2, Editura Lars Salvius, Stockholm 1753, p. 1176 [3]
  15. ^ Serge Audet: „Neoalbatrellus”, în: „Mycotaxon”, nr. 111, 2010, p. 442
  16. ^ Jean-Jacques Paulet: „Prospectus du Traite historique, graphique culinaire et medical des Champignons”, Editura L’Imprimerie Nationale du Louvre, Paris 1808, p. 49
  17. ^ Mycobank 2
  18. ^ Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plants”, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821, p. 646
  19. ^ Josef Šutara: „Xerocomellus”, în: „ Česká mykologie” (azi: „Czech Mycology”), vol. 60, nr. 1, 2008, p. 44
  20. ^ Lucien Quélet: „Xerocomus”, în: Antoine Mougeot și colaborator: „La flore des Vosges: Champignons”, Editura E. Busy, Épinal 1887, p. 477

BibliografieModificare

  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, ISBN 3-405-12116-7
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • German Josef Krieglsteiner, Armin Kaiser: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Gallert-, Rinden-, Stachel und Porenpilze“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 1, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, ISBN 978-3-8001-3528-8
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare