Revoluția franceză
| Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice. Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor. |
| Această pagină conține ghilimele diferite de cele recomandate („ ”). Sunteți invitat să faceți corecturile necesare, dacă doriți. |
| Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol. Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor. |
| Revoluția franceză | |
| Parte din | |
|---|---|
 Asaltul Bastiliei | |
| Informații generale | |
| Perioadă | 5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799/1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815 |
| Loc | Franța |
| Rezultat | * Abolirea monarhiei franceze
|
| Beligeranți | |
 Monarhia francezǎ
|
.svg){kind=small} Revoluționarii
|
| Conducători | |
* Ludovic al XVI-lea 
|
* Maximilien Robespierre
|
Modifică date / text  |
|
Revoluția franceză (în franceză: Révolution française [ʁevɔlysjɔ̃ fʁɑ̃sɛːz]) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi [[Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului], au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.
Vechiul RegimModificare
Harta Franței (1552-1798)
Diocezele (1789-1802)
,_rev%C3%AAtu_du_grand_costume_royal_en_1779_-_Google_Art_Project.jpg)
Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității. Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emițând scrisori sigilate -„lettre de cachet”. Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege. Regele emitea legi după ce își consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un rival pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri considerabile în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.
Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor, plus „la capitation” (impozit pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate mai curând bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la gabelle”(taxa pe sare), care diferea de la o regiune la altă, „lex aides” (pe alimente și băutură), și „l'octrois” (pe bunurile care intrau în orașe).
Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de aceea, era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război. Plata dobânzilor la datorii în secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din cheltuielile statului. Modul haotic de colectare a impozitelor a făcut că administrația să nu mai primească întreagă sumă obținută, astfel, fermierii generali ridicau impozitele indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau aduna peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de multe ori, foloseau banii în scopuri personale, cumpărându-și locurile de muncă. Nu puteau fi demiși, slujbele fiind considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu știa niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.
Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal nobilimea și se cramponau cu tenacitate de privilegiile lor. Parlamentele era organisme privilegiate care limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intră o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau „noblesse de robe” (după roba pe care o purtau funcționarii de stat), căci funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba. Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critică într-un „remontance” (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca parlamentul să înregistreze edictul său. Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. [1]
Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființau pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi. În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13 parlamente. Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord, Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care să cuprinde întreaga țară.
Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria, crezând că face ceea ce era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și energia. Doar de el depindea aplicarea reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe Maurepas ca principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins pe Ludovic să se debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții. După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a rămas indecis. Își cunoștea prea puțin țara și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o singură dată înainte de revoluție pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci și stânjenit în public, nu inspira respect, dar era privit cu afecțiune. Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței nepopulare cu Austria, care a adus înfrângerea Franței în războiul de șapte ani. Deși era fermă era considerată frivolă și arogantă, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc într-un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o „Madame Deficit”, fiind detestată de toată lumea. Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.[2]
Influența iluminismului asupra revoluțieiModificare
Voltaire
Montesquieu
Jean-Jacques Rousseau
Denis Diderot
Jean Le Rond d'Alembert
.jpg)
.jpg)
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut că reformele să fie dezirabile și necesare: Iluminismul. "Les philosophes", ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din mediul lor. Au contribuit la cea mai mare opera iluministă: Encyclopédie, al cărui prim volum a apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.
Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte tradiția sau revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru libertatea presei, a cuvântului, a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru egalitate, deși doreau egalitatea în fața legii. Principalele ținte ale atacurilor lor erau biserica și guvernarea despotică. Nu mai acceptau interpretarea literară a Bibliei și respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca miracolele și superstițiile, condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de care dădea dovadă. Voltaire, care era deist, a exclamat: "Ecrasez l'infame!" [3]
Charles de Secondat, baron de Montesquieu a declanșat atacul împotriva despotismului. În 1748, a apărut cartea sa, „Spiritul Legilor”. Susținea că monarhia însemna guvernare de către un singur om conform legii, iar despotismul însemna guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind arbitrar. Acesta a fost președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca stările provinciale, au un rol că intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe rege să devină despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia publică le acceptă că apărătoare ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului ministerial. Filosofii criticau instituțiile vechiului regim, dar nu se opuneau regimului pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre ei, ca Montesquieu, Voltaire și Jean-Jacques Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta societate, dar doctrina învățăturii lor a produs efectul așteptat. Ideile lui Montesquieu se reflectau în protestele parlamentelor. Cahiers de doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate de ideile iluminismului. Autorii lor erau profund ostili vechiului regim și dornici să creeze un stat liberal și reprezentativ. Starea a Treia era în continuare conservatoare.
Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Consideră că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.
Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721 a publicat „Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea „Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Consideră monarhia constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă.
Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, „Discurs asupra inegalității de avere” și „Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Consideră sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.
Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat „Enciclopedia” în 35 de volume, „Enciclopedia” conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.
Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au produs o ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.
Societatea francezăModificare
Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani. [4]
Prima StareModificare
Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit), situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei, preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel, biserica acționa ca un minister al informației. [5]
Starea a douaModificare
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între 100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți. [6]
Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din pământul Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele Syeyes scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de „gabelle et corvee” (muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de țăranii seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul de „banalites” (monopol) asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficiind de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia, fiind scutiți de plata la taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi până la 10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde privilegiile fiscale și ar renunța la drepturile senioriale deveneau ruinați. Se opuneau schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonanța Segur, menită să sprijine nobilimea săracă de provincie, pentru care armata era singura slujbă, împotriva bogaților „anoblis” (recent înnobilați) care puteau să-și cumpere grade militare. [7][8]
La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni nobil printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau în serviciul civil regal 50.000 de funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și moștenite că orice altă proprietate, 12.000 dintre acestea conferind titlu nobiliar. 2.200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4.300 familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați , de financiari și cele de mari nobili, creând legături, copii acestora ridicându-se la înalte demnități judecătorești, primind cele mai prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fii de nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei. Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși discreditării, ocupându-se de activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era comerțul sau munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție. Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât nobilimea locală.
Starea a treiaModificare
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789, existau 2,3 milioane de burghezi-8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină. [9]
Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și financiarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui, care conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de nobilime.
Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45% din suprafețele de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care cultivau pentru subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii 1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu dețineau decât casele și grădinile.
Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche-Comté. Copii lor nu puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi considerabile. Țăranul săraci nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca corvoada — „la corvee”, „la champart”— părți din recoltă, „lods et ventes” — o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarului. Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și Burgundia erau foarte mari. Plăteau impozite ca „la taille”, „la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”, toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor. [10] Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.
O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime din populația masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea, iar prețurile au crescut în medie cu 65% între 1726-1789, iar salariile cu 22%.
Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 fiind de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în perioadele de lipsă și le vindeau la preț bun.[11]
Cauzele revoluțieiModificare
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți să fie egali în fața legii. În lupta împotriva regelui și a originilor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez, burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forța, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace, meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.
Criza financiarăModificare
La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre, reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de șapte ani, și războiul american de independență. Toate războaiele au fost costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire încredere celor care acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.
Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor, pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea sa de a obține împrumuturi că să acopere costurile războiului american de independență. A trebuit să plătească dobânzi mari pentru a-i convinge pe oficialii financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut, încât 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor. În 1781, a publicat „Compte rendu au roi” (Dare de seamă către rege), ce indica un surplus, când în realitate exista un deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în timp de pace, pentru că Necker a făcut față unui război costisitor. A vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenți, cu funcții cumpărate, prin funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i poată demite. A reușit să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele și care să facă toate cheltuielile. A redactat „Darea de seamă” pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor regale, producând senzație. Se făcea o diferență între cheltuielile obișnuite din timp de pace și costurile de război. Când a preluat controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri, miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul regal, ceilalți miniștri amenințând să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și Necker a fost demis.
Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucându-i pe nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut împrumuturi mai mari. Calonne a oferit 12-16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi. În 1786, sursele de împrumuturi s-au epuizat. Calonne a trebuit să înceapă reforma sistemului fiscal. Calonne a propus înlocuirea capitației și vingtieme cu un impozit funciar unic, plătibil de toată lumea, chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea că va aduce 80 milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786. Știind că parlamentele se vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace pentru aprobarea reformei o Adunare a notabililor în februarie 1787, dar cu membri aleși de rege, iar Calonne nu a prevăzut o opoziție serioasă. Dar au fost aleși membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia atacând propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să plătească impozitele pe baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor coroanei, ca să poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când Calonne le-a refuzat cererea. Nu agreau impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii națiuni. Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a demis pe Calonne datorită opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop de Tolouse, iar Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel, sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a fost aspru criticat ca fiind slab, dar a menținut impozitul funciar, începând un amplu program de reforme prin care aveau să dispară funcțiile financiare cumpărabile, să se înființeze o nouă vistierie centrale, să se codifice legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranța religioasă și armata să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformelor sale Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai Stările Generale puteau aproba noile impozite. Popularitatea monarhiei a scăzut rapid. Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția parlamentelor din Paris și din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii necesari. Regele a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.
Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat întreagă economie, exceptând comerțul colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru pentru țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv, crescând prețul alimentelor și determinând o scădere a cererii de produse manufacturiere. Industria textilă a fost lovită de Tratatul de la Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice, textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în industria textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788, prețul pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară 1789, un muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui manufacturier de tapet, au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile. Răzmerița a fost un protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, mai degrabă un protest legat de salarii. 50 de persoane a fost ucise sau rănite de armată.
Revolta aristocrațieiModificare
La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile fundamentale ale regatului, susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot asupra impozitelor, că francezii nu puteau fi trimiși la închisoare fără judecată și că regele nu putea modifică privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a decis să reducă drastic atribuțiile parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de dreptul lor de a înregistra decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind îndeplinit de o curte plenară, ai cărei membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale parlamentului au fost reduse, mare parte dintre acestea fiind transferate altor tribunale. A revenit despotismul ministerial.
Și astfel a izbucnit revolta aristocrației, cea mai violentă revoltă pe care a întâlnit-o guvernul. S-au produs tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau parlamentele, că Rennes în Bretania și Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în zone neautorizate, pentru a stabili sprijinirea parlamentelor. S-au alăturat și o Adunare a clerului de partea parlamentelor, rupând îndelungată tradiție de loialitate față de coroana, condamnând reformele. Au votat un don gratuit de mai puțin de un sfert din cât ceruse coroana.
Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și edictelor lui Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de acord că Stările Generale să se întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker a reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a rechemat parlamentul. Regele a fost silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor să abandoneze reformele miniștrilor săi și a acceptat convocarea Stărilor Generale, fiind sigur că acest organism îi va diminua puterea.
Stările GeneraleModificare
Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau să se întrunească. Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la agitația politică condusă de nobili și cler și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor ai stării a treia. Au început să bănuiască că ordinele privilegiate s-au opus despotismului ministerial pentru că voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare pentru starea a treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea, întrucât mulți reprezentanți ai stării întâi, preoți săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația a fost organizată de un club politic, Societatea celor treizeci, deși erau 60 de membri, format din nobili liberali. Prin propagandă, au stârnit indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două stări, conflictul cu regele trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat dublarea numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual, creându-se confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Toți membri adulți de sex masculin a primelor două stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a treia urmau să fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parohiei sau breslei lor dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți care alegeau deputați la rândul lor. Electorii celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și sugestii de reforma. Starea Întâi cerea ca episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceză și să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, fiind gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii, catolicismul trebuia astfel să rămână singura religie oficială pentru a se menține controlul asupra educației, protestantismul nefiind tolerat. 89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale și 39% erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că erau gata să admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru despotismul său, pentru ineficiență și injustiția sa. În caietele parohiale ale stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea impozitelor fără consimțământ și pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și promovarea după merit. Militau și pentru o economie de piață. Toate erau însă împotriva unei puteri regale absolute și doreau un rege ale cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și legile. Există un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu a încercat să influențeze alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din 303 deputați fiind episcopi iar majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii provinciale, mulți fiind săraci și conservatori, 90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în număr de 610 de Starea a Treia erau instruiți, capabili să se exprime și toți erau bogați, pentru că deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost ales nici un țăran sau un meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații, comercianți și industriași.
Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a pomenit de nicio constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se declarau aleși să fie verificate într-o ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a treia și s-au declarat un ordin distinct. După câteva săptămâni de impas, la 10 iunie, starea a treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie începute. Pe 17 iunie, după ce s-au alăturat preoții stării a treia, 491 la 90 au votat să se întituleze Adunarea Națională. Starea a treia pretindea că întrucât reprezenta majoritar națiunea, avea dreptul să-și rezolve propriile probleme și s-a decis în privința impozitării. La 19 iunie, clerul a votat să se alăture stării a treia.
Pe 23 iunie, regele a convocat o ședință regală la care au participat toate cele trei stări și la care el să propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații stării a treia au constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă pentru pregătirea ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au întrunit într-o sală de Tenis din apropiere și au depus Jurământul din sala jocului cu mingea prin care se angajau să nu se despartă până când nu vor crea o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra moțiunii, numai un singur vot contra a mai rămas ulterior. Regele susținea că nici un impozit nu va mai fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de cachet vor fi abolite și va fi inițiată libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie desființate vămile interne, la gabelle et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a ordonat deputaților să se disperseze și să se întrunească separat. 151 de clerici s-au alăturat stării a treia. După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d' Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-au desfășurat demonstrații populare în favoarea Adunării. La 27 iunie, regele a cedat și și-a revocat decizia din 23 iunie și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a treia și să voteze individual. Parisul a exultat, și părea că toate cele trei stări sunt gata să lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe la Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care 2.800 erau soldați străini, înconjurând Parisul. Capitala a fost alarmată, iar guvernul a declarat că soldații erau acolo pentru a menține ordinea. La 26 iunie, încă 4.800 de soldați au fost mobilizați în regiunea Parisului, iar la 1 iulie încă 11.500 de soldați au mai fost aduși. Efectivele militare au crescut de la 4.000 la 20.000. Regele și sfătuitorii săi erau gata să dizolve Adunarea Națională cu forță. Dar Adunarea a fost salvată de revolta populației orașului.
Revolta din ParisModificare
La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general permanent la Palais Royal, adunându-se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i asculta pe oratorii revoluționari, locul de unde avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană. La 11 iulie, Ludovic avea 30.000 de soldați în jurul Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe Necker. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avea să dizolve Adunarea și să aresteze pe cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la Paris, iar parizienii s-au adunat la Palatul Regal (Palais Royal), unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze cu muschete și muniție. Parizienii săraci au atacat posturile vamale, distrugând 40 dintre acestea. Pentru a preveni distrugeri și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris, reprezentanții a celor 60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru Stările Generale, au format un comitet care să acționeze ca un guvern al orașului. Au constituit Garda națională sau miliția cetățenească, din care muncitorii erau excluși, având scopul de a proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a apară Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d' Orleans au transformat revolta spontană într-o insurecție generală.
Căderea BastilieiModificare
Parizienii s-au îndreptat către Hotel des Invalides, un vechi azil de soldați , pentru a caută arme. Au găsit și au luat 28.000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea praful de pușcă și cartușele, s-au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a reprima răscoala, dar s-au dovedit nesigure. Către sfârșitul lunii iunie, soldații din Garda Franceză, care își practicau diverse meserii în timpul lor liber în Paris și se amestecau cu populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplina s-a deteriorat rapid. Din 24 iunie, două companii au refuzat să plece în misiune.
La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care asediau Bastilia. Deși mai erau 5.000 de soldați din alte trupe în apropiere, ofițerii i-au spus comandantului că nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către Champ de Mars, în suburbii, și nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția să o ia cu asalt, dar când au reușit să pătrundă în curtea interioară, guvernatorul de Launay, care a refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor să tragă. 98 dintre asediatori au fost uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit, cu tunurile luate de dimineață de la Hôtel des Invalides. De Launay a fost forțat să se predea, fiind ucis și decapitat. Cei care au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei mijlocii bogate, ci erau sanculoți-meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminant al rebeliunii, un sfert de milion de parizieni erau înarmați.[12]
Știrea căderii Bastilliei a ajuns la regele Ludovic al XVI-lea în noaptea zilei de 14 iulie 1789 după ce sosise de la vânat. Spre dimineață, regele l-a întrebat pe Ducele de Rochefoucald, un reformator social francez: "Este o Revoltă?" Ducele i-a răspuns: Nu majestate, este o Revoluție! Regele a pierdut controlul asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comună care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette drept comandantul Gărzii Naționale. Adunarea ce și-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă a elaborat o constituție, fără a mai fi amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să dicteze Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armata. Când vestea căderii Bastiliei s-a răspândit în țară, revolta țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revolta din Paris i-a determinat pe mulți nobili să emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois: 20 000 au fugit în afară Franței în decurs de două luni.[13]
La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de către mulțime, Ludovic a recunoscut noul consiliu revoluționar, Comuna și Garda Națională, și a purtat la pălărie cocarda roșu-alb-albastru a revoluției. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset și Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată, Franța fiind o țară liberală.
Revolta municipalăModificare
Autoritatea regelui s-a prăbușit în majoritatea orașelor franceze. Ordinele sale urmau să fie ascultate numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În Marsilia și alte orașe, au fost formate miliții cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea orașelor provinciale au așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa, timp de două săptămâni. Revoluția municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea acesteia. În unele orașe, vechile consilii și-au lărgit doar componentă și au continuat să funcționeze ca înainte. La Bordeaux, electorii stării a treia au preluat conducerea după exemplul Parisului. În orașele Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații municipale au fost înlăturate cu forță. În aproape fiecare oraș a fost formată o gardă națională ca și la Paris, având menirea să mențină sub control violența populației și să împiedice contrarevoluția. Toți intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor provinciale, pierzând și controlul asupra zonelor rurale.
Revolta țărăneascăModificare
Profund afectați de creșterea prețului pâinii și suferind de pe urma șomajului în industria textilă, în ianuarie 1789, țăranii au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor suspectați că dețin stocuri. Convocarea Stărilor Generale a produs o agitație generală printre țărani, crezând că regele nu le-ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor. După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comte împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate ca arenzi, drepturi feudale și dijme. În primăvara și vara anului 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe incendiate, iar moșierii și oamenii lor care au opus rezistență au fost uciși. Atacul asupra castelelor, inspirat de evenimentele de la Paris, a fost inclus într-o serie de evenimente denumit Marea Spaimă, care s-a menținut de la 20 iulie până la 6 august 1789, plecând de la zvonul că bandele de tâlhari în slujba aristocrației vor distruge recolta. Țăranii s-au înarmat pentru a-i aștepta pe bandiți și când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor. Marea Spaimă s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice ca Bretania, Alsacia și regiunea bască.
Adunarea Națională nu știa dacă putea să ceară trupelor regelui să reprime răscoala țărăneasca, pentru că s-ar putea întoarce împotriva ei. Dar nu puteau lăsa să se mențină anarhia în zonele rurale. La 3 august, liderii grupării patrioților au început un plan căruia nobilii liberali să propună demolarea sistemului feudal. În noaptea de 4 august, vicontele de Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogați proprietari funciari din Franța, au propus ca obligațiile legate de servituțile personale să fie abolite fără compensație, inclusiv șerbia și la corvee. Drepturile champart și lods et ventes, forme de proprietate, trebuiau să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele. Dar obligațiile i-au afectat foarte tare pe țărani, încât nu s-au bucurat de aceste reforme limitate. S-au emis decrete pe 5-11 august, prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale și obligațiile, precum și servituțile personale, fiind abolite fără despăgubire, celelalte fiind declarate răscumpărabile, al cărui preț va fi stabilit de această adunare. Toate tribunalele senioriale aveau să fie desființate fără nici o despăgubire. Toate formele de dijmă au fost abolite condiționat pentru a se găsi alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoțesc. Venalitatea funcțiilor juridice și municipale a fost abolită, justiția fiind administrată gratuit. Privilegiile financiare în privința impozitării au fost abolite. Privilegiile speciale ale provinciilor, principatelor, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți cetățenii erau eligibili în toate funcțiile, indiferent de origine. La terminarea ședinței de la ora 2 dimineață în ziua de 5 august, deputații au sărbătorit victoria. Decretele din august au marcat sfârșitul puterii nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe egalitatea civilă, toți francezii având aceleași drepturi și îndatoriri, având acces la orice profesie (benefic mai ales pentru burghezia care era mult mai bine instruită), în funcție de abilitățile acestora, și plăteau aceleași impozite. Instituțiile ca stările provinciale au fost desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, uniform, iar pentru mulți, revoluția a marcat sfârșitul sistemului feudal.[14]
Desfășurarea Revoluției (1789-1799)Modificare
Decretele din august au favorizat crearea unei constituții. Deputații au decis să stabilească principiile pe care să se bazeze aceasta. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim a exprimat consensul caietelor celor trei ordine.
- oamenii se nasc liberi și egali în drepturi
- apărarea drepturilor naturale inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranță și rezistența la opresiune
- principiul suveranității
- libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
- nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri determinate de lege
- nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă exprimarea lor nu tulbura ordinea publica în conformitate cu legea
- libera exprimare a ideilor și opiniilor
- impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și cheltuielile administrative trebuie suportate în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor
- cetățenii au dreptul ca personal sau prin reprezentantul său să stabilească necesitatea unui impozit, să consimtă liber la aceasta
- dreptul la proprietate inviolabilă este sacru [15].
Această declarație a devenit sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă în secolul al XIX-lea. Regele nu a împărtășit entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. La 5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și nobilimii și că nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva Adunării pentru că nu mai putea conta pe armată, astfel încât a adoptat o politică de ne-cooperare refuzând să promulge decretele din august, Declarația drepturilor. A obligat Adunarea să discute problema drepturilor pe care trebuia să le aibă regele. Deputații au decis că regele putea să aibă drept de vot suspensiv și va putea întârzia cu până la patru ani legile votate de Adunare. [16].
.jpg)
S-a pus problema organizării Adunării, fie unicamerală, fie bicamerală. Se considera că o a doua cameră ar fi un mijloc prin care aristocrația și-ar putea recâștiga o parte din puterea pierdută, astfel, în septembrie, Adunarea a votat împotriva ei. S-a decis că puterea legislativă revine Adunării Naționale, că nici un impozit sau un împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea sa, dar că puterea executivă supremă se află exclusiv în mâinile regelui, acesta fiind inviolabil sacru. Regele a refuzat să aprobe decretele Adunării, dar a fost forțat să o facă de o noua manifestare revoluționară, provocata de un banchet, prin care garda regală sărbătorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandra în timpul căruia s-au desfășurat demonstrații antirevoluționare. Ofițerii au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. Au cerut ca regele să fie adus înapoi în capitală. Cererea a coincis cu lipsa de alimente în Paris, iar la 5 octombrie, mulțimea de femei au năvălit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost convinse să se ducă la Versailles să se plângă regelui și Adunării. 6.000-7.000 dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20.000 de soldați din Garda Națională, conduși de La Fayette, le-au urmat. Printre ele s-a aflat Theroigne de Mericourt, cântăreața și oratoare, care se îmbracă ca un bărbat și purta o pălărie, cea care în ianuarie 1790 a înființat, alături de Gilbert Romme, „Societatea Prietenilor Legii”, un club care a căutat să încurajeze și să sprijine activitatea patriotică din provincie. Clubul a avut o durată scurtă de viață. Când femeile au ajuns la Versailles, au pătruns în sala în care se desfășura Adunare și au trimis o delegație la rege, care a consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august, Declarația drepturilor. La 6 octombrie, la cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au fost întâmpinați cu strigătul „La Paris”. Familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries. Un mit susține că Maria-Antoaneta, pe când aceasta privea mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la Versailles pe 5 octombrie 1789, a declarat „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui hoinar singuratic , opera autobiografică a lui Rousseau, în care scrie : „Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot să mănânce cozonac.” Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-Antoaneta. [17]
Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și prin urmare dezlegat de tot ce fusese silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat în iulie, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. În octombrie, Adunarea a fost ignorată și umilită. Când deputații l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simțit în aceeași măsura prizonieri ca și regele, cei mai mulți dorind să ajungă la un compromis cu regele, fiind însă dificil în contextul în care erau înconjurați de o populație care-și putea impune Adunării voința proprie printr-o răscoală. Majoritatea moderată a deputaților nu mai avea încredere în populația Parisului și nici în rege.
Reformele Adunării ConstituanteModificare
După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor Declarației drepturilor pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și umanitar. Deputații se considerau descendenții iluminismului și intenționau să încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariția Vechiului Regim.
Administrația localăModificare
Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi descentralizată, trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a îngreunat regelui recâștigarea puterii pe care o deținuse anterior. Voiau să se asigure că toți funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise în decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane, care aveau ca scop să funcționeze ca zone în care se formau adunările electorale primare în care își aveau tribunalele judecătorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot. Toți cetățenii activi, care plăteau impozite, echivalând cu trei zile de munca, îi votau pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele nu aveau drept de vot și erau numiți cetățeni pasivi. Cetățenii activi votau în adunările electorale primare când se desfășurau alegerile generale, dar nu puteau deveni funcționari publici decât dacă plăteau impozite echivalent cu 10 zile de muncă. Al doilea strat de cetățeni activi alegea membrii adunărilor districtuale și departamentele și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Alegeau și deputații în Adunarea Națională. Al treilea strat de cetățeni activi care plăteau un impozit direct de un marc d'argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat în Adunarea Națională. De aceea, sistemul electoral era în favoarea celor bogați. Dar 61% din francezi aveau dreptul să participe la alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții, echivalând cu o revoluție administrativă. Dacă anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari guvernamentali, neexistând nici un consiliu ales, în 1790, nu mai exista nici un funcționar guvernamental la nivel local, consiliile alese înlocuindu-i pe toți. Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de burghezia urbană ce deținea funcții în orașe, lăsând comunele rurale sub controlul țăranilor bogați, ale micilor negustori sau meșteșugarilor. Multe grupuri sociale care nu au deținut funcții până atunci puteau să o facă. S-a estimat că în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în consilii și au câștigat experiență administrativă. A fost impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult decât cereau caietele de doleanțe, stabilind și încasând impozitele directe, păstrând legalitatea și ordinea, ocupându-se de executarea lucrărilor publice și supravegheau întreținerea bisericilor și verificau garda națională. Trebuiau să asigure depunerea jurământului de loialitate pentru clerici, să înregistreze nașterile, căsătoriile și decesele, să rechiziționeze cereale și să-i supravegheze pe cei suspectați ca oponenți ai revoluției. În unele zone catolice, autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau să depună jurământul de loialitate, iar comunele rurale nu-și îndeplineau pe deplin datoria, iar în unele consilii, mulți membri erau analfabeți.
Domeniul financiarModificare
Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale în 1789. Adunarea avea nevoie de bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe venale trebuiau să fie despăgubiți pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit imediat, s-a decis ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare până în 1791. Oamenii doreau ca cererile formulate în caiete să fie aplicate, iar după izbucnirea unor violențe în Picardia, guvernul a cedat. 'La gabelle' a fost abolită în martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând taxele vamale externe.
Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia sa opereze efectiv, iar Adunarea a votat, în noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii au fost vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzând și dijma. Cei care își cumpărau pământuri bisericești aveau un interes legitim să le apere. Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe care publicul să le cumpere și să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești. În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în bani de hârtie, care puteau fi folosiți în tranzacții financiare.
Burghezia a beneficiat din plin, având la dispoziție banii necesari, bunurile fiind vândute în loturi mari și a cumpărat cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Țăranilor le-a mers mai bine departe de orașe. 25% din pământul existent a fost vândut ca biens nationaux, din care țăranii au cumpărat 52% iar burghezia 48%. O treime din țărani posedau pentru prima oara pământ. Burghezia le-a revândut în loturi mici țăranilor. Numărul țăranilor mici proprietari de pământ a crescut cu un milion până în 1810.
Noul sistem financiar a intrat în vigoare în ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost desființate, principalul impozit fiind asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtieme. Urma să acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau să provină dintr-un impozit pe avere, de care oamenii se plângeau că ar fi fost vechea capitație într-o formă nouă, iar restul taxe vamale. Impozitele urmau să fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar fi putut funcționa dacă ar fi existat o evaluare sistematică a terenurilor, dar pentru asta era nevoie de un număr mare de funcționari publici. Adunarea nu a putut oferi datorită costurilor, ca urmare, expertiza asupra valorii terenurilor a început după 1807. Noile registre fiscale se bazau pe cele ale vechiului regim, iar marile variații regionale s-au menținut și ca exemplu, populația din Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege. Chiar așa, cei săraci au avut de câștigat datorită desființării impozitelor indirecte, povara impozitelor cazând mai mult pe producători decât pe consumatori.
Reformele economiceModificare
Comerțul și industria trebuiau să devină libere. În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu cereale, iar controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse. Se dorea ca prețurile și distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate, pentru a evita lipsa lor, prețurile mari și foametea. În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-a creat o piață națională, favorizată și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți-sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga Franță.
Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. În 1791, breslele au fost desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile colective, pichetarea și grevele au fost declarate ilegale, fiind considerată o legislație de clasă pentru că a fost votată la cererea fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a obiectat, grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.
Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica putea să ofere puțina asistență anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională, finanțată din impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a demonstrat cât de gravă era problema, concluzionând că 2 milioane de oameni se puteau întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat seama că e neputincios în ajutorarea săracilor, neexistând banii necesari. [18]
JustițiaModificare
Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a aplicat administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franța. Les lettes de cachet erau considerate ilegale prin Declarația drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată. În fiecare canton era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere, dar putea să judece cauzele civile minore fără apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului districtual. Exista câte un tribunal penal în fiecare departament, unde procesele se desfășurau în public, iar un juriu format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decideau în materie de vinovăție sau nevinovăție. Ideea unui juriu și a judecătorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic. În fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși de cetățenii activi, dar numai cei care erau avocați de cinci ani erau eligibili. Era o garanție că toți judecătorii erau calificați și responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura și mutilarea au fost abolite, iar cel arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea a fost redus, din martie 1792, fiind folosită cea mai rapidă metoda de execuție pentru toți condamnații la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justiția devenind imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. După ce anterior justiția franceză era considerată a fi cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.
ReligiaModificare
Adunarea Constituantă a dorit să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată de sub controlul papal, o biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală. Deputații nu erau antireligioși sau anti-catolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Voiau să lege biserica catolică din Franța de stat, mai strâns decât fusese în timpul vechiului regim. În august 1789, Adunarea a desființat dijma, les annates (sume plătite de catolici papei) și pluralismul (deținerea mai multor funcții clericale în cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale bisericii au fost desființate, ca dreptul de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste măsuri. Au acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că urmau să fie plătiți mai bine decât au fost plătiți sub vechiul regim. În februarie 1790, un decret făcea distincție dintre ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau de educație și caritate. Primele au fost suprimate, încât nu aveau o contribuție directă la binele obștesc. Celorlalte li s-au îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanților și s-au extins drepturi asupra evreilor în septembrie 1791.
Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale. Diocezele coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83. Clericii urmau să nu mai fie numiți, ci aleși, astfel, episcopii erau aleși de electorii departamentali, preoții de către cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor. Cei mai mulți clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituției civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituantă nu l-a acceptat, considerând că el ar fi făcut din nou din biserică o corporație privilegiată în stat și un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situația, clerul a așteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privința statului Avignonului, teritoriu papal din Franța. Adunarea nu a mai putut aștepta, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe constituție. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi și o treime din ceilalți clerici au depus jurământul. Șapte episcopi și 55% din cler au depus jurământul. În martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituția civilă, iar mulți clerici care au depus jurământul au retractat.
Constituția civilă a clerului a avut efecte, iar deputații din Adunare au fost șocați când a fost respinsă de mulți clerici și de papă. În Franța, în acel moment, funcționau două biserici catolice. Una era biserica constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați” sau „refractari”, era aprobată de papă, fiind împotriva revoluției. Pentru prima dată, contrarevoluția, mișcarea care urmărea să răstoarne revoluția, a primit sprijin de masă, fiind anterior susținută doar de regaliști și emigranți. În zonele fervent catolice, puțini clerici au depus jurământul. Mulți săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales când preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma ulterior într-un război civil. [19]
Cluburile revoluționareModificare
Cluburile politice s-au format imediat după întrunirea Stărilor Generale în mai 1789. Clubul Iacobinilor a luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni și cei care împărtășeau perspective similare. După evenimentele din octombrie, când Adunarea s-a mutat la Paris, clubul s-a întrunit într-o clădire închiriată de la dominicani, supranumiți iacobini. Membrii săi dezbăteau acolo măsurile care urmau să fie supuse Adunării. Întrucât taxa de înscriere era mare, membrii săi numărau 1.200 în iulie 1790 și proveneau din straturile bogate. Până în vara 1791, în Clubul iacobinilor au dominat reprezentanții monarhismului liberal constituțional. Maximilien Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputați și iacobini radicali. S-a format o rețea națională de cluburi iacobine. În primăvara 1791, existau 900 de cluburi.
Clubul cordelierilor a fost fondat în 1790 și era mai radical decât Clubul iacobinilor și accesul era liber. Nu era de acord cu distincția dintre cetățeni activi și cei pasivi și sprijinea măsurile susținute de sanculoți: democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție. Clubul avea aderență în rândul clasei muncitoare, deși liderii erau burghezi. Georges Jacques Danton și Desmoulins erau juriști. Hebert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei, iar Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce îi ura pe toți cei privilegiați sub Vechiul Regim îi ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”, devenind principalul purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți populare sau fraterne care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. În 1791, Clubul Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central. Membrii societății populare proveneau din profesiile liberale, dintre funcționari, meșteșugari și mici negustori. Muncitorii intrau rareori pentru că nu aveau timp să facă politică. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat un rol important în revoluție, ele informând publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind anumiți candidați în alegeri și acționând ca grupuri de presiune pentru a influenta deputații în Adunare și pentru a promova acțiuni pe care deputații păreau că doreau să le întreprindă.
Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ce au obținut de pe urma revoluției. În primăvara 1790, când țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuiau răscumpărate, au fost deziluzionați. A izbucnit o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței, care a durat doi ani. Țăranii au fixat prețul cerealelor, cereau vânzarea proprietăților, considerate bunuri naționale, în loturi mici și atacau castele. Răscoala din Midi din 1792 a dus la amploarea și extinderea distrugerilor. Sanculoții, cei care purtau pantaloni lungi și nu bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din orașe, nu formau o clasă, printre ei fiind meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii salariați, li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris în octombrie. Au fost puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe asignate, a căror valoare a scăzut. La începutul anului 1791, s-au desfășurat greve, în care muncitorii protestau împotriva scăderii valorii salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50% după recolta slabă din 1791, provocând revolte, în care mulțimea obliga negustorii să reducă prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile populare, care legau protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, de grupurile din Adunare care doreau să acceadă la guvernare.
Căderea monarhiei și Comuna din ParisModificare
Fuga la VarenneModificare
Mirabeau, orator și politician al Adunării Constituante, membru al Comitetului celor treizeci, nobil monarhist, a reprezentat starea a treia în Stările Generale. Dorea schimbarea monarhiei pentru a supraviețui, o monarhie limitată, cu un guvern care să răspundă în fața Adunării. Era singurul care putea asigura o conducere eficientă, dar nu i s-a acordat încredere. Din mai 1790, el a avut legături strânse cu cei de la curte, care i-au achitat datoriile și i-au plătit o pensie, iar el îl sfătuia pe rege prin corespondență și îl apăra la Adunare. Mirabeau a murit în aprilie 1791, iar moderații câștigau influență în Adunare. Se temeau că noile cluburi vor duce la apariția unei mișcări muncitorești organizate. Voiau să pună capăt revoluției, fiind necesar un compromis cu regele, însă erau acuzați de trădare. Ludovic al XVI-lea a fugit însă la Motmedy, în Lorena, la granița cu Luxemburg, punându-se sub protecția comandantului militar din regiune, unde putea să negocieze de pe poziții de forță cu Adunarea Constituantă părțile neagreate din Constituție. Se spera că o acțiune militară nu va fi necesară, însă regele era conștient că fuga sa putea provoca un război civil. Ludovic a părăsit cu familia sa Parisul, la 20 iunie 1791, iar când a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus înapoi la Paris, în timp ce fratele său mai mic, contele de Provence, a fugit cu soția lui la 20 iunie, ajungând cu bine la Bruxelles.
Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și firme cu însemne regale au dispărut din tot orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și deja se vorbea despre instaurarea unei republici, deși se temeau de izbucnirea unui război civil în Franța și la războaie cu alți regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, până când Constituția va fi finisată. Acesta avea să fie repus în drepturi numai dacă va jura că o va respecta.[20]
Champ de MarsModificare
Radicalii erau consternați că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, iar furia acestora s-a îndreptat împotriva Adunării, susținând că nu mai reprezintă poporul. Cordelierii (poreclă a călugărilor franciscani) i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții pentru detronarea regelui, scindând Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au părăsit clubul. Robespierre a rămas să-i prezideze pe radicalii rămași. 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat și cele mai multe s-au întrunit în lunile următoare. Disidenții parizieni au format clubul feuillantii (nume familiar al unui grup politic numit Prietenii Constituției -Amis de la Constitution), care domina Adunarea. La 14 iulie 1790, 50.000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde s-a celebrat Sărbătoarea Federației și căderea Bastiliei. Au semnat o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o demonstrație politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de Adunare, a declarat legea marțială și l-au trimis pe La Fayette cu Garda Națională pe Champ de Mars, unde garda a tras în mulțimea neînarmată, 50 de oameni fiind uciși in urma izbucnirii violentelor.
Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari, iar unii ca Hebert, Marat și Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea populară, fiind gata să negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unui acord cu regele, deși nu-i mai acordau încredere și și-au pierdut sprijinul popular. Controlau în acel moment Parisul și Adunarea, dar victoria lor pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic.
Constituția din 1791Modificare
Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una limitată, iar puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O parte din Constituție s-a stabilit în 1789 în privința atribuțiilor limitate ale regelui, dreptul de veto suspensiv nefiind votat definitiv decât în septembrie 1791. Regele putea să vorbească cu miniștrii care nu erau membri ai Adunării și cu comandanții militari. Dreptul său de veto suspensiv nu a putut fi aplicat datorită chestiunilor financiare sau constituționale, el depinzând de Adunare pentru politica externă, având nevoie de asentimentul ei pentru a declara război. Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării, pentru a vota legi pe care regele trebuia să le respecte, iar în septembrie, a fost silit sa accepte Constituția. Maria Antoaneta nu a acceptat-o.[21]
Adunarea LegislativăModificare
După acceptarea constituției, Adunarea Constituantă a fost dizolvată. Pentru a-i împiedica pe opozanți să domine următoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanță de auto-recuzare, fiind votată, conform căreia nici un membru al Adunării Constituante nu va mai putea face parte din viitoarea Adunare legislativă.
Au votat mai puțin de un sfert din cetățenii activi, alegând o Adunare în întregime burgheză, fiind câțiva nobili, dintre care mulți s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost aleși și nu existau țărani sau meșteșugari și erau puțini oameni de afaceri. La început, 264 de deputați și erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau revoluția ca fiind încheiată,136 de deputați și erau membri ai Clubului Iacobinilor. 350 de deputați nu aparțineau niciunei tabere.
Pe deputați îi îngrijorau clericii care au refuzat sa depună jurământul civic și emigranții, ai căror număr a crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și parlamentare au emigrat. Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791, 1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de ofițeri. Adunarea a votat în noiembrie două legi, una declarându-i suspecți pe toți preoții care nu au depus jurământul, iar cealaltă susținea că toți emigranții care nu se întorc până în ianuarie 1792 își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători. Când regele și-a folosit dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția.
În aprilie 1792, a izbucnit războiul cu Austria.
RăzboiulModificare
Inițial, marile puteri nu erau interesate să intervină, mai ales împăratul Leopold al II-lea de Habsburg care aproba reformele liberale și nu dorea întoarcerea absolutismului în Franța, fiind mulțumit de prăbușirea și slăbirea Franței ca potențial rival. Rusia, Austria și Prusia erau preocupate, primele două fiind în război cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din Țările de Jos unde s-a desfășurat o revoltă pe care a înăbușit-o în iarna 1790 și și-a îndreptat atenția spre Polonia din care Rusia și Prusia voiau să obțină teritorii. După fuga la Varenne, austriecii au început să-l sprijine pe Ludovic. În august 1791, au semnat împreună cu Prusia Declarația de la Pillnitz, fiind gata să-l readucă pe rege pe poziție. Părea că o intervenție austriacă era improbabilă după ce Leopold a salutat constituția. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, în septembrie să-l avertizeze că armata a distrus tot, cerând ca Franța să fie învinsă într-un război cu Austria. Regele a fost de acord. Însă deputații au auzit zvonurile cum că un comitet austriac era prezidat de regină și că erau trimiși agenți secreți la Koblenz și Viena pentru a izbucni contrarevoluția.
Comandanții militari, ca La Fayette și Dumouriez, voiau războiul. La Fayette, primul comandant al Gărzii Naționale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamăgit că revoluția nu a adus stabilitate politică și dorea ca autoritatea regelui să fie consolidată. A cooperat și cu brissotini care doreau război, aceștia fiind un grup de deputați și numiți după numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu câțiva deputați și din Gironde, departament din sud-vestul Franței, fiind cunoscuți sub numele de girondini. Brissot era susținătorul unei republici și după fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhie și judecarea regelui, înțelegând că acesta nu a acceptat constituția și că se uneltea împotriva revoluției. Erau 130 de girondini în Adunare, astfel, pentru a obține majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette și al adepților săi. Brissot a obținut majoritatea exploatându-le speranțele și temerile printr-o campanie în favoarea războiului. Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupată cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru Franța. Un război cu Austria ar spori durabilitatea noului regim. Exceptând câțiva politicieni, printre care Robespierre, majoritatea deputaților au fost cuceriți de argumente. Robespierre s-a împotrivit la Clubul Iacobinilor, considerând că cei care se opun fățiș revoluției sunt discreditați pentru a constitui un pericol, adevărata amenințare venind din partea militarilor ca La Fayette. Războiul ar fi numai un mijloc de înlăturare a Constituției și ultima fază de nimicire a libertății. Robesspierre a rămas izolat și nepopular, iar relațiile sale cu Brissot s-au înrăutățit. Girondinii au insistat în favoarea războiului. La 7 februarie 1792, Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite în 1789 doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puțin de două săptămâni, ambele considerând Franța slabită. Amenințările austriecilor și atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte l-au silit pe rege să demită miniștrii feuillanti în martie 1792 și să numeasca un guvern radical, inclusiv cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul. Dar la 1 martie, Leopold a murit și a fost înlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea războiului când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată.
În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon. În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon, liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa. Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța pentru a-și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică.
În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului, ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii.[22]
Abolirea monarhieiModificare
Armata franceză era deplorabilă: mulți ofițeri emigraseră, voluntarii nu erau instruiți și echipați pentru lupta. Înaintarea franceză în Țările de Jos a fost oprita la 29 aprilie. Trupele s-au retras panicate spre Lille, unde și-au ucis comandantul. Unități întregi au dezertat, iar la sfârșitul lunii mai, toți cei trei comandanți cereau încheierea războiului. Armatele aliate au invadat Franța. Maria Antoaneta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze.
Guvernul se înfrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii au acționat împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat legea de deportare a preoților refractari, iar o altă lege trimiterea la vatră a Gărzii regale și o a treia revedea constituirea unei tabere a 20.000 de soldați ai gărzilor naționale din provincii (federați). Erau meniți să apere Parisul de invazia străină și guvernul de o lovitură de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alți miniștri girondini la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic și-a folosit dreptul de veto împotriva legilor în privința preoților refractari și taberei gărzilor provinciale. La 18 iunie a fost citită scrisoare lui La Fayette în Adunare, în care scria că îi acuză pe iacobini că au instaurat un stat în stat și cerea Adunării să pună capăt domniei cluburilor. Șefii ai celor 48 de secțiuni au reacționat organizând o demonstrație armată la 20 iunie, ai căror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8.000 de demonstranți, membri ai Gărzii naționale, au năvălit la Tuileries. Regele nu și-a retras vetoul și nici nu i-a rechemat pe miniștri girondini. Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanța crescânda a sanculoților. La 11 iulie, a declarat stare de urgență, emițând decretul „La patrie en danger”, care chema toți francezii la luptă. Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui Braunschweig. Erau revoluționari și republicani militanți spre deosebire de Garda națională pariziană și a cărei ofițeri erau regaliști. Își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior „La Marseillaise” pentru că a fost cântat de federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.
La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris în care amenința că toți membrii Gărzii Naționale care vor fi prinși luptând vor fi pedepsiți ca rebeli și amenințau Parisul cu invazia. Francezii s-au înfuriat și mulți dintre cei care au sprijinit monarhia s-au întors împotriva ei. Radicalii și federații erau pregătiți pentru o noua insurecție, iar girondinii l-au avertizat pe rege de răscoală, propunându-i să-i recheme pe miniștrii demiși. Ludovic a refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federaților, la 29 iulie, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, și-a anunțat propunerile, renunțând la sprijinul acordat anterior constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativa, o epurare a conducerii departamentale, ce includea mulți regaliști. În urma susținerii petițiilor federaților, cluburilor și provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă și a cerut în numele a 47 din 48 de secțiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins că insurecția era necesară.
În noaptea de 9 august, sanculoții au preluat Primăria (Hôtel de Ville) și au înlăturat fosta municipalitate și au instaurat Comuna revoluționară, condusa de Hebert. Mii de membri ai Gărzii Naționale, fiind deschisă și cetățenilor pasivi, 2.000 de federați, conduși de cei din Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul era apărat de 3.000 de soldați, dintre care 2.000 aparțineau Gărzii Naționale, ceilalți fiind mercenari elvețieni.
Regele a cerut adăpost Adunării, pentru a-și proteja familia. Garda națională care apăra palatul s-a alăturat insurgenților și au început sa tragă. Marsiliezii au replicat cu mitralii. Regele a ordonat gărzilor elvețiene să înceteze focul. Dar 600 de elvețieni au fost uciși, iar dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de parizieni au fost uciși sau răniți. Insurgenții au năvălit în Adunare și au obligat-o să recunoască noua Comună revoluționară care a ordonat atacul asupra palatului. Deputații au trebuit să-l predea pe rege Comunei, care l-a închis în Temple. Au fost siliți să accepte alegerea unei Convenții Naționale prin sufragiu masculin care să elaboreze o nouă constituție democratică. Comuna stăpânea în acel moment Parisul, chiar dacă restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.
Monarhiștii constituționali au început să se ascundă, iar girondinii au rămas stăpâni, beneficiari ai unei revoluții pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputați și rămași în Adunare au numit noi miniștrii, inclusiv pe cei demiși anterior, fiind numit printre ei și Danton ca ministrul justiției, după ce s-a remarcat în Clubul cordelierilor și în secțiunile pariziene. S-au votat măsuri radicale, printre care și deportarea preoților refractari. Adunarea a decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără despăgubiri, dacă seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a încheiat. Adunarea a dispus ca proprietățile emigranților să fie vândute în loturi mici, iar regele a fost suspendat. Convenția s-a întrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolită.[23]
TeroareaModificare
Teroarea a început cu atacul de la Palatul Tuileries din 10 august 1792, care a provocat Masacrele din Septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsă. În timpul mișcărilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a încheiat cu execuția lui Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A început a doua Teroare când armatele franceze sufereau înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a asigurat frontierele Franței.
Lupta dintre girondini și iacobiniModificare
În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă denaturate de teama și intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Inițial erau 200 de girondini și 100 de iacobini în Convenție. Majoritatea nu aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”. Până la 2 iunie 1792 s-a desfășurat lupta dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau munteni, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Girondinii erau membri ai Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind anticlericali și în favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Însă se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți de provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10 august i-au făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor pariziene, apărând ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar face compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de contrarevoluție. Nici una nu avea majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul „câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe pe girondini, de unde proveneau mulți miniștri.
În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci pe 17 august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toți patrioții la arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala. Însă odată plecați, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor timp de cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.
La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să fie întreținute, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind desființate dijmele și obligațiile feudale.
Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau organizarea unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar aceștia au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată prin apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, nici unul nu a votat pentru nevinovăția regelui de frică că ar putea fi considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei care au votat pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu închisoarea. Convenția a votat împotriva unei amânări a execuției cu 387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.
Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au pierdut.
Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și Pirineilor, decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile puteri s-au alarmat la anexările teritoriale și extinderea Franței. În februarie, Convenția a declarat război Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din 1791 și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip. Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.
Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în patru departamente de la sud de Loara sau Vandeea. Țăranii plăteau acolo impozite funciare mai mari și nu agreau guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și vânzarea pământurilor bisericești au fost privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe nobili ca adevărați conducători, mulți fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai, guvernul a retras de pe front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.
Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut la jumătate față de valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale extinse. Pentru a obține sprijinul populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți și de "câmpia", împărtășind ura girondinilor față de Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați de înfrângerile din război datorită legăturii cu Dumouriez, de răscoala de la Vandeea și de criza economică. Câmpia s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei lucruri: că în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite, burghezia nu trebuia să se izoleze de popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.
Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și sancționarea suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. La 10 martie, la Paris a fost înființat Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții contrarevoluționari și pentru a preveni noi masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul terorii. Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să le supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de surveillance în toate comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe cei suspecți de trădare. Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor înarmați în 24 de ore de la prinderea lor, procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs. Au fost votate legi draconice împotriva emigranților, proprietățile fiind confiscate, iar cei care se întorceau în Franța erau executați.
La 6 aprilie a fost înființat Comitetul salvării publice, care dirija și accelera activitățile miniștrilor, preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, dorea un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere, doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat despre cum să obțină sprijinul poporului pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.
Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie, Robespierre a trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți pe 31 mai. Iacobinii au fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea, cerând expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de baza. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri girondini.
După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în monagnarzi. La formarea noului comitet al salvării publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei, toți aparținând clasei mijlocii, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți răspundeau împreuna pentru acțiunile Comitetului, care avea să devina primul guvern puternic. Barere era purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d' Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon, paralizat și ținut într-un scaun cu rotile, Saint-Just, susținătorul de frunte a Terorii. Toți au fost realeși periodic în perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în decembrie 1793.
Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre iacobinii burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea „Incoruptibilul” sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice, trebuiau sacrificați. Era un politician abil, acționând cu prudență, așteptând momentul potrivit și dând dovada de fler. S-a pronunțat împotriva manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10 august 1792-iunie 1793. Susținea că pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod egal, dar considera că datoria statului era asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de munca. Dar era o figura distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.
A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și a Comunei asupra Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și Marsilia. 60 de departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit în oraș la 28 august. Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea între centrele revoltei era slabă.
Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat Roussillon în sud, aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li s-a opus armata franceză inferioară numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est, armata aliaților fiind divizată.
Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii austriece.
SanculoțiiModificare
Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind apelativul de „cetățene” „tu”. Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor. Oricine era trufaș sau avea o atitudine disprețuitoare era etichetat ca „aristocrat". Erau anticlericali și pentru ei, suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor reprezentanți. Viața politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și ascundă opiniile. Întrunirile Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu voce tare.
Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare secțiune fiind condusă de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor revoluționare din Paris, 65% erau proprietari de prăvălii, patroni de mici ateliere și meșteșugari independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri ai profesiilor liberale, 8% erau muncitori salariați. Își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care nu depindeau de administrația centrală. Comuna și secțiunile erau unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete alese. Aveau propria poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau societățile populare, fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru că sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințări locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de aristocrație și decizia de a câștiga războiul.
Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în iunie 1793, precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații aveau drept de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse desfășurându-se în august 1793, sarcina revenind Comitetului salvării publice. Prima categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-25 de ani, numărând un milion de oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate să producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite pentru tunuri și odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului exterior și navigației.
Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta reducând cu trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce cerea măsuri pentru combaterea lipsei de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame în mansardele aglomerate. Partizanii săi erau muncitori salariați, lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea să determine Convenția să ia măsuri de combatere a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat-o public. Programul său era Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și Convenția prin acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare în februarie 1794.
La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la 5 septembrie s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame „Teroarea la ordinea zilei”.
S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice. Erau 6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era sa ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.
Comitetul salvării naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.
În iulie, Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte cantități mari ca să nu fie acuzați că stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția a acceptat controlul prețurilor, votând pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri și servicii de bază, la o treime peste prețurile în vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu erau controlate, pentru că determinau nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Când țăranii au refuzat să vândă cereale la prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura modalitate pentru a hrăni orașele și armata.
Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul maximal era adesea sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când s-au dus la țară cu armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din recoltă, fiind consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor, majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominală în august, a crescut la 48% în decembrie 1793.
Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale, centrat în Paris și ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar. Mai era Teroare în regiunile revoltelor federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței, controlată de comitete de supraveghere, a reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.
Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până în septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte. Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern. Au fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs cererii populației, debarasându-se de oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii. Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie și doamna Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu era o opțiune.
Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-decembrie 1793, Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind înfrânți. Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate. Vandeea era un deșert depopulat după ce s-a încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și umpleau închisorile și au fost împușcați fără judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. La Vandeea, 7.000 de oameni au fost condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.
La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia revoluționară. Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte, mulți alții au fost ghilotinați la Lyon.
O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare. Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform studiilor, s-au desfășurat 17.000 de execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vandeea, 31% muncitori, în Lyon și Marsilia. Numărul total celor executați fără judecată s-a situat în jur de 50.000.
A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind confiscate, fiind distruse cruci și troițe, iar preoții au fost obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari. Clericii constituționali au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși Convenția nu a agreat catolicismul, a încuviințat atacul asupra bisericii decât l-a încurajat.
În octombrie a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides.
Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează că 6.000-20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.
Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate bisericile din Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794 multe biserici din țară au fost închise. Joseph Fouché, agent al descreștinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții precum „Moartea este un somn veșnic”.
Dictatura Comitetului salvării publiceModificare
La sfârșitul anului 1793, guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies în octombrie.
Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna 1793, anarhia domnea în departamente pentru că comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouche interpretau legea după bunul plac sau o ignorau. Comitetul siguranței generale a încredințat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere.
Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive depline. Comitetul siguranței generale răspundea de politie și de siguranța internă, iar Tribunalul revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării publice avea atribuții ample ca supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze administrația locală. Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali numiți de guvernul central și răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului salvării publice, toate armatele revoluționare fiind dispersate.
Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii interni și externi vor fi înfrânți.
Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hebert și adepților săi. Ziarul sau, La Pere Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hebert i-a sprijinit pe iacobini împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul salvării publice de tiranie și a încercat să câștige puterea devenind susținător al nemulțumirii populare. Hebertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile populare. Robespierre i-a antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Îi displăcea extremismul politic și pentru a-i izola pe hebertiști de mase, la 26 februarie 1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietăților suspecților ce aveau să le revină săracilor.
În martie, Hebert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l distrugă. Hebert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hebertiștilor li s-au adus acuzația că sunt agenți străini, care vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hebertiștii au fost ghilotinați la 24 martie.
Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată, clubul cordelierilor fiind închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și împânzită de susținătorii lui Robespierre.
O grupare opusa lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească independența autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării revoluționare și să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil, 400.000 de livre fiind cheltuite cât a fost ministrul justiției. Danton era acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul sau, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul salvării publice l-a considerat pe Danton drept o amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va restaura monarhia. Danton a fost adus în fața Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins și ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată alături de nevasta lui Hebert.
Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile sale despre cât de monstruoasă era dictatura Terorii.
Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate tribunalele revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați de Tribunalul revoluționar.
După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din prairial, votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care încercau să pervertească obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată. Timp de nouă săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din clase superioare.
Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de după moarte, în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă pentru că credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezând că Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.
Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hebertiștilor, de dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea maximului de prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.
La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, ce erau muncitori salariați.
Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce Franța preluase ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii.
Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul salvării publice și-a înființat propriul său departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe funcționarii incorecți. Comitetul siguranței generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului salvării publice. Billaud și Collot erau legați de Hebert, s-au simțit amenințați de Robespierre.
Robespierre a dispărut din viată publică mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir timp de câteva luni. Când a revenit, se adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea trădătorilor. A refuzat să dea nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouche și Colot s-au simțit amenințați și s-au unit pentru a complota împotriva sa.
La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească. Convenția a votat pentru arestarea sa, a fratelui sau, a lui Cottona lui Saint Just. Au fost închiși la subordinea Comunei, dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii Comunei voiau sa organizeze o insurecție în sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie în seara acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda Națională ca să o sprijine împotriva Comunei. Inițial, secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind trimise în ajutorul Comunei. Dar includeau și câteva dintre unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut curaj și Convenția a fost salvată. Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și voia să se mențină în cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a fost ordonată anterior și pe liderii Comunei.
Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns la primărie, au constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă. Dar soldații l-au oprit, însă accidental, arma s-a descărcat împușcându-l lateral în față, mutilându-l. Robespierre a fost arestat și la 28 iulie, el și cu alți 21, au fost ghilotinați.
DirectoratulModificare
Directoratul se baza pe Constituția Anului III, fiind adoptată printr-un referendum. Parlamentul era bicameral, Puterea executivă era reprezentată de Directorat (cinci directori), având responsabilități extinse. Pe plan local, în fruntea departamentelor au fost numiți comisari ce vor prefigura realizările lui Napoleon-instituția prefectorială.
Anual erau reînnoite o treime din cele două camere și Directorul era schimbat de cele două camere reunite. Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a separației puterilor în stat. Nu existau însă mecanisme de dizolvare a camerelor sau de demitere a celor cinci directori. Procedurile de elaborare a Constituției durau ani de zile și astfel, se deschideau porțile unei lovituri de stat.
În 1795, chiar înaintea adoptării Constituției, Convenția s-a înfruntat cu două amenințări: cele două insurecții comise la Paris de către iacobini și alte grupări radicale și organizarea unei insurecții regaliste înfrântă. Directoratul s-a confruntat cu Conspitatia Egalilor, condusă de Babeuf, un militant politic radical. În 1797, în urmă alegerilor parțiale, regaliștii și moderații obțin succese importante. Directoratul a acționat prin invalidarea mandatelor.
În 1798, în urmă alegerilor parțiale, iacobinii au câștigat și au constituit un grup parlamentar important. Principalul om politic al Directoratului a fost Paul Barras.
Războiul continuă cu Coaliția a Doua, mai ales cu Austria, fiind conceput un front secundar de diversiune, reprezentat de o campanie în Italia, în fruntea acesteia fiind numit generalul Bonaparte. Acesta duce o campanie strălucită împotriva austriecilor, Italia devenind teatrul principal de operațiuni. Napoleon, după aceste victorii, a impus un armistițiu, acționând independent.
În octombrie 1797 este încheiată pacea de la Campoformio. Austria a cedat Belgia și a recunoscut Lombardia ca Republică Cisalpină.
Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul pentru a bloca comerțul Marii Britanii cu India și pentru ca Franța să obțină controlul asupra Mării Mediterane pe care britanicii o controlaseră prin Gibraltar. Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio Nelson, distruge flota franceză în portul Aboukir. Francezii sunt alungați din Malta, devenind colonie britanică. Este creată a două coaliție, formată din Marea Britanie, Imperiul Otoman și, datorită manevrelor diplomatice ale britanicilor, Pavel I al Rusiei intră în coaliție, alături de Regatul Neapolelui.
Apare fenomenul de „La Grande Nation” – un nou model, sistem politic, social, economic, ce are o extensiune teritorială ce atinge frontiere naturale. Prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon, după care urmează pe baza consultării populației locale sau a unor referendumuri (false), anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei de Franța, teritoriul fiind denumit La Grande Nation. În 1798 s-a înființat o a treia coaliție din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori, conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea sunt înfrânte. La un moment dat, regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia să înlăture ambele tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat: continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim militar condus de un general. Din vara 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au susținut alternativă militară. Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un „salvator” în condițiile dramatice prin care traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte, iar propaganda desfășurată de adepții lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că Napoleon era „Omul Providențial”.
ConsulatulModificare
Pe 8-10 noiembrie 1799 , Napoleon declanșează lovitura de stat cu ajutorul armatei împotriva celor două camere care se opuneau adoptării unui regim care să-l aibă în frunte, fiind sprijinit de Paul Barras și abatele Sieyes. Rivalii politici au fost marginalizați, ca generalul Jourdin, autorul legii serviciului militar obligatoriu, generalul Moreau-regalist și generalul Bernadotte, ce a fost adoptat de regele Suediei. Se constituie pe ruinele Directoratului un nou regim- Consulatul (condus de trei consuli, în care Napoleon era prim-consul). Atribuțiile sale au fost prevăzute de Constituția Anului VIII adoptată prin referendum la sfârșitul anului 1799, alcătuită și de Napoleon. Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul legislativ era divizat în Consiliul de Stat (50 de membri numiți și direct de primul consul și care elaborau proiecte de legi), Consiliul Legislativ (care adopta și respingea proiecte de legi) și Senatul (care verifică constituționalitatea legilor și modificarea constituției). Consultarea electorală s-a realizat printr-un sistem cenzitar. Cetățenii care se bucurau de mai multe drepturi civice alegeau trei tipuri de liste-la nivel comunal, la departament și la nivel național. Napoleon, prin reformele sale, a pus bazele Franței de azi. Statul Francez avea nevoie însă de resurse financiare pentru a duce războaie, Franța rămânând cel mai populat stat după Rusia și cel mai bogat. A fost necesară o reforma fiscală pentru asigurarea colectării impozitelor, fiind lansat cadastrul. Apare figura perceptorului. În 1800 este înființată Banca Franței care va avea monopolul asupra emiterii monedei, francul. Napoleon impune perfecți în fruntea departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiția a fost reformată, fiind create tribunale la diverse niveluri, în frunte fiind Tribunalul Suprem care nu era independent, deci separația puterilor în stat nu era respectată.
În 1804 a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăților individuale, fiind promovată familia și prin care se stabilea vârstă majoratului la 25 de ani. Este suprimat dreptul la primogenitură, s-au creat Corpul Notarilor și Corpul Avocaților, religia era folosită că un instrument politic și s-a lansat un program de pacificare în Europa. Având în vedere schisma din interiorul bisericii catolice din Franța și având nevoie de un stat unit, Napoleon a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, Papa cerea demisia episcopilor refractari, episcopii constituționali fiind demiși, fiind reintrodusă învestitură canonică. Napoleon a acordat o mare atenție educației, punând accentul pe învățământul universitar care pregătea cadrele imperiale. În 1802 a fost adoptată legea care privea învățământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o lege care punea bazele unei Universități Imperiale, un sistem de conducere a învățământului secundar și universitar prin care statul enunță monopolul educațional. În funcție de regiune, de zona, între 75 și 80 % dintre comune dispunea de o școală primară. Statul se interesa de învățământul secundar și de cel superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte țări din Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui diplomă avea nivel universitar. Multe din reformele lui Napoleon se plasează în perioada 1800-1804, în Perioada Consulară.
În 1802, Senatul a modificat Constituția, impunând Constituția Anului X, consulii devenind demnitari pe viață. De aceea are loc un complot regalist împotriva lui Napoleon, regaliștii fiind nemulțumiți că Napoleon nu a militat pentru readucerea monarhiei, având ca lideri pe Pichergru. Au avut loc interogatorii în care se implicase și ducele d’Enghien, fiul șefului armatei exilaților.
Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului și modificarea constituției.
Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat ca împărat.
CronologieModificare
Anul 1789Modificare
- 5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale
- 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Națională
- 20 iunie: Jurământul din sala de tenis
- 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naționale
- 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului
- 12 iulie: Demiterea miniștrilor provoacă insurecția armată a parizienilor
- 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluția se declanșează și în provincie
- 15 iulie: Conducerea revoluționară se organizează ca și Comuna din Paris
- 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală
- 4 august: Abolirea corvezilor și servituților feudale
- 26 august: Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului
- 6 octombrie: Marșul Femeilor la Versailles
- 19 noiembrie: Decret privind naționalizarea bunurilor Bisericii
Anul 1790Modificare
- 16 ianuarie: Este creată Jandarmeria națională
- 31 martie: Robespierre este ales președinte al Clubului iacobinilor.
- 19 iunie: Un decret al Adunării abolește titlurile de noblețe ereditare
- 12 iulie: Constituția civilă a clerului
- 14 iulie: În cadrul primei zile naționale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta Constituția
- 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuiește vechiul drapel regal al florii de crin
- 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului
Anul 1791Modificare
- 19 martie: Introducerea sistemului metric ca sistem de măsură
- 13 aprilie: Papa Pius al VI-lea condamnă Constituția civilă a clerului
- 26 mai: Regele cedează națiunii bunurile Coroanei
- 1 iunie: Abolirea tuturor formelor de tortură
- 14 iunie: Legea Le Chapelier. Grevele și sindicatele sunt interzise
- 20 iunie: Fuga la Varennes
- 25 iunie: Aducerea regelui la Paris și demiterea sa temporară
- 17 iulie: Masacrul petiționarilor iacobini de pe Champ-de-Mars
- 27 august: Declarația de la Pillnitz. Franței i se cere să restaureze vechiul regim
- 3 septembrie: Adoptarea primei Constituții
- 13 septembrie: Sancționarea Constituției de către rege
- 1 octombrie: Deschiderea noii Adunări Legislative
- 11 noiembrie: Regele se opune prin veto decretelor asupra emigranților
Anul 1792Modificare
- 25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei
- 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei
- 21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educației publice
- 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului (La Marseillaise)
- 27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoților refractari
- 20 iunie: Manifestație anti-regalistă la Tuileries
- 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendați din funcții
- 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetățenii sub arme
- 25 iulie: Manifestul lui Braunschweig la Koblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii august)
- 30 iulie: La Marseillaise la Paris
- 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenției naționale ca nou organ legislativ
- 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoți refractari, nobili și alți prezumptivi adversari ai națiunii
- 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusacă este oprită
- 21 septembrie: Convenția proclamă republica
- 4 decembrie: Începe procesul regelui
Anul 1793Modificare
- 17 ianuarie: Adunarea votează vinovăția regelui și îl condamnă la moarte
- 21 ianuarie: Ludovic al XVI-lea este executat
- 10 martie: Este creat Tribunalul revoluționar
- 18 martie: Înfrângere armată și retragere din Belgia
- 6 aprilie: Constituirea unui Comitet de salvare publică, cu putere executivă
- 2 iunie: Demiterea și arestarea liderilor girondini. Convenția montagnardă
- 24 iunie: Constituția anului I
- 13 iulie: Charlotte Corday îl asasinează pe Marat
- 27 iulie: Robespierre este numit în Comitet
- 1 august: Convenția decretează distrugerea Vendeei
- 23 august: Mobilizare generală și rechiziționarea de bunuri
- 29 august: Regaliștii permit intrarea englezilor în Toulon
- 5 septembrie: Instituirea terorii
- 17 septembrie: Convenția votează legea suspecților
- 29 septembrie: Legea maximului general blochează prețurile și salariile
- 9 octombrie: Armata înfrânge insurecția din Lyon
- 16 octombrie: Procesul și execuția reginei Maria Antoaneta
- 31 octombrie: Execuția a 21 de girondini
- 10 noiembrie: Sărbătoarea Rațiunii la catedrala Notre-Dame
- 24 noiembrie: Introducerea calendarului republican
- 19 decembrie: Englezii sunt respinși din Toulon
- 25 decembrie: Robespierre prezintă raportul privind principiile guvernului revoluționar
Anul 1794Modificare
- 4 februarie: Convenția abolește sclavia în metropolă și în colonii
- 13 martie: Arestarea și executarea indulgenților
- 24 martie: Executarea furioșilor
- 8 iunie: Sărbătoarea Ființei supreme
- 10 iunie: Debutul marii terori
- 26 iunie: Victorie franceză la Fleurus contra Austriei
- 27 iulie: Înlăturarea lui Robespierre
- 28 iulie: Executarea iacobinilor. Începutul reacțiunii thermidoriene
- 24 august: Reorganizarea guvernământului revoluționar
- 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
- 10 octombrie: Conservatorul Național de Arte și Meserii
- 24 octombrie: Școala Normală Superioară
- 12 noiembrie: Închiderea cluburilor iacobinilor
- 24 decembrie: Abolirea legii maximului
Anul 1795Modificare
- 21 februarie: Restabilirea libertății religioase
- 1 aprilie: Protest al populației împotriva scumpirii alimentelor
- 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia
- 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună cu alți 15 membri în Tribunalul Revoluționar, sunt ghilotinați
- 20 mai: Insurecții populare violent reprimate. Teroarea albă
- 30 mai : Restituirea bisericilor
- 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania
- 22 august: Constituția anului III
- 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
- 1 octombrie: Anexarea Belgiei
- 5 octombrie: Insurecția regalistă contra Convenției este înfrântă de Bonaparte
- 31 octombrie: Debutul Directoratului
- 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf care intră în clandestinitate
Anul 1796Modificare
- 23 februarie: Napoleon numit în fruntea armatei din Italia
- 10 mai: Eșecul "conspirației egalilor" condusă de Babeuf
- 15 mai: Napoleon intră în Milano
- 15 mai: Prin Tratatul de la Paris, Franța obține Savoia și Nisa
- 15 octombrie: Republica transpadană
- 29 decembrie: O expediție ratată în apropierea Irlandei
Anul 1797Modificare
- 4 februarie: Revenirea la moneda metalică
- 12 mai: Bonaparte intră în Veneția
- 27 mai: Execuția lui Babeuf
- 6 iunie: Proclamarea republicii liguriene
- 9 iulie: Proclamarea republicii cisalpine (Lombardia împreună cu republica cispadană)
- 16 iulie: Talleyrand numit ministru de externe
- 24 august: Abrogarea legilor contra preoților refractari
- 3 septembrie: Adunările cer punerea sub acuzare a directorului Barras
- 4 septembrie: Lovitura de stat a lui Barras (18 Fructidor)
- 5 septembrie: Legi împotriva deputaților opoziției și împotriva libertății presei
- 17 octombrie: Tratat la Campoformio cu Austria
Anul 1798Modificare
- 18 ianuarie: Începutul blocadei împotriva Angliei
- 15 februarie: Proclamarea Republicii romane
- 21 februarie: Tratat de alianță și comerț cu republica cisalpină
- 8 mai: Adoptarea unei liste de 146 de aleși de extremă stângă excluși din Consilii
- 11 mai: Lovitura de stat contra deputaților iacobini aleși (22 Floreal)
- 19 mai: Flota franceză părăsește Toulon în direcția Egipt
- 11 iunie: Malta este ocupată
- 2 iulie: Alexandria este ocupată
- 21 iulie: Bonaparte câștigă bătălia de la piramide contra mamelucilor
- 23 iulie: Cairo este ocupat
- 1 august: Flota franceză este distrusă la Abukir de Nelson
- 6 august: Expediție franceză în sprijinul insurecției irlandeze
- 23 august: Napoleon pleacă din Egipt
- 5 septembrie: Legea Jourdan instituie serviciul militar obligatoriu
- 9 septembrie: Imperiul Otoman declară război Franței
- 15 septembrie: Capitulare franceză în Irlanda
- 16 septembrie: Plecarea celui de-al doilea corp expediționar spre Irlanda
- 11 octombrie: Dezastrul flotei franceze în Irlanda
- 24 noiembrie: Impozit pe uși și ferestre
- 29 decembrie: Tratat de alianță între Rusia, Anglia și Napoli
Anul 1799Modificare
- 23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli
- 12 martie: Directoratul declară război Austriei
- 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecționiste
- 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul
- 18 iunie: Demiterea directorilor de către consilii. Lovitura de stat din 30 priarial
- 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală
- 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalității și libertății (neo-iacobin)
- 29 iulie: Fouché este numit ministrul poliției
- 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei
- 6 august: Insurecție regalistă în sud
- 13 august: Închiderea clubului amicilor egalității și libertății
- 27 august: Debarcare engleză în Olanda
- 16 octombrie: Napoleon revine la Paris
- 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)
NoteModificare
- ^ Norman Gash, Reflections on the revolution – French Revolution, National Review, 14 iulie 1790: "Yet in 1789 France was the largest, wealthiest, and most powerful state in Western Europe.
- ^ John Wolf, Louis XIV, ch 24; Bertrand Van Ruymbeke, "Escape from Babylon." Christian History 2001 20(3): 38–42. I
- ^ Censer, Jack; Lynn Hunt (2001). Liberty, Equality, Fraternity: Exploring the French Revolution. Pennsylvania: Pennsylvania State University Press.
- ^ Jean-Luc Chappey, Bernard Gainot, Guillaume Mazeau, Frédéric Régent & Pierre Serna, Pour quoi faire la Révolution, Agone, 2012
- ^ Doyle, The Oxford History of the French Revolution (1989) pp 99-101
- ^ Albert Soboul, The French Revolution 1787–1799 (1975) pp 127–29.
- ^ Frey, pp. 4, 5
- ^ Neely, p. 56
- ^ Schama 2004, p.300–301
- ^ John Hall Stewart. A Documentary Survey of the French Revolution. New York: Macmillan, 1951, p. 86.
- ^ Robert Darnton, L'aventure de l'Encyclopédie, Paris, 1982.
- ^ Schama 2004, p.317
- ^ Schama 2004, p. 331
- ^ Noah Shusterman – De Franse Revolutie (The French Revolution). Veen Media, Amsterdam, 2015. (Translation of: The French Revolution. Faith, Desire, and Politics. Routledge, London/New York, 2014.) Chapter 3 (p. 95–139) : The Civil Constitution of the Clergy (summer 1790–spring 1791)
- ^ Gregory Fremont-Barnes (2007). Encyclopedia of the Age of Political Revolutions and New Ideologies, 1760–1815. Greenwood. p. 190
- ^ Lefebvre, Georges (1962). The French Revolution: Vol. 1, from Its Origins To 1793. Columbia U.P,. p. 130
- ^ J.M. Thompson, The French Revolution (1943), pp. 90–111
- ^ Robert Forster, "The survival of the nobility during the French Revolution". Past and Present (1967): 71–86
- ^ Censer and Hunt, Liberty, Equality, Fraternity: Exploring the French Revolution p. 4.
- ^ Timothy Tackett, When the King Took Flight (Harvard University Press, 2003)
- ^ Francis Charles Montague (1911). The Encyclopædia Britannica. p. 158.
- ^ Blanning, T. C. W. The French Revolutionary Wars, 1787–1801. (1996)
- ^ Noah Shusterman – De Franse Revolutie (The French Revolution). Veen Media, Amsterdam, 2015. (Translation of: The French Revolution. Faith, Desire, and Politics. Routledge, London/New York, 2014.) Chapter 4 (p. 141–186): The flight of the king and the decline of the French monarchy (summer 1791–summer 1792).
BibliografieModificare
- Acest articol conține text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicație aparținând domeniului public.
- Almaș, Dumitru, Căderea Bastiliei, București, 1959.
- Bayet, Albert, Istoria Franței, București, Ed. Forum, f.a.
- Behrens, G.B., The Ancien Régime, Thames and Hudson, 1967.
- Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iași, Institutul European, 1998.
- Blanning, T.C.W., The Origins of the French Revolutionary Wars, Longman, 1986.
- Idem, The French Revolution - Aristocrats vs. Bourgeois, Macmillan Education, 1987.
- Campbell, Robert Peter, The Ancien Régime in France, Blackwell, Historical Association Studies, 1988.
- Carlyle, Thomas, Istoria Revoluției franceze, vol I-II, București, 1946.
- Caxotte, Pierre, La Révolution française, Paris, 1970.
- Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar Print, 1998.
- Cobb, R., Jones, C., The French Revolution, 1789-1795, Simon and Schuster, 1989.
- Cobban, Alfred, A history of modern France, vol. I, 1715-1799, Penguin, 1957.
- Idem, The Social Interpretation of the French Revolution, Cambridge, University Press, 1964.
- Cowie, L. W., The French Revolution, Macmillian Education, 1987.
- Doyle, William, The origins of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989
- Idem, The Oxford History of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989.
- Furet, F., Richet, D., The French Revolution, Weidenfeld, 1970.
- Goodwin, A., The French Revolution, edition V., Hutchinson, 1970.
- Hampson, Norman, A Social History of the French Revolution, Routledge, 1966.
- Idem, The life and options of Maximilien Robespierre, Duckworth, 1974.
- Idem, The terror in the French Revolution, Historical Asociation pamphlet, General Series 103.
- Hardman, John, The French Revolution, 1785-1795, Arnold, 1981.
- Jones, P.M., The Peasantry in the French Revolution, Cambridge, University Press, 1988.
- Lefebvre, Georges, The Coming of the French Revolution, Princeton, 1947.
- Lyons, Martin, France under the Directory, Cambridge, University Press, 1975.
- Madaule, Jacques, Istoria Franței, vol II, București, 1973.
- Madelin, Louis, Danton - omul, revoluționarul, București, f.a.
- Politics and society in contemporary France (1789-1971), a documentary history, ed. Eric Cahm, London, George C. Harrap, 1972.
- Rudé, George, Revolutionary Europe, 1783-1815, Fontana, 1964.
- Idem, Robespierre, Collins, 1975.
- Soboul, Albert, A Short History of the French Revolution, 1789-1799, University of California Press, 1965.
- Idem, Revoluția franceză, 1789-1794, București, 1962.
- Sutherland, D.M.G., France, 1789-1815: Revolution and Counter-revolution, London, Fontana, 1985.
- Sydenham, M. J., The First French Republic, 1792-1804, Batsford, 1974.
- Idem,The French Revolution, Batsford, 1965.
- Townson, Duncan, Franța în revoluție, București, Ed. All, 2000.
- Tulard, J., Fazard, J. F., Fierro, A., Histoire et dictionnaire de la Révolution française (1789-1799), Paris, 1988.
- Williams, Gwyn A., Artisans and Sans-culottes, Libris, 1989.
- Wright, D.G., Revolution and Terror in France, 1789-1795, Longman, 1974.
Lectură suplimentarăModificare
|
|
Articolele fac parte din seria |
| Cauze |
| Tulburări |
| Adunarea Constituantă și camerele sale (1789 - 1791) |
| Constituția din 1791 și monarhia (1791 - 1792) |
| Insurecția de la 10 august 1792 |
| Convenția Națională |
| Războiul din Vandeea |
| Teroarea |
| Directoratul |
| Cronologie |
- Cartea neagră a Revoluției franceze, coordonator Renaud Escande, Editura Grinta, Cluj, 2010 - recenzie1 - recenzie2
- Jules Michelet, Istoria Revoluției, traducere de Angela Cismaș, Editura Minerva, București, 1973
Legături externeModificare
- Virgil Lazăr, 1789 - preludiul comunismului, în România liberă on-line, din 22 octombrie 2010
- "French Revolution" în Catholic Encyclopedia
- Open University course
- Entry on Encyclopedia.com from the Columbia Encyclopedia
- Primary source documents from The Internet Modern History Sourcebook