Revoluția Franceză

Revoluția franceză
Asaltul Bastiliei
Informații generale
Perioadă 5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799 Loc Franța Rezultat * Abolirea monarhiei franceze Stabilirea republicii democratice și seculare ce a devenit tot mai autoritară și militaristă Schimbari sociale radicale ale liberalismului și principiilor iluministe Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte Războaie cu alte state europene Congresul de la Viena
Beligeranți
Monarhia francezǎ	Revoluționarii
Conducători
* Ludovic al XVI-lea Marie Antoinette	* Maximilien Robespierre Lazare Carnot Jacques-Pierre Brissot Marchizul de La Fayette Napoleon Bonaparte

Revoluția franceză (în franceză Révolution française; 1789–1799) a fost o perioadă de tulburări politice și sociale în Franța și în coloniile ei^⁠(d), precum și în Europa sfârșitului secolului al XVIII-lea. Tradițional, se consideră că ea a început prin convocarea Adunării Stărilor Generale la 5 mai 1789 și a luat sfârșit prin lovitura de stat^⁠(d) a lui Napoléon Bonaparte din 9 noiembrie 1799 (18 brumar, anul VIII). În ansamblul istoriei Franței, ea a pus capăt Vechiului Regim, în special înlocuind monarhia absolută cu monarhia constituțională (1789–1792), apoi cu Prima Republică.

Istoria Franței
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria
Antichitatea
Galia
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Evul Mediu
Merovingienii
Carolingienii
Capețienii
Renașterea
Dinastia Valois
Dinastia Burbon
Vechiul Regim
Epoca Modernă
Revoluția Franceză
Primul Imperiu
Restaurația
A Doua Republică
Al Doilea Imperiu
A Treia Republică
Regimul de la Vichy
Epoca contemporană
A Patra Republică
A Cincea Republică
Portal Franța

„Mit național”, Revoluția Franceză a lăsat moștenire noi forme politice, mai ales prin intermediul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 care a proclamat egalitatea cetățenilor în fața legii, libertățile fundamentale și suverantiatea Națiunii, constituită în jurul unui Stat. Ea a dus la dispariția societății ordinelor^⁠(d), a feudalismului și a privilegiilor, la o fărâmițare mai mare a proprietății funciare, la limitarea exercitării puterii politice, la reechilibrarea relațiilor între Biserică și Stat, și la redefinirea structurilor familiale. Valorile și instituțiile Revoluției încă domină și astăzi viața politică franceză.

Ea a fost marcată de perioade de mare violență, mai ales în timpul Terorii (1793–1794), în cursul războiului din Vendée, în care au murit sute de mii de oameni, în cursul insurecțiilor federaliste^⁠(d) sau în cadrul luptelor între facțiunile revoluționare, le cadre des luttes entre factions révolutionnaires, care au dus la moartea succesivă a principalelor figuri revoluționare (girondinii, hebertiștii^⁠(d), dantoniștii^⁠(d) și apoi robespierriștii^⁠(d)).

Războaiele Revoluției Franceze, care au afectat o mare parte din Europa continentală, au propagat ideile revoluționare și au contribuit la abolirea societății ordinilor în Europa de Vest, în „republicile surori^⁠(d)” și apoi în toată Europa.

Revoluția Franceză „diferă de celelalte revoluții prin exigențele ei universaliste^⁠(d) cum că are ca destin să fie de folos întregii omeniri”. Încă de la început, sfera universală a ideilor Revoluției Franceze a fost proclamată departizanii ei și amploarea consecințelor ei a fost subliniată de detractori.

Considerată de majoritatea istoricilor a fi unul dintre evenimentele majore ale istoriei mondiale, Revoluția a fost subiect de dezbateri precum și un controversat reper de-a lungul celor două secole care i-au urmat, în Franța și în lume. Ea a creat diviziuni imediate și durabile între partizanii ideilor revoluționare și apărătorii vechii ordini, precum și între anticlericali și Biserica Catolică.

Ea a marcat începutul unei perioade de instabilitate instituțională în Franța, în cursul căreia s-au succedat trei monarii constituționale (1789–1792, 1814–1830, 1830–1848), două republici (1792–1804, 1848–1851) și două regimuri imperiale (1804–1814 și 1851–1870), până la instaurarea definitivă a Republicii în anii 1870. Toată istoria contemporană este marcată de moștenirea Revoluției Franceze, pe care majoritatea mișcărilor revoluționare au perceput-o ca un eveniment precursor. Fazele ei generale și simbolurile ei culturale au deveni standard al altor tulburări majore din istoria modernă, inclusiv Revoluția Rusă de după mai mult de un secol.

Cronologie și periodizare

Ea este tradițional plasată între deschiderea lucrărilor Stărilor Generale la 5 mai 1789, și lovitura de stat din 18 Brumar^⁠(d) a lui Napoléon Bonaparte, din 9 noiembrie 1799, care a inaugurat perioada Consulatului^⁠(d) și a condus, cinci ani mai târziu, la instaurarea Imperiului. Totuși, ea a fost parțial perpetuată de către Napoléon prin expansiunea Primului Imperiu Francez.

Cea mai mare parte a manualelor istorice și mulți istorici împart Revoluția în patru perioade — Constituanta, Legislativa, Convenția, Directoratul — doar Jules Michelet și istoriografia marxistă^⁠(d) îi plasează sfârșitul la căderea lui Robespierre. Această periodizare^⁠(d) depinde adesea de convingerile sau de motivele ulterioare de natură politică ale celor interesați fie în favoarea republicii „parlamentare”, fie în favoarea „suveranității populare”. Istoriografia^⁠(d) distinge de regulă două mari perioade, două revoluții succesive, care au transformat mai întâi Regatul Franței într-o monarhie constituțională, și apoi în Prima Republică, punând capăt unei societăți a ordinelor^⁠(d) și vechilor privilegii medievale.

Cauze

Revoluția a rezultat din mai mulți factori care au acționat pe termen lung și pe termen scurt, culminând într-o criză socială, economică, financiară și politică la sfârșitul anilor 1780. Combinat cu rezistența elitei conducătoare față de reforme și cu politica nehotărâtă a lui Ludovic al XVI-lea și a miniștrilor lui, a rezultat o criză pe care statul nu a mai putut-o gestiona.

Între 1715 și 1789, populația Franței a crescut de la 21 la 28 de milioane, dintre care 20% trăiau în orașe mai mari sau mai mici, Parisul singur având peste 600.000 de locuitori. Aceasta a fost însoțită de triplarea dimensiunii clasei mijlocii, care în 1789 ajunsese să formeze aproape 10% din populație. În ciuda creșterii prosperității în ansamblu, beneficiile acestei creșteri erau în mare parte limitate la clasele rentieră și mercantilă, în vreme ce pentru muncitorii salariați și țăranii neproprietari standardul de trai a scăzut. Recesiunea economică din 1785, combinată cu recoltele slabe din 1787 și 1788, a dus la creșterea șomajului și a prețurilor alimentelor, producând o criză financiară și politică.

Deși statul trecea și el printr-o criză a datoriei, nivelul datoriei nu era foarte mare comparativ cu al Marii Britanii. O problemă importantă o constituia faptul că ratele taxelor erau diferite de la o regiune la alta, în realitate erau altele decât cifrele oficiale, și se colectau inconsecvent. Complexitatea sistemului fiscal însemna o mare incertitudine privind suma cu care contribuia fiecare taxă autorizată în parte, ceea ve producea resentimentele contribuabililor. Tentativele de a simplifica sistemul erau blocate de parlamentele regionale^⁠(d) care aprobau politica financiară. Impasul rezultat a dus la convocarea Adunării Stărilor Generale din 1789, care s-a radicalizat prin lupta pentru controlul asupra finanțelor publice.

Ludovic al XVI-lea era dispus să efectueze unele reforme, dar adesea dădea înapoi când se confrunta cu opoziția elementelor conservatoare din rândul nobilimii. Elita franceză educată discuta critici din perspectivă iluministă ale instituțiilor sociale. În același timp, Revoluția Americană și răscoalele din Europa din anii 1780 au inspirat dezbateri publice pe teme ca patriotismul, libertatea, egalitatea, și democrația. Acestea au modelat răspunsul publicului educat la criză, în vreme ce scandalurile ca afacerea colierului reginei au alimentat furia larg răspândită la adresa curții, nobilimii și oficialilor Bisericii.

Franța anilor 1780

Societatea franceză

Organizarea pe 3 ordine din regimul feudal

Sub Vechiul Regim, societatea se baza pe existența a trei ordine ierarhizate (clerul, nobilimea, și starea a treia care singură reprezenta 97% din populație) și pe un mozaic de drepturi de care dispuneau organismele constituite (parlamentele^⁠(d), comunitățile, orașele, universitățile, breslele^⁠(d)), care puteau fi diferite de la o provincie la alta și erau rămășițe ale societății medievale și ale expansiunilor teritoriale succesive ale regatului. Povarea impozitelor rezida aproape exclusiv în sarcina stării a treia, care era obligată inclusiv să plătească impozite celorlalte stări.

În secolul al XVIII-lea, apariția de noi categorii sociale în orașe și în marile burguri era evidentă. Printre noile pături se distingeau pe de o parte burghezia negustorească sau financiară, care profita de îmbogățirea globală și, o parte din ea, de marile specule bursiere din timpul lui Ludovic al XVI-lea, muncitorii, țăranii înstăriți care își puteau trimite copiii la școală, și pe de altă parte o burghezie funcționărească, juriști care aspirau să joace un rol politic.

Totuși, confruntată cu această concurență, nobilimea a reafirmat principiul superiorității prin naștere față de cea prin realizări și educație: reacțiunea seniorială a nobilimii.

Inspirați de fiziocrați, marii latifundiari căutau în plus să-și optimizeze veniturile extrase din exploatarea pământurilor și au repus în vigoare privilegii ca exploatarea oamenilor de rând, cu efectul privării și sărăcirii țăranilor fără pământ.

La finalul anilor 1780, recoltele slabe i-au lăsat pe drumuri pe cei mai vulnerabili membri ai comunităților. Istoricul Jean Nicolas^⁠(d) consemnează pe durata secolului al XVIII-lea, pe care îl numește „secolul neliniștii”, nu mai puțin de 8528 de răscoale ale comunităților țărănești care s-au politizat din ce în ce mai mult. Condițiile climatice au fost problematice în 1788, cu o secetă primăvara, și furtuni violente pe 13 iulie, soldate cu recolte slabe și creșterea prețului cerealelor și pâinii. Iarna următoare a fost geroasă și a făcut ca prețul lemnului de foc să crească. Aceste fenomene au stârnit agitația populară, clasa politică fiind considerată responsabilă de penuria de grâne. Răscoalele cauzate de foamete din 1788 atestă, și ele, criza alimentară drept cauză a Revoluției. Aceste crize alimentare au fost cauzate de liberalizarea comerțului sub Vechiul Regim^⁠(d), începută în 1763.

Ludovic de aur din timpul lui Ludovic al XVI-lea (1788)

În plus, în timp ce băncile pariziene cunoșteau o dezvoltare foarte importantă, și prin influența lor a ajuns la conducerea finanțelor Jacques Necker, o criză bugetară a statului cauzată de enorma datorie a guvernului (4.500.000.000 livre în 1788), în parte din cauza participării Franței la Războiul de Independentă al Statelor Unite (care el singur costase peste un miliard de livre, conform istoricului francez Jean-Clément Martin^⁠(d)), și o inflație ridicată cauzată de o cantitate fără precedent de monedă în circulație, l-au obligat să se gândească la o nouă creștere a impozitelor. Pentru a face aceasta, avea nevoie să convoce Adunarea Stărilor Generale: în acest context de tensiuni, acesta a devenit evenimentul declanșator al Revoluției Franceze.

Rezistența față de monarhia absolută și dorința de reforme

Ludovic al XVI-lea în costum de încoronare, cu regalia și crucea Ordinului Sfântului Duh^⁠(d) de Antoine-François Callet^⁠(d) (1781)

În 1788, puterea în stat se baza pe modelul politico-social al unei monarhii absolute de drept divin^⁠(d): regele, reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ era „eliberat de legi” trebuind în schimb să respecte „legile fundamentale ale Regatului^⁠(d)”. El era garantul securității, dreptății și credinței supușilor lui. Suveranitatea sa nu izvora din nicio instanță umană, dar trebuia să guverneze cu consimțământul organismelor constituite. Contradicțiile interne ale acestui model aveau să deschidă calea către Revoluție.

În imensa lor majoritate, francezii rămâneau atașați de forma de guvernământ monarhică. Regele, iubit și respectat era perceput ca „părintele poporului”, Națiunii, apoi ca „părinte al francezilor”. În 1788, se spera la o reformă a Statului sub autoritatea lui și consimțământul lui

Când se opuneau puterii regale, organismele constituite o făceau pentru apărarea intereselor lor proprii, fără a argumenta și fără a se opune ideologic. Parlamentele^⁠(d), instanțe judecătorești ale Vechiului Regim, și stările provinciale^⁠(d) și-au instrumentalizat dreptul la protest^⁠(d) față de înregistrarea legilor cu scopul de a se opune reformelor ministeriale ale Consiliului de Coroană^⁠(d). Deși înainte de toate își protejau propriile privilegii, ele se considerau pe ele însele, și se prezentau în ochii opiniei publice incipiente, într-o retorică de apărare a poporului contra despotismului ministerial, ca reprezentanți ai Națiunii. În ciuda presiunii fiscale, monarhia a respectat aceste organisme intermediare până la lovitura de forță a cancelarului Maupeou^⁠(d) care a rupt echilibrul în 1771. Cei mai radicali membri ai lor s-au raliat în ceea ce s-a numit „partida patriotă”, vârf de lance al contestatarilor prerevoluționari. Sinteza luptelor și revendicărilor lor, în dialog cu tezele lui Rousseau, urma, datorită evenimentelor din 1789, să dea substanță începuturilor ideologice ale Revoluției.

În cele din urmă, contestările fundamentale la adresa absolutismului au fost ceva rar și marginal până în 1789. Ele au fost mai presus de orice filosofice^⁠(d) și religioase înainte de a fi politice sau sociale. Dimpotrivă, la francezi se observă o dorință unanimă de reformă, dusă de deputații lor care exprimă dorința de un stat mai eficient și de o monarhie regenerată

Escaladarea crizei financiare într-o criză politică

Franța s-a confruntat de-a lungul secolului al XVIII-lea cu o serie de crize bugetare, pe măsură ce veniturile au început să rămână în urma cheltuielilor statului. Deși economia creștea constant, ea nu se reflecta într-o creștere proporțională a veniturilor fiscale, întrucât strângerea lor era contractată unor colectori privați^⁠(d) care păstrau mare parte din ele ca profit personal. Nobilimea și Biserica beneficiau de numeroase scutiri, și ca urmare povara fiscală cădea în special în seama țăranilor. Reformele erau dificile, deoarece noile legi fiscale trebuiau înregistrate la organismele judecătorești locale (parlamente^⁠(d)) care puteau să le blocheze. Regele putea impune legi prin decret, dar risca un conflict deschis cu parlamentele, cu nobilimea, și cu cei supuși noilor taxe.

Franța a finanțat Războiul Anglo-Francez^⁠(d) din 1778–1783 prin împrumuturi. După încheierea lui, monarhia a continuat să se împrumute, culminând într-o criză a datoriilor. În 1788, jumătate din venitul statului ajunsese să meargă la plata datoriilor. În 1786, ministrul francez de finanțe, Calonne^⁠(d), a propus un pachet de reforme ce cuprindea o taxă universală pe pământ, abolirea controlului prețului grânelor și vămilor interne, și numirea de adunări provinciale de către rege. Noile taxe au fost respinse, mai întâi de o Adunare a Notabililor^⁠(d) numită de rege și dominată de nobilime, și apoi și de parlamente, cărora succesorul lui Calonne, Brienne^⁠(d), le-a cerut consimțământul. Notabilii și parlamentele au susținut că taxele propuse pot fi aprobate doar de o Adunare a Stărilor Generale, organism reprezentativ care ultima oară se întrunise în 1614.

Conflictul dintre Coroană și parlamente a devenit o criză politică națională. Ambele tabere au emis mai multe declarații publice, guvernul susținând că combate privilegiile, oar parlamentele apărând drepturile străvechi ale națiunii. Opinia publică era ferm de partea parlamentelor, și în mai multe orașe au izbucnit răscoale. Tentativele lui Brienne de a mai obține credite au eșuat și, pe 8 august 1788, a anunțat că regele va convoca Stările Generale pentru luna mai a anului următor. Brienne a demisionat și a fost înlocuit cu Jacques Necker.

În septembrie 1788, Parlamentul din Paris a hotărât că Stările Generale se vor întruni în aceeași formă ca în 1614, adică cele trei stări (clerul, nobilimea, și starea a treia) se vor întruni și vor vota separat, voturile fiind numărate pe stări, nu pe oameni. Ca urmare, clerul și nobilimea se puteau combina pentru a depăși la vot Starea a Treia, deși împreună nu reprezentau decât mai puțin de 5% din populație.

Qu'est-ce que le Tiers-État ?^⁠(d), broșura abatelui Sieyès (ianuarie 1789).

În urma relaxării cenzurii și legilor împotriva cluburilor politice, un grup de nobili și activiști din clasa de mijloc de orientare liberală, denumită Societatea celor Treizeci a lansat o campanie pentru dublarea reprezentării Stării a Treia și pentru vot individual. Dezbaterea publică a produs 25 de broșuri politice noi în fiecare săptămână începând cu 25 septembrie 1788. Abatele Sieyès a redactat broșuri influente intitulate Ce este Starea a Treia?^⁠(d) în care denunța privilegiile clerului și nobilimii, și susținea că Starea a Treia reprezintă națiunea și ar trebui să se întrunească singură drept Adunare Națională. Activiști ca Jean Joseph Mounier^⁠(d), Antoine Barnave^⁠(d) și Maximilien Robespierre au organizat mitinguri regionale, petiții și multe materiale care le susțineau revendicările. În decembrie, regele a acceptat să dubleze numărul de reprezentanți ai Stării a Treia, dar a lăsat chestiunea numărării voturilor în sarcina Stărilor Generale. Această evitare a unei decizii de către rege a permis creșterea unei „partide patriotice^⁠(d)” la Paris și în provincie.

Deși nu avea autoritate legislativă deplină, Adunarea Stărilor Generale a suscitat mari speranțe în rândul populației franceze. Țăranii sperau la o ameliorare a condițiilor lor de trai prin reducerea, sau chiar desființarea privilegiilor senioriale. Burghezia spera în instaurarea egalității în fața legii și instaurarea unei monarhii parlamentare și a unui guvern reprezentativ. Ea putea conta pe susținerea unei mici părți a nobilimii care era deschisă la idei noi, și a clerului de rând sensibil la dificultățile poporului. De la sfârșitul lui 1788, memoriile, broșurile și periodicele pe tema viitoarei Adunări s-au înmulțit. Satele și orașele Franței se informau despre dezbaterile pe tema alcătuirii și organizării Adunării Stărilor regatului. Odată cu dezvoltarea unei opinii publice, în special la Rennes^⁠(d) și în Dauphiné^⁠(d), au izbucnit ciocniri de stradă sporadice în lunile dinaintea reuniunii deputaților la Versailles.

Adunarea Stărilor Generale din 1789

Articol principal: Adunarea Stărilor Generale din 1789

Caricatură reprezentând cele trei stări: Starea Întâi (clerul) și Starea a Doua (nobilimea) cărate în spate de Starea a Treia

Stările Generale conțineau trei organisme separate, Starea Întâi reprezentând 100.000 de clerici, Starea a Doua reprezentând nobilimea, și Starea a Treia („comunele”, oamenii de rând). Fiecare se întrunea separat, iar propunerile trebuiau să fie aprobate de cel puțin două stări. Ca urmare, Stările Întâi și a Doua se puteau coaliza pentru a respinge orice propunea Starea a Treia, deși aceasta din urmă reprezenta mai mult de 95% din populație.

Biserica Catolică^⁠(d) deținea aproape 10% din terenuri, și beneficia de zeciuiala anuală plătită de țărani, dar trei sferturi din cei 303 clerici aleși erau preoți parohi de rând, dintre care mulți erau mai prost plătiți chiar și decât muncitorii necalificați, și aveau mai multe în comun cu enoriașii lor săraci, decât cu episcopii și ierarhii bisericii. Starea a Doua alesese 322 de deputați, reprezentând circa 400.000 de oameni care dețineau aproximativ 25% din terenuri și colectau taxe senioriale și rente de la țăranii fără pământ care trăiau pe moșiile lor. Cei mai mulți delegați erau din noblesse d'épée^⁠(d) („nobilimea de spadă”), sau aristocrația tradițională, care trăia la oraș. Curtenii și reprezentanții „nobilimii de robă” (noblesse de robe^⁠(d), al cărei rang deriva din posturile judiciare sau administrative) erau subreprezentați. Din cei 610 deputați ai Stării a Treia, circa două treimi aveau calificări legale și aproape jumătate erau funcționari venali. Mai puțin de 100 din ei lucrau în comerț sau industrie, și niciunul nu era țăran sau meșteșugar. Pentru a asista delegații, fiecare regiune a compilat câte o listă de plângeri, liste denumite Cahiers de doléances^⁠(d). Inegalitatea fiscală și taxele senioriale mari (obligațiile feudale datorate latifundiarilor) se aflau în fruntea plângerilor din cahiers de doleances.

Pe 5 mai 1789, Stările Generale s-au întrunit la Versailles. Necker a prezentat bugetul de stat și a reiterat hotărârea regelui ca fiecare stare să decidă ce chestiuni vor fi supuse unei ședințe comune și unui vot comun cu celelalte stări. A doua zi, fiecare stare urma să verifice separat validitatea mandatului fiecărui reprezentant al ei. Starea a Treia a votat însă să invite celelalte stări să verifice în comun toți reprezentanții Stărilor Generale și să voteze toate chestiunile în comun. Negocierile zadarnice au durat până la 12 iunie, când Starea a Treia a început să-și verifice membrii proprii. Pe 17 iunie, Starea a Treia s-a proclamat a fi Adunarea Națională a Franței, și a declarat toate taxele ilegale. În următoarele două zile, peste 100 din membrii clerului (Starea Întâi) li se alăturaseră.

Le Serment du Jeu de paume de Jacques-Louis David (c. 1791), ilustrând Jurământul din Sala de Tenis^⁠(d)

Cutremurat de această contestare a autorității lui, regele a acceptat un pachet de reformă pe care urma să îl anunțe la o ședință regală a Stărilor Generale. Salle des États a fost închisă pentru a pregăti această ședință comună, dar membrii Adunării Stărilor Generale nu au fost informați în avans. Pe 20 iunie, când membrii Stării a Treia și-au găsit sala de ședințe închisă, s-au mutat într-o sală de tenis din apropiere și au jurat^⁠(d) să nu se despartă până când nu convin asupra unei noi constituții.

La ședința regală, regele a anunțat o serie de reforme în special fiscale, și a declarat că nu se vor implementa taxe și împrumuturi fără consimțământul Stărilor Generale. El a afirmat însă și că cele trei stări sunt sacrosancte, că privilegiile oricărei stări vor fi desființate doar cu consimțământul respectivei stări, și că fiecare stare va decide ce anune va vota în comun cu celelalte. La sfârșitul sesiunii, Starea a Treia a refuzat să părăsească sala și și-a reiterat jurământul că nu se va despărți fără a conveni asupra unei constituții. În zilele următoare, membrii clerului s-au alăturat Adunării Naționale. Pe 27 iunie, confruntat cu demonstrații populare și cu răzvrătiri ale Gărzilor lui Franceze^⁠(d), Ludovic al XVI-lea a renunțat, și a poruncit membrilor primelor două stări să se alăture celei de a treia în Adunarea Națională.

Monarhia constituțională (iulie 1789 – septembrie 1792)

Tulburările din iulie și căderea Bastiliei

Articol principal: Căderea Bastiliei

Odată unificată, Adunarea s-a proclamat la 9 iulie „Adunarea Națională Constituantă” și a început să elaboreze noua constituție. Ca răspuns la 11 septembrie 1789, Ludovic i-a demis din guvern pe miniștrii mai liberali, care sprijineau ideea de guvern reprezentativ și care îl încurajaseră să se angajeze în reforme. Cel mai cunoscut dintre aceștia era ministrul de finanțe Necker, care se bucura de multă popularitate. Pe 12 septembrie, Adunarea a intrat într-o ședință non-stop, deoarece se zvonea că regele intenționează să folosească Gărzile Elvețiene^⁠(d) pentru a o dispersa. Vestea s-a aflat a doua zi și a scos protestatarii în stradă, iar soldații de elită din Gardes Françaises^⁠(d) au refuzat să o disperseze.

Căderea Bastiliei în 14 iulie 1789; eveniment marcant al Revoluției, încă este comemorat anual.

În dimineața de 14 septembrie, mulțimea a pătruns în Hôtel des Invalides și s-a înarmat cu puști și tunuri; de acolo, au trecut la alt depozit de armament, Bastilia, având mulți soldați de partea lor. Bastilia servea drept închisoare, dar nu avea acolo decât puțini deținuți, niciunul important, dar era un important simbol al regimului autocratic. Guvernatorul ei, Bernard-René de Launay^⁠(d), a abandonat rezistența după câteva ore de lupte în care au murit 83 de atacatori. Launay a fost luat prizonier și dus către Hôtel de Ville^⁠(d), dar a fost omorât pe drum, decapitat, iar capul i-a fost pus pe un par și plimbat prin oraș. Bastilia a fost demolată în săptămânile care au urmat, iar ziua de 14 iulie avea să devină ziua națională a Franței.

Alarmat de perspectiva pierderi controlului asupra Capitalei, Ludovic l-a numit pe marchizul de Lafayette comandant al Gărzii Naționale^⁠(d), și pe Jean-Sylvain Bailly în fruntea unei noi structuri administrative denumită Comuna din Paris^⁠(d). Pe 17 iulie, Ludovic a vizitat Parisul însoțit de 100 de deputați, unde a fost întâmpinat de Bailly care i-a oferit o cocardă în culorile roșu și albastru ale Parisului. El a adăugat la aceste culori albul monarhiei, formând tricolorul, în uralele mulțimii. Impresia a fost una de reconciliere a regelui cu poporul, dar era clar că puterea nu mai stătea în întregime la curte; el a fost primit ca „Ludovic al XVI-lea, părintele francezilor și regele unui popor liber”.

Abolirea Vechiului Regim

Odată criza depășită, Adunarea Națională Constituantă a trecut la reformarea statului. Au apărut controverse pe tema formelor constituționale, iar autoritatea civilă era în deteriorare. Pe 22 iulie, fostul ministru de finanțe Joseph Foullon^⁠(d) și fiul lui au fost linșați de o gloată pariziană, fără ca Bailly sau Lafayette să-i poată opri. În zonele rurale, circulau tot felul de zvonuri și paranoia rezultată a dus la o răscoală țărănească numită Marea Frică^⁠(d). Risipirea legii și ordinii, și atacurile frecvente asupra proprietăților aristocrației i-au determinat pe mulți nobili să fugă în străinătate. Acești exilați au finanțat forțele reacționare din interiorul Franței și i-au îndemnat pe monarhii străini să sprijine o contrarevoluție.

Ca răspuns la acest fenomen, feudalismul a fost abolit literalmente peste noapte^⁠(d). Adunarea a dezbătut în noaptea de 4 august ceea ce s-a numit Decretele din August^⁠(d), care au fost publicate de-a lungul următoarei săptămâni. Peste 25% din terenul arabil din Franța fusese până atunci supus obligațiilor feudale, din care nobilimea își extrăgea cea mai mare parte a venitului; aceste obligații au fost desființate, împreună cu zeciuiala datorată bisericii. Țăranii fără pământ trebuia teoretic să plătească compensații nobililor, dar colectarea acestora s-a dovedit imposibilă, iar obligația a fost anulată în 1793. Printre alte decrete s-au numărat egalitatea în fața legii, acordarea dreptului de a ocupa o funcție publică tuturor cetățenilor, libertatea religioasă și anularea privilegiilor speciale ale provinciilor și orașelor.

Prin suspendarea celor 13 parlamente regionale în noiembrie, pilonii instituționali ai Vechiului Regim au fost desființați în mai puțin de patru luni. Din primele ei faze, Revoluția a dat semne de radicalism; nu era clar însă mecanismul constituțional de aplicare practică.

Desfășurarea Revoluției (1789-1799)

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului

Decretele din august au favorizat crearea unei constituții. Deputații au decis să stabilească principiile pe care să se bazeze aceasta. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim a exprimat consensul caietelor celor trei ordine.

• oamenii se nasc liberi și egali în drepturi
• apărarea drepturilor naturale inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranță și rezistența la opresiune
• principiul suveranității
• libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
• nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri determinate de lege
• nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă exprimarea lor nu tulbura ordinea publica în conformitate cu legea
• libera exprimare a ideilor și opiniilor
• impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și cheltuielile administrative trebuie suportate în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor
• cetățenii au dreptul ca personal sau prin reprezentantul său să stabilească necesitatea unui impozit, să consimtă liber la aceasta
• dreptul la proprietate inviolabilă este sacru .

Această declarație a devenit sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă în secolul al XIX-lea. Regele nu a împărtășit entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. La 5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și nobilimii și că nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva Adunării pentru că nu mai putea conta pe armată, astfel încât a adoptat o politică de ne-cooperare refuzând să promulge decretele din august, Declarația drepturilor. A obligat Adunarea să discute problema drepturilor pe care trebuia să le aibă regele. Deputații au decis că regele putea să aibă drept de vot suspensiv și va putea întârzia cu până la patru ani legile votate de Adunare. .

Marșul femeilor la Versailles

Theroigne de Mericourt, una dintre primele feministe ale modernității

S-a pus problema organizării Adunării, fie unicamerală, fie bicamerală. Se considera că o a doua cameră ar fi un mijloc prin care aristocrația și-ar putea recâștiga o parte din puterea pierdută, astfel, în septembrie, Adunarea a votat împotriva ei. S-a decis că puterea legislativă revine Adunării Naționale, că nici un impozit sau un împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea sa, dar că puterea executivă supremă se află exclusiv în mâinile regelui, acesta fiind inviolabil sacru. Regele a refuzat să aprobe decretele Adunării, dar a fost forțat să o facă de o nouă manifestare revoluționară, provocata de un banchet, prin care garda regală sărbătorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandra în timpul căruia s-au desfășurat demonstrații antirevoluționare. Ofițerii au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. Au cerut ca regele să fie adus înapoi în capitală. Cererea a coincis cu lipsa de alimente în Paris, iar la 5 octombrie, mulțimea de femei au năvălit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost convinse să se ducă la Versailles să se plângă regelui și Adunării. 6.000-7.000 dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20.000 de soldați din Garda Națională, conduși de La Fayette, le-au urmat. Printre ele s-a aflat Theroigne de Mericourt, cântăreața și oratoare, care se îmbracă ca un bărbat și purta o pălărie, cea care în ianuarie 1790 a înființat, alături de Gilbert Romme, „Societatea Prietenilor Legii”, un club care a căutat să încurajeze și să sprijine activitatea patriotică din provincie. Clubul a avut o durată scurtă de viață. Când femeile au ajuns la Versailles, au pătruns în sala în care se desfășura Adunare și au trimis o delegație la rege, care a consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august, Declarația drepturilor. La 6 octombrie, la cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au fost întâmpinați cu strigătul „La Paris”. Familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries. Un mit susține că Maria-Antoaneta, pe când aceasta privea mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la Versailles pe 5 octombrie 1789, a declarat „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui hoinar singuratic, opera autobiografică a lui Rousseau, în care scrie: „Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot să mănânce cozonac.” Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-Antoaneta.

Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și prin urmare dezlegat de tot ce fusese silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat în iulie, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. În octombrie, Adunarea a fost ignorată și umilită. Când deputații l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simțit în aceeași măsura prizonieri ca și regele, cei mai mulți dorind să ajungă la un compromis cu regele, fiind însă dificil în contextul în care erau înconjurați de o populație care-și putea impune Adunării voința proprie printr-o răscoală. Majoritatea moderată a deputaților nu mai avea încredere în populația Parisului și nici în rege.

Chérieux - Clubul femeilor patriote într-o biserica

Reformele Adunării Constituante

După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor Declarației drepturilor pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și umanitar. Deputații se considerau descendenții iluminismului și intenționau să încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariția Vechiului Regim.

Administrația locală

Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi descentralizată, trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a îngreunat regelui recâștigarea puterii pe care o deținuse anterior. Voiau să se asigure că toți funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise în decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane, care aveau ca scop să funcționeze ca zone în care se formau adunările electorale primare în care își aveau tribunalele judecătorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot. Toți cetățenii activi, care plăteau impozite, echivalând cu trei zile de munca, îi votau pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele nu aveau drept de vot și erau numiți cetățeni pasivi. Cetățenii activi votau în adunările electorale primare când se desfășurau alegerile generale, dar nu puteau deveni funcționari publici decât dacă plăteau impozite echivalent cu 10 zile de muncă. Al doilea strat de cetățeni activi alegea membrii adunărilor districtuale și departamentele și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Alegeau și deputații în Adunarea Națională. Al treilea strat de cetățeni activi care plăteau un impozit direct de un marc d'argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat în Adunarea Națională. De aceea, sistemul electoral era în favoarea celor bogați. Dar 61% din francezi aveau dreptul să participe la alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții, echivalând cu o revoluție administrativă. Dacă anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari guvernamentali, neexistând nici un consiliu ales, în 1790, nu mai exista nici un funcționar guvernamental la nivel local, consiliile alese înlocuindu-i pe toți. Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de burghezia urbană ce deținea funcții în orașe, lăsând comunele rurale sub controlul țăranilor bogați, ale micilor negustori sau meșteșugarilor. Multe grupuri sociale care nu au deținut funcții până atunci puteau să o facă. S-a estimat că în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în consilii și au câștigat experiență administrativă. A fost impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult decât cereau caietele de doleanțe, stabilind și încasând impozitele directe, păstrând legalitatea și ordinea, ocupându-se de executarea lucrărilor publice și supravegheau întreținerea bisericilor și verificau garda națională. Trebuiau să asigure depunerea jurământului de loialitate pentru clerici, să înregistreze nașterile, căsătoriile și decesele, să rechiziționeze cereale și să-i supravegheze pe cei suspectați ca oponenți ai revoluției. În unele zone catolice, autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau să depună jurământul de loialitate, iar comunele rurale nu-și îndeplineau pe deplin datoria, iar în unele consilii, mulți membri erau analfabeți.

Domeniul financiar

Asignat de 500 livre din 1790

Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale în 1789. Adunarea avea nevoie de bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe venale trebuiau să fie despăgubiți pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit imediat, s-a decis ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare până în 1791. Oamenii doreau ca cererile formulate în caiete să fie aplicate, iar după izbucnirea unor violențe în Picardia, guvernul a cedat. 'La gabelle' a fost abolită în martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând taxele vamale externe.

Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia să opereze efectiv, iar Adunarea a votat, în noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii au fost vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzând și dijma. Cei care își cumpărau pământuri bisericești aveau un interes legitim să le apere. Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe care publicul să le cumpere și să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești. În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în bani de hârtie, care puteau fi folosiți în tranzacții financiare.

Burghezia a beneficiat din plin, având la dispoziție banii necesari, bunurile fiind vândute în loturi mari și a cumpărat cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Țăranilor le-a mers mai bine departe de orașe. 25% din pământul existent a fost vândut ca biens nationaux, din care țăranii au cumpărat 52% iar burghezia 48%. O treime din țărani posedau pentru prima oara pământ. Burghezia le-a revândut în loturi mici țăranilor. Numărul țăranilor mici proprietari de pământ a crescut cu un milion până în 1810.

Noul sistem financiar a intrat în vigoare în ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost desființate, principalul impozit fiind asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtieme. Urma să acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau să provină dintr-un impozit pe avere, de care oamenii se plângeau că ar fi fost vechea capitație într-o formă nouă, iar restul taxe vamale. Impozitele urmau să fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar fi putut funcționa dacă ar fi existat o evaluare sistematică a terenurilor, dar pentru asta era nevoie de un număr mare de funcționari publici. Adunarea nu a putut oferi datorită costurilor, ca urmare, expertiza asupra valorii terenurilor a început după 1807. Noile registre fiscale se bazau pe cele ale vechiului regim, iar marile variații regionale s-au menținut și ca exemplu, populația din Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege. Chiar așa, cei săraci au avut de câștigat datorită desființării impozitelor indirecte, povara impozitelor cazând mai mult pe producători decât pe consumatori.

Reformele economice

Comerțul și industria trebuiau să devină libere. În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu cereale, iar controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse. Se dorea ca prețurile și distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate, pentru a evita lipsa lor, prețurile mari și foametea. În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-a creat o piață națională, favorizată și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți-sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga Franță.

Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. În 1791, breslele au fost desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile colective, pichetarea și grevele au fost declarate ilegale, fiind considerată o legislație de clasă pentru că a fost votată la cererea fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a obiectat, grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.

Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica putea să ofere puțina asistență anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională, finanțată din impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a demonstrat cât de gravă era problema, concluzionând că 2 milioane de oameni se puteau întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat seama că e neputincios în ajutorarea săracilor, neexistând banii necesari.

Justiția

Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a aplicat administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franța. Les lettres de cachet erau considerate ilegale prin Declarația drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată. În fiecare canton era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere, dar putea să judece cauzele civile minore fără apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului districtual. Exista câte un tribunal penal în fiecare departament, unde procesele se desfășurau în public, iar un juriu format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decideau în materie de vinovăție sau nevinovăție. Ideea unui juriu și a judecătorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic. În fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși de cetățenii activi, dar numai cei care erau avocați de cinci ani erau eligibili. Era o garanție că toți judecătorii erau calificați și responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura și mutilarea au fost abolite, iar cel arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea a fost redus, din martie 1792, fiind folosită cea mai rapidă metoda de execuție pentru toți condamnații la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justiția devenind imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. După ce anterior justiția franceză era considerată a fi cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.

Religia

În această caricatură, călugării și călugărițele se bucură de noua lor libertate după decretul din 16 februarie 1790.

Adunarea Constituantă a dorit să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată de sub controlul papal, o biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală. Deputații nu erau antireligioși sau anti-catolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Voiau să lege biserica catolică din Franța de stat, mai strâns decât fusese în timpul vechiului regim. În august 1789, Adunarea a desființat dijma, les annates (sume plătite de catolici papei) și pluralismul (deținerea mai multor funcții clericale în cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale bisericii au fost desființate, ca dreptul de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste măsuri. Au acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că urmau să fie plătiți mai bine decât au fost plătiți sub vechiul regim. În februarie 1790, un decret făcea distincție dintre ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau de educație și caritate. Primele au fost suprimate, încât nu aveau o contribuție directă la binele obștesc. Celorlalte li s-au îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanților și s-au extins drepturi asupra evreilor în septembrie 1791.

Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale. Diocezele coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83. Clericii urmau să nu mai fie numiți, ci aleși, astfel, episcopii erau aleși de electorii departamentali, preoții de către cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor. Cei mai mulți clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituției civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituantă nu l-a acceptat, considerând că el ar fi făcut din nou din biserică o corporație privilegiată în stat și un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situația, clerul a așteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privința statului Avignonului, teritoriu papal din Franța. Adunarea nu a mai putut aștepta, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe constituție. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi și o treime din ceilalți clerici au depus jurământul. Șapte episcopi și 55% din cler au depus jurământul. În martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituția civilă, iar mulți clerici care au depus jurământul au retractat.

Constituția civilă a clerului a avut efecte, iar deputații din Adunare au fost șocați când a fost respinsă de mulți clerici și de papă. În Franța, în acel moment, funcționau două biserici catolice. Una era biserica constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați” sau „refractari”, era aprobată de papă, fiind împotriva revoluției. Pentru prima dată, contrarevoluția, mișcarea care urmărea să răstoarne revoluția, a primit sprijin de masă, fiind anterior susținută doar de regaliști și emigranți. În zonele fervent catolice, puțini clerici au depus jurământul. Mulți săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales când preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma ulterior într-un război civil.

Cluburile revoluționare

Robespierre, Danton și Marat, de Alfred Loudet, 1882

Cluburile politice s-au format imediat după întrunirea Stărilor Generale în mai 1789. Clubul Iacobinilor a luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni și cei care împărtășeau perspective similare. După evenimentele din octombrie, când Adunarea s-a mutat la Paris, clubul s-a întrunit într-o clădire închiriată de la dominicani, supranumiți iacobini. Membrii săi dezbăteau acolo măsurile care urmau să fie supuse Adunării. Întrucât taxa de înscriere era mare, membrii săi numărau 1.200 în iulie 1790 și proveneau din straturile bogate. Până în vara 1791, în Clubul iacobinilor au dominat reprezentanții monarhismului liberal constituțional. Maximilien Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputați și iacobini radicali. S-a format o rețea națională de cluburi iacobine. În primăvara 1791, existau 900 de cluburi.

Clubul cordelierilor a fost fondat în 1790 și era mai radical decât Clubul iacobinilor și accesul era liber. Nu era de acord cu distincția dintre cetățeni activi și cei pasivi și sprijinea măsurile susținute de sanculoți: democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție. Clubul avea aderență în rândul clasei muncitoare, deși liderii erau burghezi. Georges Jacques Danton și Desmoulins erau juriști. Hébert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei, iar Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce îi ura pe toți cei privilegiați sub Vechiul Regim îi ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”, devenind principalul purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți populare sau fraterne care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. În 1791, Clubul Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central. Membrii societății populare proveneau din profesiile liberale, dintre funcționari, meșteșugari și mici negustori. Muncitorii intrau rareori pentru că nu aveau timp să facă politică. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat un rol important în revoluție, ele informând publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind anumiți candidați în alegeri și acționând ca grupuri de presiune pentru a influenta deputații în Adunare și pentru a promova acțiuni pe care deputații păreau că doreau să le întreprindă.

Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ce au obținut de pe urma revoluției. În primăvara 1790, când țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuiau răscumpărate, au fost deziluzionați. A izbucnit o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței, care a durat doi ani. Țăranii au fixat prețul cerealelor, cereau vânzarea proprietăților, considerate bunuri naționale, în loturi mici și atacau castele. Răscoala din Midi din 1792 a dus la amploarea și extinderea distrugerilor. Sanculoții, cei care purtau pantaloni lungi și nu bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din orașe, nu formau o clasă, printre ei fiind meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii salariați, li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris în octombrie. Au fost puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe asignate, a căror valoare a scăzut. La începutul anului 1791, s-au desfășurat greve, în care muncitorii protestau împotriva scăderii valorii salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50% după recolta slabă din 1791, provocând revolte, în care mulțimea obliga negustorii să reducă prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile populare, care legau protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, de grupurile din Adunare care doreau să acceadă la guvernare.

Rouget de Lisle compune La Marseillaise

Căderea monarhiei și Comuna din Paris

Articol principal: Insurecția de la 10 august 1792

Fuga la Varenne

Arestarea regelui Ludovic al XVI-lea si al familiei sale la Varennes, 1791

Caricatura cu regele Ludovic al XVI-lea purtând boneta frigiana

Mirabeau, orator și politician al Adunării Constituante, membru al Comitetului celor treizeci, nobil monarhist, a reprezentat starea a treia în Stările Generale. Dorea schimbarea monarhiei pentru a supraviețui, o monarhie limitată, cu un guvern care să răspundă în fața Adunării. Era singurul care putea asigura o conducere eficientă, dar nu i s-a acordat încredere. Din mai 1790, el a avut legături strânse cu cei de la curte, care i-au achitat datoriile și i-au plătit o pensie, iar el îl sfătuia pe rege prin corespondență și îl apăra la Adunare. Mirabeau a murit în aprilie 1791, iar moderații câștigau influență în Adunare. Se temeau că noile cluburi vor duce la apariția unei mișcări muncitorești organizate. Voiau să pună capăt revoluției, fiind necesar un compromis cu regele, însă erau acuzați de trădare. Ludovic al XVI-lea a fugit însă la Montmédy, în Lorena, la granița cu Luxemburg, punându-se sub protecția comandantului militar din regiune, unde putea să negocieze de pe poziții de forță cu Adunarea Constituantă părțile neagreate din Constituție. Se spera că o acțiune militară nu va fi necesară, însă regele era conștient că fuga sa putea provoca un război civil. Ludovic a părăsit cu familia sa Parisul, la 20 iunie 1791, iar când a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus înapoi la Paris, în timp ce fratele său mai mic, contele de Provence, a fugit cu soția lui la 20 iunie, ajungând cu bine la Bruxelles.

Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și firme cu însemne regale au dispărut din tot orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și deja se vorbea despre instaurarea unei republici, deși se temeau de izbucnirea unui război civil în Franța și la războaie cu alți regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, până când Constituția va fi finisată. Acesta avea să fie repus în drepturi numai dacă va jura că o va respecta.

Champ de Mars

Fête de la Fédération de pe 14 iulie 1790, organizat pe Câmpul lui Marte, celebrează stabilirea monarhiei constituționale

Radicalii erau consternați că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, iar furia acestora s-a îndreptat împotriva Adunării, susținând că nu mai reprezintă poporul. Cordelierii (poreclă a călugărilor franciscani) i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții pentru detronarea regelui, scindând Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au părăsit clubul. Robespierre a rămas să-i prezideze pe radicalii rămași. 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat și cele mai multe s-au întrunit în lunile următoare. Disidenții parizieni au format clubul feuillantii (nume familiar al unui grup politic numit Prietenii Constituției -Amis de la Constitution), care domina Adunarea. La 14 iulie 1790, 50.000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde s-a celebrat Sărbătoarea Federației și căderea Bastiliei. Au semnat o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o demonstrație politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de Adunare, a declarat legea marțială și l-au trimis pe La Fayette cu Garda Națională pe Champ de Mars, unde garda a tras în mulțimea neînarmată, 50 de oameni fiind uciși in urma izbucnirii violentelor.

Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari, iar unii ca Hébert^⁠(d), Marat și Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea populară, fiind gata să negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unui acord cu regele, deși nu-i mai acordau încredere și și-au pierdut sprijinul popular. Controlau în acel moment Parisul și Adunarea, dar victoria lor pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic.

Constituția din 1791

Constituția din 1791

Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una limitată, iar puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O parte din Constituție s-a stabilit în 1789 în privința atribuțiilor limitate ale regelui, dreptul de veto suspensiv nefiind votat definitiv decât în septembrie 1791. Regele putea să vorbească cu miniștrii care nu erau membri ai Adunării și cu comandanții militari. Dreptul său de veto suspensiv nu a putut fi aplicat datorită chestiunilor financiare sau constituționale, el depinzând de Adunare pentru politica externă, având nevoie de asentimentul ei pentru a declara război. Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării, pentru a vota legi pe care regele trebuia să le respecte, iar în septembrie, a fost silit să accepte Constituția. Maria Antoaneta nu a acceptat-o.

Adunarea Legislativă

După acceptarea constituției, Adunarea Constituantă a fost dizolvată. Pentru a-i împiedica pe opozanți să domine următoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanță de auto-recuzare, fiind votată, conform căreia nici un membru al Adunării Constituante nu va mai putea face parte din viitoarea Adunare legislativă.

Au votat mai puțin de un sfert din cetățenii activi, alegând o Adunare în întregime burgheză, fiind câțiva nobili, dintre care mulți s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost aleși și nu existau țărani sau meșteșugari și erau puțini oameni de afaceri. La început, 264 de deputați și erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau revoluția ca fiind încheiată,136 de deputați și erau membri ai Clubului Iacobinilor. 350 de deputați nu aparțineau niciunei tabere.

Pe deputați îi îngrijorau clericii care au refuzat să depună jurământul civic și emigranții, ai căror număr a crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și parlamentare au emigrat. Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791, 1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de ofițeri. Adunarea a votat în noiembrie două legi, una declarându-i suspecți pe toți preoții care nu au depus jurământul, iar cealaltă susținea că toți emigranții care nu se întorc până în ianuarie 1792 își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători. Când regele și-a folosit dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția.

În aprilie 1792, a izbucnit războiul cu Austria.

Războiul

Gilbert du Motier Marquis de Lafayette

Batalia de la Valmy

Jacques Bertaux - Insurecția palatului Tuileries de la 10 august 1792

Masacrul din Septembrie

Inițial, marile puteri nu erau interesate să intervină, mai ales împăratul Leopold al II-lea de Habsburg care aproba reformele liberale și nu dorea întoarcerea absolutismului în Franța, fiind mulțumit de prăbușirea și slăbirea Franței ca potențial rival. Rusia, Austria și Prusia erau preocupate, primele două fiind în război cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din Țările de Jos unde s-a desfășurat o revoltă pe care a înăbușit-o în iarna 1790 și și-a îndreptat atenția spre Polonia din care Rusia și Prusia voiau să obțină teritorii. După fuga la Varenne, austriecii au început să-l sprijine pe Ludovic. În august 1791 au semnat împreună cu Prusia Declarația de la Pillnitz, fiind gata să-l readucă pe rege pe poziție. Părea că o intervenție austriacă era improbabilă după ce Leopold a salutat constituția. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, în septembrie să-l avertizeze că armata a distrus tot, cerând ca Franța să fie învinsă într-un război cu Austria. Regele a fost de acord. Însă deputații au auzit zvonurile cum că un comitet austriac era prezidat de regină și că erau trimiși agenți secreți la Koblenz și Viena pentru a izbucni contrarevoluția.

Comandanții militari, ca La Fayette și Dumouriez, voiau războiul. La Fayette, primul comandant al Gărzii Naționale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamăgit că revoluția nu a adus stabilitate politică și dorea ca autoritatea regelui să fie consolidată. A cooperat și cu brissotini care doreau război, aceștia fiind un grup de deputați și numiți după numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu câțiva deputați și din Gironde, departament din sud-vestul Franței, fiind cunoscuți sub numele de girondini. Brissot era susținătorul unei republici și după fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhie și judecarea regelui, înțelegând că acesta nu a acceptat constituția și că se uneltea împotriva revoluției. Erau 130 de girondini în Adunare, astfel, pentru a obține majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette și al adepților săi. Brissot a obținut majoritatea exploatându-le speranțele și temerile printr-o campanie în favoarea războiului. Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupată cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru Franța. Un război cu Austria ar spori durabilitatea noului regim. Exceptând câțiva politicieni, printre care Robespierre, majoritatea deputaților au fost cuceriți de argumente. Robespierre s-a împotrivit la Clubul Iacobinilor, considerând că cei care se opun fățiș revoluției sunt discreditați pentru a constitui un pericol, adevărata amenințare venind din partea militarilor ca La Fayette. Războiul ar fi numai un mijloc de înlăturare a Constituției și ultima fază de nimicire a libertății. Robespierre a rămas izolat și nepopular, iar relațiile sale cu Brissot s-au înrăutățit. Girondinii au insistat în favoarea războiului. La 7 februarie 1792, Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite în 1789 doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puțin de două săptămâni, ambele considerând Franța slabită. Amenințările austriecilor și atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte l-au silit pe rege să demită miniștrii feuillanti în martie 1792 și să numeasca un guvern radical, inclusiv cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul. Dar la 1 martie, Leopold a murit și a fost înlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea războiului când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată.

În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon. În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon, liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa. Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța pentru a-și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică.

În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului, ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii.

Abolirea monarhiei

Întoarcerea regelui Ludovic al XVI-lea la Paris

Sculptura de pe Arcul de Triumf reprezentând marșul „La Marseillaise„

Armata franceză era deplorabilă: mulți ofițeri emigraseră, voluntarii nu erau instruiți și echipați pentru lupta. Înaintarea franceză în Țările de Jos a fost oprită la 29 aprilie. Trupele s-au retras panicate spre Lille, unde și-au ucis comandantul. Unități întregi au dezertat, iar la sfârșitul lunii mai, toți cei trei comandanți cereau încheierea războiului. Armatele aliate au invadat Franța. Maria Antoaneta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze.

Guvernul se înfrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii au acționat împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat legea de deportare a preoților refractari, iar o altă lege trimiterea la vatră a Gărzii regale și o a treia revedea constituirea unei tabere a 20.000 de soldați ai gărzilor naționale din provincii (federați). Erau meniți să apere Parisul de invazia străină și guvernul de o lovitură de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alți miniștri girondini la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic și-a folosit dreptul de veto împotriva legilor în privința preoților refractari și taberei gărzilor provinciale. La 18 iunie a fost citită scrisoare lui La Fayette în Adunare, în care scria că îi acuză pe iacobini că au instaurat un stat în stat și cerea Adunării să pună capăt domniei cluburilor. Șefii ai celor 48 de secțiuni au reacționat organizând o demonstrație armată la 20 iunie, ai căror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8.000 de demonstranți, membri ai Gărzii naționale, au năvălit la Tuileries. Regele nu și-a retras vetoul și nici nu i-a rechemat pe miniștri girondini. Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanța crescânda a sanculoților. La 11 iulie, a declarat stare de urgență, emițând decretul „La patrie en danger”, care chema toți francezii la luptă. Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui Braunschweig. Erau revoluționari și republicani militanți spre deosebire de Garda națională pariziană și a cărei ofițeri erau regaliști. Își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior „La Marseillaise” pentru că a fost cântat de federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.

La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris în care amenința că toți membrii Gărzii Naționale care vor fi prinși luptând vor fi pedepsiți ca rebeli și amenințau Parisul cu invazia. Francezii s-au înfuriat și mulți dintre cei care au sprijinit monarhia s-au întors împotriva ei. Radicalii și federații erau pregătiți pentru o nouă insurecție, iar girondinii l-au avertizat pe rege de răscoală, propunându-i să-i recheme pe miniștrii demiși. Ludovic a refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federaților, la 29 iulie, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, și-a anunțat propunerile, renunțând la sprijinul acordat anterior constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativa, o epurare a conducerii departamentale, ce includea mulți regaliști. În urma susținerii petițiilor federaților, cluburilor și provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă și a cerut în numele a 47 din 48 de secțiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins că insurecția era necesară.

În noaptea de 9 august, sanculoții au preluat Primăria (Hôtel de Ville) și au înlăturat fosta municipalitate și au instaurat Comuna revoluționară, condusă de Hébert. Mii de membri ai Gărzii Naționale, fiind deschisă și cetățenilor pasivi, 2.000 de federați, conduși de cei din Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul era apărat de 3.000 de soldați, dintre care 2.000 aparțineau Gărzii Naționale, ceilalți fiind mercenari elvețieni.

Regele a cerut adăpost Adunării, pentru a-și proteja familia. Garda națională care apăra palatul s-a alăturat insurgenților și au început să tragă. Marsiliezii au replicat cu mitralii. Regele a ordonat gărzilor elvețiene să înceteze focul. Dar 600 de elvețieni au fost uciși, iar dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de parizieni au fost uciși sau răniți. Insurgenții au năvălit în Adunare și au obligat-o să recunoască noua Comună revoluționară care a ordonat atacul asupra palatului. Deputații au trebuit să-l predea pe rege Comunei, care l-a închis în Temple. Au fost siliți să accepte alegerea unei Convenții Naționale prin sufragiu masculin care să elaboreze o nouă constituție democratică. Comuna stăpânea în acel moment Parisul, chiar dacă restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.

Monarhiștii constituționali au început să se ascundă, iar girondinii au rămas stăpâni, beneficiari ai unei revoluții pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputați și rămași în Adunare au numit noi miniștrii, inclusiv pe cei demiși anterior, fiind numit printre ei și Danton ca ministrul justiției, după ce s-a remarcat în Clubul cordelierilor și în secțiunile pariziene. S-au votat măsuri radicale, printre care și deportarea preoților refractari. Adunarea a decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără despăgubiri, dacă seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a încheiat. Adunarea a dispus ca proprietățile emigranților să fie vândute în loturi mici, iar regele a fost suspendat. Convenția s-a întrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolită.

Teroarea

Robespierre

Teroarea a început cu atacul de la Palatul Tuileries din 10 august 1792, care a provocat Masacrele din Septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsă. În timpul mișcărilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a încheiat cu execuția lui Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A început a doua Teroare când armatele franceze sufereau înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a asigurat frontierele Franței.

Caricatură reprezentând Regimul Terorii în Franța

Lupta dintre girondini și iacobini

Execuția regelui Ludovic al XVI-lea

Execuția reginei Marie Antoinette

În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă denaturate de teama și intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Inițial erau 200 de girondini și 100 de iacobini în Convenție. Majoritatea nu aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”. Până la 2 iunie 1792 s-a desfășurat lupta dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau munteni, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Girondinii erau membri ai Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind anticlericali și în favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Însă se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți de provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10 august i-au făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor pariziene, apărând ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar face compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de contrarevoluție. Nici una nu avea majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul „câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe girondini, de unde proveneau mulți miniștri.

În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci pe 17 august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toți patrioții la arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala. Însă odată plecați, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor timp de cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.

La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să fie întreținute, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind desființate dijmele și obligațiile feudale.

Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau organizarea unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar aceștia au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată prin apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, nici unul nu a votat pentru nevinovăția regelui de frică că ar putea fi considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei care au votat pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu închisoarea. Convenția a votat împotriva unei amânări a execuției cu 387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.

Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au pierdut.

Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și Pirineilor, decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile puteri s-au alarmat la anexările teritoriale și extinderea Franței. În februarie, Convenția a declarat război Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din 1791 și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip. Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.

Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în patru departamente de la sud de Loara sau Vendée. Țăranii plăteau acolo impozite funciare mai mari și nu agreau guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și vânzarea pământurilor bisericești au fost privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe nobili ca adevărați conducători, mulți fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai, guvernul a retras de pe front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.

Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut la jumătate față de valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale extinse. Pentru a obține sprijinul populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți și de „câmpia”, împărtășind ura girondinilor față de Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați de înfrângerile din război datorită legăturii cu Dumouriez, de răscoala din Vendée și de criza economică. Câmpia s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei lucruri: că în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite, burghezia nu trebuia să se izoleze de popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.

Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și sancționarea suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. La 10 martie, la Paris a fost înființat Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții contrarevoluționari și pentru a preveni noi masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul terorii. Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să le supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de surveillance în toate comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe cei suspecți de trădare. Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor înarmați în 24 de ore de la prinderea lor, procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs. Au fost votate legi draconice împotriva emigranților, proprietățile fiind confiscate, iar cei care se întorceau în Franța erau executați.

La 6 aprilie a fost înființat Comitetul Salvării Publice, care dirija și accelera activitățile miniștrilor, preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, dorea un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere, doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat despre cum să obțină sprijinul poporului pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.

Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie, Robespierre a trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți pe 31 mai. Iacobinii au fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea, cerând expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de baza. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri girondini.

După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în montagnarzi. La formarea noului comitet al salvării publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei, toți aparținând clasei de mijloc, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți răspundeau împreuna pentru acțiunile Comitetului, care avea să devina primul guvern puternic. Barere era purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d'Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon, paralizat și ținut într-un scaun cu rotile, Saint-Just, susținătorul de frunte a Terorii. Toți au fost realeși periodic în perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în decembrie 1793.

Moartea lui Marat

Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre iacobinii burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea „Incoruptibilul” sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice, trebuiau sacrificați. Era un politician abil, acționând cu prudență, așteptând momentul potrivit și dând dovada de fler. S-a pronunțat împotriva manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10 august 1792-iunie 1793. Susținea că pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod egal, dar considera că datoria statului era asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de munca. Dar era o figura distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.

A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și a Comunei asupra Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și Marsilia. 60 de departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit în oraș la 28 august. Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea între centrele revoltei era slabă.

Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat Roussillon în sud, aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li s-a opus armata franceză inferioară numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est, armata aliaților fiind divizată.

Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii austriece.

Sanculoții

Sanculoți (Sans-culottes)

Bătălia de la Le Mans - 1793

Revolta din Vandeea

Bătălia de la Fleurus - 1794

Banchetul Girondinilor

Eliminarea girondinilor

Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind apelativul de „cetățene” „tu”. Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor. Oricine era trufaș sau avea o atitudine disprețuitoare era etichetat ca „aristocrat”. Erau anticlericali. Pentru ei suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor reprezentanți. Viața politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și ascundă opiniile. Întrunirile Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu voce tare.

Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare secțiune fiind condusă de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor revoluționare din Paris, 65% erau proprietari de prăvălii, patroni de mici ateliere și meșteșugari independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri ai profesiilor liberale, 8% erau muncitori salariați. Își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care nu depindeau de administrația centrală. Comuna și secțiunile erau unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete alese. Aveau propria poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau societățile populare, fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru că sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințări locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de aristocrație și decizia de a câștiga războiul.

Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în iunie 1793, precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații aveau drept de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse desfășurându-se în august 1793, sarcina revenind Comitetului Salvării Publice. Prima categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-25 de ani, numărând un milion de oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate să producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite pentru tunuri și odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului exterior și navigației.

Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta reducând cu trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce cerea măsuri pentru combaterea lipsei de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame în mansardele aglomerate. Partizanii săi erau muncitori salariați, lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea să determine Convenția să ia măsuri de combatere a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat-o public. Programul său era Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și Convenția prin acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare în februarie 1794.

La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la 5 septembrie s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame „Teroarea la ordinea zilei”.

S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice. Erau 6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era să ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul Salvării Naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.

În iulie Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat să mai transporte cantități mari ca să nu fie acuzați că stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția a acceptat controlul prețurilor, votând pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri și servicii de bază, la o treime peste prețurile în vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu erau controlate, pentru că determinau nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Când țăranii au refuzat să vândă cereale la prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura modalitate pentru a hrăni orașele și armata.

Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul maximal era adesea sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când s-au dus la țară cu armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din recoltă, fiind consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor, majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominală în august, a crescut la 48% în decembrie 1793.

Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale, centrat în Paris și ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar. Mai era Teroare în regiunile revoltelor federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței, controlată de comitete de supraveghere, a reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.

Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până în septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte. Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern. Au fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs cererii populației, debarasându-se de oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii. Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie și doamna Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu era o opțiune.

Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-decembrie 1793, Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vendée fiind înfrânți. Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate. Vendée era un deșert depopulat după ce s-a încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și umpleau închisorile și au fost împușcați fără judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. În Vendée 7.000 de oameni au fost condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.

La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia revoluționară. Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte, mulți alții au fost ghilotinați la Lyon.

O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare. Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform studiilor, s-au desfășurat 17.000 de execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vendée, 31% muncitori, în Lyon și Marsilia. Numărul total al celor executați fără judecată s-a situat în jur de 50.000.

A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind confiscate, fiind distruse cruci și troițe, iar preoții obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari^{⁠(fr)[traduceți]}. Clericii constituționali (în franceză „Jureurs^⁠(d)”) au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși Convenția nu a agreat catolicismul, mai mult a încuviințat atacul asupra bisericii decât l-a încurajat.

În octombrie a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides.

Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează că 6.000-20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.

Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate bisericile din Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794 multe biserici din țară au fost închise. Joseph Fouché, agent al descreștinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții precum „Moartea este un somn veșnic”.

Dictatura Comitetului Salvării Publice

Festivalul pentru Cultul Ființei Supreme

Caricatura cu Robespierre in care ghilotinează întreaga populație a Franței

La sfârșitul anului 1793 guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies în octombrie.

Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna anului 1793, anarhia domnea în departamente pentru că comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouché interpretau legea după bunul plac sau o ignorau. Comitetul Siguranței Generale a încredințat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere.

Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive depline. Comitetul Siguranței Generale răspundea de politie și de siguranța internă, iar Tribunalul revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării Publice avea atribuții ample ca supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze administrația locală. Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali numiți de guvernul central și răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului Salvării Publice, toate armatele revoluționare fiind dispersate.

Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii interni și externi vor fi înfrânți.

Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hébert și adepților săi. Ziarul sau, La Pere Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hébert i-a sprijinit pe iacobini împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul Salvării Publice de tiranie și a încercat să câștige puterea devenind susținător al nemulțumirii populare. Hébertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile populare. Robespierre i-a antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Îi displăcea extremismul politic și pentru a-i izola pe hébertiști de mase, la 26 februarie 1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietăților suspecților ce aveau să le revină săracilor.

În martie, Hébert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l distrugă. Hébert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hébertiștilor li s-au adus acuzația că sunt agenți străini, care vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hébertiștii au fost ghilotinați la 24 martie.

Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată, clubul cordelierilor fiind închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și împânzită de susținătorii lui Robespierre.

O grupare opusă lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească independența autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării revoluționare și să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil, 400.000 de livre fiind cheltuite cât a fost ministrul justiției. Danton era acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul sau, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul Salvării Publice l-a considerat pe Danton drept o amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va restaura monarhia. Danton a fost adus în fața Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins și ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată alături de nevasta lui Hébert.

Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile sale despre cât de monstruoasă era dictatura Terorii.

Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate tribunalele revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați de Tribunalul revoluționar.

După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din prairial, votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care încercau să pervertească obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată. Timp de nouă săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din clase superioare.

Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de după moarte, în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă pentru că credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezând că Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hébertiștilor, de dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea maximului de prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.

La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, ce erau muncitori salariați.

Arestarea lui Robespierre

Ghilotinarea lui Robespierre

Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce Franța preluase ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii.

Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul Salvării Publice și-a înființat propriul său departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe funcționarii incorecți. Comitetul Siguranței Generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului Salvării Publice. Billaud și Collot erau legați de Hébert, s-au simțit amenințați de Robespierre.

Robespierre a dispărut din viată publică mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir timp de câteva luni. Când a revenit, se adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea trădătorilor. A refuzat să dea nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouché și Colot s-au simțit amenințați și s-au unit pentru a complota împotriva sa.

La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească. Convenția a votat pentru arestarea sa, a fratelui său, a lui Couthon și Saint Just. Au fost închiși la subordinea Comunei, dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii Comunei voiau să organizeze o insurecție în sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie în seara acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda Națională ca să o sprijine împotriva Comunei. Inițial, secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind trimise în ajutorul Comunei. Dar includeau și câteva dintre unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut curaj și Convenția a fost salvată. Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și voia să se mențină în cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a fost ordonată anterior și pe liderii Comunei.

Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns la primărie, au constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă. Dar soldații l-au oprit, însă accidental, arma s-a descărcat împușcându-l lateral în față, mutilându-l. Robespierre a fost arestat și la 28 iulie, el și alți 21, au fost ghilotinați.

Directoratul

Bonaparte la Consiliul celor 500 si lovitura de stat de la 18 Brumaire in Saint-Cloud.

Bonaparte pe podul de la Arcole

Directoratul se baza pe Constituția Anului III, fiind adoptată printr-un referendum. Parlamentul era bicameral, Puterea executivă era reprezentată de Directorat (cinci directori), având responsabilități extinse. Pe plan local, în fruntea departamentelor au fost numiți comisari ce vor prefigura realizările lui Napoleon-instituția prefectorială.

Anual erau reînnoite o treime din cele două camere și Directorul era schimbat de cele două camere reunite. Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a separației puterilor în stat. Nu existau însă mecanisme de dizolvare a camerelor sau de demitere a celor cinci directori. Procedurile de elaborare a Constituției durau ani de zile și astfel, se deschideau porțile unei lovituri de stat.

În 1795, chiar înaintea adoptării Constituției, Convenția s-a înfruntat cu două amenințări: cele două insurecții comise la Paris de către iacobini și alte grupări radicale și organizarea unei insurecții regaliste înfrântă. Directoratul s-a confruntat cu Conspirația Egalilor, condusă de Babeuf, un militant politic radical. În 1797, în urma alegerilor parțiale, regaliștii și moderații obțin succese importante. Directoratul a acționat prin invalidarea mandatelor.

În 1798, în urma alegerilor parțiale, iacobinii au câștigat și au constituit un grup parlamentar important. Principalul om politic al Directoratului a fost Paul Barras.

Războiul continuă cu Coaliția a Doua, mai ales cu Austria, fiind conceput un front secundar de diversiune, reprezentat de o campanie în Italia, în fruntea acesteia fiind numit generalul Bonaparte. Acesta duce o campanie strălucită împotriva austriecilor, Italia devenind teatrul principal de operațiuni. Napoleon, după aceste victorii, a impus un armistițiu, acționând independent.

În octombrie 1797 este încheiată pacea de la Campoformio. Austria a cedat Belgia și a recunoscut Lombardia ca Republică Cisalpină.

Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul pentru a bloca comerțul Marii Britanii cu India și pentru ca Franța să obțină controlul asupra Mării Mediterane pe care britanicii o controlaseră prin Gibraltar. Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio Nelson, distruge flota franceză în portul Aboukir. Francezii sunt alungați din Malta, devenind colonie britanică. Este creată a două coaliție, formată din Marea Britanie, Imperiul Otoman și, datorită manevrelor diplomatice ale britanicilor, Pavel I al Rusiei intră în coaliție, alături de Regatul Neapolelui.

Apare fenomenul de „La Grande Nation” – un nou model, sistem politic, social, economic, ce are o extensiune teritorială ce atinge frontiere naturale. Prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon, după care urmează pe baza consultării populației locale sau a unor referendumuri (false), anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei de Franța, teritoriul fiind denumit La Grande Nation. În 1798 s-a înființat o a treia coaliție din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori, conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea sunt înfrânte. La un moment dat, regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia să înlăture ambele tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat: continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim militar condus de un general. Din vara anului 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au susținut alternativă militară. Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un „salvator” în condițiile dramatice prin care traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte, iar propaganda desfășurată de adepții lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că Napoleon era „Omul Providențial”.

Consulatul

Portretul lui Napoleon ca Prim-Consul

Pe 8-10 noiembrie 1799, Napoleon declanșează lovitura de stat cu ajutorul armatei împotriva celor două camere care se opuneau adoptării unui regim care să-l aibă în frunte, fiind sprijinit de Paul Barras și abatele Sieyès. Rivalii politici au fost marginalizați, ca generalul Jourdan, autorul legii serviciului militar obligatoriu, generalul Moreau-regalist și generalul Bernadotte, ce a fost adoptat de regele Suediei. Se constituie pe ruinele Directoratului un nou regim - Consulatul (condus de trei consuli, în care Napoleon era prim-consul). Atribuțiile sale au fost prevăzute de Constituția Anului VIII adoptată prin referendum la sfârșitul anului 1799, elaborată și de Napoleon. Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul legislativ era divizat în Consiliul de Stat (50 de membri numiți și direct de primul consul și care elaborau proiecte de legi), Consiliul Legislativ (care adopta și respingea proiecte de legi) și Senatul (care verifică constituționalitatea legilor și modificarea constituției). Consultarea electorală s-a realizat printr-un sistem cenzitar. Cetățenii care se bucurau de mai multe drepturi civice alegeau trei tipuri de liste - la nivel comunal, la departament și la nivel național. Napoleon, prin reformele sale, a pus bazele Franței de astăzi. Statul Francez avea nevoie însă de resurse financiare pentru a duce războaie, Franța rămânând cel mai populat stat după Rusia și cel mai bogat. A fost necesară o reformă fiscală pentru asigurarea colectării impozitelor, fiind lansat cadastrul. Apare figura perceptorului. În 1800 este înființată Banca Franței care va avea monopolul asupra emiterii monedei, francul. Napoleon impune perfecți în fruntea departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiția a fost reformată, fiind create tribunale la diverse niveluri, în frunte fiind Tribunalul Suprem care nu era independent, deci separația puterilor în stat nu era respectată.

În 1804 a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăților individuale, fiind promovată familia și prin care se stabilea vârstă majoratului la 25 de ani. Este suprimat dreptul la primogenitură, s-au creat Corpul Notarilor și Corpul Avocaților, religia era folosită ca un instrument politic și s-a lansat un program de pacificare în Europa. Având în vedere schisma din interiorul bisericii catolice din Franța și având nevoie de un stat unit, Napoleon a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, Papa cerea demisia episcopilor refractari, episcopii constituționali fiind demiși, fiind reintrodusă învestitură canonică. Napoleon a acordat o mare atenție educației, punând accentul pe învățământul universitar care pregătea cadrele imperiale. În 1802 a fost adoptată legea care privea învățământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o lege care punea bazele unei Universități Imperiale, un sistem de conducere a învățământului secundar și universitar prin care statul enunță monopolul educațional. În funcție de regiune, de zonă, între 75 și 80 % dintre comune dispuneau de o școală primară. Statul se interesa de învățământul secundar și de cel superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte țări din Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui diplomă avea nivel universitar. Multe din reformele lui Napoleon se plasează în perioada 1800-1804, în Perioada Consulară.

Incoronarea lui Napoleon ca imparat al Frantei

În 1802, Senatul a modificat Constituția, impunând Constituția Anului X, consulii devenind demnitari pe viață. De aceea are loc un complot regalist împotriva lui Napoleon, regaliștii fiind nemulțumiți că Napoleon nu a militat pentru readucerea monarhiei, având ca lideri pe Pichergru. Au avut loc interogatorii în care se implicase și ducele d’Enghien, fiul șefului armatei exilaților.

Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului și modificarea constituției.

Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat împărat.

Cronologie

Istoria Franței
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria
Antichitatea
Galia
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Evul Mediu
Merovingienii
Carolingienii
Capețienii
Renașterea
Dinastia Valois
Dinastia Burbon
Vechiul Regim
Epoca Modernă
Revoluția Franceză
Primul Imperiu
Restaurația
A Doua Republică
Al Doilea Imperiu
A Treia Republică
Regimul de la Vichy
Epoca contemporană
A Patra Republică
A Cincea Republică
Portal Franța

Anul 1789

• 5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale
• 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Națională
• 20 iunie: Jurământul din sala de tenis
• 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naționale
• 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului
• 12 iulie: Demiterea miniștrilor provoacă insurecția armată a parizienilor
• 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluția se declanșează și în provincie
• 15 iulie: Conducerea revoluționară se organizează ca și Comuna din Paris
• 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală
• 4 august: Abolirea corvezilor și servituților feudale
• 26 august: Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului
• 6 octombrie: Marșul Femeilor la Versailles
• 19 noiembrie: Decret privind naționalizarea bunurilor Bisericii

Anul 1790

• 16 ianuarie: Este creată Jandarmeria națională
• 31 martie: Robespierre este ales președinte al Clubului iacobinilor.
• 19 iunie: Un decret al Adunării abolește titlurile de noblețe ereditare
• 12 iulie: Constituția civilă a clerului
• 14 iulie: În cadrul primei zile naționale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta Constituția
• 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuiește vechiul drapel regal al florii de crin
• 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului

Anul 1791

• 19 martie: Introducerea sistemului metric ca sistem de măsură
• 13 aprilie: Papa Pius al VI-lea condamnă Constituția civilă a clerului
• 26 mai: Regele cedează națiunii bunurile Coroanei
• 1 iunie: Abolirea tuturor formelor de tortură
• 14 iunie: Legea Le Chapelier. Grevele și sindicatele sunt interzise
• 20 iunie: Fuga la Varennes^⁠(d)
• 25 iunie: Aducerea regelui la Paris și demiterea sa temporară
• 17 iulie: Masacrul petiționarilor iacobini de pe Champ-de-Mars^⁠(d)
• 27 august: Declarația de la Pillnitz^⁠(d). Franței i se cere să restaureze vechiul regim
• 3 septembrie: Adoptarea primei Constituții
• 13 septembrie: Sancționarea Constituției de către rege
• 1 octombrie: Deschiderea noii Adunări Legislative
• 11 noiembrie: Regele se opune prin veto decretelor asupra emigranților

Anul 1792

• 25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei
• 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei
• 21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educației publice
• 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului (La Marseillaise)
• 27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoților refractari
• 20 iunie: Manifestație anti-regalistă la Tuileries
• 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendați din funcții
• 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetățenii sub arme
• 25 iulie: Manifestul lui Braunschweig la Koblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii august)
• 30 iulie: La Marseillaise la Paris
• 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenției naționale ca nou organ legislativ
• 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoți refractari, nobili și alți prezumptivi adversari ai națiunii
• 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusacă este oprită
• 21 septembrie: Convenția proclamă republica
• 4 decembrie: Începe procesul regelui

Anul 1793

„Culmea libertății”, caricatură din 1793 de James Gillray^{⁠(en)[traduceți]}

• 17 ianuarie: Adunarea votează vinovăția regelui și îl condamnă la moarte
• 21 ianuarie: Ludovic al XVI-lea este executat
• 10 martie: Este creat Tribunalul revoluționar
• 18 martie: Înfrângere armată și retragere din Belgia
• 6 aprilie: Constituirea unui Comitet de salvare publică, cu putere executivă
• 2 iunie: Demiterea și arestarea liderilor girondini. Convenția montagnardă
• 24 iunie: Constituția anului I
• 13 iulie: Charlotte Corday îl asasinează pe Marat
• 27 iulie: Robespierre este numit în Comitet
• 1 august: Convenția decretează distrugerea Vendeei
• 23 august: Mobilizare generală și rechiziționarea de bunuri
• 29 august: Regaliștii permit intrarea englezilor în Toulon
• 5 septembrie: Instituirea Marii Terori (la Grande Terreur).
• 17 septembrie: Convenția votează legea suspecților
• 29 septembrie: Legea maximului general blochează prețurile și salariile
• 9 octombrie: Armata înfrânge insurecția din Lyon
• 16 octombrie: Procesul și execuția reginei Maria Antoaneta
• 31 octombrie: Execuția a 21 de girondini
• 10 noiembrie: Sărbătoarea Rațiunii la catedrala Notre-Dame
• 24 noiembrie: Introducerea calendarului republican
• 19 decembrie: Englezii sunt respinși din Toulon
• 25 decembrie: Robespierre prezintă raportul privind principiile guvernului revoluționar

Anul 1794

• 4 februarie: Convenția abolește sclavia în metropolă și în colonii
• 13 martie: Arestarea și executarea indulgenților
• 24 martie: Executarea furioșilor
• 8 iunie: Sărbătoarea Ființei supreme
• 10 iunie: Debutul marii terori
• 26 iunie: Victorie franceză la Fleurus contra Austriei
• 27 iulie: Înlăturarea lui Robespierre
• 28 iulie: Executarea iacobinilor. Începutul reacțiunii thermidoriene
• 24 august: Reorganizarea guvernământului revoluționar
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 10 octombrie: Conservatorul Național de Arte și Meserii
• 24 octombrie: Școala Normală Superioară
• 12 noiembrie: Închiderea cluburilor iacobinilor
• 24 decembrie: Abolirea legii maximului

Anul 1795

• 21 februarie: Restabilirea libertății religioase
• 1 aprilie: Protest al populației împotriva scumpirii alimentelor
• 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia
• 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună alți 15 membri în Tribunalul Revoluționar, sunt ghilotinați
• 20 mai: Insurecții populare violent reprimate. Teroarea albă
• 30 mai : Restituirea bisericilor
• 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania
• 22 august: Constituția anului III
• 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
• 1 octombrie: Anexarea Belgiei
• 5 octombrie: Insurecția regalistă contra Convenției este înfrântă de Bonaparte
• 31 octombrie: Debutul Directoratului
• 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf^⁠(d) care intră în clandestinitate

Anul 1796

• 23 februarie: Napoleon numit în fruntea armatei din Italia
• 10 mai: Eșecul „conspirației egalilor” condusă de Babeuf
• 15 mai: Napoleon intră în Milano
• 15 mai: Prin Tratatul de la Paris, Franța obține Savoia și Nisa
• 15 octombrie: Republica transpadană
• 29 decembrie: O expediție ratată în apropierea Irlandei

Anul 1797

• 4 februarie: Revenirea la moneda metalică
• 12 mai: Bonaparte intră în Veneția
• 27 mai: Execuția lui Babeuf
• 6 iunie: Proclamarea republicii liguriene
• 9 iulie: Proclamarea republicii cisalpine (Lombardia împreună cu republica cispadană)
• 16 iulie: Talleyrand numit ministru de externe
• 24 august: Abrogarea legilor contra preoților refractari
• 3 septembrie: Adunările cer punerea sub acuzare a directorului Barras
• 4 septembrie: Lovitura de stat a lui Barras (18 Fructidor^⁠(d))
• 5 septembrie: Legi împotriva deputaților opoziției și împotriva libertății presei
• 17 octombrie: Tratat la Campoformio cu Austria

Anul 1798

• 18 ianuarie: Începutul blocadei împotriva Angliei
• 15 februarie: Proclamarea Republicii romane
• 21 februarie: Tratat de alianță și comerț cu republica cisalpină
• 8 mai: Adoptarea unei liste de 146 de aleși de extremă stângă excluși din Consilii
• 11 mai: Lovitura de stat contra deputaților iacobini aleși (22 Floreal^⁠(d))
• 19 mai: Flota franceză părăsește Toulon în direcția Egipt
• 11 iunie: Malta este ocupată
• 2 iulie: Alexandria este ocupată
• 21 iulie: Bonaparte câștigă bătălia de la piramide contra mamelucilor
• 23 iulie: Cairo este ocupat
• 1 august: Flota franceză este distrusă la Abukir de Nelson
• 6 august: Expediție franceză în sprijinul insurecției irlandeze
• 23 august: Napoleon pleacă din Egipt
• 5 septembrie: Legea Jourdan^⁠(d) instituie serviciul militar obligatoriu
• 9 septembrie: Imperiul Otoman declară război Franței
• 15 septembrie: Capitulare franceză în Irlanda
• 16 septembrie: Plecarea celui de-al doilea corp expediționar spre Irlanda
• 11 octombrie: Dezastrul flotei franceze în Irlanda
• 24 noiembrie: Impozit pe uși și ferestre
• 29 decembrie: Tratat de alianță între Rusia, Anglia și Napoli

Anul 1799

• 23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli
• 12 martie: Directoratul declară război Austriei
• 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecționiste
• 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul
• 18 iunie: Demiterea directorilor de către consilii. Lovitura de stat din 30 priarial
• 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală
• 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalității și libertății (neo-iacobin)
• 29 iulie: Fouché^⁠(d) este numit ministrul poliției
• 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei
• 6 august: Insurecție regalistă în sud
• 13 august: Închiderea clubului amicilor egalității și libertății
• 27 august: Debarcare engleză în Olanda
• 16 octombrie: Napoleon revine la Paris
• 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)

Bibliografie

• Acest articol conține text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicație aparținând domeniului public.
• Almaș, Dumitru, Căderea Bastiliei, București, 1959.
• Bayet, Albert, Istoria Franței, București, Ed. Forum, f.a.
• Behrens, G.B., The Ancien Régime, Thames and Hudson, 1967.
• Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iași, Institutul European, 1998.
• Blanning, T.C.W., The Origins of the French Revolutionary Wars, Longman, 1986.
• Idem, The French Revolution - Aristocrats vs. Bourgeois, Macmillan Education, 1987.
• Campbell, Robert Peter, The Ancien Régime in France, Blackwell, Historical Association Studies, 1988.
• Carlyle, Thomas, Istoria Revoluției franceze, vol I-II, București, 1946.
• Caxotte, Pierre, La Révolution française, Paris, 1970.
• Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar Print, 1998.
• Cobb, R., Jones, C., The French Revolution, 1789-1795, Simon and Schuster, 1989.
• Cobban, Alfred, A history of modern France, vol. I, 1715-1799, Penguin, 1957.
• Idem, The Social Interpretation of the French Revolution, Cambridge, University Press, 1964.
• Cowie, L. W., The French Revolution, Macmillian Education, 1987.
• Doyle, William, The origins of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989
• Idem, The Oxford History of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989.
• Furet, F., Richet, D., The French Revolution, Weidenfeld, 1970.
• Goodwin, A., The French Revolution, edition V., Hutchinson, 1970.
• Hampson, Norman, A Social History of the French Revolution, Routledge, 1966.
• Idem, The life and options of Maximilien Robespierre, Duckworth, 1974.
• Idem, The terror in the French Revolution, Historical Asociation pamphlet, General Series 103.
• Hardman, John, The French Revolution, 1785-1795, Arnold, 1981.
• Jones, P.M., The Peasantry in the French Revolution, Cambridge, University Press, 1988.
• Lefebvre, Georges, The Coming of the French Revolution, Princeton, 1947.
• Lyons, Martin, France under the Directory, Cambridge, University Press, 1975.
• Madaule, Jacques, Istoria Franței, vol II, București, 1973.
• Madelin, Louis, Danton - omul, revoluționarul, București, f.a.
• Politics and society in contemporary France (1789-1971), a documentary history, ed. Eric Cahm, London, George C. Harrap, 1972.
• Rudé, George, Revolutionary Europe, 1783-1815, Fontana, 1964.
• Idem, Robespierre, Collins, 1975.
• Soboul, Albert, A Short History of the French Revolution, 1789-1799, University of California Press, 1965.
• Idem, Revoluția franceză, 1789-1794, București, 1962.
• Sutherland, D.M.G., France, 1789-1815: Revolution and Counter-revolution, London, Fontana, 1985.
• Sydenham, M. J., The First French Republic, 1792-1804, Batsford, 1974.
• Idem,The French Revolution, Batsford, 1965.
• Townson, Duncan, Franța în revoluție, București, Ed. All, 2000.
• Tulard, J., Fazard, J. F., Fierro, A., Histoire et dictionnaire de la Révolution française (1789-1799), Paris, 1988.
• Williams, Gwyn A., Artisans and Sans-culottes, Libris, 1989.
• Wright, D.G., Revolution and Terror in France, 1789-1795, Longman, 1974.

Lectură suplimentară

Articolele fac parte din seria Revoluția franceză

Cauze

Tulburări

Adunarea Constituantă și camerele sale (1789 - 1791)

Constituția din 1791 și monarhia (1791 - 1792)

Insurecția de la 10 august 1792

Convenția Națională

Războiul din Vendée

Teroarea

Directoratul

Cronologie

• Cartea neagră a Revoluției franceze, coordonator Renaud Escande, Editura Grinta, Cluj, 2010 - recenzie1 Arhivat în 23 februarie 2014, la Wayback Machine. - recenzie2
• Jules Michelet, Istoria Revoluției, traducere de Angela Cismaș, Editura Minerva, București, 1973

Legături externe

• Virgil Lazăr, 1789 - preludiul comunismului, în: România Liberă, 22 octombrie 2010
• "French Revolution" în Catholic Encyclopedia
• Entry on Encyclopedia.com from the Columbia Encyclopedia
• Primary source documents Arhivat în 10 aprilie 2008, la Wayback Machine. from The Internet Modern History Sourcebook