Deschide meniul principal

Galbină

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Russula mustelina)

Russula mustelina (Elias Magnus Fries, 1838),[1] denumită în popor galbină,[2] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând izolată sau în grupuri mai mici, prin păduri de conifere și mixte preferat sub molizi, dar și pe lângă alte rășinoase. Buretele apare destul de des, în special la munte, din (august) septembrie până în noiembrie.[3][4][5]

Russula mustelina
2005-08-08 Russula mustelina 31414.jpg
Galbină
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. mustelina
Nume binomial
Russula mustelina
Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus fallax sensu Krombh.., fide Sacc. (1887)
  • Russula mustelina var. fulva Bon (1986)

DescriereModificare

 
Bres.: Russula mustelina
  • Pălăria: este cărnoasă, compactă, fin fibroasă, destul de mare pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 5-14 (17) cm, pentru timp lung semisferică cu marginea ascuțită și răsfrântă spre picior, apoi boltită, aplatizând la maturitate din ce în ce mai mult, la bătrânețe adesea cu aspect ondulat. Cuticula care nu poate fi cojită și nu este striată radial la periferie, este netedă, mată și uscată care se umflă la umezeală. Coloritul este ocru-brun până închis ocru-roșiatic, prezentând foarte des pete, ori mai deschise, ori mai închise ca substratul.
  • Lamelele: stau inițial foarte înghesuite, mai târziu ceva mai îndepărtate, sunt destul de groase cu lameluțe intercalate, ușor rotunjit-bombate precum aderate la picior. Ele sunt pentru mult timp albe, la maturitate nu rar cu pete ocru-brune care schimbă în vârstă la cărămiziu.
  • Sporii: au o mărime de 7–10,5 (11,5) × 5,7–7,7 (8) microni, sunt elipsoidali, cu negi aproape crestați și de lungime diferită, pulberea lor fiind de culoare crem. Basidiile cu 4 spori în formă de măciucă lunguiață măsoară 50–70 × 9–10, sterigmele 9–12,5 microni.[6]
  • Piciorul: are o înălțime de 4-11 cm și o lățime de 1,5-4 cm, fiind inițial bulbos, apoi mai mult sau mai puțin cilindric, cărnos, compact, în tinerețe plin, la maturitate complet împăiat, căpătând alveole și devenind spongios. Coaja este ridată fin, acoperită de o brumă făinoasă, nu rar pufoasă, baza prezentând pe alocuri gropițe mici. Coloritul, pentru lung timp alb până gălbior și spre vârf adesea cu nuanțe roșiatice, devine la bătrânețe brun cu pete galben-maronii.
  • Carnea: este densă și compactă, albă, dar tinde să îngălbenească după tăiere, devenind în sfârșit, după mai mult timp, chiar maronie. Suprafața cărnii sub cuticulă este de aceiași culoare cu ea. Are un miros imperceptibil și gust plăcut.[3][4][5]
  • Reacții chimice: Carnea și lamelele se colorează cu anilină repede galben de lămâie, devenind cu timpul albăstruie, cu fenol brun-roșiatice până la roșu de vin, cu naftolul α sub cuticulă foarte încet albastru, carnea cu sulfat de fier gri-roz, iar lamelele roșu de morcov și carnea precum coaja piciorului cu tinctură de Guaiacum albastru-verzuie.[7][8]

ConfuziiModificare

Galbina poate fi confundată cu alte soiuri ale genului, cum sunt de exemplu Russula amoena,[9] Russula amoenicolor,[10] Russula atropurpurea (comestibilă),[11] Russula cyanoxantha [12] Russula grisea[13] Russula heterophylla,[14]Russula integra,[15] Russula ionochlora,[16] Russula nauseosa,[17] Russula nigricans,[18] Russula olivacea,[19] Russula parazurea,[20] Russula puellaris,[21] Russula stenotricha,[22] Russula versicolor (destul de iute, în primul rând lamelele tinere), [23] Russula violeipes,[24] Russula virescens[25] sau Russula xerampelina.[26]

Ciuperci asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Galbina este, datorită cârnii foarte dense și compacte, pentru unii, o ciupercă excelentă pentru consum, pentru alții, din cauza lipsirii de miros, mai puțin. Ea poate fi ingerată cel mai bine tânără, tăiată fin și crudă într-o salată cu maioneză, hrean, verdețuri sau cu hrean și frișcă precum pe mod ardelean, friptă, cu cepe, boia ardei, smântână și pătrunjel tocat.[27] Buretele poate fi pregătit de asemenea la grătar cu unt „à la maître d'hôtel”.[28] Uscat, singur nu este de mare valoare, dar el poate fi amestecat cu alți bureți de pădure, mai departe se potrivește pentru conservarea în oțet sau ulei.[29]

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[30][31]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 524, ISBN 978-606-12-1535-5 Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 424-425, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 56-57, ISBN 978-3-440-13447-4
  5. ^ a b Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 286
  6. ^ Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 206, ISBN 3-85604-060-9
  7. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 490, ISBN 3-85502-0450
  8. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 433
  9. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 396-397, ISBN 88-85013-25-2
  10. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 350-351, ISBN 3-405-12124-8
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 368-369, ISBN 3-405-11774-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 398-399, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
  15. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 42-43, ISBN 978-3-8427-0483-1
  16. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 58-59, ISBN 978-3-440-13447-4
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 384-385 ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 392-393, ISBN 3-405-12116-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 398-399, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 392-393, ISBN 88-85013-37-6
  21. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 408-409, ISBN 978-3-440-14530-2
  22. ^ I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 434-435, ISBN 88-85013-46-5
  23. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 517, ISBN 3-85502-0450
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 410-411, ISBN 3-405-12081-0
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 394-395, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 78-80, ISDN 3-453-40334-7
  28. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 84, ISBN 3-7670-173-X
  29. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 172-173
  30. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  31. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

BibliografieModificare

  • (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929
  • Bruno Cetto, volumele 1-7, vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externeModificare