Deschide meniul principal

Hulubiță vânătă

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Russula olivacea)

Russula olivacea (Jacob Christian Schäffer, 1774 ex Elias Magnus Fries, 1838)[1] denumită în popor alunică, hulubiță vânătă sau hulubghea vânătă,[2] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord oriunde pe sol argilos, calcaros sau silicos, izolată sau în grupuri mai mici, în păduri de foioase, preferat pe lângă fagi și ceva mai rar în cele de conifere, acolo sub molizi, deseori și pe marginile lor. Buretele care se dezvoltă din iulie până în octombrie, crește de la câmpie la munte.[3][4]

Russula olivacea
2009-12-03 Russula olivacea (Schaeff.) Fr 67723.jpg
Alunică, hulubiță vânătă
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. olivacea
Nume binomial
Russula olivacea
((Schaeff.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus olivaceus Schaeff. (1774)
  • Agaricus alutaceus Pers. (1796)
  • Agaricus alutaceus var. olivaceus (Schaeff.) Krombh. (1843)
  • Russula xerampelina var. alutacea Quél. (1888)
  • Russula alutacea var. olivacea (Schaeff.) J.E.Lange (1926)

DescriereModificare

 
Bres.: Russula olivacea
  • Pălăria: Ea este o ciupercă mare, compactă și cărnoasă cu un diametru de 6-22 cm, inițial semisferică cu marginea răsfrântă spre picior, apoi convexă, în sfârșit plată, atunci adâncită în centru, ondulată neregulat și cu marginea încrețită concentric. Cuticula, separabilă numai parțial de carne, este mată și catifelată pe timp uscat, dar la umezeală puțin lipicioasă. Coloritul variază, astfel se prezintă la ciuperci tinere brun-măsliniu, mai târziu capătă nuanțe puternice de roșu ca vinul, câteodată chiar și cu tonuri gălbuie, verzuie sau rozalii.
  • Lamelele: Ele sunt destul de late, stau dense în tinerețe, apoi ceva mai depărtate, sunt bulboase precum rotunjite la margine, iar subțiate precum parțial bifurcate spre picior și aderente. Coloritul este inițial palid gălbui, devenind cu maturitatea din ce în ce mai galben ca paia, dar cu tendința de a se decolora la bătrânețe. Muchiile pot fi roșiatice spre margine.
  • Sporii: Ei sunt produși în mase, sunt hialini (translucizi), rotunjori până slab elipsoidali, presărați cu mici negi țepoși, având o mărime de 8-12 x 7-10 microni. Pulberea lor este ocru-gălbuie. Basidiile cu 4 spori în formă de măciucă măsoară 50-63 × 13-15 microni, cistoidele fusiforme 70-120 × 9-14 microni.[5]
  • Piciorul: El are o înălțime de 8-15 cm și o lățime de 2-3,5 (4) cm, este cilindric, adesea ușor îngustat către bază, neted, în interior mai întâi plin, la maturitate împăiat, fiind de culoare albă cu nuanțe roșiatice sub lamele, dar, din când în când, toată tija este colorată astfel, baza nu rar cu aspect maroniu.
  • Carnea: Ea este albă până alb-gălbuie, în tinerețe compactă, de mare densitate și greutate, dar fragilă, devenind la bătrânețe mai moale. Mirosul este plăcut, slab fructuos și gustul savuros de nuci.[3][4]
  • Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu guaiacol verde-măsliniu, cu fenol după scurt timp puternic roșu-violet și cu sulfat de fier gri-rozaliu.[6][7]

ConfuziiModificare

Buretele poate fi confundat cu alte specii ale genului Russula, de exemplu cu comestibilele Russula aeruginea,[8] Russula alutacea,[9] Russula heterophylla,[10] Russula integra,[11] Russula mustelina,[12] Russula nauseosa,[13] Russula postiana sin. olivascens,[14] Russula stenotricha,[15] Russula xerampelina[16] sau cu necomestibilele Russula adulterina (iute)[17] Russula badia (miros ca de cutie de țigări sau coajă decedru, iute),[18] Russula firmula (iute),[19] ori Russula queletii (iute, usturoiară)[20] sau Russula violacea (foarte iute).[21]

Mai periculoasă ar fi confuzia cu ciuperca otravitoare Russula fragilis,[22] sau chiar cu Tricholoma equestre care poate cauza, fiind consumată mai des, o rabdomioliză (afecțiune musculară rară, severă).[23]

Specii asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Hulubița vânătă este datorită cârnii dense și compacte precum gustului savuros, o ciupercă mult căutată și preparată cu predilecție. Dar s-a atestat o idiosincrasie la această ciupercă, adică o intoleranță particulară care la marea majoritate a oamenilor nu provoacă nici o reacție nocivă (astfel de incidente sunt cunoscute și la alte alimente, de exemplu la căpșuni). Nu s-a dovedit niciodată un conținut toxic.[24] De acea se recomandă pentru anumite persoane sensibile, de a nu consuma soiul, iar pentru toți renunțarea ingerării în stadiu crud. Cine nu are probleme, poate mânca ciuperca cel mai bine tânără, tăiată fin și prăjită, într-o salată cu maioneză, hrean, verdețuri sau cu hrean și frișcă precum pe mod ardelean, friptă, cu cepe, boia ardei, smântână și pătrunjel tocat.[25] Alunica poate fi pregătită de asemenea la grătar cu de exemplu unt „à la maître d'hôtel”, dar de asemenea numai tăiată în felii groase și unse cu ulei.[26] Ciuperca se poate usca sau conserva în oțet sau ulei.

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[27][28]

NoteModificare

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 524, ISBN 978-606-12-1535-5 Denumire RO 1-3
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 408-409, ISBN 3-405-11774-7
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 410-411, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 214, ISBN 3-85604-060-9
  6. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 502, ISBN 3-85502-0450
  7. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 439
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 418-419, ISBN 3-405-12116-7
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 366-367, ISBN 3-405-11774-7
  10. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 380-381, ISBN 3-405-11774-7
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 424-425, ISBN 3-405-12116-7
  13. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 62-63, ISBN 978-3-440-13447-4
  14. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 402-403, ISBN 88-85013-25-2
  15. ^ I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 434-435, ISBN 88-85013-46-5
  16. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 408-409, ISBN 978-3-440-14530-2
  17. ^ G. J. Krieglsteiner, A. Gminder, W. Winterhoff: „Die Großpilze Baden-Württembergs”, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, ISBN 3-8001-3531-0, p. 578
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 368-369, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 370-371, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 204-206, ISBN 3-426-00312-0
  21. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 72-73, ISBN 978-3-440-13447-4
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 356-357, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 131-133, ISBN 3-426-00312-0
  24. ^ Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler”, Editura Kosmos, Halberstadt 2014, p. 283, ISBN: 9783440143643
  25. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 78-80, ISDN 3-453-40334-7
  26. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 84, ISBN 3-7670-173-X
  27. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  28. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, vol. 1-4, 6 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Andreas Neuner: „BLV Naturführer – Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München-Bern-Viena 1976, ISBN 3-405-11345-8

Legături externeModificare