Wikipedia

Cortinarius elatior

specie de ciupercă

Cortinarius elatior (Christian Hendrik Persoon, 1801 ex Elias Magnus Fries, 1838) din încrengătura Basidiomycota, în familia Cortinariaceae și de genul Cortinarius[1][2] este o ciupercă comestibilă regional destul de răspândită, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Un nume popular nu este cunoscut. În România, Basarabia și Bucovina de Nord trăiește de la câmpie la munte, sociabil în grupuri, în păduri de foioase și în cele mixte, sub fagi, mesteceni și stejari, dar uneori și în zone ierboase și uscate. Timpul apariției este din (iulie) august până în noiembrie.[3][4]

Cortinarius elatior
Genul Cortinarius, aici C. elatior
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Cortinariaceae
Gen: Cortinarius
Subgen: Myxacium
Specie: C. elatior
Nume binomial
Cortinarius elatior
(Pers.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus elatior Pers. (1801)
  • Myxacium elatius (Fr.) Wünsche (1877)
  • Gomphus elatior (Fr.) O.Kuntze (1891)
  • Cortinarius elatior var. pallidifolius Peck (1902)
  • Cortinarius elatior f. trivialis' Rob.Henry (1945)
  • Cortinarius elatior var. microsporus Kawam. (1954)
  • Cortinarius elatior var. albipes Miyauchi (2000)
  • Cortinarius elatior f. griseolividus Reumaux (2000)
  • Cortinarius elatior f. ochraceoplicatus Bidaud (2000)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare
 
C. H. Persoon

Numele binomial a fost determinat de cunoscutul micolog bur Christian Hendrik Persoon în volumul 1 al operei sale Synopsis methodica Fungorum din 1801 drept Agaricus elatus.[5]

Apoi, în 1838, renumitul savant Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Cortinarius cu epitetul elatior, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum,[6] fiind și numele curent valabil (2022).

Sinonim obligatoriu este Myxacium elatius a botanistului german Friedrich Otto Wünsche din 1877,[7] bazând pe descrierea lui Fries, dar și toți ceilalți taxoni sunt acceptați.

Cortinarius livido-ochraceus Miles Joseph Berkeley (1836/1860)[8] ca sinonim al speciei aici descrise între timp nu mai este acceptat, fiind o specie mult mai mică și parțial de alte calități, cum au atestat Mordecai Cubitt Cooke și Meinhard Michael Moser,[9] văzută și de Index Fungorum drept specie autonomă.[10]

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină elatus=mândru, ridicat, sublim),[11] datorită lungimii piciorului.

Descriere

modificare
 
Cooke: Cortinarius elatior
  • Pălăria: cărnoasă are un diametru între 6 și 12 (14 cm), este la început boltită emisferic cu marginile răsucite înspre interior, capătă însă repede o formă de clopot, adesea cu o cocoașă largă care devine mai ascuțită când ciuperca se aplatizează în vârstă. Cuticula canelată radial este vâscoasă și lucioasă. Coloritul diferă, el poate fi galben, ocru-gălbui, ocru-maroniu, brun-măsliniu până la brun-purpuriu închis.
  • Lamelele: sunt subțiri, aglomerate, intercalate, bifurcate, slab bombate, adesea încrețite și ondulate, ocazional anastomozate (conectate între ele) și aderate la picior, fiind învăluite la început de o cortină deschis alb-violetă, rest al vălului parțial. Coloritul inițial rozaliu cu o tentă liliachie devine cu timpul de culoarea argilei și în sfârșit brun-ruginiu. Muchiile sterile sunt mai palide și ciliate.
  • Piciorul: solid, plin pe dinăuntru și cleios-lipicios are o lungime de 7-14 (20) și o lățime de 1,2-2,5 cm, fiind fusiform și înrădăcinând. Deasupra unei zone inelare mucoase este gri-albicios, crestat longitudinal și ceva mai uscat, iar dedesubt albicios cu nuanțe liliachii.
  • Carnea: este compactă, fermă, gri-albă până deschis ocru-gălbuie. Nu se decolorează după tăiere. Mirosul este inițial imperceptibil, apoi mai mult sau mai puțin pronunțat de miere și gustul blând.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori colorați ocru, amigdaloizi până la o formă de lămâie zveltă, uneori și sub-amigdaloizi, apexul mai ales îngust, rar rotunjit mediu-lat, extins cu aproximativ 30%, în mod normal verucoși cu o ornamentație mediu-puternică sau puternică formată din negi denși mai mult sau mai puțin anastomozați, măsurând 11-13 (14) x 6,5-7 (8) microni. Pulberea lor este brun-ruginie. Basidiile clavate, hialine sau cu un conținut de celule brun-ocracee cu o ansă bazală de anastomoză poartă 4 sterigme fiecare și măsoară 25-32 x 7-10 microni. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) în stratul superior de hife (numit ixocutis) sunt duble cu tendința de trichoderm cu celule de 300 µm grosime și aproximativ 3-6 µm lățime, ocazional ramificate, cele terminale fiind cilindrice, de 18-50 µm lungime, întotdeauna fără cleme. Epicutis este formată din hife cilindrice, fără panglici de anastomoză în septe, cele mai superficiale fiind dispuse lejer, iar cele interne mai compact, având o grosime de 3-6 μm. Hipodermul este bine dezvoltat cu celule de până la 30 µm grosime cu un pigment galben-auriu parțial încrustând în pereții groși. Pleurocistidele (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) sunt hialine, eterogene, cu celule sterile cilindrice, sau celule claviforme fertile de 20-30 x 8-10 microni. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) sub formă de balon, veziculare, în formă de măciucă sau pediculat veziculoase până globulare, adesea dispuse în lanț și fără agrafe, au o dimensiune de 25-36 x 10-23 microni.[12][13]
  • Reacții chimice: carnea se decolorează cu hidroxid de potasiu numai foarte slab maroniu, pe când cuticula puternic brun roșcat la margine, devenind în zona marginală galben de sulf sau galben de lămâie.[13]
  •  
    C. elatior, spori
  •  
    C. elatior, basidii și cistide
  •  
    C. elatior, lamele și picior
  •  
    C. elatior mai tineri
  •  
    C. elatior maturi la umezeală

Confuzii

modificare

Cortinarius elatior poate fi confundat în primul rând cu gemenul său mai mic Cortinarius livido-ochraceus (comestibil),[14], dar, de asemenea, de exemplu cu Cortinarius collinitus (comestibil (inițial lamele albicioase, apoi maroniu-roșcate și picior acoperit la început de un văl lipicios lila-purpuriu),[15] Cortinarius mucosus (comestibil, crește și el sub mesteceni, fără miros de miere),[16] sau cu Cortinarius trivialis (necomestibil),[17]dar, de asemenea, de exemplu cu Cortinarius alboviolaceus (necomestibil), [18] Cortinarius callisteus (otrăvitor),[19] Cortinarius caninus (comestibil),[20] Cortinarius delibutus (comestibil), [21] Cortinarius largus (necomestibil, miros mai mult sau mai puțin pământos, gust blând),[22] Cortinarius mucosus (comestibil),[23] Cortinarius multiformis (comestibil, lamele inițial albicioase, apoi cenușii până la maroniu-roșcate și piciorul inițial albicios, apoi ocru deschis),[24] Cortinarius stillatitius (comestibil),[25] Cortinarius turmalis (necomestibil, miros ceva fistichiu ca de drojdie, de lapte acru, chiar de picioare fetide, gust blând),[26] Cortinarius varius (comestibil)[27] sau Cortinarius vibratilis (necomestibil, lamele alb-gălbuie la început, apoi maroniu-roșcate și picior alb, inițial acoperit de un văl lipicios, foarte amar).[28]

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    !Cortinarius alboviolaceus!
  •  
    !!Cortinarius callisteus!!
  •  
    Cortinarius caninus
  •  
    Cortinarius collinitus
  •  
    Cortinarius delibutus
  •  
    !Cortinarius largus!
  •  
    Cortinarius livido-ochraceus
  •  
    Cortinarius mucosus
  •  
    Cortinarius multiformis
  •  
    Cortinarius stillatitus
  •  
    !Cortinarius trivialis!
  •  
    !Cortinarus turmalis!
  •  
    Cortinarius varius
  •  
    !Cortinarius vibratilis!

Valorificare

modificare

Cortinarius elatior este comestibil și de calitate culinară mediocră. Dați seama că există riscul de confuzie cu alte ciuperci ale genului destul de otrăvitoare.

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum 1
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 202-203 - 4, ISBN 978-3-440-13447-4
  4. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 130-131, ISBN 88-85013-25-2
  5. ^ C. H. Persoon: „Synopsis methodica Fungorum”, vol. 1, Editura Henricus Dieterich, Göttingen 1801, p. 332
  6. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 74[1]
  7. ^ Dr. Otto Wünsche: „Die Pilze. Eine Anleitung zu ihrer Kenntnis”,Editura B. G. Teubner, Leipzig 1877, p. 128 [2]
  8. ^ Miles Joseph Berkeley: „Outlines of British fungology, containing characters of above a thousand species of fungi and a complete list of all that have been described as natives of the British isles”, Editura. L. Reeve, Londra 1860, p. 186
  9. ^ Reinhold Kärcher: „Beiträge zur Kenntnis der Cortinarien – Cortinarius Studien (I)”, în: „Zeitschrift für Mykologie”, vol. 70, nr. 1, Editura Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Berlin 2004, p. 65-66 [3] Arhivat în , la Wayback Machine.
  10. ^ Index Fungorum 2
  11. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 394
  12. ^ https://www.interhias.de/schwammerlseiten/bestimmungen/2012/cortinarius/cortinarius.html Interhias
  13. ^ a b Raya, L. Moreno B. (ed.): „Flora Micológica de Andalucía”, Editura Consejería de Medio Ambiente y Ordenación del Territorio, Junta de Andalucía, Sevilla 2018, p. 1011-1012, ISBN: 978-84-16591-07-7
  14. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 789, ISBN 3-8289-1619-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 202-203, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 132-133, ISBN 88-85013-25-2
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 208-209, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  19. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 222-223, ISBN 978-3-440-13447-4
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 172-173, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 146-147, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 128-129, ISBN 88-85013-25-2
  24. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 418, ISBN 3-85502-0450
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 230-231, ISBN 88-85013-46-5
  26. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 215-216, ISBN 88-85013-37-6
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 210-211, ISBN 3-405-11774-7
  28. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 136-137, ISBN 88-85013-25-2

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Stefan Buczacki, John Wilkinson: „Collins New Generation Guide to the Fungi of Britain and Europe”, Editura William Collins, Londra 1989, ISBN: ‎ 978-0002-19449-5
  • Julien Noël Constantin: „Atlas des Champignons comestibles et vénéneux” (reeditare a cărții din 1933), Editura Frédérique Patat, Tours 1986, ISBN: 978-2- 37324-062-7
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 809, ISBN 3-8289-1619-8
  • Irmgard Krisai-Greilhuber: „Die Makromyceten im Raum von Wien: Ökologie und Floristik“, Editura IHW-Verlag, Eching 1992, ISBN: 978-3-980-27326-8
  • Tomás Hermoso de Jesús: „Setas del Andévalo de Huelva”, Editura T. Hermoso D.L., Villablanca (Huelva) 2014, ISBN: ISBN: 978-84-617-3612-6
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde“, vol. 4: „Blätterpilze – Dunkelblättler”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1985, ISBN: 978-3-437-30463-7
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Yves-François Pouchus: „Guide de poche de mycologie officinale”, Editura Lavoisier, Paris 2012, ISBN: 978-274-30-1474-2
  • Henri Romagnesi: „Nouvel Atlas Des Champignons”, vol. 4, Editura Bordas, Paris 1956

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cortinarius_elatior&oldid=15463997