Wikipedia

Cortinarius stillatitius

specie de ciupercă

Cortinarius stillatitius (Elias Magnus Fries, 1838) din încrengătura Basidiomycota, în familia Cortinariaceae și de genul Cortinarius,[1][2] este o specie de ciuperci comestibile răspândită mai ales la deal și în regiuni submontane, dar nu în cele montane sau călduroase, care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). O denumire populară nu este cunoscută. În România, Basarabia și Bucovina de Nord trăiește în grupuri mai mari sau mai mici pe sol acru până neutru și umed în pădurile de conifere, de foioase precum în cele mixte. Intră în simbioză cu diverși arbori, astfel cu mesteceni și molizi, mai ales însă cu fagi. Timpul apariției este din (iulie) august până în octombrie (noiembrie).[3][4]

Cortinarius stillatitius
Genul Cortinarius, aici C. stillatitius
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Cortinariaceae
Gen: Cortinarius
Subgen: Myxacium
Specie: C. stillatitius
Nume binomial
Cortinarius stillatitius
Fr. (1838)
Sinonime
  • Gomphus stillatitius (Fr.) O.Kuntze (1891)
  • Cortinarius stillatitius var. emunctus Quél. (1883)
  • Cortinarius stillatitius f. maximus Moënne-Locc. (2000)
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare
 
E. Fries

Numele binomial a fost determinat de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries drept Cortinarius stillatitius, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838,[5] fiind și numele curent valabil (2022).

Variația Cortinarius stillatitius var. emunctus a lui Lucien Quélet (1884),[6] denumirea Gomphus stillatitius a lui Otto Kuntze (1891)[7] și forma Cortinarius stillatitius f. maximus, descrisă de micologul francez Pierre Moënne-Loccoz (2000),[8] sunt acceptate drept sinonime. Alte încercări de redenumire nu sunt cunoscute.

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină stillare=a picura, a vărsa,[9] referindu-se la scurgerea mucului de pe pălărie la umezeală.

Descriere

modificare
 
Bresadola - Cortinarius stillatitius
  • Pălăria: destul de cărnoasă are un diametru între 4 și 9 (11 cm), este la început în formă de clopot cu marginile răsucite înspre interior, devine apoi convexă, formând nu rar o cocoașă centrală tocită bine dezvoltată, nu prea mare, și, în sfârșit, plată. Cuticula netedă, în vârstă nu rar rugoasă, este preponderent vâscoasă și mucoasă, în special în tinerețea buretelui, doar după vreme uscată pentru mai mult timp se prezintă mat-mătăsoasă. La umezeală mucul scurge de pe pălărie. Coloritul variabil poate fi ocru-măsliniu, gri-brun, galben-maroniu, brun-roșcat, brun-violet până brun închis, fiind în mijloc mai închis, iar în jurul marginii mai deschis. Prezintă mereu nuanțe albăstruie, datorită mucului de pe suprafață.
  • Lamelele: sunt destul de subțiri, nu prea aglomerate, slab bombate și intercalate de lameluțe numeroase de lungime diferită precum aderate strâns, uneori chiar scurt decurente la picior, fiind acoperite în tinerețe de o cortină vâscoasă, violet-albicioasă, formată din fibre foarte fine ca păienjeniș. Muchile sterile cu gene albicioase devin cu timpul mereu mai ondulate și zimțate. Coloritul este pentru mai mult timp albicios, devenind apoi de culoarea lutului și în sfârșit maroniu până ruginiu.
  • Piciorul: solid de 5-10 cm lungime și de 0,5-1,3 lățime este mai mult sau mai puțin cilindric, mai zvelt spre bază și înrădăcinând precum plin pe dinăuntru. Suprafața netedă este mai presus de toate în tinerețe de la sfârșitul vălului spre jos plină de un mucilagiu violet-albăstrui care se ține la bază. Spre vârf este alb-mătăsoasă. Tije mai bătrâne uscate pălesc și sunt atunci mai mult sau mai puțin murdar albicioase. Nu prezintă un inel veritabil.
  • Carnea: destul de fermă și murdar albicioasă nu se decolorează după tăiere. Mirosul este inițial imperceptibil, apoi de miere sau a florilor de mahonie, mai presus de toate la bază când aceasta este frecată sau ruptă și gustul blând, devenind însă cu avansarea însă vârstă puțin amar.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori de 12 (13)-14 (15) x 6 (7)-8 (8,5) microni colorați galben-auriu, elipsoidali până în formă de migdală alungită sau lămâie, adesea cu o ușoară depresiune sub-apiculară și cu un vârf papilar, fiind pe dinafară dens verucoși, de contur aspru, cu verucii izolați, de mărime medie, rareori oarecum mai grosolani sau alungiți și cu o picătură mare uleioasă pe dinăuntru. Pulberea lor are un colorit ruginiu închis. Basidiile clavate, fără cleme, poartă 2-4 sterigme fiecare și măsoară 35-40 x 8-12 microni. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) și ele fără catarame sunt veziculoase, în formă de balon, cu celule marginale în majoritate cu un peduncul scurt, măsurând 34-46 x 15-28 microni.[10][11]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[12]
  •  
    Cortinarius stillatitius, aspecte în diverse stadii de evoluție, deja parțial uscate

Confuzii

modificare

Cortinarius stillatitius poate fi confundat în primul rând cu specii foarte asemănătoare, anume Cortinarius collinitus (comestibil (inițial lamele albicioase, apoi maroniu-roșcate și picior acoperit la început de un văl lipicios lila-purpuriu),[13] Cortinarius elatior (comestibil, miros de miere),[14] Cortinarius mucifluus (comestibil)[15] sau Cortinarius mucosus (comestibil),[16] dar, de asemenea, de exemplu cu Cortinarius alboviolaceus (necomestibil), [17] Cortinarius callisteus (otrăvitor),[18] Cortinarius caninus (comestibil),[19] Cortinarius delibutus (comestibil), [20] Cortinarius largus (necomestibil, miros mai mult sau mai puțin pământos, gust blând),[21] Cortinarius livido-ochraceus (comestibil),[22] Cortinarius multiformis (comestibil, lamele inițial albicioase, apoi cenușii până la maroniu-roșcate și piciorul inițial albicios, apoi ocru deschis),[23] Cortinarius salor (comestibil),[24] Cortinarius trivialis (necomestibil),[25] Cortinarius turmalis (necomestibil, miros ceva fistichiu ca de drojdie, de lapte acru, chiar de picioare fetide, gust blând),[26] Cortinarius varius (comestibil)[27] sau Cortinarius vibratilis (necomestibil, lamele alb-gălbuie la început, apoi maroniu-roșcate și picior alb, inițial acoperit de un văl lipicios, foarte amar).[28]

Imaginile speciei descrise aici sunt în Wikipedia din păcate doar puține și destul de nesemnicative.

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    !Cortinarius alboviolaceus!
  •  
    !!Cortinarius callisteus!!
  •  
    Cortinarius.caninus
  •  
    Cortinarius collinitus
  •  
    Cortinarius delibutus
  •  
    Cortinarius elatior
  •  
    !Cortinarius largus!
  •  
    Cortinarius mucifluus
  •  
    Cortinarius mucosus
  •  
    Cortinarius multiformis
  •  
    Cortinarius salor
  •  
    !Cortinarius trivialis!
  •  
    !Cortinarus turmalis!
  •  
    Cortinarius varius
  •  
    !Cortinarius vibratilis!

Valorificare

modificare

Această ciupercă nu este prea gustoasă. Dați atenție, pentru că ea devine cu avansarea în vârstă puțin amară. Este de menționat că ar trebui curățată bine pentru a nu murdării alte specii în coș.

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 230-231, ISBN 88-85013-46-5
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 386-3, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 277 [1]
  6. ^ Lucien Quélet: „Cortinarius stillatitius var. emunctus”, în: „Comptes Rendus de l´Association Française pour l´Avancement des Sciences”, vol. 12, Rouen 1884, p. 502
  7. ^ Otto Kuntze: „Revisio generum plantarum”, vol. 2, Editura Arthur Felix, Leipzig 1891, p. 854
  8. ^ Pierre Moënne-Loccoz: „Cortinarius stillatitius f. maximus”, în: „Bidaud, Moënne-Loccoz, Reumaux & Henry: „Atlas des Cortinaires”, vol. 10, Meyzieu 2000, p. 493
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1131, ISBN 3-468-07202-3
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, p. + tab. 632
  11. ^ Interhias, nr. 16
  12. ^ Helmut Gams (ed.): Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 3-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1967, p. 315
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 202-203, ISBN 3-405-11774-7
  14. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 130-131, ISBN 88-85013-25-2
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 178-179, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 132-133, ISBN 88-85013-25-2
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 222-223, ISBN 978-3-440-13447-4
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 172-173, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 146-147, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 789, ISBN 3-8289-1619-8
  23. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 418, ISBN 3-85502-0450
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 210-211, ISBN 3-405-12116-7
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 208-209, ISBN 3-405-12116-7
  26. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 215-216, ISBN 88-85013-37-6
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 210-211, ISBN 3-405-11774-7
  28. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 136-137, ISBN 88-85013-25-2

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Francisco José Castro Cachinero, Alberto Moreno Vega: „Recolección de hongos silvestres”, Editura Ediciones Paraninfo, S.A, Madrid 2014, ISBN: 978-8428398909
  • Paul Konrad, André Maublanc: „Les agaricales: Agaricaceae”, Editura Paul Lechevalier, Paris 1948
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cortinarius_stillatitius&oldid=15464050