Discuție:Limba română

	Limba română a fost un articol de calitate. Puteți să vă uitați la legăturile aflate mai jos, în istoricul articolului, pentru a găsi pagina nominalizării, și să aflați de ce a fost retrogradat.
Istoric articol Dată Proces Rezultat 3 ianuarie 2006 Propunere articol de calitate Promovat 14 iulie 2008 Reevaluare articol de calitate Păstrat 11 noiembrie 2012 Reevaluare articol de calitate Retrogradat Statut actual: Fost articol de calitate

Fraților, aștept aici corecturi, sugestii, contribuții competente, pline de suflet românesc, pentru două motive:

• Limba română reprezintă Wikipedia românească, dar mai ales ne reprezintă;
• Este Crăciunul.

Să facem standarde! Să nu facem măcelării de texte, sub scuza că legea locală a punctului de vedere neutru justifică turpitudinea sau torpoarea culturală.

Strămoșii ne-au dat o limbă. Sunt ei oare marginalizați pentru că dintr-un punct de vedere foarte bărbătesc și de loc neutru s-au sacrificat pentru apărararea locului și vorbirii românești? Sau, altfel spus, suntem noi favorizați pentru că ne măcelărim doar între noi ca să apărăm Wikipedia?

Nu este adevărat că primul Eliade ar fi afirmat "scrieți, băieți, numai scrieți". El a scris "nu e vreme de critică, copii... faceți și nu desfaceți". Așa să fie!

Strămoșii noștri, cum ne amintește prea-sfințitul Siluan, se îngropau în grădină sub meri. Florile de măr, flori dalbe, flori împodobeau POMUL de Crăciun. De altfel Prâslea a învins furul prin trezvie, nu altă vitejie, deoarece merele de aur nu sunt altceva decât simbolul strămoșilor ce ne aduc daruri mereu. Iar țarina este sfântă deoarece este frământată cu gropi. Să nu se dea locul, spunea Neculce. Așa să fie!

Dragă Irismeister, în primul rând toate urările de bine pentru Sărbători și tot ce îți dorești pentru 2004!

În al doilea rând felicitări pentru efortul de a scrie articolul despre limba română, sunt convins că a durat ceva.

Sunt câteva probleme cu articolul însă -- probleme de care văd că ești absolut conștient. Eu nu o să mă apuc să fac corecturi în articol fiindcă nu sunt suficient de în temă cu subiectul ca să știu până unde merg teoriile general acceptate și unde încep părerile diverșilor autori. Sunt convins însă, așa cum, repet, știi și tu foarte bine, că articolul este contaminat puternic cu punctele tale de vedere subiective -- chit că ai ales diverși preopinenți care sunt de acord cu punctul tău de vedere și nu ai scris decât relativ puțin în nume personal, tot punctul tău de vedere răzbate. Personal, mi-ar face mare plăcere ca lucrurile să stea în mod obiectiv întru totul așa cum le descrii; din păcate știm cu toții că multe dintre elementele din articol sunt discutabile.

Ce vreau să spun cu toată povestea asta este că sunt absolut de acord cu o editare viguroasă a articolului către NPOV -- chiar o recomand cui se pricepe mai bine la acest subiect. Irismeister, dacă ai dreptate, adevărul va ieși până la urmă la lumină: în ultimă instanță, orice ar spune oricine despre limba asta, o vorbim cu toții pe aceeași, și nu pare să se schimbe prea curând, nu? --Gutza 24 Dec 2003 15:36 (UTC)

Mulțumesc din inimă pentru urări Gutza

Dar mulțumesc mai ales pentru punctele tale de vedere foarte lăudabile, exprimate atât de ales. Problema cu POV este dublă: Primo, în general este că sterilizează discursul, construit laborios, cu lacrimi, sânge sau toate la un loc (un text viguros, viril nu e neapărat un POV, cred că îmi concezi). Secundo, la temă sub judice, limba este ultra-importantă. Ce se întâmplă politic unui neam începe prin ce se întâmplă cu limba lui. Să mai amintesc de bunicul meu sau de frații lui cu oase prin Siberia, sau să te îndrept spre ce se întâmplă cu limba noastră în Basarabia? Eu cred că "din păcate știm cu toții că multe dintre elementele din articol sunt discutabile" este mai discutabil decât articolul.

Eu, de pildă, stau în spatele fiecărei litere pe care am scris-o cu ZECI de pagini de bibliografie. Mai mult, sunt gata sa discut deschis cu orice măcelar de text, milos, Wiki style, ori nemilos, ca cenzorul ungur de odinioară ce a lăsat scris că trebuie ars autorul român înainte de al său opus ignum. Desigur, dacă tu crezi că articolul nu se poate menține riguros exact, dans l'état - l'original dans le texte, eu pot sa-l retrag in corpore, cu tot cu mine (care oricum nu contez) din Wikipedia română, period, point final, basta, nil, nada. Adică, dragul meu, moșii noștri or fi fost niște proști, să ne apere limba cu viața, ca noi să putem să ne cenzurăm singuri, lăsând pe cei mai bogați la pungă să afirme ei propriile POV ca pe niște exemplare texte, chipurile neutre, Wikifiabile ? La vârsta mea poate ai să fii mai puțin naiv privitor la medii. Oare, sincer, tu crezi că de pildă francezii, în patria cărora stau, n-au încercat să-i facă să tacă pe basci cu euskara batua a lor cu tot? Limbile nu se seacă de la rădăcină ca apoi să le declarăm, fără să fi mâncat usturoi, la cimitirul globalizat al acelor endangered species. Aceasta este chiar definiția fariseismului. Sterilizarea discursului începe prin tăierea tuturor POV cu excepția unuia, anume al celui care face politica POV. Mai ții minte teorema lui Goedel ?

Poate problema românilor care se epuizează în certuri "intestine" este că noi nu am avut extreme ale discursului, ca bascii, ceea ce este o idee păcătoasă, dar întinde, cum poate, o oarecare armonie. Universul discursului este astfel că mijlocul lui de aur, adevăratul anti-POV, armonicul dintre extreme, ajunge să prevaleze. Proporția de aur nu este însă aurea mediocritas. C'est même tout le contraire ! Ca o concluzie a eforturilor mele, cred deci că media POV nu este nici in medias res, nici virtute. Când cineva ce ne va argumenta mai bine va apărea, cu ARGUMENTE, va fi mai mult ca bine venit. Așa să fie !

Cu drag, Irismeister 24 Dec 2003 17:40 (UTC) also at http://www.iris-ward.com

---

Oh, ce va genera articolul ăsta! Într-un fel îmi pare bine, este prima dată din câte știu când apar astfel de probleme pe Wikipedia în română -- și este un semn evident al progresului proiectului. Îmi este doar teamă că ar putea genera conflicte. Dar ce să-i faci, așa e viața. Nu am să mă apuc să comentez pe larg articolul din punct de vedere POV acum, chiar nu am nici timp nici dispoziție, începe seara de Crăciun. O să-ți pun o singură întrebare pentru moment: ce ai simți a propos de acest proiect (Wikipedia) în întregime dacă la prima ta vizită aici ai fi găsit acest articol scris exact la fel de viguros, cu exact aceeași măsură de bias, doar că simetric contrar convingerilor tale? Pentru că amândoi știm că articolul este în mod explicit biased, pe alocuri chiar virulent... Crăciun fericit! --Gutza 24 Dec 2003 17:52 (UTC)

---

Ei bine, dragul meu, m-aș fi uitat la argumente. Acestea nu dau greș. Dacă însă contra-opinenții sunt de acord ab initio să nu diabolizeze pe adversar ad hominem sau ad nationem. Dacă, dimpotrivă, adversarii de "idei" vor mai întâi să te scoată din casă, să-ți insulte străbunii sau să-ți taie limba, ca apoi să ... argumenteze... Îmi place punctul tău de vedere moderat, constructiv, chiar tolerant. Între două globuri puse pe brad, doar astfel de trageri de mânecă îmi doresc pentru 2004 : ) Să luptăm pentru fiecare literă cu argumente. Din fericire, moșii ni le-au lăsat, destule. Îți doresc mai puține bătăi de cap decât îți dau eu... Crăciun fericit și ție și tuturor celor dragi, Gutza ! Pasionat al tău mereu, Irismeister 24 Dec 2003 18:21 (UTC)

---

Explicații editări Gutza

După cum ați văzut, am șters secțiuni întregi din articol. Iată explicațiile pentru ștergerile respective, sunt convins că îmi vor fi cerute:

, peste toate deosebirile (istorice, politice sau cele ale evoluției pur lingvistice), într-un chip cu totul remarcabil. Exemplul clasic, doveditor al acestei aserțiuni, este oferit de renumita Părinteasca dimândare a aromânilor: De pildă, versurile Blăstem mare se-aibă'n casă / Cari di limba lui s-alasă rămân inteligibile tuturor românilor Frați di mumă și di-un tată

E adevărat, se înțelege. Însă deja am spus că așa este.

Nu este imposibil ca etimologia cuvântului pelasgă, explicată perfect de Proto-Indo-Europeanul *pla:-k-1- (lemma numărul 1525, reconstituită de Julius Pokorny) să explice chiar și cuvântul vlahă. Labiala inițială p poate explica bine, prin inter-schimbarea cu dentala v, transformările fonetice stereotipice sau caracteristice multor limbi indo-europene. Există într-adevăr, și încă bine atestate, nenumărate forme intermediare, de la velasca la walasga, și de la olasz la blasc, vlașca și blaha. Tocmai cu aceste cognate, limba română a fost desemnată de vorbitorii multor altor limbi, aproape pretutindeni în Europa.

Nu, nu este imposibil--nimic nu este. Însă nu este nici interesant în acest articol.

Astfel, studiul limbii române depășește, și prin importanță istorică, regionalismul diferitelor puncte de vedere, sau, stricto sensu, interesele "parohialismului" european.

Unu la mână, nu mi se pare că depășește nimic în afară de ceea ce este: studiul limbii române. Din ce motiv alege un lingvist să o studieze este treaba lui, nu conchidem noi asta în acest articol. Doi la mână, e o afirmație fără valoare enciclopedică, nu aduce nimic nou în discuție.

Secțiunea "Probleme istorice, imixtiuni politice, dezinformare"

În primul rând, acesta este un articol separat ca idee--"revizionismul maghiar" sau orice altceva. La al doilea rând (POV) om ajunge când va fi cazul.

Secțiunea cu moldovenii este un duplicat al informațiilor de la limba moldovenească -- cine vrea să citească informațiile respective o poate face acolo.

---

Dragă Gutza, dacă trimitem pe orice nou venit aici, de pe un articol consacrat limbii noastre comune la un articol intitulat orice altă limbă, atunci:

• unu la mână, presupunem deja că limbile sunt diferite, ceea ce ambele articole desființează cu argumente premptorii...
• doi la mână, insinuăm un Punct de Vedere tocmai acolo unde trebuie să-l evităm. Cu drag, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Secțiunea "Puncte de vedere contradictorii, dar bine argumentate, asupra limbii române"

Acea secțiune este despre limba bulgară. Acest articol este despre limba română. Plus POV.

---

Dragă Gutza, acele informații nu se regăsesc la limba bulgară deci se pierd fără urmă, prin tăiere. Păcat ! Repet, cuvinte orfane de etimologie sunt berechet. "Academiștii " români ca Iorgu Iordan le-au gonit în sudul Dunării... Dar dacă citești pe lingviștii bulgari, ei le trimit la nord. Oare nu-ți amintește această situație stranie de o dezbatere roessleriană care iar a dispărut fără urme din articol ? Noroc că existăm, sau că măcar scriem românește, că dacă te uiți bine la teoriile de care nu vrei să vorovim aici, necum să le lăsăm în articol, nici n-ar trebui să existăm. Bulgarii s-au înțeles cu ungurii în materie de non-existență a românilor sau a limbii lor. Unde nu s-au înțeles, e mai simplu de priceput: Ungurii zic că noi suntem etnogenetic sud-dunăreni, iar bulgarii zic că suntem nord-dunăreni. Acum ce să priceapă noul venit parcurgând acest articol ? Tu ce zici ? Cu drag, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Secțiunea despre proiectul dicționarului etimologic indo-european

Articol separat, poate legat la "vezi și" în josul paginii.

Aceasta este o admirabilă dovadă dublă: Creștinismul românesc este cel originar, apostolic și cu rădăcini crescute "de jos în sus", iar limba română rostește perfect noțiunile esențiale, definitorii ale creștinilor, încă de la începuturile lor.

Irelevant și excesiv de patetic - mesajul a fost transmis în frazele anterioare.

---

Englezii au un cuvânt - unique . E mai ne-patetic dar la fel de adevărat. Hmm, relvant îmi pare de asemenea :) Trage o privire la acest articol pe care l-am început acolo poate inspiră pe cineva să-l traducă aici. Atunci vom avea unde trimite de aici. Încă o dată, păcat de atâta muncă de documentare dacă ce tăiem dispare fără urme ! Mesajul trebuie EXPLICITAT. Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Fiind vorba de una și aceeași limbă, realitatea ar trebui să aducă la zi chiar această disciplină a posibilului numită politică.

Irelevant, patetic, obsesiv.

---

Ei hai măi Gutza, că n-au intrat zilele în sac încă. Posibilul, da, poate e ovbsesiv : ) Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Secțiunea "Bibliografie foarte selectivă"

Irelevant. Acest articol a fost și va fi editat, sursele se atribuie lângă afirmații, în așa fel încât să reziste editărilor în măsura în care afirmațiile rămân.

---

De-acord. Dar vrei prin urmare să mai lungim articolul cu lista mea ? Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Secțiunea "Note bibliografice"

Vezi mai sus; în plus, "multe cărți excepționale [...] nu pot fi citate aici" -- păi atunci ce rost are să existe secțiunea?

---

Stump. Ogor de semănat, deschis altora. Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Înainte de-a auzi obuzul căzând, nu pretind că aceasta este cea mai bună variantă posibilă de articol. Și nici că editările mele sunt justificate în întregime. Haideți să le discutăm aici, și să vedem ce intră și ce nu intră. Evident, alternativ se poate face revert direct la articol, dar am ajunge într-o situație absurdă în care eu aș face re-revert șamd. --Gutza 22 Ian 2004 17:41 (UTC)

---

Nici un obuz, frate, după cum vezi. Cer doar iertare că prins în vuietul vremii abia abia mai am timp să dau o fugă pe acasă. La mai mult, la mai (m)are :) Al tău mereu, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)

---

Are sau nu are dialecte limba română?

Textul referitor la "limba română" este reușit. Există insă și unele carențe, care nu țin atât de conținutul articolului cât, mai ales, de unele incongruențe. Cred că acestea ar trebui remediate.

De pildă, la capitolul "Dialectele limbii române" se afirmă că limba română ar fi compusă din patru dialecte: daco-română, istro-română, megleno-romană și aromână. Câteva rânduri mai jos se afirmă textual: "O caracteristică esențială a limbii române este lipsa dialectelor".

Recunosc, problema este dificilă și complexă. Lingvistul Ion Coteanu (Cum dispare o limbă: istroromâna, București 1957) susținea că istroromâna s-ar fi dezvoltat, în decursul timpului, după despărțirea de daco-română, ca o limbă independentă, de sine stătătoare. Al. Rosetti consacră un studiu critic, reluat și in Istoria limbii române, București, 1986, acestei lucrări și sustine caracterul dialectal al istroromânei.

Dar, indiferent de disputele specialiștilor, incongruența trebuie înlăturată.

• Cred că în cazul celei de-a doua sintagme ar trebui folosit cuvântul daco-română. Deci "O caracteristică esențială a limbii daco-române este lipsa (sub)dialectelor (lipsa dialectelor regionale din România-adica unul transilvănean, muntean ș.a.)"

Micä remarcä. Nu stiu cât si cum bagä lingvistii români cei vechi de seamä, dar EXISTÄ un dialect ardelean propriu-zis. "Orologiului cellu mare" de la Bucuresci (!) din 1880 a fost scris "ardeleneste". La fel Biblia Nitzulescu (1901). De ce vorbesc de un dialect?

Gramatical, toate graiurile din Ardeal si Banat sunt reunite prin urmätoarele elemente:

1. 1. Folosirea largä a perfectului compus si necunoasterea perfectului simplu.

1. 2 - Timpurile supracompuse (ce se mai aflä de pildä în limba väleanä) si neexistentza mai mult ca perfectului. La sud & est, "zisesem"

(perfectul simplu + 'se' între rädäcinä si terminatiune). La ardeleni, "am fost zisä" (perfectul compus + participiul verbului de conjugat la feminin).

1. 3 - Conditionalul trecut/perfect. La sud & est, "as fi

zis" (conditionalul prezent al verbului 'a fi' + participiul masculin al verbului de conjugat). La ardeleni, "am vut zice" (indicativul perfect compus al verbului 'a vrea' modificat + infinitivul färä particulä al verbului de conjugat).

1. 4 - Conjunctivul perfect. La sud & est, "sä fi zis"

(conjunctivul prezent al verbului 'a fi' + participiul masculin al verbului de conjugat). La ardeleni, "si fi foastä zisä" (conjunctivul prezent al verbului 'a fi' + participiul feminin al aceluiasi + participiul feminin al verbului de conjugat).

1. 5 - Inversiunea pentru frazele interrogative.

"Dusu-te-ai si pescuesci?", "Cunosti-l pe Ioanea?", "Mere-i mâni la oras?".

1. 6 - O ortografie comunä bazatä pe sistemul "algemene Nederlands". Fiecare citeste ca la el; toti scriem la fel. De aceea, de pildä, «tu ieai», pt cä în Ardeal «ea» reprezintä, izolat, "è".

Mai sunt foarte multe diferentze gramaticale. Despre pronuntare si ortografie ar fi un capitol întreg. Subiectul nu e deloc simplu. Existä reguli mostenite din neam în neam. De pildä, spunem : "au picat" (pronuntat /o ptyicat/) si "pietrile" (/ptyetrilè/), însä "au perit" (/o perit/ si NU /o ptyerit/) si "împinge" (/împinje/ dar NU /împtyinje/).

Biserică

Scrie mai sus cä termenul "bisericä" ar fi doar în limba românä, între limbile romanice. Nu e exact. În lima reto-romanä se spune "baseglia", în toate sensurile (si biserica de piaträ, si biserica drept adunare).

Apoi "rugäciune" nu e tocmai singur nici el. În francezä, de pildä, existä o diferentzä:

• prière = rugäciune, sens general;
• oraison = "rugäciunea inimii"; de asemenea rugäciune scurtä repetitivä;
• ROGATION = rugäciune de pocäințä, si la țarinä.

- Waelsch.

Citez:

«Cuvintele importante ale liturghiei ortodoxe românești (Cred, Mărturisesc, Crezul, Domn, Biserică, Rugăciune) sunt unice pentru română, între limbile romanice. Ele sunt și caracteristice limbii române populare.»

Comentez:

Am scos afarä din listä cuvintele "bisericä", "cred", "crez" si "rugäciune". Am intrdus cuvîntul "iert". De ce?

"Bisericä" se aflä si în reto-romanä: «baseglia», cum am spus mai sus. "Cred" se aflä în toate limbile romanice, din câte stiu. "Crez", la fel, sub forma «credo» (verb la ind prez pers I sg, substantivizat). "Rugäciune" la fel. Doar cä în majoritatea celorlalte limbi are un caracter penitential, folosit îndeobste pt sfintirea tarinii. Totusi verbul "a se ruga" existä în castilianä si portughezä.

Din conträ, "a ierta" (din «libertare») e tipic românesc.

Citez:

«..."român" și "creștin" au fost mereu și peste tot sinonime în aria lingvistică românească.»

Comentez:

În sicilianä si corsicanä la fel. Ba si pe la rusi...

«...unul din cei patru mari piloni ai latinității, alături de iberi, italici și galici (pe care goții i-au numit strict identic, anume Walasch), decurge din toate acestea trei identități ale originii.»

Destul de trasä de pär. Termenul «wallachus» are rädäcina ce vine de la un trib celtic romanizat, iar terminatiunea ca la alte cuvinte de genul «syriachus». Popoarele cari au primit acest nume sunt CELTII ROMANIZATI (sau nici mäcar romanizati). Exemple:

• välenii ("waelsch" în flamandä, "Walle" în germanä),
• cei din Tara Galilor ("welsh" în englezä),
• reto-romanii ("Welsch" în germanä, "Vallader" auto-denumire reto-romanä),
• italienii din nord ("olász" în maghiarä).

Waelsch 15 iulie 2005 13:39 (UTC)

NOTA: Waelsch, cred ca este mai corect de spus ca terminologia <wallachus> a fost folosita de vorbitori germanici pentru a desemna populatii romanofone. Cand anglo-saxonii au invadat Britannia romana, din punctul lor de vedere Welsh erau cetatenii romani ai provinciei, care erau desigur in majoritate de origine celta. Fondul celt nu este reflectat insa in aceasta denumire, ci mai degraba perceptia anglo-saxonilor ca acestia reprezentau populatia bastinasa (de cetatenie) romana.

In legatura cu specificul transilvanean al limbii romane, exemplele sunt corecte, insa "necunoasterea perfectului simplu si a mai mult ca perfectului" sunt exagerari fara acoperire in realitate. La tara in Ardeal sunt foarte frecvent folosite, sau cel putin erau inainte ca limba literara/standard sa aiba un impact. Este la fel de adevarat ca (regional) formele analitice de perfect si inversiunea interogativa erau folosite, dar sunt azi pe cale de disparitie (am intalnit o singura persoana in viata, bunicul meu, care ne-a indemnat "noa duce-vi-ti ca apoi vin si eu mai tarziu").

Cu bine, Flavius Rumanus

---

• Nu numai că nu e cu supărare prezența unei corecturi serioase urmată de o discuție, dar este chiar necesară și de dorit. Am citit, m-am gândit și zic că ceea ce ai făcut este argumentat și corect.
• În aceeași ordine de idei, să știi că eu nu am redactat articolul. Am făcut doar mici corecturi stilistice și gramaticale. Deocamdată, consider că nu sunt suficient pregătit pentru a redacta un text pe tema bisericii și a românei litugice, dar sunt pregătit suficient pentru a corecta stilistic și gramatical orice text în limba română despre care am noțiuni și concepte suficient de corecte și clare.

Wars 15 iulie 2005 16:15 (UTC)

pagina maldoaviniaska?

Nu este acceptabil ca sa existe o pagina in limba română cu litere chirilice ca mai apoi sa fie numită moldovenească. Din motive de NPOV acestă pagină nu respectă regulile Wikipediei.

We have to do something about it, not because we are nationalists, not because we are imperialists but because it is not netural to have a Moldovanian Wikipedia. The netural thing to do at least would be to mention that the Moldavian language is none other but the Romanian langauge.

The cyrilic version is first of all not even legal under current communist Moldovan law. In other words there is no such thing as a Romanian language or Moldovan language for that matter written in the cyrilic script. Sure Transnistria still uses it but then again Transnistria is not a de jure state. It is unrecognized so therefore so is the script.

Second of all, let's presume that such a script would exist, even though it does not. It is not NPOV to not even mention that the cyrilic Moldovan script is not the Romanian language written in cyrilic.

Pentru aceste motive cred că cel mai cinstit și inteligent lucru este să ne mobilizăm și să argumentăm cu motive clare, în ton cu regulile acestei enciclopedii de ce această wikipedie moldovenească or trebuie sa-și schimbe conținutul ori trebuie ștearsă.

A first step that we should take is challange the neutrality of the whole moldovan wikipedia. Let's not forget that the mastermind of this wikipedia is in actuality a non-Moldovan, probably a Russian and that's it. There are only 26 articles in this so-called language. He is the only one that keeps the moldopedia(lol) going and if you go on the discussion pages, there are tons of people that have stated their concerns and complaints.

Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie:Pagina_principal%C4%83"

OK

De acord întru totul! Nu existä wikipedia în franceza rwandezä ori belgianä sau în franceza elvetianä sau canadianä. Din conträ, pe wikipedia francofonä se pot întâlni regionalisme sau expresii din Africa, Belgia, Elvetia...

La fel, nu existä wikipedia Tärilor de Jos si wikipedia flamandä, cât cä între idiomuri sunt diferente chiar gramaticale importante.

Lista poate continua mult si bine... De aceea, dupä pärerea mea de asemenea, wikipedia moldoveneascä n'are ce lucra. Cât despre alfabet, as putea spune lucrul urmätor: dacä ästa e criteriul (si anume, cä fiecare limbä se poate scrie în 36 de feluri), atunci ar avea dreptul oricine sä punä pe picioare o românä cu ortografia din 1850. Ori nu! Trebuie toti sä ne conformäm ortografiei acceptate comun.

Waelsch 20 iun 2005 08:17 (UTC)

Româna ardeleană

Am pus pe picioare un nou articol: Româna ardeleană, dar în lista cu graiurile românei nici nu apare... Cred (si sper sä nu am dreptate) cä cineva suferä de transilvanofobie. Scuzati barbarismul.

Waelsch 15 iulie 2005 19:58 (UTC)

---

Vä rog ajutati-mä si modificati caracterele, cäci eu n'am tastaturä româneascä. Multumesc! Mä refer la sub-capitolul "Alfabete". Dar nu modificati textul scris cu o ortografie de la sfîrsitul secolului XIX. Waelsch 18 iulie 2005 09:34 (UTC)

Waelsch, conformează-te odată cu politica Wikipedia. Folosirea î în interiorul cuvintelor este acceptată doar într-un număr foarte restrâns de articole și doar cu câteva condiții. Vezi Wikipedia:Versiuni de limbă română. Până și această politică s-ar putea să fie anulată, a se vedea discuția paginii respective. Tastatura românească se instalează la fel ca cea germană, intrând în "Panou de control" - "Opțiuni regionale, de limbă, de dată și oră" - "Adăugare limbi suplimentare" - "Detalii" - "Adăugare" - "Română (România)" (sau Română (Moldova))" - "OK" - "OK" --Danutz

Tu nu stii, decât sä-mi bagi de vinä. Stii bine cä în interiorul articolelor, m'am conformat bine cu politica Wikipedia. Ce si cum scriu în paginile de discutii, asta-i altä treabä. Dacä în läuntrul discutiilor scriu cu ortografia de dinainte de räsboiu, nu doare burta pe nimeni.

Si mai citeste si tu ce scriu. Nu cäuta nodul în papurä. Dacä nu poti sä mä ajuti, mäcar nu-mi bäga bete în roate. Rogu-te frumos...

--- Cred cä sub-capitolul "Româna liturgicä" este foarte pärtinitor. Încep sä fac o curäetenie generalä, si sä punem asta drept articol principal, ca nu cumva sub-capitolul ästa sä facä jumate din articol.

Iatä o dovadä:

«Anumite cuvinte creștine românești... sunt unice pentru română, între limbile romanice. Ele sunt și caracteristice limbii române populare. Aceasta se datorează originii, vechimii, organicității, tradiționalismului, și caracterului apostolic al Bisericii Ortodoxe Române.

De parcä nu Sava Brankovici ar fi interzis româna în cult. Ha ha... Waelsch 19 iulie 2005 07:55 (UTC)

Rearanjare

Ar putea să vi se pară o modificare majoră a articolului, dar n-am făcut decît să mut două secțiuni plus alte cîteva modificări de formă, fără să afectez conținutul. Și anume:

• Am combinat secțiunile "Cum se numește limba română în alte limbi indo-europene" și "Cum se numește limba română în esperanto" într-o singură secțiune pe care am pus-o la sfîrșit. N-avea nici o noimă să vină înaintea introducerii. Secțiunea nouă cuprinde denumirile limbii române în alte limbi, nu separat pe categorii. De asemenea am îmbogățit lista cu alte cîteva limbi.

• Am mutat harta cu relieful din zona României și poarta hunică lîngă secțiunea care vorbește despre această hartă.

• Am șters paragraful introdus de un anume Adrian Dumitrescu (își pusese și semnătura pe el...) și care spunea "Eu consider că... [limba română nu are graiuri]". Ei, da, asta e o modificare de fond, dar (1) nu ne semnăm pe articole, (2) nu le scriem la persoana întîi, (3) nu ne exprimăm opiniile personale, și (4) limba română are graiuri. Aștept să scrie cineva paragraful respectiv, cu explicații pertinente și preferabil documentate bibliografic.

Trebuie să spun însă că mai este tare mult de lucrat la articolul ăsta... --AdiJapan 20 octombrie 2005 06:20 (UTC)

Candidat pentru articol fructuos

Acest articol este apropiat de statut fructuos. Sunt doar două lucruri la care trebuie lucrate:

• Secția "dialecte" este controversată. Aromâna nu este un dialect al limbii române, ci o limbă separată, din familia limbile romanice de est. Trebuie făcută mai NPOV acea secție.
• Secția de graiuri arată urât. Trebuie înlocuită cutia de graiuri cu proză și legături.

Ronline. Trăiscă 2005. Trăiască informația românilor | d 23 octombrie 2005 10:52 (UTC)

Date

Datele de dinainte despre vorbitorii de limba romana erau de la ultimul recensamant. In acest articol http://noinu.rdscj.ro/article.php?articleID=146&document=4, se arata ca desi romanii din Ucraina sunt 409600 la numar, vorbitorii de limba romana sunt cam 327.000 si nu 366.000(cifra prezentata mai inainte aici). Articolul este de Aurica Bojescu de la „Centrul Bucovinean Independent de Cercetari Actuale”, Cernaut. Constantzeanu 9 noiembrie 2005 14:07 (UTC)

Mulțumesc pentru info. Nu prea se înțelege de pe pagina respectivă de unde (și de cînd) vin cifrele. Arată a recensămînt, e drept. N-am acum timp să caut, dacă cineva e mai liber, vă rog. Ce ne trebuie este o publicație oficială din Ucraina. În lipsă merge și altă organizație sau publicație credibilă. Revista "Noi, NU!" (doar pe internet?) nu știu dacă intră în categoria asta. --AdiJapan 9 noiembrie 2005 14:31 (UTC)

[1] recensământul ucrainean.Constantzeanu 10 noiembrie 2005 00:20 (UTC)

Mulțumesc, acum am putut să confirm datele. Din recensămîntul ucrainean rezultă că în Ucraina trăiau în 2001

• 258.600 moldoveni, din care vorbesc moldovenește/românește 181.020 - 185.416 oameni;
• 151.000 români, din care vorbesc moldovenește/românește 138.467 - 139.373 oameni.

Ca urmare limba română e vorbită ca limbă maternă de 319.467 - 324.789 oameni. Datele nu sînt complete, deci nu putem ști precis, oricum rezultatul e între 319 și 325 mii de oameni. --AdiJapan 20 noiembrie 2005 11:44 (UTC)

Distribuția geografică

Propun să combinăm secțiunea referitoare la distribuția geografică din acest articol cu articolul dedicat problemei: Distribuția geografică a limbii române. N-are rost să avem grijă de două articole simultan. Ținem aici datele importante, iar acolo dăm amănunte, recensăminte, diferențe între statistici oficiale și neoficiale, etc. --AdiJapan 20 noiembrie 2005 11:44 (UTC)

Articol fructuos?

Nu era intenția mea să joc rolul lui Gică Contra, dar articolul ăsta mai are multă pîine de mîncat pînă să ajungă excelent. N-am fost pe fază cînd a avut loc votul (și nici procedura de vot nu e bine pusă la punct); aș fi fost împotrivă.

Așa cum este acum, articolul conține multe informații care iau pe departe subiectul, cu chestiuni de istorie și geografie, dar nu uitați că este un articol despre o limbă. Că e a noastră și o știm cu toții, o fi adevărat, dar în miezul lui el e (sau ar trebui să fie) un articol de lingvistică! Ca atare sînt absolut necesare informații despre vocabular, morfologie, sintaxă, fonetică, din care nu văd în articol nici măcar un rînd.

E drept că s-a muncit mult la el ca să ajungă așa cum este azi, e drept și că e mai bun decît foarte multe alte articole de-ale noastre. Dar după mine nu e un articol fructuos. --AdiJapan ☎ 3 ianuarie 2006 23:49 (EET)

Danutz, jos pălăria! În momentul ăsta nu mai am nici un argument împotriva declarării articolului ca fructuos. Sigur că mai rămîn multe de făcut, ca de exemplu de albăstrit numeroasele legături roșii care au apărut, dar asta se face în timp. Felicitări! --AdiJapan ☎ 5 ianuarie 2006 06:44 (EET)

Ok, atunci fructuos să fie. :) --Danutz 5 ianuarie 2006 13:01 (EET)

Adăugiri

Fiind un articol fructuos, am preferat ca autorul său să introducă următoarele informații, de consideră că sunt folositoare:

Când a apărut limba română?

Ca să hotărâm de când putem vorbi despre limba română, trebuie să știm mai întâi că toate limbile câte au fost și sunt pe lume s-au schimbat și se schimbă fără întrerupere, dar foarte încet. Dacă urmărim atent modul în care vorbesc părinții și bunicii noștri, observăm că ei nu rostesc chiar totul ca noi și că spun din când în când și cuvinte pe care nu le știm sau - chiar dacă le știm - nu le întrebuințăm. Deosebirile nu sunt de obicei prea mari. De aceea, îi pricepem, iar ei pricep ce le spunem noi. Bunicii și străbunicii noștri au fost, la vremea lor, în aceeași situație precum cea în care ne aflăm noi astăzi. Numai că pe ei îi mirau alte rostiri și alte cuvinte din vorbirea sau din scrierea părinților ori a bunicilor lor. Astfel, nu mai departe de acum 50 de ani, unii spuneau, de exemplu, achizițiune, concluziune, deciziune, în timp ce noi spunem achiziție, concluzie, decizie. Unii zic și astăzi a rămânea sau a zace, iar alții a rămâne și a zăcea. La unii scriitori din secolele trecute și la cei de la începutul secolului XX, găsim scris strade, căci așa și pronunțau, dar noi spunem și scriem astăzi străzi.

Întorcându-ne și mai mult înspre trecut, ne întâmpină în scrierile noastre vechi forme care, deși sunt românești, nu seamănă întru totul cu cele știute de noi. Una din ele este feace. Ea însemna în limba veche făcú.

Urmărind firul acestei întoarceri, ajungem la o perioadă foarte veche, când mai multe forme și cuvinte și mai vechi încep să semene cu cele din limba noastră. Perioada aceasta se află nu mult după anul 600, adică puțin după secolul VI.

Neavând scrieri în românește din acea vreme, de unde știm ce cuvinte și ce gramatică avea limba noastră atunci? Acest lucru îl descoperim astfel: a) comparând cuvintele și formele gramaticale cu aceleași cuvinte și forme gramaticale din limbi cu care limba noastră seamănă mai mult; b) comparând cuvintele și formele gramaticale cu cele din limba română veche; c) comparând apoi cuvintele și formele gramaticale cu cele de astăzi și cu cele vechi din graiurile și din dialectele românești.

În tabloul următor, avem 30 de cuvinte românești față în față cu aceleași cuvinte din încă patru limbi care seamănă cu româna.

Nr. crt.	română	italiană	spaniolă	portugheză	franceză
1.	casă	casa	casa	casa	chez[1]
2.	cămașă	camicia	camisa	camisa	chemise[1]
3.	câmp	campo	campo	campo	champ[1]
4.	câine / câne	cane	-	cão[2]	chien[3]
5.	curte	corte	corte	corte	cour[4]
6.	deget	dito	dedo	dedo	doigt[5]
7.	dinte	dente	diente	dente	dent
8.	lână	lana	lana	lã[2]	laine[5]
9.	mână	mano	mano	mão[2]	main[5]
10.	munte	monte	monte	monte	mont
11.	om	uomo	hombre	homen	homme[8]
12.	pâine / pâne	pane	pan	pão	pain
13.	râu	rio	rio	rio	-
14.	timp	tempo	tiempo	tempo	temps[7]
15.	cald	caldo	caldo[7]	caldo[7]	chaud[7]
16.	drept	diritto	derecho[6]	direito	droit[5]
17.	verde	verde	verde	verde	vert[7]
18.	negru	nero	negro	negro	noir[5]
19.	un(a)	uno	uno	um	un
20.	doi	due	dos	dois	deux
21.	trei	tre	tres	três	trois[5]
22.	avea - avere	avere	haber	haver	avoir[5]
23.	intra - intrare	entrare	entrar	entrar	entrer[7]
24.	lăuda - lăudare	lodare	loar	louvar	louer[7]
25.	muri - murire	morire	morir	morrer	mourir
26.	purta - purtare	portare	portar	portar	porter[7]
27.	râde - râdere	ridere	reir	rir	rire[8]
28.	scrie - scriere	scrivere	escribir	escrever	écrire[8]
29.	zice - zicere	dire	decir	dizer	dire[8]
30.	bine	bene	bien	bem	bien[3]

Note

1. ^ ch din franceză se citește ș, iar z de la sfârșitul acestui cuvânt nu se aude; cuvântul chez (șe) este în franceză o prepoziție, dar provine din lat. casa, ca și casa din celelalte limbi și casa din românește.
2. ^ ã din portugheză se citește ca un a urmat de n și pronunțat nazal;
3. ^ e din chien se citește ca un e pronunțat nazal, fără să se audă n de la sfârșitul acestui cuvânt;
4. ^ ou din franceză se citește u;
5. ^ oi din franceză se citește oa într-o singură silabă; ai se citește e, iar e de la sfârșit nu se aude; el nu se aude nici în homme, citește: om, nici în alte forme;
6. ^ ch din spaniolă se citește ca un c(e) sau c(i), iar ci se citește ca un si;
7. ^ temps din franceză se citește ca un tan cu a pronunțat nazal; p și s nu se aud; consoana de la sfârșit nu se aude nici în chaud, nici în vert, nici în trois, nici in entrer, louer, porter; entrer se pronunță antré, cu un a rostit nazal; în spaniolă și portugheză caldo a devenit substantiv și înseamnă "supă";
8. ^ la aceste cuvinte e de la sfârșit nu se aude.

Ca ele sunt multe altele. Se vede foarte ușor că româna, italiana, spaniola, portugheza, franceza au pornit toate la început de la aceleași forme latinești, și anume:

Nr. crt.	română	latină
1.	casă	casa
2.	cămașă	camisia
3.	câmp	campus
4.	câine / câne	canis
5.	curte	cohors
6.	deget	digitus
7.	dinte	dens
8.	lână	lana
9.	mână	manus
10.	munte	mons
11.	om	homo
12.	pâine / pâne	panis
13.	râu	rivus
14.	timp	tempus
15.	cald	calidus
16.	drept	directus
17.	negru	niger
18.	verde	vir(i)dis
19.	un(u)	unus
20.	doi	duo
21.	trei	tres
22.	avea - avere	habere
23.	intra - intrare	intrare
24.	lăuda - lăudare	laudare
25.	muri - murire	moriri
26.	purta - purtare	portare
27.	râde - râdere	ridere
28.	scrie - scriere	scribere
29.	zice - zicere	dicere
30.	bine	bene

Să vedem cum apăreau câteva dintre aceste cuvinte în limba română mai veche. Unele arătau altfel decât astăzi, de exemplu câne, pâne, derept, vearde. Ele semănau atunci mai bine cu formele lor de bază din latină. Astfel, lat. canis a devenit întâi câne și apoi câine, lat. panis a devenit pâne și apoi pâine, lat. directus, întâi derept, apoi drept sau, pe scurt:

Nr. crt.	forma latină	forma română veche	forma română actuală
1.	canis	câne	câine
2.	panis	pâne	pâine
3.	directus	derept	drept

Multe substantive nu s-au dezvoltat din forma de nominativ (canis, cohors), ci din cea de acuzativ (canem, cohortem). Aici le-am dat în forma de nominativ spre a fi mai ușor de găsit în dicționarele limbii latine. La verbe s-au păstrat mai multe forme.

Să comparăm acum câteva dintre cele 30 de cuvinte cu formele lor din graiuri. În unele părți ale țării, se zice și acum câne, pâne și auzim spunându-se și (a) dzice sau (a) dzâșe pentru (a) zice. Cum și în limba română mai veche întâlnim pe dzice, se vede că de la lat. dicere s-a trecut întâi la (a) dzice, apoi la (a) zice, iar, în unele graiuri, dzice a mers mai departe pe drumul lui și a devenit dzâșe.

Când comparăm formele de astăzi și înțelesurile lor cu cele din trecut sau invers, facem istoria lor. Istoria cuvintelor și a formelor se numește metoda istorico-comparativă.

Prin metoda istorico-comparativă descoperim în mod științific felul în care a apărut și a evoluat o limbă, deci și limba română.

Cum a devenit latina limba română?

Evoluția limbii române nu se face la întâmplare, ci după anumite reguli. Una dintre acestea - de exemplu - cerea ca ori de câte ori în forma de bază din latină avem un l simplu între două vocale, pronunțat aspru, acest l să treacă la r, ca în:

lat. filum > fir
lat. gula > gură
lat. palus > par
lat. solem > soare

Dacă nu era simplu, ci dublu, și nu era pronunțat aspru, l nu trecea la r. Astfel, ll din callis s-a păstrat în cuvântul cale, ca și în cuvântul oală, care vine din olla, iar l din filius a trecut mai întâi la l' (l pronunțat moale), apoi la i, deci filius > fil'iu > fiu.

Altă regulă cerea ca orice m, n, s și t din forma de bază să dispară din rostice ori de câte ori se găsea la sfârșitul unui cuvânt sau al uneia dintre formele lui gramaticale. De aceea, filum, de exemplu, înainte de a deveni fir, s-a pronunțat filu, apoi firu, în doua silabe, după aceea firu, într-o singură silabă. Dar, ca să se poată pronunța astfel, u a trebuit să fie foarte scurt. De aceea, odinioară se scria și ǔ:

filum > filu > firǔ > fir

Altă regulă cerea ca b între două vocale să cadă în trecerea treptată de la forma latină de bază la cea românească, de exemplu:

caballus > caballu > calu > cal
sebum > sebu > seu
tibi > ție

Un cuvânt ca bubalus a devenit întâi buăr, cum se găsește în scrierile vechi românești, apoi bour, ca astăzi, căci b de la inițială se păstrează. Asupra unui cuvânt sau a unei forme acționează cu timpul mai multe reguli. În bubalus, de exemplu, ele sunt trei: căderea lui s de la sfârșit, căderea lui b dintre două vocale și trecerea lui l dintre două vocale la r. După aceea, altă regulă, dar mai nouă decât celelalte, a făcut ca uă din buăr să se pronunțe ou. Regulile de schimbare sunt și ele mai vechi ori mai noi. Unele se opresc după ce au modificat tot ce puteau să modifice. Astfel, după ce un l dintre două vocale a fost trecut la r, regula nemaiavând la ce să se aplice a fost uitată. După o vreme oarecare, au putut deci să pătrundă în română cuvinte din alte limbi cu l între două vocale. Prin urmare, la bour, întâi a căzut consoana de la sfârșit, după aceea a căzut b dintre cele două vocale și s-a schimbat -l- în -r-. Nici -b- n-a căzut însă de la o zi la alta. El a fost slăbit mai întâi, pronunțându-se ca un fel de v. Caballus a trecut în italiană la cavallo, în portugheză la cavalo, iar în franceză la cheval, ceea ce înseamnă că, în aceste limbi, b nu a căzut, ci a fost slăbit în v. Se poate foarte bine ca într-o vreme să fi avut și româna o formă cum ar fi cavalu, dar ea nu s-a păstrat. Faptul că un b poate să slăbească pronunțându-se v nu trebuie să ne mire prea mult, pentru că se întâmplă și astăzi. Cei care rostesc greșit să aivă în loc de să aibă fac acelaș lucru ca și cei care altădată rosteau v în loc de b.

Dacă privim cu atenție cuvintele latinești care s-au transformat devenind românești, observăm că multe au rămas în aceleași clase sau grupări gramaticale ca și în latină. Un foarte bun exemplu este lat. caput. El era la plural capita. În română, avem cap - capete. Alt exemplu: caballus era la plural caballi, în română cal are plurarul cai, după ce odinioară fusese desigur cali cu l moale.

Nu numai substantivele sunt o dovadă că grupările gramaticale cele mai active din latină s-au păstrat, căci și substantivele din grupări mai rare au trecut la cele active. La fel s-a întâmplat cu adjectivele, cu pronumele, cu foarte mult eadverbe și chiar cu articolul, care s-a născut din pronumele ille, illa, illud, cu sensul de "acela, aceea".

Verbul avea în latină patru clase (conjugări). Tot atâtea are la bază și în limba română, de exemplu: lando, -are "a lăuda, lăudare", ca tip pentru conjugarea a doua; dico, -ere "a zice, zicere", pentru a treia și audio, -ire "a auzit, auzire", pentru a patra.

Toate formele astfel grupate și îmbinarea lor în propoziții poartă numele de structură gramaticală. Comparând structura gramaticală a limbii române cu cea a limbii latine, rezultă că structura gramaticală a limbii române se explică punct cu punct prin dezvoltare din cea latină.

De ce vorbim o limbă de origine latină

Am arătat antetior că limba noastră s-a dezvoltat din latină.

Limba latină nu se pronunța chiar așa cum era scrisă, după cum nici româna nu se pronunță când vorbim fără să citim din carte chiar așa cum este scrisă. Astfel, zicem adesea poa' să plouă, dar scriem poate să plouă, zicem tot omu, dar scriem tot omul și multe altele ca acestea. Felul obișnuit de a rosti cuvintele, propozițiile și frazele când vorbim între noi se numește limbă vorbită, dar, când limba este vorbită de oameni fără multă învățătură, spunem că este limbă populară sau vorbită popular.

La fel stăteau lucrurile și în limba latină. În vorbirea de toate zilele, se spunea, de exemplu, filu, în loc de filum, sau palu, în loc de palus, dar cei mai învățați scriau filum sau palus, și tot astfel cei care rosteau cavallu, dacă știau carte, scriau caballus.

Limba română provine din latina populară vorbită, nu din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită și latina vulgară, pentru că în latinește vulgaris însemna popular.

Acest aspect al latinei stă și la baza celorlalte limbi înrudite cu româna, care formează împreună familia limbilor romanice. Limbile romanice sunt astăzi 9: româna, italiana, sarda, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romanșa sau retoromana și franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea, ea a încetat a se mai folosi.

Poporul român este urmașul geto-dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto-dacii au fost nevoiți să se amestece, începând din anul 106, cu coloniști romani, aduși în Dacia după al doilea război cu Imperiul Roman.

Triburile geto-dacilor, care locuiau pe o suprafață mai întinsă decât teritoriul de astăzi al României, s-au unit în două rânduri. Prima dată și-au ales conducător pe Burebista, iar a doua oară, pe Decebal. Nici Burebista, nici Decebal nu au avut legături de bună vecinătate cu Imperiul Roman. Ele s-au înrăutățit mult în timpul lui Decebal și au dus la două războaie, ultimul fiind cel terminat în anul 106, când împărat al romanilor era Traian.

Armata romană a ocupat o mare parte din Dacia, care a fost transformată în provincie a imperiului. Au fost instalate apoi aici legiuni de soldați și s-au așezat în Dacia negustori, meseriași, agricultori etc. din diverse părți ale Imperiului Roman. Ei au adus în Dacia felul de viață al romanilor, civilizația și cultura acestora. Fiind țară bogată, Dacia a prosperat. Pentru romani era era într-o vreme "Dacia cea fericită", Dacia felix, cum i s-a spus în latinește.

Geto-dacii au deprins încetul cu încetul cu instituțiile, cu civilizația și cultura romană, împletindu-le cu civilizația și cultura lor proprie. Pe măsură ce trecea timpul, învățau și latinește. Acest proces de desprindere cu civilizația, cultura și limba Imperiului Roman se numește romanizare. El s-a petrecut nu numai în Dacia, ci și în Spania, în Portugalia, Franța și în alte teritorii cucerite de romani. Și iberii, strămoșii spaniolilor și ai portughezilor, s-au romanizat, dar cu mult înainte de geto-daci, ca și galii, strămoșii francezilor. Peste tot, învățarea limbii latine a durat în jur de 100-150 de ani, așa cum se știe foarte bine penru iberi și gali. Cu toate că pentru geto-daci nu avem mărturii atât de limpezi ca pentru ceilalți, nu sunt motive temeinice să credem că ei ar fi făcut excepție. Peste 2.600 de inscripții scrise în latinește și descoperite pe teritoriul țării noastre arată limpede că și aici romanizarea a mers repede.

Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învățau latinește numai cei care aveau mai mare nevoie să se înțeleagă cu administrația romană, cu ofițerii sau soldații romani, cu negustorii, cu antreprenorii de lucrări publice (drumuri, lucrări pentru exploatarea minelor de aur și de sare, edificii pentru băile publice, teatre în aer liber și alte construcții). Apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învățau latinește din ce în ce mai mulți.

O bună bucată de vreme s-au folosit două limbi, geto-daca și latina. Vorbindu-le pe amândouă, populația din Dacia introducea, de cele mai multe ori fără ca măcar să-și dea seama, cuvinte dintr-o limbă în cealaltă, dar nu o vorbă geto-dacă și una în latină, iar o vorbă geto-dacă și iar una în latină, căci așa nu s-ar mai fi înțeles deloc. Cum armata, administrația și școala se făceau în latinește, era firesc să pătrundă cuvinte geto-dace în latină, și nu invers.

Pe de altă parte, romanii din Dacia cunoșteau și ei cuvinte geto-dace. Cei din administrație nu puteaă să știe numele geto-dace ale marilor ape ale țării decât dacă le auziseră de la autohtoni, zicându-le într-o formă din care avem astăzi: Argeș, Buzău, Cerna, Criș, Dunăre, Jiu, Mureș, Olt, Prut, Siret, Timiș, Tisa.

Erau însă și cuvinte geto-dace curente care pătrunseseră în limba vorbită. Cele mai cunoscute astăzi sunt abur, barză, brusture, cătun, gălbează, gușă, mazăre, mânz, moș, țap, vatră viezure și încă vreo 100, ceva mai rar întrebuințate.

În decurs de 2-3 generații, geto-dacii au vorbit din ce în ce mai des limba latină populară. Ca să se arate acest lucru, se întrebuințează în știința de la noi termenul daco-roman, iar vorbirii românești din Dacia i se spune dacoromână, când se subliniază că numai despre ea este vorba. Se face astfel și deosebirea față de vorbirea românească din sudul Dunării, unde romanizarea a fost mai veche. Acesteia i se spune aromână, fiindcă vorbitorii își spun ei înșiși aromâni (în graiul lor: armâni).

După anul 271, armata și administrația romană au părăsit Dacia. Împărații de atunci au socotit că e mai bine să apere imperiul de pe malurile Dunării. Ei au lăsat populația daco-romană fără apărare în fața migrațiunii vandalilor, vizigoților și gepizilor, care au și încălcat Dacia, punându-și taberele aici ca să fie mai aproape de Imperiul Roman, în care voiau să pătrundă. După ei au venit avarii, mongoli înrudiți de departe cu tătarii. Aceste neamuri erau nomade. Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Constantinopol sau spre Roma, și nu veniseră în Dacia cu gândul să rămână aici. Populația daco-romană, nemaiavând armată permanentă, nu putea să-i alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supraviețui ca daco-romani. După câte ne dăm seama astăzi, fiindcă documente scrise nu avem, unii daco-romani s-au retras în locuri mai ferite, în depresiunile munților Carpaților, unde invadatorii nu ajungeau prea ușor. Aici făceau agricultură și păstorit. Locurilor acestora ei le spuneau țări. De aceea, până astăzi, multe din podișurile și depresiunile amintite sunt numite Țara Oltului, Țara Bârsei, Țara Loviștei, Țara Oașului, Țara Maramureșului, Țara Vrancei etc. Așa se explică și de ce, la momentul întemeierii primelor state feudale românești, li s-a zis: Țara Românească, Țara Moldovei. Cuvântul țară este lat. terra, modificat după regulile de evoluție. În latinește, el însemna "țărână, pământ".

Încă din această vreme a început să însemne însă și "patrie", ca și astăzi, când țara mea înseamnă patria mea. Numind țări regiunile în care trăia, populația avea în minte atât înțelesul de "pământ" al cuvântului, cât și pe acela de "patrie", pentru ea patria fiind și locul în care cultiva pământul.

Afară de cei care se aflau în țări, mulți daco-romani rămăseseră în așezărilor lor dinainte, dar despre felul lor de viață în timpul primelor migrațiuni nu știm prea mult. Ei se aflau însă pe tot teritoriul Daciei, fiindcă altminteri nu s-ar fi menținut numele marilor râuri. Numai cei care locuiau pe malurile sau în apropierea lor puteau să știe că din moși-strămoși acest râu se cheamă Argeș, acesta Olt, acesta Siret ș.a.m.d.

După avari, prin Dacia au trecut hunii care și-au fixat cartierul general în Panonia. După ei, au venit mai multe valuri de slavi, întâi aliați cu avarii, apoi singuri.

Slavii sunt pomeniți în Dacia pentru prima dată în secolul al VI-lea. Și ei, ca și ceilalți, voiau să cucerească Imperiul Roman din dreapta Dunării și să se așeze definitiv în el.

Limba română până în secolele XV-XVI

Pătrunderea slavilor în Dacia și în sudul Dunării a produs mari schimbări în această parte a Europei. Venind rânduri-rânduri, în valuri mari, slavii nu au putut fi împiedicați să se așeze statornic în sudul Dunării. Ei au format chiar în interiorul Imperiului Roman de Răsărit; pe teritoriul Bulgariei de astăzi, primul lor stat, statul slavo-bulgar. Între timp, și alți slavi s-au organizat în regiuni unde erau lăsați să se așeze chiar de către Imperiul Roman de Răsărit.

Slavii-bulgari au fost creștinați în secolul IX. Preoții lor, recunoscuți și încurajați de Bizanț, capitala Imperiului Roman de Răsărit, au început să facă propagandă pentru creștinism și printre ceilalți slavi, să întemeieze mănăstiri și biserici și să traducă din limba greacă principalele cărți ale cultului creștin. Ei au ajuns și la românii și slavii din Dacia. Românii erau însă creștini de mult mai multă vreme, poate chiar dinainte de declararea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Așa se și explică de ce cuvintele de bază din terminologia religioasă sunt de origine latină (biserică, creștin, preot și altele). Creștinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul al IV-lea, sub împăratul Constantin cel Mare, al cărui nume a fost dat Bizanțului, capitala Imperiului Roman de Răsărit fiind numită de atunci și Constantinopol. Împărații romani au făcut din creștinism religia oficială de stat pentru că le folosea și în lupta împotriva invadatorilor, care treceau adesea la creștinism.

Pe când bulgarii își organizau un stat în sudul Dunării și se creștinau, în Dacia au pătruns în secolul IX maghiarii. După ce au trecut prin nordul Moldovei, ei s-au așezat în Panonia, desființând cultura și civilizația romană de acolo. În Panonia au și fost creștinați, dar nu de Bizanț, ci de Roma. Din Panonia au intrat în Transilvania, unde au fost întâmpinați de români, care aveau aici mici voievodate. Între ei și români, în ale căror voievodate se aflau și slavi, s-au iscat numeroase lupte. Maghiarii au învins voievodatele românești și și-au întins, în secolele X - XI, stăpânirea în Transilvania.

Apariția statului bulgar și creștinarea lui, apariția statului maghiar creștin și pătrunderea maghiarilor în Transilvania au avut urmări foarte importante pentru istoria românilor și a limbii lor.

În secolele IX - X luau ființă primele voievodate românești. Ele se bizuiau și pe religie, care era o pârghie a puterii în statul feudal. Instituția bisericii trebuia deci bine organizată. Ea a luat modelul bizantin, prin preoții și călugării bulgari. Din această cauză, primele cărți care au pătruns în voievodatele românești erau scrise în vechea slavă bisericească, numită și slavonă. Preoții trebuiau s-o citească, iar, ca s-o citească, să știe alfabetul chirilic. Cei mai învățați dintre ei, în primul rând mitropoliții, erau sfătuitori ai domnilor, alături de alți boieri. Alții învățau scrisul și cititul pe copiii care puteau și doreau să învețe, deprinzându-i, bineînțeles, cu alfabetul chiliric. Așa a fost introdus prin secolul XII sau XIII acest alfabet în cancelaria domnească și s-a ajuns mai târziu la curiozitatea ca o limbă de origine latină, limba română, în loc să fie scrisă cu litere latinești, să fie scrisă cu slove chilirice. Dar slovele nu schimbă specificul limbii, căci ele sunt numai semne scrise. Un cuvânt latinescu, să zicem cal, tot latinesc rămânea, chiar dacă se scria кал, cu slove chirilice.

Datorită legăturilor cu slavii, nu numai prin scrierile religioase, ci și în viața de toate zilele, în limba română au intrat multe cuvinte slave. Unele s-au păstrat, altele nu. Dintre cele păstrate, iată câteva: babă, clește, cocoș, crâng, deal, a dobândi, gât, gol, hram, hrean, a iubi, lene, mândru, muncă, noroc, obraz, a (se) pocăi, popă, pestriț, prieten, rană, slobod', soroc, sfânt, a trăi, țintă, undiță, vorbă, voinic, a zări etc. Și unele nume de locuri au fost date de dacoromâni cu cuvinte slave, de exemplu Bistrița.

Pe de altă parte, datorită contactelor cu maghiarii, și din limba acestora au fost împrumutate cuvinte, cum sunt: chip, fel, gând, meșteșug, neam, oraș, și altele.

Nici influența slavă, nici cea maghiară nu au schimbat însă caracteristicile profunde ale limbii române, care nu a făcut decât să se îmbogățească în cuvinte. Împrumuturile dintr-o limbă în alta sunt ceva foarte obișnuit. Romanii au luat nenumărate cuvinte din greacă, mai târziu spaniolii au luat de la arabi, francezii de la germani, germanii de la francezi, englezii de la francezi, italienii de la spanioli și de la francezi, aceștia de la italieni, turcii de la persani, arabii de la turci, rușii de la danezi, danezii de la englezi ș.a.m.d., încât se poate spune că în evoluția lor normală limbile nu pot să nu împrumute una de la alta.

Începuturile scrierii în românește

Primul document cunoscut scris în românește este o scurtă scrisoare din anul 1521, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. În ea se comunica primarului Brașovului că turcii făceau pregătiri militare cu corăbiile lor de pe Dunăre, ca să atace, probabil, Transilvania prin Banat.

De scris, se scrisese, desigur, și înainte, însă textele nu s-au păstrat.

După 1521 avem multe scrisori, acte de vânzare și de cumpărare, mărturii în fața judecății, testamente, foi de zestre, însemnări etc., iar după 1540, și cărți tipărite, cele mai multe la Brașov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă (evangheliare, liturghiere, cazanii, psaltiri). Primele au fost traduse în Maramureș, unde li s-au găsit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care, sprijinit de brașoveni, le-a tipărit în decurs de mai mulți ani. La Orăștie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament, într-o frumoasă traducere făcută de mai mulți preoți.

Cărți religioase s-au publicat mereu după secolul XVI. Până către începutul secolului XVIII, numai astfel de cărți se tipăreau, fiindcă tipăritul era foarte scump, iar tipografiile aparțineau bisericii. De aceea, cu toate că erau și cărți de legende și chiar romane populare traduse, iar după anul 1600 se scriu direct în limba română și cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână și circulau în mai multe copii. Cartea, atât cea scrisă de mână, cât și cea tipărită, costa enorm; pentru una, de exemplu, s-a plătit pe atunci prețul unei perechi de boi.

Apariția tipăriturilor în limba română a avut urmări foarte însemnate. Ele au fost socotite de mare preț prin toate ținuturile în care trăiau românii. Citindu-le sau ascultându-le, românii au văzut că vorbesc toți aceeași limbă, deși unii se aflau împrăștiați sub stăpâniri străine. Cartea tipărită era totodată model pentru cei care începeau și ei să scrie. Ea întărea, așadar, sentimentul unității poporului.

Și de aici înainte limba română a primit cuvinte din alte limbi. În vorbirea și în scrisul celor din Muntenia și din Moldova au intrat în secolele XVII - XVIII multe cuvinte turcești, datorită împrejurărilor istorice cunoscute. Aba, alai, cișmea, ciulama, ciubuc, dușman, halva, mahala, sarma, tarla, de exemplu, provin din turcă. Altele, precum aghiuță, cărămidă, a lipsi, a pedepsi, prosop, sardea, tipsie etc., vin din neogreacă.

Prin tinerii revoluționari, ca și prin alții, care cunoșteau Franța și cultura ei, au ntrat în secolul XIX și după aceea, multe cuvinte din franceză. Iată numai câteva: avantaj, bancnotă, cordon, a defini, a determina, element, fruct, geniu, livrea, a negocia, creion, pleură, redresa, stil, torace, tuberculoză, uzurpa, vanitate, zebră etc.

În Transilvania și în Banat s-au împrumutat cuvinte mai ales din germană, între altele fiindcă aceste provincii au fost într-o vreme înglobate în Imperiul Austro-Ungar, iar prin învățații din Școala Ardeleană s-au luat cuvinte din latina scrisă.

Dar, după cum influențele mai vechi n-au schimbat caracteristicile limbii române, nici acestea mai noi nu le-au schimbat, ci au îmbogățit-o paralele cu o îmbogăține e care româna o realiza prin mijloacele ei proprii, formând mereu, prin derivare și compunere, cuvinte noi din cele existente.

Limba literară, limba populară - graiurile ei - și limba literaturii artistice

După apariția primelor tipărituri, cultura românească s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic. Cu timpul a apărut un anumit mod de a vorbi și de a scrie despre problemele de de stat, despre viața în societate, despre filozofie și știință. Acestui mod de a exprima ideile culturii și ale științei îi spunem limbă literară.

Limba literară se deosebește de limba sau vorbirea populară prin aceea că nu îngăduie folosirea unor rostiri sau forme locale ca pă, în loc de pe, dă, în locul lui de, ghine sau bini, în loc de bine, o spus sau a zisără, în loc de a spus și de au zis etc. Ea nu îngăduie nici întrebuințarea unor cuvinte cu răspândire regională, ca oghial "plapumă", prostire "cearșaf", batăr "măcar" și altele precum acestea, nici a unor expresii familiare sau de mahala, precum a feștelit iacaua, gagiu, mișto etc.

Vorbirea sau limba populară este mai întotdeauna plină de rostiri, de forme și de cuvinte cu aspect regional de grai oltenesc, muntenesc, bănățenesc, maramureșenesc, moldovenesc. În unele părți din țară auzim chept, chiatră sau chișior, în loc de piept, piatră, picior, iar în altele ghinte sau frunche, în loc de dinte și frunte. Acolo unde se zice chiatră, se zice și chiper "piper", și chersică "piersică", și orice cuvânt care începe cu pi sau are în el un pi (câteodată și pe) se pronunță cu chi. Prin urmare, chi din acele graiuri este pi în altele. Același lucru se poate spune și despre celelalte pronunțări, după sunetele care sunt rostite altfel. Deosebirile sunt numai de pronunțare și de vocabular. Gramatica este însă pretutindeni una și aceeași.

Pe lângă forma literară și forma populară regională, limba română națională mai este și limbă a literaturii artistice.

În literatura artistică, baza este limba literară ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se scrie în graiurile locale. Numai când o culeg cercetătorii de la oameni ea se scrie, dar atunci este scrisă chiar așa cum a fost auzită. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuințeze orice forme, orice cuvinte și orice expresii, atât din limba populară, cât și din graiuri. Singra condiție este ca aceste forme, cuvinte sau expresii să se încadreze cum se cuvinte în operă și să fie folosite cu măsură, numai atât cât trebuie pentru a se vedea, de exemplu, că un personaj vorbește de obicei în graiul său, că altul vorbește ca la mahala etc. Introducerea acestor particularități depinde de arta scriitorului. M. Sadoveanu, de exemplu, are puține forme și cuvinte moldovenești în opera lui, dar atât ajunge ca să simțim că întâmplările se petrec în Moldova. Tot astfel se procedează și când scriitorii pun în operele lor cuvinte și expresii vechi, arhaice.

Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilitățile limbii cu scopul de a sugera ceea ce dorește scriitorul. Limba literară folosită în literatură devine astfel artă.

Dezvoltarea limbii române în ansamblul culturii naționale

În măsura în care cultura și civilizația evoluează și se îmbogățesc cu idei și cu opere spirituale și materiale noi, în aceeași măsură se schimbă și modul de a vorbi sau a scrie despre aceste lucruri, adică limba. E ușor de înțeles de ce, de îndată ce ne gândim la faptul că invențiile, teoriile, descoperirile geografice, ieșirea omului în cosmos, marile succese ale matematicii, fizicii, biologiei , chimiei, informaticii și altor științe trebuie numite. Într-o formă sau alta, ele se oglindesc în limbă, căci le comunicăm unii altora, le învățăm, le studiem. Paralele cu dezvoltarea științelor, prin care mintea omenească pătrunde mai adânc în cunoașterea vieții și a lumii înconjurătoare, se transformă și artele. Creatorii de literatură, de muzică, pictorii, sculptorii, arhitecții și alți artiști își reprezintă și își imaginează lumea în funcție de cultura și civilizația epocii în care trăiesc, chiar dacă tratează un subiect din vremuri mai vechi.

Literatura este o artă, arta cuvântului. Ea trebuie să spună ceva despre lume în așa fel, încât să ne atragă prin însuși felul în care o spune. Literatura folosește în acest scop tot ce generațiile de oameni de cultură, artiști și savanți, au adus nou în limba națională. Ea prelucrează datele acestea din punctul de vedere al exprimării lor artistice. Toți scriitorii români s-au străduit s-o facă, fiecare după puteri și după talent. Poeții, prozatorii și dramaturgii care au reușit cel mai bine sunt cei care au creat opere de sinteză, adică au îmbinat frumusețile de exprimare obținute de înaintași cu ceea ce era în limba română a vremii lor, le-au legat într-o unitate nouă, dându-le o formă personală. Când sunt citiți cu atenție, marii creatori de opere literare apar atât ca urmași ai tradiției, cât și ca înnoitori. Trebuie numai să știm să-i citim, să nu uităm când au scris și cum era atunci limba română. Numai așa vom înțelege de ce I. Budai-Deleanu, poeții Văcărești, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova și alții au scris cum au scris. Când îi comparăm cu Vasile Alecsandri, de exemplu, și observăm că acesta a adus în poezia românească foarte multe noutăți de exprimare artistică, ținem seama de momentul creației lui, de faptul că și el a sintetizat exprimarea poetică dinainte și a înnoit-o pornind de la ea, dar că el s-a întemeiat și pe o înțelegere nouă a limbii poeziei populare. Alegând din această poezie partea cea mai frumoasă, Vasile Alecsandri a făcut din ea un element component al sintezei sale și, în felul acesta, a adus o înnoire de mare preț în poezia românească. El i-a dat o putere nouă, ieșită din folclor, la care se opriseră, dar cu mai puțin succes, și unii din înaintașii săi. La fel trebuie să facem și când comparăm pe Vasile Alecsandri cu Mihai Eminescu. Eminescu a îmbinat expresia din folclor nu numai cu cea din poezia din vremea sa, ci și cu o înțelegere filozofică mai adâncă a lumii. De aceea, poezii ca Mai am un singur dor sau Ce te legeni... nu trebuiesc privite doar ca forme influențate de poezia populară, pentru că ele și altele ca ele conțin idei și imagini noi spuse într-o formă voit asemănătoare cu cea din poezia populară. În același timp, Mihai Eminescu, dezvoltând părțile cele mai reușite ale poeziei dinaintea sa, a găsit și a transmis urmașilor soluții noi de scriere poetică. Multe s-au păstrat în esență și în poezia de astăzi.

Pe același fir de sinteză mereu înnoită se află și opera lui G. Coșbuc, apoi a lui Tudor Arghezi, a lui Ion Barbu sau a lui Nichita Stănescu și, firește, a multor poeți contemporani.

În proză, de asemenea, exprimarea a fost mereu modernizată, s-a utilizat în ea tot ce limba română a cuprins în sine din evoluția culturii și civilizației, de la cronicari, de la Antim Ivireanul sau D. Cantemir, de la C. Negruzii și N. Filimon până la proza lui M. Sadoveanu, a lui L. Rebreanu și la cea din zilele noastre.

Dezvoltarea în modul arătat a literaturii ca artă, dezvoltarea științelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor și sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naționale pe treapta cea mai înaltă a culturii și civilizației. La baza ei stau cercetarea și valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen științific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde în înțelesul adânc al cuvintelor. La baza ei stă totodată și pătrunderea în secretele gramaticii, în folosirea marilor posibilități de a spune cât mai aproape de intențiile noastre ce știm și ce gândim. Nu e de ajuns să se învețe regulile gramaticii. Acesta e doar unul din primii pași. Regulile trebuie să fie atât de bine cunoscute, încât să acționeze de la sine, fără să le mai numim. Ele trebuiesc deprinse precum mersul, alergatul sau oricare gest pe care-l facem ca precum de la sine înțeles. Regulile ggramaticale, ortografia, dicțiunea clară împing înainte exprimarea ideilor și sentimentelor noastre, dar numai dacă și numai atunci când au fost perfect deprinse.

Nu există idee, nu există obiect ori fenomen din cultura și civilizația de astăzi a lumii care să nu se poată exprima românește. Uneori e nevoie de un efort mai mare ori mai mic, după împrejurări, ca să ajungem la forma cea mai clară, mai precisă ori la una într-adevăr artistică. Așa a fost totdeauna pentru cei ce nu s-au mulțumit să repete cu aceleași vorbe și în aceeași formă ce au auzit de la alții, ci au vrut să treacă totul prin mintea lor. Aceștia au îmbogățit și au perfecționat limba română de la începuturile ei până astăzi și tot aceștia o vor face și de aici înainte.

Limba noastră națională este rezultatul unei evoluții de mai bine de 1 300 de ani. Prin ea s-au dezvoltat gândirea și simțirea sutelor de generații care au trăit, au visat și au creat națiunea română. Prin ea s-au exprimat toate marile idei ale națiunii, prin ea s-au transmis experiența de viață, literatura populară, cultura. Respectându-ne limba, ne respectăm națiunea, suferințele, străduințele și succesele ei. Trebuie deci s-o cultivăm.

A o cultiva înseamnă a o cunoaște bine, a ști cât mai multe despre ea, a învăța cât mai multe cuvinte cu înțelesul lor și a vedea când și unde e mai potrivit să le întrebuințăm.

A o cultiva înseamnă a-i cunoaște bine graiurile și a le prețui, căci sunt părți ale limbii noastre, și unitatea ei nu împiedică varietatea.

A o cultiva înseamnă a ști când și unde avem dreptul să vorbim popular, când și unde avem datoria să vorbim și să scriem literar și, lucrul cel mai greu dintre toate, când și unde putem încerca să scriem ca prozatorii și poeții. Dacă nu reușim, mai bine e să vorbim simplu și să scriem corect și limpede. Nu e atât de ușor cum pare, dar acesta este cel mai frumos omagiu pe care-l putem aduce limbii naționale. El stă în puterea fiecăruia dintre noi. Nu toată lumea ajunge să fie poet sau prozator, dar, cu atenție și grijă, oricine ajunge să spună și să scrie bine, precis și clar ce are de spus.

Referințe:

1. Originea și dezvoltarea limbii române, acad. Ion Coteanu în Limba și literatura română, manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică și pedagogică, București, 1996. ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de Rebel (discuție • contribuții).

Rebel, dacă tu ai scris textul de mai sus, atunci se cheamă cercetare originală și nu poate intra în articol. Dacă l-ai copiat de undeva spune-ne și nouă cine și unde l-a publicat. Ca impresie, stilul e de popularizare a științei, probabil destinat elevilor. Exemplu: "ã din portugheză se citește ca un a urmat de n și pronunțat pe nas". Lumea în general știe ce înseamnă o vocală nazală. — AdiJapan ☎ 7 februarie 2006 13:20 (EET)

Rebel, mulțumesc pentru efortul de a scrie atîtea pagini. (Le-ai scris de mînă?! Wow... Data viitoare scanează și trece pozele printr-un OCR.) După cum bănuisem e un text destinat elevilor. Are cîteva lucruri interesante, de exemplu despre graiuri, dar păcat că nu spune lucrurilor pe nume: limba română are graiurile cutare, cutare și cutare, care se deosebesc prin cutare elemente. În general cred că textul e destul de diluat, dar s-ar putea să ne folosească la cîte ceva. Oricum, referința merită pusă în articol.

Se pare că aceia care scriu manuale nu au regula punctului de vedere neutru. Nu există numai o teorie despre originea și evoluția limbii române, așa cum lasă să se înțeleagă textul lui Coteanu. Poveștile pentru copii au întotdeauna personaje fie negative, fie pozitive. Așa și manualele noastre, explică totul în alb și negru, de parcă n-ar exista nici o îndoială privind afirmațiile de acolo... — AdiJapan ☎ 10 februarie 2006 04:46 (EET)

LFN

La intro de articol este traduită en Lingua Franca Nova: http://lfn.esef.net/index.php/Romanian

"Cenzură"

Am fost acuzat de Sicama că aș cenzura adăugirile lui la articol. Problema se pune totuși altfel. Adăugirea lui Sicama conținea două greșeli majore. Iată aici fragmentul său:

"Limba română este o limbă 100% fonetică (se scrie la fel cum se pronunță), însă recent, unele neologisme din limba engleză riscă să strice acest atribut deosebit de util si de important al limbii române (de exemplu: computer se citește diferit decât se scrie, si anume se citește compiuter, mouse se citește maus, ș.a.m.d.). Pentru a păstra limba română ca o limbă pur fonetică (cum este și limba italiană, precum și limbile artificiale Esperanto, Interlingua si Lingua Franca Nova), lingviștii români vor trebui să introducă noile cuvinte din engleză într-o transcriere fonetică cum s-a procedat, de exemplu, cu cuvintele: fotbal, handbal, manager, etc."

Una dintre greșeli este de natură lingvistică. Anunț pe cine nu a aflat încă faptul că limba română nu este o limbă fonetică. În primul rînd în lingvistică termenul de "limbă fonetică" este considerat o aberație -- numai limbajul surdo-muților, alfabetul Braille și încă vreo cîteva sînt nefonetice. În al doilea rînd limba română nu are o ortografie 100% fonetică, ci doar se apropie de o scriere fonetică într-o măsură mai mare decît multe alte limbi. Detalii la Fonem#Limbi "fonetice".

A doua greșeală este de înțelegere a ceea ce este Wikipedia -- sau mai bine zis ce nu este: Wikipedia nu este o revistă de atitudine. Sînt cu totul de acord și mă doare și pe mine că mulți ziariști, academicieni, traducători etc. măcelăresc limba cu importuri inutile și cu grafii nenaturale, dar Wikipedia nu este locul unde să luptăm sau să facem apeluri. Aici scriem articole care reflectă situația de fapt și opiniile publicate ale specialiștilor, nu părerile, convingerile sau dorințele noastre. — AdiJapan ☎ 31 martie 2006 08:01 (EEST)

Unde scrie ca limba romana nu este o limba fonetica? Da-mi linkuri spre astfel de publicatii care scriu astfel de bazaconii. Si in limba Interlingua si in limba Esperanto exista accente, insa cele doua limbi sunt fontice. Nu fonetice in sensul ca se pot pronunta (sic) ci in faptul ca se scriu asa cum se pronunta si viceversa.--- Sicama

Ați introdus din nou paragraful respectiv. V-am spus, nu sîntem o revistă de atitudine, chiar dacă ceea ce spuneți este frumos.

V-am spus că noțiunea de "limbă fonetică" nu există. Dacă insistați să scrieți în articol că româna este o limbă fonetică trebuie să aduceți dovezi bibliografice. Eu v-am demonstrat în mai multe locuri că nu aveți dreptate. Nu îmi cereți în schimb o sursă în care să fie scris negru pe alb "limba română NU este o limbă fonetică", bineînțeles că n-am să găsesc. Tot așa n-am să găsesc surse care să spună că "Pămîntul nu e o planetă cubică". Să fim serioși. — AdiJapan ☎ 31 martie 2006 09:35 (EEST)

Leruiler, Alerluia

Pasajul cu aleluia nu este documentat cu nimic. Etimologiști ca Chantraine, Frisk sau Beekes definesc crinul minoic, sau leirion drept "Pre-Greek". Nu este imposibil ca aleluia - pentru care sunt o sumedenie de instanțe de Volksetymologie, de la egiptene la berbere, să fi fost calcat pe un străvechi, repetitiv, ritual "leruiler", prin forma atestată de "a-ler-luia". Dar până la proba contrarie poate este prudent să nu introducem alegații nefondate în corpus. Dan (most irismeisterly [http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie_Utilizator:Irismeister yours] :O) 17 mai 2006 23:39 (EEST)

Rule, Britannia :-)

Dragul meu Guță, când am scris șase secole nu am numărat steaguri la primăria de roșu. Cezar lua tribut greu de la a doua campanie, iar romanii erau sigur la fața locului până în 430 d. Hr. Cum nu au fost retrageri "aureliene" decât contra sarmaților, și încă temporare și acelea, apoi cum nu au fost alți invadatori în insule până la saxoni (600 d. Hr.), în fine cum sfântul Patrick, apoi toți misionarii lui nu evitau latina, chiar când descindeau pe continent, sunt toate argumentele ca să scriem șapte secole de utilizare a latinei în Britannia. Dar am fost pacific cu tine, și am rămas la șase. Te rog nu tăia la patru ca să scazi valoarea argumentului continuității! Limba de altfel este un fenomen social, nu ține exact de la cât scrii la primărie cât scrii la școala de fete, în "corectură". Tot astfel Arnold Joseph Toynbee ridiculizează istoricii "hexagonali" care văd hexagoane galice acolo unde nu erau...

Uite referințe circulare (intrawikipedice :-):

• acilea, sau
• aciluică
  

Din respect pentru timpul tău nu te mai trimit la edițiile rarisime, neprescurtate din A Study of History sau la Rostovtzeff... Dan (most irismeisterly [http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie_Utilizator:Irismeister yours] :O) 18 mai 2006 00:16 (EEST)

Evenimentul - no diacritics?

Hello! Could you please tell me, why the internet edition of Evenimentul Zilei [2] doesn't use Romanian diacritics, like â; ă; ș or ț?

I don't know... maybe they are thinking that writing correctly in Romanian language (on the Internet) doesn't matter so much as in a printed paper... maybe they are using some software that doesn't handle Unicode characters properly... So does Libertatea, Capital, ProSport (all are part of the same Ringier group). Rsocol 31 iulie 2006 15:20 (EEST)

Anyhow this looks very odd.

Legătură moartă

În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificați dacă legătura este într-adevăr indisponibilă și reparați sau înlăturați legătura, după caz!

• http://www.foaia.hu/actual/index.htm
  • In Limba română on 2007-01-24 14:00:30, 404 Not Found
  • In Limba română on 2007-01-24 21:29:46, 404 Not Found

--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:30 (EET)

Legătură moartă

În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificați dacă legătura este într-adevăr indisponibilă și reparați sau înlăturați legătura, după caz!

• http://www.let.leidenuniv.nl/vtw/VTWProjects.html
  • In Limba română on 2007-01-24 14:00:31, 404 Not Found
  • In Limba română on 2007-01-24 21:29:46, 404 Not Found

--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:31 (EET)

Legătură moartă

În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificați dacă legătura este într-adevăr indisponibilă și reparați sau înlăturați legătura, după caz!

• http://presedinte.md/const.php?page=8700&lang=rom
  • In Conflictul din Transnistria on 2007-01-24 13:13:04, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
  • In Republica Moldovenească Nistreană on 2007-01-24 14:49:01, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
  • In Conflictul din Transnistria on 2007-01-24 20:20:22, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
  • In Limba română on 2007-01-24 21:30:59, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')

--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:32 (EET)

Eu va sfatuiesc sa stergeti sectiunea 'Istoric'

Autorului acestui articol: Fiind vorba de un topic important, citit de mulți români și mai ales de mulți copii, mi se pare destul de straniu îndemnul de a-l finisa făcând apel nu atât la știință cât la "suflet românesc" și la "spiritul Crăciunului". Secțiunea 'Istoric', scrisă de cineva evident nepregătit în istoria limbii române, dar plin de "suflet românesc", păcătuiește nu doar împotriva adevărului științific, ci și a "regulilor jocului". Pentru că în realitate nici vorbă să existe două opinii în privința istoriei limbii române. Nici un lingvist serios nu mai constestă azi romanismul limbii noastre, iar a contrapune elucubrațiile unui N. Săvescu muncii atâtor generații de lingviști (români dar și străini, considerați în mod implicit oligofreni) mi se pare o acțiune profund neonestă, care demonstrează că autorul ei nici nu stăpânește instrumentele științifice și nici cu responsabilitatea nu stă prea bine. ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de Soltdm (discuție • contribuții).

Secțiunea „Istorie”

Dl. Sorin Olteanu are următoarea obiecție privind articolul:

Întreaga secțiune 4 (Istoric) reflectă punctul de vedere "dacist", denaturând complet datele științifice. Romanitatea limbii române nu este contestată de nici un lingvist modern serios, în nici o lucrare; acest lucru nici nu ar fi cu putință, dată fiind cantitatea uriașă de fapte care o demonstrează, la toate nivelele. De aceea nu poate fi vorba de istorie "controversată", de "teorii alternative", de "variante" cu drept egal de cetate, cum se susține mai jos. Prezentarea este și ea, în mod evident, tendențioasă, subtitlurile ("Romanizarea", "Continuitatea") fiind puse doar de formă, textul lor prezentând nu aceste procese ci, dimpotrivă, pură propagandă săvesciană. S.Olteaanu 1 decembrie 2007 10:22 (EET)

Îi rog pe cei pricepuți să rectifice secțiunea. — AdiJapan ☎ 1 decembrie 2007 12:15 (EET)

Ce mai scrie prin ziare Aurora Petan--nelu craciun 6 februarie 2008 12:10 (EET)

Studiul asupra vocabularului intregii limbi

nu doar asupra vocabularului reprezentativ adica 2000 cuvinte....exista? MariusPop 18 aprilie 2008 19:10 (EEST)

Comentarii

In etichetarea "etimon slav" și "influență slavă",s-a strecurat o eroare de raționament,introducându-se noțiunea falsă de slavi de origine sud-dunăreană. Originea slavilor este doar nord-dunăreană și doar nord-carpatică. DEX din 1975 nu prezintă decât 280 de cuvinte cu "origine" nord-dunăreană:180 maghiare (niciunul ugrofinic) și aproximativ 100 slave (35 rusești și 60 ucrainiene).Limba slavă bisericească nu era cunoscută de slavi inainte de a avea biserici,de vreme ce poartă această titulatură.Ea conține aproximativ 500 de cuvinte existente in limba românească,ce au fost transmise de bulgari slavilor,atunci când i-au creșstinat,în secolele IX și X.Alte 500 de cuvinte sunt comune doar între română și bulgară,lipsind în alte limbi nord-dunăreneHangeonos (discuție) 8 decembrie 2008 20:46 (EET).

Limbile slovenă, sîrbo-croată, bulgară (cu varianta macedoneană) și slavona (căreia i se spune așa sau Old Church Slavic, ca să nu i se spună... bulgara sau variantă de bulgară) sînt limbi sud-slave. Ceea ce înseamnă limbi slave vorbite la sud în comparație cu limbile slave vestice și cele estice. Cei care au analizat cuvintele de origine slavă din limba română au remarcat că unele dintre ele (în număr mai mare din categoria celor mai vechi dintre toate cele asimilate) au fost preluate din limbile slave medievale cărora le zicem limba bulgară (în principal) și limba sîrbo-croată.

Pe de altă parte, dacă unele dintre cuvintele considerate slave și considerate a fi fost preluate din acestea, dar care vor fi mai degrabă dintr-un fond lexical al substratului preslav și prelatin, aceasta se specifică sau se discută în lucrările de specialitate. Dvs., dacă doriți să scoateți acestea în evidență, sînteți rugat să faceți trimiteri la lucrările de specialitate (dar nu la diletanții protocroniști, că riscați anulare).

Așa de exemplu, la afirmația că 500 de vocabule românești au corespondent numai în limba bulgară ar fi recomandabilă atașarea unei note bibliografice, ca să vedem cine și cum a făcut această statistică.

Renunțați la ideea aceasta, citez: «s-a strecurat o eroare de raționament,introducându-se noțiunea falsă de slavi de origine sud-dunăreană». După strămutarea în sudul Dunării a unor contingente mari de populații vorbitoare de slavă comună (fiind inițial sub «tutelă» turco-iranică avară și protobulgară, precum și în amestec cu contingente de migratori vorbitori de dialecte iranice), e și normal ca influențele dinspre aceste limbi, în special bulgara (slavona e o variantă a bulgarei din epoca misionariatului creștin), să fie numite «sud-slave». E vorba de cronologie. Știm cînd anume au sosit slavii în Balcani, știm că rotacismul l-ului intervocalic specific limbii române nu a mai fost aplicat slavismelor, deci se poate presupune că influențele dinspre dialectele slave sud-dunărene vor fi fost încă în perioada de definitivare a limbii române incipiente (cu caracter propriu, adică diferită de romanicele învecinate). Că vorbitorii de dialecte slave au trăit cîndva prin Polonia, Ucraina și Rusia e adevărat, dar a fost cu secole înainte de marea migrație. Limbile sud-slave se deosebesc de suratele lor din vest și est prin niște caracteristici în primul rînd fonetice; slaviștii au stabilit în baza lor ce anume din vocabularul slav românesc este considerat de inspirație bulgaro-sîrbă și ce anume e mai greu sau imposibi de stabilit.

Lăsați un spațiu gol între semnul de punctuație (de exemplu virgula) și cuvîntul următor. În fragmentul de frază sus citat ați scris «raționament,introducându-se». Corect este «raționament, introducându-se» (cu un spațiu între virgulă și i). - Feri Goslar (discuție) 9 decembrie 2008 14:51 (EET)

La nivelul anilor ocupației romane,106-271 A.D.,printre neologismele pentru limba dacilor ar fi trebuit să fie cele referitoare la civilizația romană,precum bani,suta,drumul,podul,cărămida,clădirea,orașul ori tocmai acestea nu au etimon latin în limba română Hangeonos (discuție) 8 decembrie 2008 21:05 (EET).

Da. Și? Ce doriți să subliniați prin afirmația aceasta? (Nu reduceți perioada romanizării la 106-271. Romanizarea a continuat pe un spațiu mult mai mare - și în afara teritoriului Daciei septentrionale (mai ales acolo), cîteva sute de ani după 271, și pe un teritoriu mare: tot nordul Bulgariei, Serbia, Kosovo, Croația și Slovenia (poate și Pannonia, adică vestul Ungariei, unde Budapesta e pe vechiul municipiu balnear Aquincum). Adevărat că lucrările de popularizare a istoriografiei nu pun accentul pe celelalte Dacii și Moesii, din sud, dar nici nu le trec sub tăcere, nici măcar în lucrările tipărite în anii '80, cînd publicarea elucubrațiilor protocroniste au cunoscut apogeul postbelic. - Feri Goslar (discuție) 9 decembrie 2008 14:51 (EET)

o si u cu umlaut

Se specifică întro secțiune că cele 2 vocale (similare cu cele existente în germană și franceză (o/u) "cu umlaut" (nu pot scrie caracterele)) apar în diverse cuvinte în limba română.

Cele două vocale nu sunt vocale validate din punct de vedere al foneticii limbii române și "cad" înspre diftongii "eo"/"iu" după cum puteți simți și auzi când comentatorii sportivi încearcă să pronunțe Boloni (iese ceva în genul Bioloni) pentru simplul motiv că ele nu sunt conforme cu limba noastră. Sunt prezente în numele străine și în anumite cuvinte, dar sunt repede asimilate. Nu am auzit în jurul meu ca "bleu" să se pronunțe altfel decât "bleo" și nu "blo" cu umlaut pe o)

Ar fi poate corect dacă s-ar preciza că acele vocale apar ocazional în nume străine și cuvinte împrumutate, dar nu fac parte din fonemele limbii române de nicăieri din lume. ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de 83.103.179.12 (discuție • contribuții).

Aveți în mare măsură dreptate. Am reformulat afirmația respectivă din articol, punînd accentul pe raritatea celor două sunete și pe caracterul neasimilat al cuvintelor în care apar. Dar potrivit dicționarelor --- iar Wikipedia se bazează exclusiv pe surse --- limba literară chiar utilizează aceste două sunete în unele cuvinte, deci afirmația că sunetele nu ar fi „validate” este fie greșită, fie formulată impropriu. Exemple de cuvinte în care aceste sunete nu au fost „repede asimilate”:

• bleu se pronunță blö conform dicționarelor. Nici unul dintre dicționare nu menționează pronunția bleo. La fel loess.
• etui se pronunță etüi. La fel führer.

Analizele fonologice ale limbii române nu vorbesc despre aceste sunete, probabil pentru că și așa există destule probleme cu sunetele neaoșe. Dar dacă există cuvinte precum bleu și etui care apar în dicționare pe post de cuvinte românești, atunci de bună seamă că cele două sunete trebuie și ele considerate foneme (rare și marginale, e drept) ale limbii române literare. Dacă le-am scoate din rîndul fonemelor ar însemna că acele cuvinte nu sînt românești și nu au ce căuta în dicționare. — AdiJapan 27 decembrie 2008 10:31 (EET)

Diagramă eronată și inutilă

La capitolul ==Clasificare și limbi înrudite== există o diagramă intitulată “Distribuția vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după țară” care este profund eronată, incompletă și inutilă, din moment ce caseta “Țări și teritorii vorbitoare de limbă română” conține deja informațiile necesare, dar corecte și complete. De mirare cum o asemenea gogomănie a stat în articol atâta timp, neobservată de nimeni. Am scos-o, at sight. --84.153.57.145 (discuție) 5 ianuarie 2009 18:58 (EET)

Ce anume este greșit în diagrama aceea? Din cîte înțeleg eu diagrama prezintă alte date decît tabelul de care vorbiți. Tabelul ia fiecare țară în parte și spune cîți vorbitori de română trăiesc acolo și ce procent reprezintă ei din populația țării respective. În schimb diagrama ia toți vorbitorii de română din lume și spune în ce țări trăiesc ei și ce procent reprezintă din numărul total al vorbitorilor. De aceea numerele sînt diferite. De exemplu vorbitorii de limba română din Voivodina reprezintă 1,5% din populația Voivodinei (tabel), dar numai 0,1% din numărul total al vorbitorilor de română (diagramă).

Diagrama are în schimb alte probleme, de organizare --- de exemplu nu știu de ce Voivodina nu este pusă lîngă Ucraina --- și de design. Dar aceste aspecte de formă nu scad din valoarea informațiilor. — AdiJapan 6 ianuarie 2009 07:07 (EET)

Aveți dreptate. M-am pripit. Îmi cer scuze. Sursa de confuzie a reprezentat-o titlul diagramei, care n-a specificat explicit că procentele sunt construite prin raportare la totalul mondial al populației românofone. Poate că o modificare a titlului diagramei în acest sens ar preveni astfel de confuzii. În rest, salut ameliorările din intro, demult necesare și care ridică nivelul expunerii. --84.153.18.145 (discuție) 6 ianuarie 2009 11:06 (EET)

Nici o problemă, se poate întîmpla oricui. De altfel dacă nu mă înșel nu sînteți prima victimă; am impresia că am mai dat cuiva aceeași explicație (la en.wp parcă). Cred că este de vină obișnuința de a vedea mai degrabă diagrame cu distribuția populației unei țări după limba maternă, și mai rar un punct de vedere mondial.

În ce privește descrierea diagramei nu prea știu cum o putem face mai clară. „Distribuția vorbitorilor după țară” ar trebui să fie destul de limpede: luăm toți vorbitorii și vedem cîți din ei locuiesc în fiecare țară. Am reformulat puțin, ca să mut accentul pe țări, dar nu știu dacă e suficient. Dacă aveți vreo idee vă rog să operați modificarea direct în articol. — AdiJapan 6 ianuarie 2009 12:27 (EET)

Aș sugera fie

• Distribuția mondială a vorbitorilor de limbă română după țara în care locuiesc. Sunt luați în calcul numai vorbitorii nativi.

fie

• Distribuția vorbitorilor de limbă română în lume, după țara în care locuiesc. Sunt luați în calcul numai vorbitorii nativi.

Mulțumesc, --84.153.18.145 (discuție) 6 ianuarie 2009 13:24 (EET)

Rezolvat. Mi se pare ușor pleonastic, dar să zicem că merge, de dragul clarității. Și eu vă mulțumesc. — AdiJapan 6 ianuarie 2009 14:12 (EET)

Perspectiva dacoromania

• Româna, limba culturii din Bazinul Dunării de Jos, 22 mai 2011, Editura Solif – Dr. Lucian Iosif Cueșdean
• LIMBA RUMÂNILOR NU SE TRAGE DE LA ROMA, 28 mai 2012, Editura Solif – Dr. Lucian Iosif Cueșdean

Cărți

Romana, limba vechii Europe, de Lucian Iosif CUESDEAN

Limba rumanilor nu se trage de la Roma, de Lucian Iosif CUESDEAN

• Pledoarie pentru limba română, File de corespondență, Ing. Ion Mugioiu, Elvetia, Revista Agero Stuttgart

Nu știu în ce măsură perspectiva dacoromanilor este valabilă, dar este totuși un punct de vedere care merită luat în seamă și care ar putea fi chiar menționat în articol. Mi s-a părut foarte interesant exemplul cu "Cerna": Cuvintul "CERNA" este cuvint de origine latina (si nu slava) si inseamna "obscur", adica "NEGRU." Nu a deschis nici un filolog un dictionar de latina veche ? "CERNAVODA = NEGRUVODA" si nu are nici o legatura cu slavii ! Denumirea CERNA e denumire de localitate in Franta (Cernay) si Elvetia (Zernet).

Nu prea cred eu că românii sunt strămoșii Europei și ai întregii lumi și nici că dacii trimiteau rachete în spațiu. Dar unele argumente lingvistice (măcar o mică parte din ele) sunt probabil valabile. —  Ark25  (discuție) 23 septembrie 2012 22:48 (EEST)

Perspectiva dacomană este pseudo-știință. Ca urmare din punctul de vedere al Wikipediei perspectiva dacomană nu există și nu-și are locul în articol. Ca să apară în articol informații dacomane trebuie citate surse de încredere pentru ele, or așa ceva nu există. Cărțile înșirate mai sus nu sînt surse de încredere, pentru că sînt opera autopublicată a unor nespecialiști, operă ignorată de lingviști pentru lipsa ei de valoare științifică. Etimologiile date de Cueșdean sînt foarte nostime, dar n-au nimic în comun cu știința etimologiei. La fel și comentariile lui Mugioiu. — AdiJapan 24 septembrie 2012 10:49 (EEST)

Mulțumesc pentru lămuriri. —  Ark25  (discuție) 24 septembrie 2012 23:39 (EEST)

Listă de cuvinte în limba română

Pentru cei care doresc lista cuvintelor în limba română, vedeți discuția de aici. http://dexonline.ro/unelte -> Lista Oficială de Cuvinte -> Arată. —  Ark25  (discuție) 24 septembrie 2012 23:39 (EEST)

Sau http://rospell.sourceforge.net/ . —  Ark25  (discuție) 21 martie 2013 02:07 (EET)

Cuvinte care nu sunt menționate în DEX

Spa și glossy sunt două cuvinte care îmi vin acum în minte. Merită adunate undeva, aș zice. —  Ark25  (discuție) 21 martie 2013 02:07 (EET)

Limba dacă

Observ mai sus : Daci neromanizați . Sunt țări care au fost cucerite în întregime de Imperiul Roman pe perioade mult mai însemnate decât a fost o bucațică din Dacia (14%) timp de 160 ani pe timpul lui Traian . Traian care a spus așa cand a fost trimis să încerce cucerirea Daciei : Mă intorc in țara strabunilor mei ! Revenim la romanizare . Nu ne mai umpleți capul cu aceasta romanizare . Palestina a fost ocupata de Imperiul Roman timp de 700 ani și nu se vorbește o limbă latina . Imperiul austro-ungar și Imperiul Otoman au ocupat parți mult mai insemnate din tară pe o perioada mult mai mare de timp și nu avem ca limba materna nici turca , austriaca și nici ungurește . Așa că nu ne mai frecați cu (Imperiul Roman) că nu suntem noi urmașii lor ci dacă stau și mă gandesc după descoperirile care s-au facut și recunoscute de marii profesori din Italia , Germania , SUA cam ei sunt urmașii strabunilor noștrii. Să nu uitam că Roma a fost inființata de Eneea ( vedeți cine a fost Eneea ) . Se mai știe că , Aryeni-Carpato-Dunareni, dinastia Etrusca a Tarquinilor a condus Roma din 616 pâna in 509 B.C. când, unindu-se cu cele ale Cartaginezilor i-au oprit pe greci sa colonizeze sudul Italiei si i-au invins in batalia navala din 535 B.C., de la Alatia . Sa nu mai vorbim de : recucerirea pasnica a imperiului roman cu mutarea capitalei la Salonic sub conducatorii daci Galer cel Batrin si Galer cel Tinar, iar mai tirziu sub dacul Constantin cel Mare care va muta din nou capitala la Constantinopol. Și multe descoperiri recunoscute de marii profesori din intreaga lumea pe care profesorii istorici din Romania le țin ascunse și nu stiu de ce bagă în cărițle de istorie a românilor numai prosti . Lăsați poporul sa stie de unde se trage , criminalilor ! Nu veniți cu aberatii de gen : Dacia a fost cucerită doar 14% timp de 160 ani dar am fost romanizați toți . Nu se poaate asa ceva să-ți uiti limba si cultura intr-un timp atat de scurt. Iar ne întoarcem la Palestina care a stat sub dominația Imperiului Roman 700 ani și aia nici nu vorbesc latina nici nu au cultură romanica , Germanaia de azi cucerita si ea de Imperiul Roman vorbesc o limba slava , nu o limbă latină și multe alte țări care au stat sub dominația lor dar nu vorbesc o limbă latină . Concluzia este că atac la persoană eliminat un popor nu-și pierde limba și obiceiurile atât de repede . ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de 79.116.111.6 (discuție • contribuții).

Ideile astea, respinse de lingviștii și istoricii cu reputație, nu prea pot face parte dintr-o enciclopedie. —Andrei^discuţie 1 aprilie 2013 15:53 (EEST)

Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE), a făcut o declarație șocantă:

“Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).” ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de Miehs (discuție • contribuții). 26 aprilie 2013

Etimologia cuvintelor care provin din mai multe limbi

În cazul multor cuvinte sunt specificate mai multe limbi din care am preluat acele cuvinte. De exemplu: țidulă și povidlă sunt preluate din ucraineană și poloneză (specificate în această ordine) iar cufăr, nurcă și șleau sunt preluate din poloneză și ucraineană

sau: geniu și conflict sunt preluate din latină și franceză pe când abuz și accent sunt preluate din franceză și latină.

Întrebarea mea este dacă această ordine înseamnă ceva: latină și franceză vs. franceză și latină sau nu are nici o relevanță? —  Ark25  (discuție) 8 mai 2013 22:34 (EEST)

Bibliografie suplimentară

http://facultate.regielive.ro/referate/romana/momente-de-referinta-ale-evolutiei-limbii-romane-216156.html

• Dezvoltatrea limbii romane literare in prima jumatate a secolului al XIX-le,de P.V Hanes (1928).
• Probleme capitale ale vechii romane literare de G. Ivanescu .

Dupa 1960 apar lucrari de o deosebita importanta in acest domeniu , dintre care :

• Formarea terminologiei stiintifice romanesti 1962 de N.A Ursu
• Baza dialecta a romaniei literare (1975) de I. Ghetie
• Normele limbii literare in gramaticile romanesti(1979) , de M Constantinescu.
• Limba presei romanesti din secolul al XIX-lea (1979) Al. Andriescu .
• Procesul de constituire a limbii romane literare se incheie in secolul al XX-lea (1953-1960), odata cu publicarea “Indreptarului ortografic, ortoesic si de de punctuatie a Gramaticii Academiei”.

—  Ark25  (discuție) 21 iunie 2013 23:43 (EEST)

Premiere istorice

Sfântul Dosoftei Barilă a trecut la publicarea primelor cărți de slujbă traduse în limba română, fiind cel dintâi ierarh moldovean care a pus bazele îndelungatului și dificilului proces de pătrundere a limbii române în Biserică. Ziarul Lumina, 14 decembrie 2008

Tipografii

• Mitropolitul Varlaam Moțoc înființează prima tipografe românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași

Împrumuturi

Vezi:

• Discuție:Limba maghiară#Cuvinte în limba română împrumutate din limba maghiară
• Discuție:Limba maghiară#Cuvinte în limba maghiară împrumutate din limba română
• Discuție:Limba turcă#Asemănări cu limba română
• Discuție:Limba rusă#Cuvinte românești preluate din limba rusă
• Discuție:Limba ucraineană#Cuvinte în limba română împrumutate din limba ucraineană

--XXN, 23 iulie 2015 22:45 (EEST)

Diferente intre versiunea in limba romana si limba engleza a articolului

Varianta in limba engleza a articolului pare mult mai completa. Propun ca in timp sa traducem parti din articolul in engleza in romana. --104.148.242.39 (discuție) 5 octombrie 2017 07:01 (EEST)

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

Ar trebui corectată figura, apare "formați interne”--Looz O. Mim (discuție) 5 decembrie 2018 16:19 (EET)

Un fișier de la Commons folosite pe această pagină a fost propus pentru ștergere

Următorul fișier de la Wikimedia Commons folosite pe această pagină a fost propus pentru ștergere:

• IE expansion.png

Participați la discuția de ștergere din pagina propunerii. —Community Tech bot (discuție) 5 septembrie 2020 20:55 (EEST)

Un fișier de la Commons folosite pe această pagină a fost propus pentru ștergere

Următorul fișier de la Wikimedia Commons folosite pe această pagină a fost propus pentru ștergere:

• IE expansion.png

Participați la discuția de ștergere din pagina propunerii. —Community Tech bot (discuție) 24 aprilie 2021 16:47 (EEST)

(en Esperanto)

(Pardon'o je la Esperanto) Mi ŝat'us ke la lig'il'o'j por bon'e lern'i la romana'lingv'o'n est'us prezent'at'a'j en la artikol'o por ke ĉiu'j pov'us profit'i je tiu'j ĉi lig'il'o'j, bonvolu. 89.40.183.7 (discuție) 22 mai 2021 00:48 (EEST)

Valea Timocului: si in Bulgaria!

Valea Timocului, cu vorbitorii sai de romana, se intinde si in Bulgaria, nu doar in Serbia. Intregul articol ignora acest fapt. Poate ca li s-a diluat prezenta sau chiar or fi disparut in Bulgaria (oare?), dar cel putin aspectul istoric trebuie macar mentionat. Arminden (discuție) 20 septembrie 2024 12:29 (EEST)