Wikipedia

Fata căpitanului (nuvelă)

„Fata căpitanului”
AutorMircea Eliade
Țara primei apariții Spania
Limbăromână
Gennuvelă de inspirație folclorică
Publicată înNuvele
Tip publicațievolum de nuvele
EditurăCercul de Studii «Destin» din Madrid
Data publicării1963
Modifică date / text Consultați documentația formatului

„Fata căpitanului” este o nuvelă de inspirație folclorică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în iulie 1955 la Casa Gabriella din Ascona (Elveția) (conform memoriilor autorului)[1] sau în satul alpin Täsch (Elveția) (conform mențiunii de la sfârșitul nuvelei)[2][3] și a fost publicată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.

Această nuvelă cu titlu pușkinian[3] prezintă antrenamentul pentru supraviețuire al unui băiat orfan ce își dorește să devină un spirit liber și să își depășească semenii.[4][5] Comportamentul bizar al copilului Brânduș îi derutează pe oamenii maturi, dezvăluindu-i înțelepciunea și caracterul superior tipice unei ființe libere.[4][5] Băiatul, deși necultivat, se impune într-o discuție cu Agripina, fata cultă a căpitanului Lopată, dovedind, potrivit criticului Alex. Ștefănescu, că „imaginația este superioară culturii”.[4][5]

Profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade intenționează să identifice manifestarea sacrului în evenimentele obișnuite ale vieții într-o epocă industrială în care religia și Dumnezeu ocupă un loc tot mai redus.[6] În această lume desacralizată „sacrul” este camuflat în „profan”,[7][8] iar autorul descoperă tradiții inițiatice și rituri mitice disimulate, reminiscențe fizice ale transcendenței.[6] Nuvela pune accent pe factorul divinație și pe antrenarea voinței.[9]

Rezumat

modificare
  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
 
Panorama orașului Breaza. Vedere spre munți.

Un băiat orfan pe nume Brânduș, în vârstă de vreo 12–13 ani și originar din Breaza (azi în județul Prahova), este angajat de căpitanul Lopată ca să boxeze cu fiul său, Valentin, pe care vrea neapărat să-l învețe acest sport dur pentru a-l face să devină un bărbat adevărat.[4][5][10][11] Partidele au loc în fiecare seară în curtea casei ofițerului, dar, contrar așteptărilor căpitanului care îndeplinea rolul de arbitru, băiatul cules de pe stradă nu încearcă deloc să se apere în cursul partidelor de antrenament, mulțumindu-se să se apere și să zâmbească.[10][11] Brânduș se lasă de fiecare dată bătut măr, având o plăcere stranie de a-și etala fața plină de sânge.[4][5][10] Pentru fiecare partidă de box căpitanul îi oferă între 60 și 100 de lei.[11]

Într-una din zile, în timp ce se spăla de sânge la cișmea alături de Valentin, Brânduș îi spune zâmbind că Agripina, sora acestuia, a rămas repetentă.[3][10][11][12] El pleacă, dar este oprit pe drum de Marin, ordonanța căpitanului, care-l anunță că ofițerul vrea să vorbească cu el.[11] Căpitanul afirmă că Agripina nu a rămas repetentă și încearcă să afle cine a lansat o astfel de calomnie.[3][11][12] Băiatul susține că el a vrut doar să-l înfurie pe Valentin, provocându-l la o bătaie de-adevăratelea, fără mănuși de box.[12][13] Ofițerul îl amenință pe Brânduș că-l va bate cu cravașa până-l va omorî dacă va mai spune cuiva că Agripina a rămas repetentă.[13]

În seara următoare Brânduș este abordat într-un luminiș de pe dealul de deasupra orașului chiar de Agripina, fata căpitanului.[3][13][14] Ea afirmă că a vrut să-l cunoască personal și să afle cum a ghicit că ea a rămas repetentă, un secret de familie bine ascuns.[3][10][13][15] Fata are 17–18 ani și este elevă la un liceu din Buzău.[13] Ea a citit mai multe cărți, este comparată cu Iulia Hașdeu și își etalează cunoștințele literare și filozofice în fața lui Brânduș.[4][5][16][17] Agripina vorbește eseistico-analitic, folosind cuvinte „prețioase”, și spune că regretă că băiatul nu citește cărți și că nu are în el o doză de nebunie.[4][5][15][18] Brânduș nu înțelege vorbele Agripinei și își închipuie că aceasta îl crede nebun din cauză că a povestit într-o seară una din isprăvile năzdrăvane ale motanului Vasile.[4][5][13][15] Spre deosebire de modul în care se exprimă fata, el folosește un limbaj epico-sintetic, vorbind pe înțeles și nu în pilde.[4][5]

Discuția dintre cei doi decurge paralel, fiecare dintre ei neînțelegând ce povestește celălalt. Agripina cade pradă unei fantezii livrești și îi spune băiatului că i-ar fi putut revela sensul existenței lui „nedesprinse încă din fabulosul folcloric”.[13][18][19] Ea consideră că i-a fost revelată numai ei o taină printr-un har și a trebuit să fie pedepsită din acest motiv, fiind lăsată repetentă.[3][13] Fata consideră că întâlnirea ei cu Brânduș este „ceva fantastic”, „o aventură extraordinară” prin care caută să-l smulgă pe băiat „din masa indivizilor de duzină, (...) din cotidian și banalitate”.[13][20] Ea se consideră un personaj de basm, un fel de zână sau de vrăjitoare căreia îi place să chinuie băieții de la țară.[3][13][16] Fata îi spune că i-ar putea arăta toate stelele de pe cer, i-ar putea recita din poeții lumii și l-ar învăța cuvinte grecești și persane.[21]

Băiatul se smulge din strânsoarea ei și îi spune că nu are nevoie de cunoștințele pe care ea se oferise să-l învețe.[13][15] Ar fi putut să-l doboare pe Valentin cu un singur pumn, dar s-a lăsat bătut pentru a dovedi că nu se teme de durere și că o poate îndura.[10][11][15] El afirmă că se duce pe munte pentru a vedea răsăritul lunii, călindu-se astfel pentru a ajunge odată un om mare.[10][15][21] „Eu mă oțelesc întruna, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Eu n-am să fiu om de rând, eu am să ajung odată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. Am să stăpânesc într-o zi lumea toată. Eu știu ce știu. De aceea nu fac ca ceilalți. Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simte pasere, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe râpă fără să mă vatăm. Eu sunt copil găsit, eu n-am părinți de rând, ca ceilalți.”[10][22]

Personaje

modificare
  • Brânduș — un băiat orfan din Breaza.[10][11] Are 12–13 ani și este „pistruiat și roșcovan, cu părul crescut țeapăn ca o perie”.[4][5][23][24] Luptă în meciuri de box improvizate ca sparring-partner al fiului căpitanului Lopată și se lasă bătut de fiecare dată pentru a se căli și a dovedi tuturor că nu-i este frică de durere.[4][5][10][15]
  • Agripina — fata căpitanului Lopată și sora mai mare a lui Valentin,[10] în vârstă de 17–18 ani,[4][5] elevă la un liceu din Buzău. Este urâtă și locvace și are o imaginație bogată provenită de pe urma unor lecturi excesive.[16][17] Este îndrăgostită de un poet care a murit cu multă vreme în urmă.[15]
  • căpitanul Lopată — un ofițer între două vârste, bădăran și arogant,[11][12] a picat de trei ori examenul pentru gradul de maior.[13] Organizează meciuri de box în curtea casei între Valentin și Brânduș cu scopul de a-și învăța băiatul acest sport dur.[4][5][10] Are o căsnicie lipsită de iubire.[13]
  • Valentin — fiul căpitanului Lopată, care luptă în fiecare seară cu Brânduș în meciuri de box improvizate de tatăl său.[3][10][12] Îl bate de fiecare dată pe Brânduș, deoarece băiatul orfan încasează liniștit loviturile și nu rispostează.[10] Numele lui denotă, în opinia profesorului american Ali Shehzad Zaidi, lipsa de curaj în revendicarea dreptului său din naștere.[11]
  • Marin — ordonanța căpitanului care îl aduce pe Brânduș la vila căpitanului din Breaza pentru un meci de box cu fiul acestuia, Valentin.[11]
  • Năsosu — coleg de joacă al lui Brânduș, împreună cu care urmărește în fiecare seară încrucișarea trenurilor pe valea Prahovei[11]

Scriere și publicare

modificare

Surse de inspirație

modificare

Locul unde se petrece acțiunea acestei nuvele este orașul Breaza, aflat la poalele Munților Bucegi. Mircea Eliade cunoștea localitatea deoarece își petrecuse acolo în două rânduri câteva zile din concediul de vară: mai întâi în iulie 1932, când se afla în permisie militară și a petrecut o zi la casa închiriată de Floria Capsali și Mac Constantinescu, înainte de a pleca spre Sinaia pentru a urca la Pietrele Arse,[25] iar apoi în 1933, după publicarea romanului Maitreyi și susținerea doctoratului în filozofie, plecând de acolo după câteva zile, împreună cu grupul său, într-o expediție în Bucegi.[26]

Scrierea nuvelei

modificare
 
Satul elvețian Ascona, locul unde a fost scrisă această nuvelă.

În vara anului 1955 Mircea Eliade nu avea niciun angajament științific, așa că a plecat în vacanță în Elveția. El s-a aflat în luna iulie la Casa Gabriella din Ascona, asistând la conferințele pe teme spirituale organizate de grupul Eranos în reședința Olgăi Fröbe-Kapteyn de pe malul lacului Maggiore.[1] Acolo a scris nuvela „Fata căpitanului”, într-o singură zi din iulie 1955.[1][2][27] Eliade a menționat scrierea acestei nuvele atât în jurnalul său („La Casa Gabriella, în iulie, am scris nuvela «Fata Căpitanului».”),[28] cât și în memoriile sale („Luna iulie am petrecut-o la «Casa Gabriella». Mă simțeam cu adevărat în vacanță. Mă întrebam, uneori, ce fel de «literatură» mi-ar plăcea să scriu în cazul că Forêt interdite ar fi avut succes. Într-o dimineață, m-a ispitit o nuvelă, «Fata Căpitanului»; destul de scurtă, am încheiat-o în aceeași seară. Personajele principale erau doi adolescenți, o fată și un băiat, amândoi neobișnuit de enigmatici.”).[1]

Aproape toată luna august a anului 1955 a petrecut-o într-un han modest din satul alpin Täsch de lângă stațiunea de iarnă Zermatt, în apropierea graniței dintre Elveția și Italia; acolo se aflau medicul cardiolog Roger Godel și soția sa, Alice, prieteni de familie din Paris, care erau pasionați de Grecia antică și de spiritualitatea indiană.[1] Tot acolo a început să scrie nuvela „Pe strada Mântuleasa...”, pe care o va finaliza 12 ani mai târziu.[28]

Publicarea nuvelei

modificare

Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul Nuvele (pp. 117–135), tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid[6][29] (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc.[30] Autorul a notat la finalul scrierii următoarea datare: „Täsch, iulie 1955”.[2][31]

Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Fata căpitanului” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit de Editura pentru literatură din București.[6][32][33][34] Potrivit dorinței autorului, exprimată într-o scrisoare din 15 iulie 1968 către Elena Beram (redactoarea Editurii pentru literatură), ordinea textelor din acel volum era cea cronologică, iar la sfârșitul fiecărei nuvele era menționat anul redactării ei.[35] Cartea a apărut într-un tiraj destul de mic pentru acele vremuri și, cu toate că a fost prost difuzată în rețeaua de librării, s-a epuizat rapid.[36] Prefața volumului, intitulată „Dialectica fantasticului”, a fost scrisă de profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul autorului.[37]

Analiză literară

modificare

Nuvelele publicate de Mircea Eliade în perioada exilului urmăresc să descopere prezența sacrului în evenimentele cele mai banale ale existenței umane,[6][38][39] transformându-l pe scriitor în cel mai important autor de proză fantastică din literatura română, comparabil cu Howard Phillips Lovecraft și J.R.R. Tolkien.[40] Potrivit teoriei sale transcendentul este camuflat în istorie, iar literatura are rolul să înregistreze și să reveleze hierofaniile (manifestările sacrului), cultivând evaziunea fantastică într-un mod criptic, fără comentarii simplificatoare.[40][41][42] Universurile spirituale sunt, în opinia lui Eliade, lumi vii care interferează în lumea profană, producând alterări și metamorfoze.[11]

Titlul nuvelei lui Mircea Eliade este preluat de la romanul omonim al scriitorului rus Aleksandr Pușkin, care prezintă supraviețuirea unei povești de dragoste într-o societate guvernată de o ordine socială brutală.[11] Nuvela eliadescă prezintă povestea de supraviețuire a unui băiat orfan ce își dorește să devină un spirit liber și să își depășească semenii, evidențiind supremația spiritului asupra materiei.[4][5][11]

Copilul năzdrăvan inspirat din folclor

modificare
 
Copilul Brânduș a fost comparat de unii critici literari cu personajul mitologic Prâslea cel Voinic.

Cei doi copii, personajele principale ale acestei nuvele, reprezintă caractere diferite: Agripina este un personaj cu un temperament livresc, format prin lecturi numeroase și bogate (de la legende și mituri străvechi până la operele lui Shakespeare, Byron, Hölderlin, Lamartine și Rilke) și este sedusă de forța incantatorie a cuvintelor, în timp ce Brânduș este înzestrat cu harul divinației și pare un personaj folcloric asemănător cu „năzdrăvanii” din basme.[17][43] Mircea Eliade introduce aici, la fel ca în nuvelele „Domnișoara Christina” și „Pe strada Mântuleasa...”, imaginea copilului inițiat care participă la întâmplări ieșite din comun.[44]

Profesorul Sorin Alexandrescu îl compara pe Brânduș, copilul găsit, cu Prâslea cel Voinic[45] sau cu alți copii miraculoși, „născuți din vegetale, obiecte inanimate sau chiar materializări spontane ale unor decizii sau forțe supranaturale”.[10] Chiar Agripina afirmă la un moment dat că băiatul este „o minune”, „un caz extraordinar” care trăiește în folclor.[3][19] Autorul îi creează personajului o suprastructură folclorică: „Eu mă oțelesc întruna, mă învăț cu relele, mă tot pregătesc. Eu n-am să fiu om de rând, eu am să ajung odată foarte mare, mai mare ca Alexandru Machedon. Am să stăpânesc într-o zi lumea toată. Eu știu ce știu. De aceea nu fac ca ceilalți. Eu dorm noaptea pe munte și nu mi-e frică, și mă urc în copaci fără să mă simte pasere, și într-o zi am să-mi pot da drumul pe râpă fără să mă vatăm. Eu sunt copil găsit, eu n-am părinți de rând, ca ceilalți.”[3][10][22] Deși considerat un personaj de basm, copilul nu se manifestă astfel în prezent, ci rămâne deschis spre straniu sau fantastic într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.[16]

Personajul se comportă imprevizibil într-o lume previzibilă, fiind individualizat tocmai de acest tip de comportament singular. Pe lângă superioritatea de caracter dovedită în acceptarea loviturilor lui Valentin, Brânduș dispune de o capacitate de intuiție aproape supranaturală: el „știe” că Agripina a rămas repetentă, modul în care a aflat acest secret rămânând o enigmă.[3][10][11] „Nu pot să-ți spun, pentru că e un secret al meu...”, afirmă băiatul.[3][10][46] Brânduș nu dezvăluie sursa intuiției, afirmând, în schimb, că la vârsta de cinci ani l-a văzut pe Vasile, motanul lor cel năzdrăvan, cum a sărit pe o plită încinsă și a scos rufele aflate într-un cazan cu apă clocotită sau cum cobora pe horn cu capul în jos și scuipa deasupra jăraticului.[3][13][15] Se sugerează astfel că există o legătură între secretul lui Brânduș și capacitatea lui de a îndura durerea.[13]

Vorbăreața Agripina Lopată, însă, este un personaj livresc, mai curând fantezist decât fantastic, de esență bovarică,[15][47] având o imaginație hrănită de lecturi excesive care încearcă să compenseze un complex de inferioritate tipic vârstei primelor iubiri.[16] Fata, care cunoștea pe dinafară la vârsta de opt ani lungul poem „La Chute d’un Ange” al lui Alphonse de Lamartine și era comparată prin talentul ei literar cu Iulia Hasdeu, a conceput deja în minte zeci de romane și de nuvele.[3][17] Cu toate că se consideră o persoană inspirată, care ascunde o taină, Agripina se dovedește a fi în fond doar o femeie romanțioasă și curioasă.[48]

Autorul nu dezvăluie motivul pentru care fata a rămas repetentă, dar, potrivit unor opinii, fata ar fi fost un copil precoce, care s-ar fi revoltat împotriva metodelor educative tradiționale.[11] Numele fetei (identic cu cel al împărătesei romane Agrippina Minor Iulia, mama împăratului Nero, transformată de dramaturgul francez Jean Racine în personaj al tragediei Britannicus (1670))[17] evocă structuri sociale impenetrabile dominate de mediocritate și snobism, dar manifestând dispreț și violență în relațiile cu persoanele inferioare din punct de vedere social.[11] Pretenția de superioritate a Agripinei maschează un comportament tipic claselor sociale conducătoare: o tendință de dominație socială și o dorință de supunere a spiritelor libere, încercând să le înăbușe geniul creator și să le transforme libertatea în obediență.[13] Refuzul confruntării și discuția paralelă poate semnifica imposibilitatea comunicării între spiritul liber și omul mediocru, între omul superior care creează ceva și omul incapabil care vorbește la nesfârșit. În ciuda faptului că are o cultură superioară, fata romanțioasă nu poate percepe revelația, nereușind să aibă acces la nivelul sacru al realității.[48]

Întâlnirea celor doi copii ar putea să aibă loc într-un viitor posibil fantastic.[10] Criticul Alex. Ștefănescu consideră că Brânduș reușește să se impună în discuția cu fata căpitanului, Agripina, „dovedind, practic, că imaginația este superioară culturii”.[4][5] Băiatul este privit de autor cu nostalgie ca „o ființă liberă, spontană și intuitivă”, având un caracter superior față de cei care și-au petrecut viața în biblioteci.[4][5] Martor încă din copilărie al mai multor întâmplări extraordinare, el este sortit să aibă un destin miraculos asemenea personajelor din basme.[49]

Natura ambivalentă a limbajului

modificare

Nuvela „Fata căpitanului” urmărește, potrivit unor critici, să evidențieze natura ambivalentă a limbajului și să arate rolul cuvântului în definirea realității.[24] Filozoful Constantin Noica a afirmat că, prin convenții culturale acceptate, fiecare cuvânt definește o realitate.[50] Cu toate acestea, rolul limbajului nu poate fi redus la desemnarea unui sens precis, mecanicist, iar limbajul poate reconstrui realitatea, evocând o lume mult mai cuprinzătoare și permițând cunoașterea superioară a realității înconjurătoare.[50]

În cursul timpului colectivitățile umane au uitat sau chiar au pierdut unele sensuri ale limbajului, iar exprimarea actuală a devenit convențională și stereotipă.[24] S-a produs astfel o sărăcire a exprimării care a avut ca repercusiune o sărăcire spirituală.[24] „Viața spiritului sfârșește atunci când lucrurile nu mai au decât un nume”, susținea Constantin Noica, argumentând că dezvoltarea lingvistică „trimite mai departe omul”, deoarece determină găsirea numelor adecvate unor realități noi.[24]

Discuția între Brânduș și membrii familiei Lopată din nuvela „Fata căpitanului” permite evidențierea naturii ambivalente a limbajului.[24] Căpitanul Lopată și fiul său, Valentin, personaje grosolane și violente, căzute în animalitate, folosesc un limbaj de nivel inferior, ignorând sensurile cuvintelor.[12] Atunci când căpitanul cere celor doi băieți să pronunțe niște cuvinte de provocare înaintea începerii luptei, Valentin alege două cuvinte sonore: „virtuoso” și „Hafiz”, fără a le cunoaște înțelesul, determinându-l pe tatăl lui să oprească meciul de box pentru a cere lămuriri.[12] Cum Brânduș ezită, căpitanul îi cere enervat să rostească un cuvânt oarecare, dar băiatul refuză, afirmând că formula sa este un „secret” care nu poate fi dezvăluit.[12] Cuvintele conțin un mister, consideră Brânduș, iar rostirea lor are consecințe în lumea reală, producând armonie sau dimpotrivă haos.[12] Pentru a-i face să înțeleagă importanța cuvintelor, Brânduș dezvăluie un secret de familie bine ascuns: Agripina, fata căpitanului, rămăsese repetentă.[12] Rostirea secretului tulbură ordinea mediului real, iar Valentin, căpitanul Lopată și Agripina încearcă să afle cum a fost descoperită această taină.[12] Brânduș refuză să dezvăluie modul în care a aflat că Agripina a rămas repetentă, afirmând că este secretul lui.[12] În fond, prin dezvăluirea acestui secret de familie bine ascuns, băiatul a dorit să arate modul în care cuvântul determină manifestarea imprevizibilului în lumea profană.[12]

Spre deosebire de tatăl și de fratele ei, Agripina cunoaște sensurile cuvintelor, dar este sedusă doar de sonoritatea lor așa cum o dovedește rostirea, ca într-un descântec, a unor cuvinte fără șir: „apodictic, choeforic, șalimar…”.[14] Cuvintele sunt împerecheate întâmplător, din moment ce fata afirmă că „nu i-a plăcut niciodată gramatica”, iar exprimarea ei ia forma delirului verbal care ucide imaginația și nu revelează nimic.[18] Astfel, prin transformarea cuvântului în sunet pur, limbajul este redus la o funcție incantatorie, ca în nuvelele fantastice ale scriitorului Julio Cortázar, ceea ce face ca Agripina să aparțină tot mediului profan.[14]

Secretul este înțeles diferit de Brânduș și de membrii familiei Lopată.[14] Căpitanul Lopată și Agripina percep secretul în mod profan ca tăinuirea unor întâmplări sau intenții banale (o schemă de box sau o poveste de dragoste), în timp ce Brânduș consideră secretul ca un mister cu o valoare sacră.[14] Capacitatea băiatului de a observa misterul este explicată prin originea neprofană a personajului: Brânduș susține că el este un „copil găsit” și nu a avut „părinți de rând, ca ceilalți”.[24] În concluzie, cunoscătorul unui mister devine o persoană inițiată, care nu poate să dezvăluie acest secret unor profani fără a comite un sacrilegiu: „Acum se întâmplă altele și mai frumoase, dar nu ți le pot spune. Toate câte mi se întâmplă mie, și numai mie, sunt secretele mele. Nu le pot spune.”.[14][20][51] În calitate de martor al revelației, personajul capătă acces la un nivel superior de înțelegere a realității.[48]

Aprecieri critice

modificare
 
Prof. Eugen Simion considera „Fata căpitanului” o povestire admirabilă, inspirată din folclorul românesc.

Analizând proza fantastică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos.[52] „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.[52] Prozatorul este interesat de un fantastic de origine folclorică, ce încorporează elemente mitice și religioase.[53]

Unii critici au inclus această nuvelă în categoria fantasticului mitic.[17] Academicianul Eugen Simion considera „Fata căpitanului” ca fiind o povestire admirabilă, situând-o în linia fantasticului folcloric, dezvoltat de autor mai întâi în nuvela Domnișoara Christina (1936).[15][48] În opinia profesorului Sorin Alexandrescu nuvela eliadiană are „o remarcabilă delicatețe miniaturală” și este „aproape mozartian muzicală”, dar îi poate decepționa pe amatorii literaturii fantastice deoarece „părăsește tiparele nuvelei fantastice, în ciuda unor elemente folclorice și lirice atractive”, nefiind susținută de o structură epică complexă.[54] Ea încearcă să sondeze noi filoane ale literaturii fantastice, fără a reuși să se rupă cu totul de trecutul literar al lui Eliade.[55]

„Fata căpitanului” conține multe asemănări, potrivit lui Ali Shehzad Zaidi, profesor la State University of New York at Canton, atât cu romanul omonim al lui Pușkin, cât și cu poezia mistică a lui Hafiz.[21] Astfel, scrierile omonime ale lui Pușkin și Eliade au o temă comună: rezistența sufletelor sensibile într-o lume ostilă.[13] În plus, apelul la Hafiz, evocat într-un mod ironic ca un strigăt de atac în timpul meciului de box dintre cei doi băieți, deoarece poetul persan spunea „când inamicul scoate sabia, eu îmi arunc scutul deoparte” („Poemul LXXVI”),[11] este un îndemn la dezlănțuirea spiritelor libere și la asimilarea principiilor divine și o recunoaștere a dominației spiritului asupra gloriei lumești trecătoare.[21]

Gradul ridicat de teoretizare al nuvelei a atras și unele critici. În opinia profesorului Alexandru Piru „Fata căpitanului” este „o nuvelă mai lineară, schematică”, cu toate că are „unele subtilități.[56] De asemenea, criticul Alex Ștefănescu a afirmat că „Fata căpitanului” este o povestire mai puțin inteligibilă,[4][5] în timp ce filologul Mihai Gheorghiu considera că nuvela nu reușește să-și dizolve teza metafizică în substanța epică și intelectuală a prozei.[57]

Traduceri

modificare

Nuvela „Fata căpitanului” a fost tradusă în mai multe limbi străine:

  • poloneză („Córka Kapitana”, în vol. Śmierć Ipu. Opowiadania rumuńskie, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1971; traducere de Irena Harasimowicz),[58][59]
  • franceză („La fille du capitaine”, în vol. À l'ombre d'une fleur de lys..., Gallimard, Paris, 1985; traducere de Alain Paruit),[60][61][62]
  • spaniolă („La hija del capitán”, în vol. A la sombra de una flor de lis, Fondo de Cultura Económica (FCE), México, 1989; traducere din franceză de Mónica Mansour),[63][64]
  • engleză („The Captain’s Daughter”, în vol. The Phantom Church and Other Short Stories from Romania, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1996; traducere de Georgiana Fârnoagă și Sharon King),[21]
  • rusă („Дочь капитана”, în vol. Гадальщик на камешках, Editura Azbuka, St. Petersburg, 2000; traducere de Tatiana Sveșnikova;[65][66][67] o altă traducere a fost realizată de N.A. Stratanovskaia și publicată în 2000 sub titlul „Дочь капитана” în vol. Генеральские мундиры, tipărit de Editura Nika-Țentr din Kiev),[68][69]
  • bulgară („Дъщерята на капитана”, în vol. Гадателят. Госпожица Кристина. При циганките, Izdatelstvo Zaharii Stoianov, Sofia, 2002; traducere de Ognean Stamboliev),[70][71]
  • japoneză („Taii no musume”, în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, vol. 1 (1936–1955), Sakuhinsha, Chiyoda, Tokyo, 2003; traducere de Haruya Sumiya)[72][73] etc.

Note

modificare
  1. ^ a b c d e Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 463.
  2. ^ a b c Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, p. 411.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Al. Piru, Varia: Studii și observații critice, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1973, p. 469.
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade – Evadarea din timp”, în România literară, anul XXXVI, nr. 3, 22–28 ianuarie 2003, pp. 10–11. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941–2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 127.
  6. ^ a b c d e Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 224.
  7. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 43.
  8. ^ Ovidiu Ghidirmic, „Mircea Eliade. De la mit la filosofie”, în vol. Proza românească și vocația originalității, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988, p. 141.
  9. ^ Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, pp. 237–238.
  10. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXVI.
  11. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s Ali Shehzad Zaidi, „Elemente din Hafiz și Pușkin în povestirea Fata Căpitanului a lui Eliade”, 2008, p. 8.
  12. ^ a b c d e f g h i j k l m Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 183.
  13. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Ali Shehzad Zaidi, „Elemente din Hafiz și Pușkin în povestirea Fata Căpitanului a lui Eliade”, 2008, p. 9.
  14. ^ a b c d e f Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 184.
  15. ^ a b c d e f g h i j k Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 238.
  16. ^ a b c d e Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXVII.
  17. ^ a b c d e f Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 179.
  18. ^ a b c Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 185.
  19. ^ a b Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, p. 406.
  20. ^ a b Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, p. 407.
  21. ^ a b c d e Ali Shehzad Zaidi, „Elemente din Hafiz și Pușkin în povestirea Fata Căpitanului a lui Eliade”, 2008, p. 10.
  22. ^ a b Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, pp. 410–411.
  23. ^ Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, p. 393.
  24. ^ a b c d e f g Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 181.
  25. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 232.
  26. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 256.
  27. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXII.
  28. ^ a b Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Editura Humanitas, București, 1993, p. 269.
  29. ^ es Joan B. Llinares (ed.), Mircea Eliade, el profesor y el escritor : consideraciones en el centenario de su nacimiento, 1907–2007, Editorial Pre-Textos, Valencia, 2007, p. 210.
  30. ^ en José María Faraldo Jarillo, „Dreams of a Better Past: Central European Exiles in Franco's Spain and the Projects of the Interwar Period”, în Carolina Rodríguez-López, José María Faraldo Jarillo (ed.), Reconsidering a Lost Intellectual Project: Exiles’ Reflections on Cultural Differences, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2012, p. 91.
  31. ^ Mircea Handoca, „Dosarul” Mircea Eliade. VIII (1967–1970). Reabilitare provizorie, Editura Cartea veche, București, 1998, p. 68.
  32. ^ Mihai Iovănel, „Cronologie”, la vol. Mircea Eliade, La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis, Editura Art, București, 2011, p. 14.
  33. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17, 37.
  34. ^ Z. Ornea, „Din epistolarul Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXIII, nr. 6, 16–22 februarie 2000, p. 9. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  35. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17–18.
  36. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 18.
  37. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 36.
  38. ^ fr Mircea Eliade, Fragments d’un journal, Éditions Gallimard, Paris, 1973, p. 315.
  39. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, pp. 43–44.
  40. ^ a b Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 225.
  41. ^ Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 75.
  42. ^ Ștefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, p. 10.
  43. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Editura Univers, București, 1981, p. 462.
  44. ^ Eugen Simion, Fragmente critice, vol. II: Demonul teoriei a obosit, Editura Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 1998, p. 111.
  45. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIII.
  46. ^ Mircea Eliade, „Fata căpitanului”, 1969, p. 404.
  47. ^ Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 197.
  48. ^ a b c d Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 198
  49. ^ Cornel Ungureanu, Mircea Eliade și literatura exilului, Editura „Viitorul Românesc”, București, 1995, p. 63.
  50. ^ a b Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 180.
  51. ^ Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 441.
  52. ^ a b Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 495.
  53. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XLIX.
  54. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, pp. XXXVI–XXXVII.
  55. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIX.
  56. ^ Al. Piru, Varia: Studii și observații critice, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1973, p. 470.
  57. ^ Mihai Gheorghiu, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade, Editura Humanitas, București, 2015.
  58. ^ pl ***, Rocznik literacki, Panstwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1983, p. 634.
  59. ^ pl „Książka: Śmierć Ipu: Opowiadania rumuńskie”, Biblionetka.pl, accesat în  
  60. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 404.
  61. ^ fr Mircea Eliade, Mémoire, vol. 2, Éditions Gallimard, Paris, 1988, p. 183.
  62. ^ en „A l'ombre d'une flueur de lys ... Nouvelles.”, Worldcat.org, accesat în  
  63. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 417.
  64. ^ es José Antonio Hernández García, „Bibliografía comentada de Mircea Eliade”, în Estudios de Asia y África, El Colegio de México, Ciudad de México, vol. 38, nr. 1 (120), ianuarie – aprilie 2003, p. 231.
  65. ^ ru „Мирча Элиаде: «Гадальщик на камешках»”, FantLab.ru, accesat în  
  66. ^ ru „Библиография фантастики июнь 2000”, Русская фантастика (rusf.ru), accesat în  
  67. ^ en „Гадальщик на камешках / Gadalʹshchik na kameshkakh”, Worldcat.org, accesat în  
  68. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, 2014, p. 413.
  69. ^ ru „Мирча Элиаде: «Генеральские мундиры»”, FantLab.ru, accesat în  
  70. ^ bg „Мирча Елиаде — Дъщерята на капитана”, Моята библиотека (chitanka.info), accesat în  
  71. ^ bg „Гадателят – Мирча Елиаде”, Книжен пазар (knizhen-pazar.net), accesat în  
  72. ^ en „Eriade genso shosetsu zenshu. (Book, 2003)”, Worldcat.org, accesat în  
  73. ^ ja „エリアーデ幻想小説全集 (作品社): 2003｜書誌詳細｜国立国会図書館サーチ”, Biblioteca Națională a Dietei, accesat în  

Bibliografie

modificare
  • Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat în prefața volumului Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XXXII–XLIX.
  • Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 399–420. ISBN: 978-973-88947-6-1
  • Mircea Eliade, „Un om mare”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 393–411.
  • Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997.
  • Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 43–44.
  • Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
  • Alexandru Piru, Varia: Studii și observații critice, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1973, pp. 469–470.
  • Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, Editura Corint, București, 2002, pp. 179–185.
  • Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, pp. 224–243.
  • Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, Editura Junimea, Iași, 2006, pp. 197–198, 441.
  • Ali Shehzad Zaidi, „Elemente din Hafiz și Pușkin în povestirea Fata Căpitanului a lui Eliade”, în Timpul, Iași, anul IX, nr. 119, noiembrie 2008, pp. 8–10; articol tradus în limba română de Mihaela Gligor. Varianta originală, în limba engleză, a acestui articol — intitulată „The Divine Love of Hafiz and Pushkin in Mircea Eliade's „The Captain's Daughter” — a fost publicată în International Journal on Humanistic Ideology, vol. 1, nr. 1, Spring – Summer 2008, Cluj University Press, pp. 127–144.

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fata_căpitanului_(nuvelă)&oldid=16411871