Deschide meniul principal
Gheorghe Avramescu
Gheorghe Avramescu.jpg
Generalul Gheorghe Avramescu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Botoșani, România Modificați la Wikidata
Decedat (61 de ani) Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAdela Gologan
CopiiȘtefania-Maria (ns. 1914) și Felicia (ns. 1918)
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer Modificați la Wikidata
Comandant al Corpului Vânătorilor de munte
StudiiȘcoala Militară de Infanterie și Cavalerie din București, Școala Superioară de Război
Activitate
A luptat pentruArmata Română
Ani de serviciu1906-1945
Gradulsublocotenent ()
locotenent ()
căpitan ()
maior ()
locotenent-colonel ()
colonel ()
general de brigadă ()
general de divizie (din )
general de corp de armată
general de armată (din Modificați la Wikidata
A comandatArmata a 4-a
Bătălii / RăzboaieAl Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
DecorațiiOrdinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a și a III-a, Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară, Ordinul „Coroana României”, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară, Crucea de Fier clasele a II-a și I, Crucea Germană de Aur
Generalul Gheorghe Avramescu

Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884, Botoșani - d. 3 martie 1945, Jászberény, Ungaria)[1] a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est (iunie 1941 - august 1944), cât și pe Frontul de Vest (august 1944 - martie 1945). A comandat Armata a 4-a română (1 august - 23 august 1944, 31 august 1944 - 11 ianuarie 1945 și 19 februarie - 3 martie 1945), cu care a participat la campania antihitleristă.

Generalul Avramescu a fost arestat de serviciul de contrainformații sovietic SMERȘ la 2 martie 1945 în sediul comandamentului Armatei 40 conduse de g-ral Jmacenko din localitatea Divín, Slovacia. A fost văzut ultima dată în noaptea de 2/3 martie de gen. Nicolae Dragomir[2], și el arestat, lângă sediul SMERȘ[3] din localitatea Jaskiser, Ungaria. Există suspiciunea că ar fi fost executat de SMERȘ / NKVD.

BiografieModificare

Tinerețea și începutul carierei militareModificare

Gheorghe Avramescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1884 în orasul Botoșani, în casa familiei din strada Tălpălăriei. Actul de naștere, înregistrat a doua zi, precizează chiar ora nașterii „douăsprezece din noapte” precum și faptul că tatăl Vasile și cei doi martori erau „cultivatori”. Între 1898 și 1906 Gheorghe Avramescu a urmat cursurile (inferior și superior) ale prestigiosului liceu „A.T. Laurian” din Botoșani, printre absolvenții căruia figurează nume de rezonanță ale științei și culturii românești ca istoricul Nicolae Iorga, matematicianul Octav Onicescu sau scriitorul Constantin Gane.[4] A urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1906 - 1 iulie 1908), iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat în Regimentul 16 Infanterie unde a primit comanda unui pluton. După absolvirea Școlii Speciale de Infanterie (1910-1911) a fost avansat la gradul de locotenent și repartizat la Regimentul 38 Infanterie „Neagoe Basarab” din Brăila.[5] S-a căsătorit în 1913 cu Adela Gologan. A participat la luptele din celui de-al Doilea Război Balcanic, după terminarea căruia a urmat cursurile Școlii Superioare de Război din București. A fost comandant de companie în regimentele 39 și 18 Infanterie în perioada octombrie 1913 - aprilie 1915, iar în 1 aprilie 1915 a fost avansat la gradul de căpitan și transferat în Regimentul 78 Infanterie.[6]

Primul Război MondialModificare

La intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Gheorghe Avramescu se afla dislocat la comanda unei companii în Dobrogea. A luat parte la luptele din Dobrogea de la Parachioi – Calaici, Mulciova, Perveli și Muratan. S-a distins în luptele pentru apărarea Bucureștiului (16/29 noiembrie20 noiembrie/3 decembrie 1916) și, în timpul retragerii în Moldova, în luptele de la Urziceni, Glodeanu Sărat și Pogoanele.

Pentru faptele sale din această campanie a fot decorat în anul 1917 cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. A luat parte la Bătălia de la Mărășești în calitate de comandant de batalion. A obținut Ordinul Coroana României, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară, iar la 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de maior.[6]

În ianuarie 1918 Avramescu a fost numit în statul major al Diviziei 1 Vânători (ulterior transformată în Detașamentul Rășcanu), care a acționat între Prut și Nistru împotriva forțelor bolșevice. În toamna anului 1918 sunt reluate, pentru scurt timp, cursurile Școlii Superioare de Război. Aici Avramescu îl cunoaște pe maiorul Ion Țăranu, șeful Biroului 2 Contrainformații din Marele Stat Major.[4] La decretarea mobilizării și reintrarea României în război (noiembrie 1918) Avramescu este numit șef al biroului de informații al Corpului 3 Armată, fiind apoi transferat, pe aceeași funcție, la Corpul 5 (aprilie - noiembrie 1919). În toamna anului 1919 Avramescu a absolvit Școala Superioară de Război, fiind coleg de promoție (a 25-a) cu Aurel Aldea, Nicolae Macici și Ion Țăranu.[7]

Pentru apărarea frontierei de pe Nistru și oprirea pătrunderii agenților bolșevici, Marele Stat Major a înființat, în aprilie 1920, Comandamentul Trupelor de Est. În același timp a fost înființat și Comandamentul Trupelor de Vest - pentru frontiera cu Ungaria și Iugoslavia. În mesajul său de prezentare, generalul de divizie Alexandru Lupescu arăta: „M.S. Regele a binevoit a mă numi Comandant al tuturor trupelor din Basarabia, Bucovina și Moldova, constituite în Comandamentul Trupelor de Est, cu reședința la Iași.” În „ordinea de bătae” a Comandamentului Trupelor de Est îl găsim pe maiorul Gheorghe Avramescu ca șef al Biroului Informații.[8]

A îndeplinit până în 1932 diferite funcții de comandă în mai multe unități militare: Divizia 1 Vânători de munte, Divizia 10 Infanterie și Corpul 3 Armată, fiind avansat în această perioadă la gradele de locotenent-colonel (31 mai 1923) și colonel (31 martie 1929).[6] În 1 octombrie 1932 a fost numit șef al Biroului 6 transport al Marelui Stat Major, apoi a lucrat în cadrul Inspectoratului general al infanteriei și a îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie.[6] A fost avansat general de brigadă la 8 iunie 1935 și general de divizie la 8 iunie 1940.[6][9] A îndeplinit apoi funcția de comandant al Corpului Vânătorilor de munte (3 iunie 1941 - 5 octombrie 1943).

Al Doilea Război Mondial. Frontul de estModificare

 
Schiță cu dispunerea Corpului de Munte la 10 iunie 1941, anexă la Ordinul de operații nr. 17.

Comandant al Corpului de MunteModificare

La 9 iunie 1941 Avramescu a preluat efectiv comanda Corpului de Munte, care se găsea în Bucovina, în zona Putna, Rădăuți. Corpul de Munte fusese deplasat la granița de nord a Bucovinei în mai 1940 și retras la sud de noua linie de demarcație după ocuparea Bucovinei de Nord și a Basarabiei de către sovietici (28 iunie 1940). În ordinul de operații nr. 17 din 10 iunie, după prezentarea poziționării forțelor sovietice pe hartă (anexa 1), Avramescu precizează că „În situația actuală, Armata Sovietică are posibilitatea să treacă la atac în orice moment și va urmări probabil să cucerească Moldova. În aceste operațiuni, este de întrevăzut că acțiunea principală a inamicului, în zona Corpului de Munte, va fi concentrată pe următoarele direcțiuni: Storojineț - Gura Humorului, Storojineț - Valea Sucevei, Valea superioară a Moldovei.”[10]

Începând cu 20 iunie 1941 ora 12, Corpul de Munte a fost subordonat direct gen. von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germane. A doua zi, 21 iunie, ora 10, von Schobert a venit cu avionul la Gura Humorului, în punctul de comandă al Corpului de Munte și a dat următorul ordin verbal generalului Avramescu:

1. Mâine 22 iunie, ora 3:15, începe atacul contra rușilor, de la Finlanda și până la Marea Neagră; 2. Este absolut necesar ca, Corpul de Munte să execute incursiuni pentru a face prizonieri și pentru a cunoaște când rușii se vor replia; 3. Atacul Corpului de Munte cu totalitatea forțelor se va ordona la timp de Armata XI-a Germană; 4. Este necesar a se păstra secretul în mod absolut pentru ca surprinderea rușilor să fie totală.[10]

Eliberarea Bucovinei de NordModificare

Începutul războiului a găsit Corpul de Munte în defensivă între frontiera cu Ungaria și valea Siretului exclusiv, cu Brigada 4-a Munte, Brigada 1-a Munte și Divizia 7 Inf. dispuse pe un aliniament de 120 km - izvor Cârlibaba - izvor Putna - sud Rădăuți - La Zare 506, situat la 6-15 km sud de graniță. Brigada 2-a Munte se găsea în rezervă în zona Părtășești, Ilieșești, Gura Humorului. În perioada 22 iunie - 2 iulie, s-a pregătit trecerea la ofensivă prin incursiuni repetate, îngreunate de ploile torențiale care cădeau încontinuu. Acțiunile Diviziei 7 Inf. pe frontul Fântâna Albă - Tereblecea au determinat sovieticii să concentreze rezervele în acel sector pentru a bara calea cea mai scurtă către Cernăuți, neglijând oarecum zona muntoasă. Pe această situație s-a clădit manevra ulterioară a Corpului de Munte de a pătrunde în zona muntoasă și a cădea în zona Storojineț, în spatele rezistenței sovietice. La 29 iunie Avramescu dispune mutarea Brigăzii a 4-a (gen. Gh. Manoliu) din M-ții Moldovei Superioare în regiunea Vicovul de Jos, Horodnicul, în dreapta Brigăzii 1 (gen. Mihal Lascăr). După patru etape de marș, Brigada 4-a ajunge în dimineața zilei de 3 iulie la nord-vest de Rădăuți, gata de atac.[11]

În același timp, la ora 5 în dimineața zilei de 3 iulie, sosește în punctul de comandă de la Gura Humorului gen. Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a. Acesta anunță trecerea Corpului de Munte în subordinea Armatei a 3-a și ordonă începerea atacului la ora 15. În subordinea lui Avramescu au rămas Brigada 1-a și Brigada 4-a care trebuiau să înainteze pe direcția Storojineț - Cernăuți pentru a cădea în flancul și spatele sovieticilor care rezistau la Fântâna Albă - Tereblecea. Până seara zilei de 3 iulie, Brigada 1 a reușit să pătrundă cu 2 companii în Storojineț. Sovieticii s-au retras pe înălțimile de la nord de oraș, distrugând podul de peste Siret, incendiind o fabrică de cherestea și un depozit de alimente. Brigada 4-a, după marșul epuizant s-a odihnit câteva ore apoi a trecut frontiera și până seara a ajuns pe Siretul Mic între Pătrăuți și Suceveni.

În dimineața zilei de 4 iulie Avramescu desprinde un detașament din Brigada 4-a și-l îndreaptă pe direcția Cupca - Fântâna Albă către flancul și spatele sovieticilor care blocau înaintarea Diviziei 7. Atacul, produs la ora 8:30 duce la ruperea frontului, sovieticii începând retragerea la nord de Prut. În aceeași zi este consemnată sosirea gen. Ion Antonescu la Rădăuți, unde se mutase comandamentul Corpului de Munte. Avramescu și lt-col. Al. Chirchiu, șeful de stat major, erau plecați pe front, asistând la cucerirea Storojinețului:

Domnul General Ion Antonescu a rămas în Biroul Operațiilor circa una oră, unde cu multă atenție a luat cunoștință de toate detaliile operative din zona Corpului de Munte. (...) Între timp a sosit la P.C. și Domnul General Comandant al Corpului de Munte cu Șeful de Stat Major. După o scurtă expunere a situației, Domnul General Ion Antonescu, însoțit de Domnul General Al. Ioanițiu Șeful M.C.G., de Domnul General Avramescu, Comandantul Corpului de Munte (...) au plecat în automobile la Storojineț, localitate cucerită chiar în acea zi de către trupele Brigadei 1-a M. Munte. Masa de prânz s-a luat la popota ofițerilor Corpului de Munte, unde Domnul General Ion Antonescu a luat parte înconjurat de ofițerii Comandamentului.[10]

Pe 5 iulie la ora 17 au intrat în Cernăuți primele unități ale Corpului de Munte, Batalionul 3 VM și Batalionul 23 VM. În retragere, sovieticii au distruses toate podurile peste Prut, liniile telefonice și telegrafice. „În Cernăuți și în împrejurimi Rușii au distrus tot ceea ce ar fi putut contribui la potențialul de război al Armatei și la traiul populației. Este lipsă de electricitate și apă.” Trecerea peste Prut s-a făcut prin trei locuri improvizate Horecea, Ostrița (Brigada 4-a) și Revna (Brigada 1) în zilele de 5 și 6 iulie. Pe 7 iulie Brigada 4-a a ajuns la Nistru.

Brigada 2-a (gen. Ioan Dumitrache), care trecuse Prutul pe la Noua Suliță și se îndrepta spre Hotin, a fost trecută din nou sub comanda Corpului de Munte. A dus lupte grele cu ariergărzile Div. 164 sovietice, reușind asedierea Hotinului la 7 iulie, fiind supusă unui foc puternic de artilerie, tras de pe celălalt mal al Nistrului. În dimineața zilei de 8 iulie Avramescu se deplasează la Nedăbăuți, la punctul de comandă al Brigăzii 2-a și pune Divizionul 57 Artilerie Grea la dispoziția gen. Dumitrache. După anihilarea artileriei sovietice, Brigada 2-a ocupă în întregime Hotinul. A doua zi 9 iulie 1941, Avramescu și statul-major al Corpului de Munte au vizitat trupele Brigăzilor 2 și 4 iar la întoarcere Hotinul.[11]

Forțe sovietice identificate: Divizia 96 VM și Regimentul 92 Cazaci (în fața Brigăzii 4), Divizia 44 (244?) Inf., Divizia 60 Inf. și o Divizie de Cavalerie întărită cu multă artilerie și artilerie grea (în fața Diviziei 7 pe Siret), Regimentul 97 Grăniceri, Brigada 11 Moto-Mecanizată, Divizia 130 Inf. Moghilev, Diviza 164 Inf. Kamineț-Podolsky.[11]

Se încheia una din cele mai glorioase operațiuni ale Corpului de Munte care, într-o campanie fulger de patru zile împotriva a două corpuri de armată sovietice, parcurgând peste 150 km, a trecut Siretul apărat de inamic și Prutul umflat de ploi, a dat lupte grele în regiunea Fântâna Albă, Storojineț și Hotin, reușind eliberarea Bucovinei de Nord.

Forțarea Nistrului și străpungerea liniei fortificate StalinModificare
 
Fragment din Ordinul Special nr. 20 din 14 iulie 1941 referitor la pregătirea tehnică a trecerii Nistrului.
 
Batalioanele 1, 4 și 23 VM din Brigada 1 (gen. Lascăr) trec Nistrul și cuceresc prima linie de cazemate în dimineața zilei de 17 iulie 1941.

După ocuparea Hotinului, Corpul de Munte a început deplasarea spre est, prin nordul Basarabiei, în dreapta Nistrului. Datorită drumurilor desfundate de ploi, marșul de 100 km de la linia Hotin - Larga până în regiunea Voloșcovo - colonia Vișnievo a durat până la 12 iulie, când avangărzile Brigăzilor 1 și 4 au atins malul Nistrului. Misiunea Corpului de Munte era forțarea Nistrului de o parte și de alta a satelor Voloșcovo și Cozlov. În zona respectivă lățimea Nistrului era de 220m, iar  pe malul estic sovieticii dispuneau de lucrări betonate moderne dispuse pe trei linii în adâncime. Prima linie era dispusă chiar pe malul apei, a doua pe înălțimile care dominau fluviul, iar a treia pe platou, la 10-12 km în spate.


Generalul Avramescu a fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru priceperea deosebită, curajul, hotărîrea și inițiativa cu care a condus operațiunile de recucerire a Bucovinei, a județului Hotin, forțarea liniei fortificată a Nistrului și urmărirea inamicului în Ucraina până la Bug. Fiind permanent în apropierea executanților a fost tot timpul exemplu de curaj, sânge rece și voință neșovăelnică”.[12] Pentru realizările sale din această perioadă i s-a conferit, de asemenea, ordinul german Crucea de Fier clasele a II-a și I (29 iulie 1941).

A susținut înaintarea Armatei a 11-a germană, asigurându-i securitatea flancului stâng, și a participat la luptele din Crimeea și la cele pentru cucerirea Sevastopolului. Corpul vânătorilor de munte a fost subordonat Armatei a 11-a germane și comandantului acesteia, feldmareșalul Erich von Manstein. Pe parcursul anului 1941 unitățile române de vânători de munte au fost subordonate nemijlocit diverselor corpuri germane. Generalul Avramescu a protestat în legătură cu această situație și, ca urmare, vânătorilor de munte din subordinea sa le-a fost distribuit propriul sector de luptă în momentul asaltului final asupra Sevastopolului. Pentru faptele de arme din timpul campaniei din Crimeea, generalul Avramescu a fost avansat în 18 iulie 1942 la gradul de general de corp de armată și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a (1 septembrie 1942), Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofițer (29 iulie 1942) și Crucea Germană de Aur (25 octombrie 1942). În perioada următoare, generalul Avramescu nu a participat direct la lupte, rămânând încartiruit în Crimeea. În această perioadă a luat inițiativa organizării cantinei săracilor din Simferopol, unde erau hrăniți zilnic peste 2.000 de nevoiași.

Pe 12 octombrie 1943 Avramescu este evacuat de urgență din Crimeea, la Spitalul Militar Regina Elisabeta din București.[5] Cel care i-a salvat viața a fost sublocotenentul dr. Șerban Milcoveanu. Acesta și-a susținut diagnosticul de apendicită acută în fața superiorilor săi col. dr. Corneliu Stoian, comandantul Spitalului 7 Campanie din Simferopol, a col. dr. Marian, șeful serviciului sanitar al Corpului de Munte. Un avion de transport Heinkel i-a transportat la Nikolaev unde au aflat că spitalul și garnizoana fuseseră evacuate la Tiraspol. Cum diferența de zbor între Tiraspol și București era de doar 25 de minute, Milcoveanu alege Bucureștiul. Avramescu a fost așteptat de 22 de medici, în frunte cu g-ral dr. Mihail Capitanovici, care l-au consultat imediat, confirmând diagnosticul lui Milcoveanu: apendicită acută cu perforație și peritonită. A fost operat imediat de col. dr. Ion Gilorteanu care și-a făcut cruce, în sens că nu există nici o speranță și că bolnavul este condamnat. Seara, imediat după operație Avramescu a fost vizitat chiar de mareșalul Ion Antonescu.[13]

După convalescență, Avramescu a revenit pe frontul de est în Transnistria, la comanda Corpului 3 (Diviziile 5, 14 și 21 infanterie) la 18 ianuarie 1944. Corpul 3 se găsea în Transnistria având punctul de comandă la Tiraspol. Diviziile 14 și 21 apărau litoralul Mării Negre între limanul Nistrului și estuarul Bugului. La 22 februarie 1944 Avramescu a predat comanda Corpului 3 gen. Emanoil Leoveanu și a preluat comanda Corpului 6.[4]

Frontul din Moldova (mai - august 1944)Modificare

Corpul 6 avea garnizoana de reședință la Sibiu, de aici începând deplasarea către frontul din Moldova. La 2 mai 1944 comandamentul Corpului 6 s-a instalat la Negrești (jud. Vaslui), iar marile unități au fost dispuse pe poziția fortificată Traian - înălțimile de la sud și sud-vest de Iași, mai exact în sectorul Dealul Păun - Vest Voinești.[4] În cursul lunii mai, unitățile germane de tancuri au solicitat părăsirea poziției fortificate Traian și mutarea liniei frontului 25-30 km la nord, motivând că manevrabilitatea tancurilor este împiedicată de fortificații. „Cu toată obiecțiunile comandanților de pe front, cererea a fost satisfăcută și mișcarea a fost executată, spre marele dezavantaj al românilor, căci se părăsea o linie bine organizată pe Dealul Mare, ce prezenta spre inamic coaste râpoase până la 15 m înălțime, cu creste mascate de păduri, cu adăposturi de pământ pentru oameni, tuneluri pentru mitraliere etc. și se ocupa în schimb, dincolo de calea ferată Pașcani - Tg. Frumos, o poziție nefortificată, în câmpie, pe un glacis cu panta spre sud, a cărui creastă era ocupată de inamic.”[14]

Pe noua linie numită „Dacia”, unitățile Corpului 6 (Div. 18 Munte, Div. 5 Inf, Div. 76 germană) au ocupat sectorul de la nord de râul Bahlui la începutul lunii iunie 1944. Atunci au început și lucrările la sapă pentru realizarea tranșeelor. O hartă din 20 iunie 1944 arată că între linia Dacia și înălțimile Dealul Mare se găseau trei divizii germane de tancuri între Tg. Frumos și Iași (SS Totenkopf, 24 Panzer și Grossdeutschland) și încă două (23 Panzer și 14 Panzer) la sud de Iași - Ungheni.[15]

 
Diviziile germane pe frontul din Moldova la 20 iunie 1944, Tg. Frumos - Iași. Până la 20 august, toate cele cinci divizii blindate (SS, 24, GD, 23 și 14) au fost trimise pe frontul din Polonia.

La 1 iulie 1944 Avramescu l-a înlocuit la comanda Armatei a 4-a pe generalul Ioan Mihail Racoviță, plecat în concediu, numirea făcându-se la 1 august. Comandamentul Armatei a 4-a se găsea la Bacău. Pe 6 august, Avramescu raportează plecarea ultimei divizii germane de tancuri: „Raportăm că Divizia 14-a blindată germană a primit ordin de plecare pe frontul central. Și de această dată luarea diviziei s-a făcut fără un aviz prealabil, care ar fi dat Comandamentului putința de a aviza măsurile de luat. Aceasta este ultima unitate blindată germană din frontul Armatei a 4-a, care rămâne astfel complet lipsit de rezervă de blindate la est de Siret, pe rocada Tg. Frumos - Iași. Frontul de la Nord de această rocadă și-a avut rațiunea și puterea în reacțiunea mobilă a blindatelor care însumau inițial între Siret și Prut cinci divizii blindate germane.”[16] În fața iminentei ofensive sovietice, în dimineața zilei de 17 august, Avramescu îi transmite gen. Șteflea, care pleca la București: „Eu am aceeași credință că dacă nu se trece energic la poziția Traian care dă posibilitatea să se creeze rezerve și să se micșoreze fronturile actuale care trec de 15 km, vom avea un dezastru față de metodele și forța de atac a rușilor. În zadar se spune adevărul, n-are cine să-l înțeleagă.[16]

Pe 20 august 1944 a început ofensiva sovietică, Operațiunea Iași-Chișinău. În seara zilei de 22 august Avramescu transmite către Marele Stat Major: „Am onoare a vă ruga să interveniți la domnul mareșal pentru a fi desărcinat de la comanda Armatei a 4-a. (...) Azi domnul mareșal a dictat ordinul de retragere al Armatei a 4-a. (...) Mă găsesc la ora 20:40 și până la această oră nu s-a putut convinge Comandamentul german să se execute ordinul Domnului Mareșal. Mâine Armata 4-a, pusă cu grosul pe Siret, fără nicio posibilitate de a lupta, va fi decimată fără posibilitate de a fi salvată. Nu pot asista și acoperi acest dezastru al armatei.” Antonescu a aprobat demisia a doua zi 23 august 1944, numindu-l pe generalul Ilie Șteflea, la comanda Armatei a 4-a.

Frontul de vest. Comandant al Armatei a 4-aModificare

După arestarea lui Antonescu la 23 august 1944, generalul Avramescu a fost numit din nou la comanda Armatei a 4-a pe 29 august, în timp ce era la Sibiu. Comanda provizorie a fost exercitată de gen. Tătăranu, până la sosirea lui Avramescu la Târgoviște, în seara zilei de 31 august[17][16] când, conform Directivei operative nr. 51 a șefului Marelui Stat Major (gen. Gh. Mihail), Avramescu a anunțat începutul campaniei contra Ungariei: „La începutul primului minut al lunei septembrie se deschide pentru Armata 4 campania contra Ungariei pentru dezrobirea Ardealului cotropit în anul 1940 (...)”[16] De la Târgoviște, trecerea Carpaților s-a făcut pe traseul Dragomirești, Bran, Zărnești, Șercaia, Făgăraș, apoi Sibiu unde comandamentul Armatei a 4-a a ajuns pe 3 septembrie.[16]

Eliberarea ArdealuluiModificare

Directiva operativă nr. 51 era adresată direct comandanților Armatei 1 (Macici) și Armatei a 4-a (Avramescu) și stabilea ca Armata a 4-a să acționeze la est de linia Sibiu - Alba Iulia - Cluj - Zalău - Secuieni. Armata a 4-a a contracarat planurile Comandamentului German de a pune stăpânire pe vârfurile Carpaților Meridionali și a înaintat către Transilvania,[6] executând ample operațiuni ofensive care au culminat cu eliberarea întregului teritoriu ocupat de Ungaria Horthystă prin Dictatul de la Viena din 1940.[18] Pe 25 octombrie 1944 militarii români ai Armatei a 4-a au eliberat Careiul, ultima localitate românească aflată sub ocupație maghiară.[18] În ordinul de zi trimis trupelor generalul Avramescu omagia vitejia militarilor români:

„La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. Tineri și bătrâni ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu pieptul vostru ați făcut zăgaz de neînfrânt dușmanului care voia să ajungă la Carpați. (...) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul. (...) Încrezători în destinul neamului și luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viața, continuăm lupta strâns uniți în jurul steagului și tronului”.[18]

Ca o recunoaștere a meritelor sale, generalul Avramescu a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III-a, prin Decretul regal nr. 2.254 din 22 noiembrie 1944[19]:

„Pentru modul cum s'a distins în grelele lupte, dar încununate de succes, dela 5 Septemvrie-12 Octomvrie 1944, pentru eliberarea Ardealului de Nord, culminând la 11 Octomvrie, prin eliberarea orașului Cluj. Continuu în teren, în mijlocul trupelor, îmbărbătându-le, a dat dovadă de mare curaj personal și de o fermitate de caracter demn de toată lauda”.

Trupele comandate de generalul Avramescu au continuat luptele cu inamicii germani și maghiari, ajungând pe 1 noiembrie 1944 la râul Tisa, traversând cursul de apă către nord-vest și învingând apoi rezistența inamicului de pe valea Hernádului și din masivul Hegyálja pentru a ajunge la 17 decembrie 1944 la granița dintre Ungaria și Cehoslovacia.[18] Armata a 4-a a trecut pe teritoriul Cehoslovaciei, unde, la începutul anului 1945, pe o vreme geroasă, a purtat lupte grele pe un teren muntos.[18]

În cadrul colaborării cu Armata Roșie, Armata Română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizionare a trupelor din subordinea sa și de încredințarea unor misiuni de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează „sabotajului ofițerilor din vechiul regim”. De asemenea, generalul Avramescu s-a opus cu fermitate ordinelor comandamentului sovietic de a ataca în septembrie - octombrie 1944, la insistențele generalului Serghei Trofimenko, o puternică poziție germană pe pantele dealului Sângeorgiu; atacul frontal al diviziilor române s-a soldat cu mari pierderi omenești.

În această perioadă a apărut un raport cu privire la o pretinsă tentativă de dezertare a generalului Avramescu, poate pentru că ginerele său dezertase deja la germani. Conform memoriilor lui Gheorghe Mihail, generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, l-a chemat pe Avramescu pentru a-i arăta un denunț prin care se afirma că generalul Avramescu ar fi luat legătura cu trupele germane din fața sa. Dat fiind faptul că generalul Avramescu mai avea doar o lună până la atingerea vârstei de pensionare și urma să fie trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă la data de 8 februarie 1945, potrivit deciziei ministeriale nr. 1.659 din 22 septembrie 1944,[20] generalul Sănătescu i-a acordat la 11 ianuarie 1945 un concediu de 25 de zile. Gheorghe Avramescu a fost înaintat la gradul de general de armată în rezervă pe 9 februarie 1945, prin decretul nr. 221 din 31 ianuarie 1945.[21]

Comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareșalul Malinovski, a cerut însă reîntoarcerea generalului Avramescu la comanda trupelor române, pretextând că Armata a 4-a a pierdut 50% din capacitatea operativă după plecarea comandantului ei, lucru discutabil dată fiind competența noului comandant, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu. Astfel, generalul Avramescu a fost rechemat în activitate începând cu data de 9 februarie 1945 până la demobilizarea armatei, prin decretul nr. 403 din 14 februarie 1945.[22] Revenit la comandă la 19 februarie 1945, generalul Avramescu a condus cu succes luptele din prima fază a Operațiunii ZvolenBanská Bystrica din Slovacia.

Arestarea și dispariția generalului AvramescuModificare

Pe 2 martie 1945 Avramescu a fost chemat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice condusă de generalul Filip Jmacenko. Comandamentul se găsea în localitatea Divin, Slovacia. Avramescu a ajuns în jurul orei 17:45, împreună cu doi ofițeri, col. Dionisie Bădărău, fost șef al Centrului de informații H de pe frontul de est și mr. Miclescu, care avea toată documentația. Imediat ce au intrat în clădire au fost arestați toți însoțitorii rămași afară: jandarmul Țolu Achim, șoferii Blaga și Florea și încă un soldat. În clădire erau deja arestați generalul Nicolae Dragomir și translatorul Serghei Glavce, care sosiseră înaintea lui Avramescu. La etaj, Bădărău și Miclescu au fost dirijați într-o anticameră așa că Avramescu a intrat singur la gen. Jmacenko.[23] Cel mai probabil aici i s-a comunicat că este chemat de urgență la București pentru a fi numit ministru de război. Având în vedere propunerile din presă și înțelegerea sa cu regele Mihai, Avramescu nu a considerat această chemare ca fiind neobișnuită. Mai mult, la îndemnul ofițerului sovietic, a scris un bilet soției, spunându-i să plece a doua zi la București, cu familia, ca să asiste la ceremonie. Adela Avramescu i-a arătat acest bilet maiorului Negoescu a doua zi:

Draga mea, întrucât eu și Dragomir ne continuăm drumul spre București, unde vom primi posturi politice (eu Ministru de Război iar Dragomir Șef al Marelui Stat Major) tu, împreună cu toți ai noștri, veniți imediat la București. Mă găsiți la Căminul ofițerilor din Str. Cobălcescu și am nevoie de ținută cu fireturi pentru depunerea jurământului. Cu drag, Ghiță. P.S. Pentru ca să nu vă rătăciți prin Cehoslovacia și Ungaria, luați cu voi un ofițer de la comandament.” [24]

De la Divin, Avramescu, Dragomir, Glavce și Doroftei (șeful pazei, arestat și el între timp) au fost duși la alt comandament sovietic, în orașul Lučenec, fiecare în altă mașină. În Lučenec au stat câteva ore după care seara târziu s-a plecat spre Jaskiser, o mică comună la est de Budapesta unde funcționa secția SMERȘ a Frontului 2 Ucrainean. Avramescu stătea în prima mașină, un Buick, pe bancheta din spate, flancat de doi ofițeri sovietici iar în față, lângă șofer, se afla un general NKVD. În lumina farurilor, prin luneta mașinii, gen. Dragomir a putut vedea bereta de vânător de munte pe care o purta Avramescu. Când au ajuns la Jaskiser, Dragomir spune că sovieticii i-au arătat o gaură de glonț deasupra parbrizului și că l-a văzut pe Avramescu pe bancheta din spate, singur, cu bereta pe cap și că se aștepta ca și acesta să coboare. În această clădire, în prezent sediul primăriei din Jaskiser, Dragomir și Doroftei au stat aproximativ o săptămână, închiși în două camere alăturate de la etaj. Doroftei susține că, în primele zile auzea pașii lui Avramescu care tușea când trecea dimineața pe culoar.[23]

Bădărău și Miclescu au fost aduși seara la Tisovec, unde era comandamentul Armatei a 4-a, de către gen. sovietic Serstiuc, care a anunțat că generalii Avramescu și Dragomir au fost chemați de mareșalul Rodion Malinovski ca să-i felicite, iar de acolo urmează să plece în țară unde au fost numiți în posturi importante. Tot gen. Serstiuc a anunțat că noul comandant al Armatei a 4-a române va fi generalul Nicolae Dăscălescu, iar noul șef de stat major gen. Spirea.[23]

A doua zi, 3 martie 1945, în Lucenec, a fost arestat întreg convoiul care plecase spre țară, peste douăzeci de persoane, între care: soția generalului Adela Avramescu, fiica lui Felicia Sturdza și copilul ei Paltin de 11 luni, Mariana Basarabescu 6 ani, doica Maria Mocanu, Tatiana Glavce (soția translatorului), maiorul Grigore Negoescu, medicul slt. Alexandru Țățulescu, personal din Compania de Poliție și toți șoferii.

Adela Avramescu, Felicia Sturdza, cei doi copii Mariana și Paltin, doica, doctorul Țățulescu au fost trimiși în aceeași noapte tot la Jaskiser unde au ajuns în dimineața zilei de 4 martie. Au fost ținuți sub pază într-o casă. În noaptea de 5/6 martie pe la orele 1-2, Adela și Felicia au fost invitate la o discuție cu un general sovietic. În dimineața zilei de 6 martie, la ora 7, Felicia s-a sinucis într-una din camerele secției de anchetă, conform unui certificat medical descoperit de Paltin Sturdza 56 de ani mai târziu.[3]

Pe 21 martie, cu un avion Liberty care a decolat de pe aeroportul Szolnok, au fost trimiși la Moscova: Adela Avramescu, gen. Dragomir, Alexandru Doroftei, translatorul Serghei Glavce, medicul Țățulescu și Pop Ioan. În avion Alexandru Țățulescu purta mantaua cu revere roșii și cizmele generalului Avramescu.[25] Dragomir și Doroftei purtau uniformele lor românești cu gradele militare.

Deși cu siguranță înțelesese ce s-a întâmplat - comandantul armatei și peste douăzeci de oameni dispăruseră pur și simplu de zece zile - Gen. Dăscălescu, spre cinstea lui, a trimis telegrafic un raport complet către Marele Stat Major pe 12 martie 1945, în care menționează toate persoanele dispărute în zilele de 2 și 3 martie. Din motive necunoscute, raportul a fost înregistrat abia pe 6 iunie 1945.[26]

EpilogModificare

Cei trimiși la Moscova, după perioada de anchetă, au primit diverse condamnări fiind trimiși în diferite lagăre de muncă. Adela fost trimisă într-o localitate din Kazahstan de unde s-a întors în ianuarie 1956, odată toți ceilalți. Singurul care a rămas în URSS a fost medicul Alexandru Țățulescu. Copii, doica și Tatiana Glavce au fost reținuți într-o casă de lângă Budapesta de unde au revenit în țară la sfârșitul lunii martie 1945.

În vara anului 1963, ca răspuns la o solicitare a Ministerului de Justiție din același an, Crucea Roșie din URSS a trimis o adresă în care se specifica:

„Din câte ne este cunoscut, Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884 a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de orașul Iasbereni în timpul unui bombardament al aviației germane. Sus-numitul a fost înmormântat în cimitirul din Soshalom, un cartier al orașului Budapesta. Fiica lui Avramescu - Sturdza Felicia, născută în 1918, s-a sinucis la 6 martie 1945. Date despre locul unde este înmormântată sus-numita nu avem. (...) În același timp vă rugăm să informați despre aceasta soția generalului Avramescu - Avramescu Adela, care locuiește în București, pe str. Paleologu nr. 22, raionul „Tudor Vladimirescu” și să-i înmânați fotografia unde este înmormântat soțul ei.[27]

În fotografie este marcat un mormânt fără nicio cruce, piatră funerară sau alt însemn, ridicătura din pământ sugerând că fotografia a fost făcută imediat după înmormântare. Locul putea fi identificat după o piatra funerară din vecinătate.

La scurt timp, în septembrie 1963, Adela Avramescu a primit dreptul la pensia de urmaș, ca văduvă a generalului Gh. Avramescu. Cel care a sprijinit acest demers a fost Emil Bodnăraș, căruia Adela Avramescu îi trimisese un memoriu bine documentat despre activitatea soțului său în decembrie 1962.[28]

Tot atunci a început ancheta Direcției V-a și a Direcției de Contrainformații Militare pentru a elucida dispariția gen. Avramescu care a primit numele de cod ”Pământeanul”. Doi ofițeri, cpt. Florea Gh. și mr. Valase Gh. au condus cercetările, care par oprite brusc în ianuarie 1965.

Pe 23 octombrie 2000 rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost aduse din Ungaria în România și reînhumate, cu onoruri militare, în Cimitirul Militar din Cluj.

Așa cum se arată într-un articol apărut atunci din partea Corpului 4 Armată Teritorial: „Adevărata moarte a generalului nu se cunoaște nici până astăzi. Este foarte puțin probabilă versiunea prezentată de sovietici, mai ales date fiind împrejurările dispariției sale și aversiunile pe care cei pe care-i învinsese în Est le-au avut împotriva sa.”[29]

Regele Mihai, întrebat care au fost generalii în care a avut cea mai mare încredere, a răspuns: „În ce privește încrederea în generalii care reprezentau Armata română la acea vreme pot să spun că erau câțiva în care aveam mare încredere și care au mers până la sacrificiul suprem pentru Țară.” A numit apoi trei generali: Gheorghe Mihail, Gheorghe Avramescu și Aurel Aldea.[30]

DecorațiiModificare

ImaginiModificare

NoteModificare

  1. ^ Alesandru Duțu, Florica Dobre Drama generalilor români, p. 50.
  2. ^ CNSAS, Dosar A-1856, Declarație Dragomir 13.7.1964 Jilava
  3. ^ a b Paltin Sturdza, Conspiratori legionari și agenți sovietici împotriva generalului Avramescu, Dosarele Istoriei nr. 3(79) / 2003
  4. ^ a b c d Balanovici, Sergiu (). Generalul Gheorghe Avramescu. Quadrat. 
  5. ^ a b c d e Arhivele Militare Române, Fond 3042 Direcția Cadre Învățământ /74, Dosar 503, Memoriul original general Avramescu Gheorghe
  6. ^ a b c d e f Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 16.
  7. ^ Istoricul Școalei Superioare de Războiu 1889 - 1939. . 
  8. ^ Arhivele Militare Române, Fond 1694 Comandamentul Trupelor de Est
  9. ^ Decretul Regal nr. 1.928 din 7 iunie 1940 pentru înălțarea în grad a unor ofițeri generali, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.829.
  10. ^ a b c Arhivele Militare Române, Fond 355 - Corpul de Munte, Dosar 44
  11. ^ a b c Arhivele Militare Române, Fond 355 Corpul de Munte, Dosar 45
  12. ^ a b Decretul Regal nr. 2.886 din 17 octombrie 1941 pentru conferiri de ordine, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 248 din 18 octombrie 1941, partea I-a, p. 6.394.
  13. ^ Milcoveanu, Șerban (). Memorii. Pământul. p. 411 - 412. 
  14. ^ Kirițescu, Constantin (). România în al doilea război mondial. Univers Enciclopedic. 
  15. ^ Arhivele Militare Române, Fond 948, Dosar 842
  16. ^ a b c d e Arhivele Militare Române, ARRA Fond 4, Dosar nr. 35 (221), Jurnal Operații Armata 4-a august 1944
  17. ^ La 31 august 1944, ora 21:30, Armata 4-a a raportat către Marele Stat Major preluarea comenzii de către Avramescu (nr. 306069).
  18. ^ a b c d e Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 17.
  19. ^ a b Decretul regal nr. 2.254 din 22 noiembrie 1944 pentru conferire de Ordin Militar, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 273 din 24 noiembrie 1944, partea I-a, p. 7.595.
  20. ^ Decizia ministerială nr. 1.659 din 22 septembrie 1944 pentru treceri din oficiu în pozițiunea de rezervă, publicată în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 222 din 26 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.419.
  21. ^ Decretul regal nr. 221 din 31 ianuarie 1945 pentru înălțare în grad, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 33 din 10 februarie 1945, partea I-a, p. 938.
  22. ^ Decretul regal nr. 403 din 14 februarie 1945 pentru rechemări în cadrele armatei, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 38 din 16 februarie 1945, partea I-a, p. 1.099.
  23. ^ a b c CNSAS, Dosar A-1856, Declarații Dragomir, Glavce, Miclescu, Blaga, 1962 -1965
  24. ^ Negoescu, Grigore (). Cititorule, ia aminte!. OGGIE. p. 22. 
  25. ^ Vasile Buga, Martor în „cazul Avramescu”, Dosarele Istoriei nr. 5 (93) 2004
  26. ^ Armata a 4-a către M.St.M. nr. 317662 / 12.03.1945
  27. ^ CNSAS, Dosar A-1858, Adresa Crucea Roșie Sovietică
  28. ^ Arhivele Militare Romane, Fond 3030, Dosar 84
  29. ^ Mr. Teodor Incicaș, Un comandant de prestigiu al Armatei a IV-a s-a întros acasă, Adevărul de Cluj, octombrie 2000
  30. ^ Revista de Istorie Militară nr. 1-2 / 2008. „Interviu consemnat de g-ral maior dr. Mihail E. Ionescu”. 
  31. ^ Decretul Regal nr. 1.905 din 8 iunie 1940 pentru numiri de membri ai ordinului „Steaua României”, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.783.
  32. ^ Decretul Regal nr. 429 din 15 februarie 1945 publicat în M.O. anul CXIII, nr. 57 din 10 martie 1945

BibliografieModificare

  • Arhivele Militare Romane, UM 02405 Pitești, Memorii Bătrâni, - general Gheorghe Avramescu
  • A. Pandea, E. Ardeleanu, Românii în Crimeea, Editura Militară, 1995
  • A. Duțu, F. Dobre, „S-a mai dezlegat o enigmă în «cazul» Avramescu?”, în Magazin Istoric, mai 1997
  • A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1999
  • A. Duțu, M. Retegan, Război și societate, vol. 1, Editura RAO, 2000, ISBN 973-9460-29-1
  • Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, pp. 16-18.
  • P. Otu, „Cantina din Simferopol”, în Magazin Istoric, martie 1998

Lectură suplimentarăModificare

  • ***, În numele libertății și prieteniei, Editura Militară, București, 1970, vol. I, pp. 55, 61, 150, 156-157, 159, 163, 170, 175, 177, 180, 187, 192, 197-198; vol. II, pp. 63, 82, 85, 140.
  • ***, Pentru eliberarea patriei. Documente, extrase din presă, memorii cu privire la lupta poporului român pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist (23 august - 25 octombrie 1944), Editura Militară, București, 1972, pp. 153, 525, 623, 629, 649-651, 695.
  • ***, Mesajul patriotic al unor ordine de zi, Editura Militară, București, 1980, doc. nr. 17, 30-31, 55-56, 62, 67-70, 85, 97, 174, 175.

Legături externeModificare