Wikipedia

Haiducul de pe Ceremuș

film din 1960 regizat de Viktor Ivanov
Haiducul de pe Ceremuș

Afișul filmului
Rating
Genfilm istoric[*]​  Modificați la Wikidata
RegizorViktor Ivanov[*]​  Modificați la Wikidata
ScenaristLiubomîr Dmîterko[*]​
Viktor Ivanov[*]​  Modificați la Wikidata
StudioStudioul A. Dovjenko  Modificați la Wikidata
Director de imagineVadîm Illienko[*]​  Modificați la Wikidata
MuzicaVadîm Homoleaka[*]​  Modificați la Wikidata
DistribuțieAfanasi Kocetkov[*]​
Nataliia Naum[*]​  Modificați la Wikidata
Premiera  Modificați la Wikidata
Durata91 min.  Modificați la Wikidata
Țara Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste  Modificați la Wikidata
Limba originalălimba ucraineană
limba rusă  Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Haiducul de pe Ceremuș (în rusă Олекса Довбуш, transliterat: Oleksa Dovbuș) este un film istorico-biografic sovietic din 1960, regizat de Viktor Ivanov.[1][2] Scenariul filmului a fost scris de poetul, romancierul și dramaturgul ucrainean Liubomîr Dmîterko, împreună cu regizorul Viktor Ivanov.[1][2][3][4][5] Filmul este o epopee istorică populară, cu numeroase elemente folclorice, care încearcă să evidențieze importanța istorică a regiunii Carpaților pentru Ucraina și Uniunea Sovietică.[6]

Acțiunea filmului are loc la mijlocul secolului al XVIII-lea pe teritoriul Ucrainei Subcarpatice, care era stăpânit în acea vreme de Uniunea statală polono-lituaniană.[2][3][5][6] Haiducul Oleksa Dovbuș adună o ceată de răzvrătiți pe muntele Ciornohora și, după câteva incursiuni încununate de succes, reușește să-i ridice la luptă pe țăranii huțuli din Munții Carpați împotriva nobililor polonezi.[3][5] Moartea haiducului este învăluită în mister, iar o legendă ucraineană susține că Dovbuș ar mai trăi chiar și astăzi prin munții care i-au slujit de atâtea ori ca ascunzătoare.[3]

Filmul a fost produs în culori de Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev[3][7] și a fost difuzat atât în limba rusă, cât și limba ucraineană în cinematografele din Uniunea Sovietică.[8][9][10] El s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici, fiind vizionat de 22,7 milioane de spectatori.[2][11]

Rezumat modificare

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

În secvențele de început ale filmului se specifică următoarele: „Munții Carpați sunt ca niște riduri adânci pe fața bătrână a Pământului. Muntenii ucraineni, huțulii, au trăit aici din vremuri imemorabile. Toate aceste pământuri au făcut parte dintr-un stat unitar puternic numit Rusia Kieveană. Dar, în secolele următoare, nobilii feudali maghiari au ocupat Transcarpatia, iar magnații polonezi cea mai mare parte a ținuturilor ucrainene. Poporul ucrainean nu s-a supus. Huțulii carpatini iubitori de libertate s-au adunat în cete de răzvrătiți numite oprișki. La fel ca izvoarele de munte care curg libere, poporul și-a dezlănțuit furia din inima lui și i-a pedepsit fără milă pe asupritori. Cu 200 de ani în urmă această furie a avut în Munții Carpați un nume omenesc. Ea a fost numită Oleksa Dovbuș.”.[12][N 1]

La mijlocul secolului al XVIII-lea Oleksa Dovbuș devenise cunoscut ca haiduc, jefuindu-i pe cămătari de banii luați cu forța de la țărani și restituindu-i păgubiților. El întâlnește într-o noapte un răzvrătit bătrân, care fusese grav rănit într-o luptă cu oștile puternicului nobil local, pan Jabłoński.[6] Bătrânul îl recunoaște și îl roagă pe Dovbuș să-l îngroape după ce va muri, iar mai apoi să-i strângă din nou pe rebeli și să le ceară să-l urmeze, renunțând de bună voie din acel moment la familie, casă sau liniște sufletească până când poporul ucrainean va fi liber.[6] În ultimele sale clipe de viață, bătrânul smulge un fir de iarbă de pe viitorul său mormânt și i-l dă haiducului ca să-l protejeze de gloanțele oștilor nobilului.

Dovbuș adună o ceată de răzvrătiți pe muntele Ciornohora și, după ce-i supune unei grele încercări, îi convinge să jure că vor renunța la casă și la familie și vor lupta împreună pentru apărarea poporului ucrainean.[1][3][6][13] Acest jurământ îl determină pe Oleksa să o respingă pe Maricika, logodnica sa, care vruse să i se alăture. Aflând că s-a adunat o nouă ceată de haiduci, pan Jabłoński poruncește slujitorilor săi să confiște toate vitele din satul de origine al răzvrătiților pentru a-și putea plăti oștile.[5] Haiducii lui Dovbuș pătrund în conacul lui pan Jabłoński și intenționează să-l spânzure, dar renunță atunci când nobilul semnează un document prin care renunță la drepturile sale asupra pământurilor huțulilor.[6] În acest timp, Maricika este nevoită să se căsătorească cu un țăran huțul bogat pe nume Ștefan.[14] Căsătoria nu poate fi anulată, dar Oleksa și Maricika jură în aceeași noapte în mijlocul naturii că își vor rămâne credincioși unul altuia.

Pan Jabłoński nu-și respectă însă cuvântul dat și poruncește distrugerea caselor celor răzvrătiți și luarea ca prizonieri a sătenilor.[6][15] Huțulii care încearcă să-și apere avutul și libertatea sunt uciși, iar Dovbuș se jură că-i va răzbuna. Retras la un castel, Jabłoński se distrează împreună cu alți nobili și împușcă accidental un copil huțul, pe care-l folosise ca țintă vie.[15] Mânia lui Dovbuș crește, iar haiducii pun la cale un plan capcană. Astfel, Dovbuș îl anunță pe un preot ortodox că haiducii sunt alungați din munți de oștile poloneze și îl roagă să le pregătească un ospăț în acea noapte. Preotul îl anunță pe Jabłoński, care poruncește trimiterea oștilor în sat pentru a-i prinde pe haiduci, lăsând astfel castelul fără apărare. Dovbuș, care anticipase trădarea preotului, pătrunde cu haiducii în curtea castelului și îl spânzură pe Jabłoński, apoi incendiază castelul.[1][6][13][15] Haiducii se întorc în sat și cer localnicilor să i se alăture, făcându-i pe oștenii polonezi să fugă speriați.

Răscoala țăranilor huțuli se întinde în Munții Carpați.[1][13] Castelele nobililor sunt incendiate, iar nobilii își părăsesc moșiile și se refugiază la curtea voievodului Pșeremskîi, cerându-i să strângă o armată care să lupte cu ceata lui Dovbuș. Este anunțată o recompensă mare pentru cel care va contribui la prinderea haiducului Oleksa Dovbuș.[3] Au loc mai multe lupte, dar Oleksa scapă nevătămat.[1][2][13] Nobilii pun la cale o capcană pentru a-l ademeni pe Dovbuș în oraș: ei o capturează pe iubita lui, Maricika, o pun în lanțuri și o întemnițează într-un turn înalt aflat deasupra pieței centrale.[1][2][13][15] Oleksa pătrunde deghizat în orașul inamic pentru a o vedea pe Maricika și este prins de oștenii polonezi.[1][2][13][15] Vestea capturării lui Dovbuș ajunge în toate satele învecinate, iar huțulii coboară din munți, îl eliberează pe conducătorul haiducilor și o iau ca ostatică pe pana Jabłońska, sora voievodului Pșeremskîi.[1][2][6][13][15] Voievodul îi cere ofițerului Mațek să incendieze moșia marelui hatman Potocki, dând apoi vina pe Dovbuș și forțându-l astfel pe hatman să-i pună la dispoziție o armată de 3.000 de dragoni. Armata poloneză condusă de Pșeremskîi este prinsă însă în ambuscadă într-un defileu, iar haiducii declanșează o avalanșă de bolovani asupra militarilor.

Ceata haiducilor se risipește odată cu venirea iernii: majoritatea țăranilor se întorc la casele lor, cazacul Mîhailo pleacă în Ucraina pentru a aduce întăriri, iar țăranul polonez Iuzef (Józef) este trimis să negocieze cu Pșeremskîi eliberarea panei Jabłońska în schimbul Maricikăi și a celorlalți huțuli arestați. Pșeremskîi refuză târgul, iar Iuzef este împușcat. Este conceput un nou plan pentru prinderea lui Dovbuș: ofițerul Mațek o eliberează pe Maricika și o aduce la casa soțului ei, Ștefan, cerându-i acestuia să-l anunțe pe haiduc ca să o elibereze pe pana Jabłońska și apoi să-l ucidă după eliberarea femeii nobile. Dovbuș coboară în sat pentru a o lua cu el pe Maricika, fiind urmat de la distanță de ceilalți haiduci care vor să-l protejeze, iar în lipsa lor pana Jabłońska fuge după ce-l mituiește pe haiducul Kleam.[15] Anunțat că pana Jabłońska a scăpat, Ștefan îl împușcă pe Oleksa atunci când haiducul vine să-și ia iubita.[1][2][6][13][15] Dovbuș își dă seama că va muri și cere tovarășilor săi credincioși să-l ducă pe Ciornohora pentru a arunca o ultimă privire asupra Munților Carpați.[1][2][13][15] Soarele răsare din nou, iar primele lui raze luminează silueta lui Dovbuș aflată în vârful muntelui.[1][13] Dovbuș, susținut de Maricika, dispare dincolo de linia orizontului.[12]

Distribuție modificare

Producție modificare

Popularitatea haiducului modificare

 
Portret vechi al haiducului Oleksa Dovbuș

Haiducul huțul Oleksa Dovbuș a devenit în timp unul dintre cei mai faimoși luptători pentru libertate ucraineni, fiind diferit de tâlharii obișnuiți prin faptul că a alcătuit manifeste și apeluri adresate nobililor și oamenilor simpli[8][9] și fiind comparat în prezent cu Robin Hood.[5][8][9] Numele său, care a stârnit panică în rândul proprietarilor de pământ din Munții Carpați, este menționat atât în documentele istorice, cât și în numeroase cântece populare care s-au transmis din generație și generație, precum „Oi popid hai zelenenkîi” (Ой попід гай зелененький), care este foarte iubit în regiunea huțulilor.[8][9]

Cu toate că scriitori ucraineni vestici precum Ivan Franko, Iuri Fedkovîci și Hnat Hotkevîci au acordat atenție isprăvilor lui Dovbuș în operele lor literare, numele haiducului era aproape necunoscut în Ucraina de Est (teritoriu aflat sub stăpânirea Imperiului Rus) și apoi în Ucraina Sovietică, cu toate că Dovbuș se încadra perfect în tipologia eroilor luptei de clasă.[17] Primul roman despre Oleksa Dovbuș, Oprîșkî (Опришки), a fost scris de autorul galițian Volodîmîr Gjîțkîi (1895–1973) și a fost publicat abia în anul 1932 la Harkov, capitala de atunci a RSS Ucrainene, dar a fost interzis un an mai târziu, după arestarea scriitorului ca „inamic al poporului”.[17]

Prima încercare de ecranizare modificare

Primul cineast care a avut ideea realizării unui film despre Oleksa Dovbuș a fost artistul ucrainean Ivan Kavaleridze, care a încercat să regizeze în 1937 un film intitulat Oleksa Dovbuș (Олекса Довбуш) după propriul scenariu.[17] Rolul principal a fost oferit mai întâi celebrului actor ucrainean Stepan Șagaida, iar apoi, după arestarea lui Șagaida de către NKVD, urma să i se ofere actorului rus Boris Andreev.[17] Proiectul a fost însă oprit de autoritățile culturale sovietice, iar regizorului i s-a cerut să regizeze filmul Bogdan Hmelnițki, după scenariul lui Oleksandr Korniiciuk.[17]

Povestea lui Oleksa Dovbuș a devenit dintr-o dată semnificativă după invazia sovietică în Polonia din toamna anului 1939.[17] Cineastul ucrainean Oleksandr Dovjenko, directorul artistic al Studioului Cinematografic din Kiev, care venise în Galiția pentru a filma documentarul propagandistic Eliberarea (în rusă Освобождение, în ucraineană Визволення) a admirat peisajul montan al satului huțul Jabie (azi orașul Verhovîna din regiunea Ivano-Frankivsk)[5][17] și a revitalizat ideea realizării unui film despre Dovbuș.[5][8][9][17] El i-a implicat în acest proiect pe poetul, romancierul și dramaturgul ucrainean Liubomîr Dmîterko (ca scenarist) și pe actorul și pedagogul ucrainean Amvrosii Bucima (ca regizor).[17] În timpul scrierii scenariului, Bucima a primit rolul principal în filmul propagandistic Vânt dinspre Est (Ветер с востока, 1941), iar sarcina de regizare a filmului despre Dovbuș i-a fost atribuită regizorului Mîkola Krasii, care a fost trimis în Galiția pentru a aduna materiale care să fie folosite în producerea filmului.[17]

 
Munții Carpați la Verhovîna

Între timp, Kavaleridze s-a certat cu Korniiciuk și a abandonat realizarea filmului Bogdan Hmelnițki, așa că Dovjenko i-a propus în octombrie 1940 să regizeze el filmul despre Dovbuș.[17] Scenariul lui Dmîterko i-a plăcut lui Kavaleridze, care a acceptat să regizeze el filmul și i-a distribuit în rolurile principale pe actorii Ivan Kostiucenko (Dovbuș), Stefania Stadnîkivna (Dzvinka) și Iaroslav Ciuperciuk (Varțaba), șeful grupului de balet al Ansamblului de Stat de Cântece și Dansuri Huțule.[17] Echipa de filmare formată din aproximativ 50 de persoane s-a deplasat în primăvara anului 1941 în satul Jabie (azi orașul Verhovîna) pentru turnarea filmului Cântec despre Dovbuș (în rusă Легенда о Довбуше, în ucraineană Пісня про Довбуша), realizat de Ivan Kavaleridze după scenariul scriitorului ucrainean Liubomîr Dmîterko.[5][8][9][17] Au fost selectați figuranți pentru interpretarea țăranilor locali în scenele de masă, iar regizorul s-a declarat încântat atunci când a văzut că ei au experiență, ca urmare a faptului că apăruseră anterior în filmul polonez Przybłęda (1933), alături de vedetele Ina Benita și Stanisław Sielański.[17]

Filmările au început în 14 iunie 1941 și s-au desfășurat nesatisfăcător, potrivit mărturiei lui Kavaleridze,[17] iar în a noua zi au trebuit să fie întrerupte în urma atacării Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă.[5][8][9][17] Bărbații care aveau vârsta militară s-au prezentat la autoritățile militare pentru a fi înrolați în armată, în timp ce restul membrilor echipei (formată din 27 de persoane) s-au deplasat către Kiev, dar au fost reținuți de militarii germani care i-au considerat inițial „un grup de recunoaștere”.[17] Situația s-a lămurit curând și cei reținuți au fost eliberați, dar filmul a fost confiscat.[17] Kavaleridze a intrat ulterior în dizgrație și nu a mai filmat până la sfârșitul anilor 1950, iar Studioul de film din Kiev a acordat prioritate altor subiecte.[17]

Interesul față de figura haiducului Dovbuș a crescut în anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial.[17] Au apărut romanul istoric Oleksa Dovbuș (Олекса Довбуш, 1945) al lui Ivan Erofeiiv, poemul dramatic Oleksa Dovbuș (Олекса Довбуш, 1946) al lui Leonid Pervomaiskîi, baletul Hustka Dovbușa (Хустка Довбуша, muzică de Anatoli Kos-Anatolskîi, libret de P. Kovînev, 1951) și opera Dovbuș (Довбуш, 1955) a lui Stanislav Liudkevîci.[17]

Reluarea proiectului modificare

Proiectul realizării filmului a fost reluat abia după aproape 20 de ani,[8][9] odată cu dezghețul ideologic ce a avut loc după moartea lui Stalin, și a reprezentat unul dintre primele semne ale renașterii culturale ucrainene din anii 1960, prevestind viitoarea capodoperă a cinematografiei mondiale, Umbrele strămoșilor uitați (1964) al lui Serghei Paradjanov, care a prezentat, de asemenea, viața huțulilor.[8][10] În primăvara anului 1959 a avut loc o întâlnire între ministrul ucrainean al culturii Rostîslav Babiiciuk⁠(en)[traduceți], reprezentanții Uniunii Cineaștilor din RSS Ucraineană (Спілка працівників кінематографії УРСР, СПКУ, SPKU) și reprezentanții Studioului Cinematografic „A. Dovjenko”, în cadrul căreia s-a discutat necesitatea creșterii calității filmelor ucrainene.[11] Au fost selectate zece filme care să fie produse pentru viitoarea Decadă a literaturii și artei ucrainene (Декада украинской литературе и искусства), ce urma să aibă loc la Moscova în noiembrie 1960.[11] Au fost produse până la urmă doar opt filme, printre care: Roman și Francesca⁠(uk)[traduceți] (Роман і Франческа, regizat de Volodîmîr Denîsenko⁠(uk)[traduceți]), Haiducul de pe Ceremuș (Олекса Довбуш, regizat de Viktor Ivanov⁠(uk)[traduceți]) și Prețul sângelui⁠(uk)[traduceți] (Кров людська — не водиця, regizat de Mîkola Makarenko⁠(uk)[traduceți]), care au atras fiecare peste 20 de milioane de spectatori în cinematografele sovietice.[11]

În acea vreme cineaștii ucraineni erau presați să realizeze filme cu teme contemporane, așa cum reiese din discuțiile purtate cu privire la Haiducul de pe Ceremuș în consiliul artistic al Studioului „A. Dovjenko”, filmele cu temă istorică nefiind considerate prioritare de către autoritățile culturale ucrainene.[18] Cu toate acestea, realizarea unui film despre haiducul Oleksa Dovbuș s-a datorat probabil și faptului că în 1959 a avut loc a douăzecea aniversare a „reunificării” regiunilor vestice cu RSS Ucraineană și, prin urmare, cu Uniunea Sovietică.[19]

Haiducul de pe Ceremuș a fost produs în culori de compania sovietică Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev și a fost regizat de cineastul ucrainean Viktor Ivanov.[1][2][3][4][5][7] Scenariul filmului, inspirat de evenimente istorice, a fost refăcut de Liubomîr Dmîterko, împreună cu regizorul Viktor Ivanov.[1][2][3][4][5][17] Cei doi coscenariști au beneficiat de consultanța științifică a istoricului Volodîmîr Hrabovețkîi⁠(uk)[traduceți] (1928–2015), cercetător specializat în istoria Ucrainei de Vest la Departamentul de Istorie a Ucrainei al Institutului de Științe Sociale al Academiei de Științe a URSS⁠(uk)[traduceți] de la Liov, care pregătea atunci o teză de doctorat despre oprîșkî și Dovbuș.[5]

Scenariul filmului se supune rigorilor realismului socialist: personajul principal dobândește o conștiință socială și se transformă dintr-un haiduc local într-un conducător revoluționar pentru drepturile poporului.[12] Autorii identifică o legătură istorică între ucrainenii din ținuturile estice și cei din regiunile vestice prin prezența cazacului zaporojean Mîhailo, permițând asocierea luptelor de eliberare ale haidamacilor și oprișkilor.[12][19] Este evidențiată în același timp o antiteză tipică filmelor western între eroul popular ucrainean, cu abilități de luptă extraordinare și o perspectivă morală virtuoasă, și nobilimea poloneză decadentă și brutală; cele două forțe antitetice se confruntă într-o zonă îndepărtată aflată la granițele a două state (Polonia și Rusia).[20] Cercetătorul american Joshua First susține că regizorul Viktor Ivanov a încercat să realizeze o imitație a westernurilor anilor 1930–1940, adaptată contextului social-istoric al relațiilor ruso-poloneze de la mijlocul secolului al XVIII-lea.[21]

Rolurile principale au fost atribuite actorului rus Afanasi Kocetkov (Dovbuș) și actriței ucrainene Nataliia Naum (Maricika), originară din regiunea istorico-etnografică Boikivșciîna.[8][9] Au fost cooptați doar doi membri ai distribuției filmului vechi: Iaroslav Ciuperciuk (care a primit un rol secundar: haiducul cântăreț Veselciuk și s-a ocupat de coregrafia secvențelor de dansuri) și Stefania Stadnîkivna (care a jucat un rol minor și nici nu a fost trecută în distribuție).[17]

Filmări modificare

 
Panorama orășelului Verhovîna

Filmările au avut loc în anul 1959 și s-au desfășurat în orășelul Verhovîna,[8][9][17][15] în satul vecin Krîvorivnea,[8][9][17] în orășelul Rahău,[15] precum și în orașul Liov.[8][9][17][15] Unul din locurile cheie de filmare a fost cătunul Jabievskîi Potik (în ucraineană Жаб’євський потік) de la periferia orășelului Verhovîna, unde au fost filmate câțiva ani mai târziu mai multe scene ale filmului Umbrele strămoșilor uitați, regizat de Serghei Paradjanov.[22] Au fost 105 zile de filmare, dintre care: 32 de zile la Liov, 36 de zile la Verhovîna și 37 de zile la Rahău.[15] Această durată de filmare a fost destul de mare, cu toate că a reprezentat abia puțin peste jumătate din timpul petrecut în regiune de echipa lui Paradjanov.[15]

Unii localnici huțuli au făcut figurație în film, apărând în scenele de grup (fără a fi menționați pe generic)[15] și luând parte ulterior la realizarea filmelor Umbrele strămoșilor uitați (1964) al lui Paradjanov și Annîcika (1968) al lui Borîs Ivcenko.[23] Filmul include mai multe instrumente muzicale specifice regiunii locuite de huțuli precum trembita⁠(en)[traduceți], floiara⁠(en)[traduceți] și drâmba, care vor fi folosite și în filmul lui Paradjanov[15] pentru a spori tensiunea dramatică.[24]

Director de imagine a fost Vadîm Illienko,[1][2][4][8] reprezentant al unei celebre familii de operatori de film ucraineni[8][9] și fratele mai mare al lui Iuri Illienko (care a fost directorul de imagine al filmului Umbrele strămoșilor uitați).[15][25] Decorurile au fost proiectate de Viktor Mîhulko, iar muzica a fost compusă de compozitorul ucrainean Vadîm Homoleaka[1][2][4] și interpretată de Orchestra Simfonică de Stat a URSS,[8][9] sub bagheta dirijorului Veniamin Tolba. Coloana sonoră originală a filmului este în limba ucraineană.[9] Vocile actorilor au fost dublate ulterior în limba rusă pentru o versiune mai scurtă, cenzurată, a filmului.[10][26] Lungimea peliculei este de 2.478 de metri.[1]

Recepție modificare

Lansare modificare

Haiducul de pe Ceremuș a fost lansat pe 14 noiembrie 1960 în Uniunea Sovietică,[1][2][27] a fost difuzat în două versiuni: atât în ​​limba rusă, cât și în limba ucraineană[9][10] și s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici.[2][11] A fost vizionat în cinematografele sovietice de 22,7 milioane de spectatori.[2] Succesul filmului a determinat distribuirea sa și în alte țări, printre care Republica Democrată Germană (premieră TV în 16 august 1963 la DFF 1).[28]

Premiera filmului în România a avut loc în decembrie 1960;[7][29] filmul a rulat în perioada următoare în unele cinematografe bucureștene precum Lumina (decembrie 1960 – ianuarie 1961),[30][31] Flacăra și Donca Simo (decembrie 1960),[30][32] Înfrățirea între popoare, Gh. Doja și Libertății (decembrie 1960),[33][34] Olga Bancic (ianuarie 1961),[31][35] V. Roaită și 30 Decembrie (ianuarie 1961),[36][37] Grivița și Arta (ianuarie 1961),[38][39] Tineretului și G. Bacovia (ianuarie 1961),[40][41] Barbu Delavrancea (ianuarie–februarie 1961)[42][43] ș.a., dar și în unele cinematografe din alte orașe (de exemplu, la Petroșani,[3] Târgu Mureș,[44] Reghin,[45] Târnăveni[46] și Odorheiu Secuiesc[47]), inclusiv până în noiembrie 1964,[48] și a fost difuzat în premieră de Televiziunea Română în ziua de sâmbătă 18 martie 1961.[49]

Huțulii din Verhovîna au văzut o versiune a filmului dublată în limba rusă și au avut un mare șoc când au auzit toate personajele vorbind rusește.[50] Dialectul huțul a fost auzit pentru prima oară într-un film abia câțiva ani mai târziu în Umbrele strămoșilor uitați (1964) al lui Serghei Paradjanov.[50] Cu toate acestea, numeroși localnici huțuli consideră că filmul Haiducul de pe Ceremuș conține cea mai bună reprezentare a comunității lor, fiind mai ușor de înțeles decât Umbrele strămoșilor uitați.[51]

Haiducul de pe Ceremuș a popularizat pitorescul regiunii locuite de huțuli, făcându-i pe alți doi cineaști să filmeze acolo în următorul deceniu: Serghei Paradjanov a filmat Umbrele strămoșilor uitați (1964) după nuvela omonimă a lui Mîhailo Koțiubînskîi, iar Borîs Ivcenko a turnat drama de război Annîcika (1968).[17][23][52] În perioada modernă au fost realizate alte două filme despre viața haiducului Oleksa Dovbuș: Legenda Carpaților (Легенда Карпат, 2018, r. Serhii Skobun) și Dovbuș (Довбуш, est. 2022, r. Oles Sanin).[17]

Aprecieri critice modificare

Critici formulate la momentul apariției modificare

Recenziile critice de la momentul apariției filmului au fost destul de reci, în ciuda succesului comercial înregistrat.[21] Reproșul cel mai des vehiculat a vizat narațiunea „tradițională”, pe care criticii sovietici au asociat-o probabil cinematografiei din perioada stalinistă.[21] Nina Ignatieva⁠(ru)[traduceți] a scris într-o cronică publicată în ianuarie 1961 în revista Iskusstvo kino că în timp ce „strădania pentru o înălțare poetică [...] este în general asociată cu creațiile cinematografiei ucrainene, ea conferă uneori filmelor o imagine «dulceagă» și falsă”, aducând ca argument povestea de dragoste siropoasă, cavalcadele și cadrele „nesfârșite” cu stânci abrupte.[21][53] Intriga este „tradițională” în „sensul cel mai stupid al cuvântului”, considera Ignatieva, dar, cu toate acestea, filmul atrăgea interesul spectatorilor prin „pitorescul vieții huțule și unicitatea naturii carpatine”.[21][53] Alți critici au constatat reprezentarea în film cu acuratețe (sau, dimpotrivă, fără acuratețe) a lumii exotice a huțulilor, potrivit percepției proprii.[54]

 
Cineastul Serghei Paradjanov a susținut „lipsa de autenticitate etnografică” a filmului

Cineastul sovietic Serghei Paradjanov, regizorul filmului Umbrele strămoșilor uitați (1964), a intervenit câțiva ani mai târziu în dezbaterea cu privire la autenticitatea reprezentării vieții huțulilor în Haiducul de pe Ceremuș, remarcând caustic:

Discursul cinematografic sovietic se schimbase însă în cursul anilor 1960, fiind abandonate clișeele vechi ale realismului socialist (orientarea tradițională pe dezvoltarea intrigii și a psihologiei personajelor) și urmărindu-se crearea unui aspect tot mai „poetic” al filmelor.[54] Schimbarea concepțiilor estetice a impus judecarea filmelor nu numai în funcție de convenția narativă, ci și de forța vizuală a imaginilor.[54] Forța estetică rezidă în „obiectul autentic”, susținea Paradjanov, indiferent că era vorba de un om sau de un anumit obiect.[54][56] Paradjanov a evidențiat în mod deosebit lipsa de autenticitate a limbii vorbite în filmul Haiducul de pe Ceremuș și a susținut că huțulii din film trebuiau să vorbească propriul lor dialect, în ciuda dificultăților de înțelegere pentru spectatori.[55][57] În schimb, în ciuda prezenței ocazionale a unor expresii dialectale, majoritatea dialogurilor din filmul lui Ivanov sunt rostite în limba rusă literară.[58] În plus, sunetele scoase de instrumentele muzicale tradiționale ale huțulilor (trembita⁠(en)[traduceți], floiara⁠(en)[traduceți] și drâmba) sunt acompaniate cu muzica simfonică caracteristică filmelor clasice.[58]

Opinii critice actuale modificare

Criticii din epoca modernă au identificat o serie de asemănări între Haiducul de pe Ceremuș și Umbrele strămoșilor uitați: realizarea filmărilor în aceeași regiune etnografică ucraineană, prezentarea obiceiurilor și portului popular al huțulilor, folosirea ca acompaniament a unor instrumente muzicale specifice acestei regiuni, participarea localnicilor huțuli ca figuranți, modurile similare de filmare a scenelor de grup (în care camera de filmat pare să prindă viață și să ia parte la acțiune) etc.[59] Există însă o diferență evidentă între cele două filme: în timp ce Haiducul de pe Ceremuș prezintă lupta de eliberare națională a țăranilor ucraineni din regiunea carpatică, subliniind legătura lor strânsă cu ucrainenii din zona Niprului, Umbrele strămoșilor uitați este o monografie etnografică a spațiului carpatic.[60] Vorbele huțulilor rostite în dialectul lor propriu se aud pentru prima dată abia în filmul lui Paradjanov.[61]

În ciuda criticilor formulate în trecut, filmul lui Viktor Ivanov este elogiat astăzi pentru reprezentarea cu autenticitate a unor scene cu caracter etnografic din viața huțulilor.[8][10] Criticii ucraineni au fost impresionați de peisajele carpatice pitorești surprinse de peliculă, de costumele autentice ale personajelor și de interpretarea de calitate superioară a actorilor.[8][10] Principalele obiecții ale criticilor actuali au vizat angajamentul ideologic al scenariului,[8][17] evident în mod clar în idealizarea imaginii răzvrătiților și în înfățișarea reprezentanților nobilimii și ai bisericii într-o lumină aproape exclusiv negativă, precum și diferențele semnificative între unele fapte relatate în film și realitățile istorice.[8]

Haiducul de pe Ceremuș „consemnează imboldul pentru «unificare» în secolul al XVIII-lea”, afirma cercetătorul american Joshua First.[12][19] Realizatorii filmului încearcă să sugereze că „unificarea” ținuturilor vestice cu ținuturile estice ale Ucrainei a fost un „proces organic și, prin urmare, neproblematic”, deși realitatea a fost alta.[19] Jumătate din pământurile poloneze obținute în 1939 de Uniunea Sovietică în urma anexării Galiției și Volîniei au fost împărțite țăranilor, iar cealaltă jumătate a fost atribuită colhozurilor și sovhozurilor organizate de stat.[62] Țăranii au fost presați ulterior să-și înscrie pământurile nou dobândite în colhozuri, iar cei care s-au opus au fost arestați și deportați. Peste 1 milion de țărani (între 1.170.000 și 1.250.000 de persoane, potrivit estimărilor) din vestul Ucrainei au fost deportați în perioada 1939–1940 în Siberia și în republicile sovietice din Asia Centrală.[63][64] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial o parte din ucrainenii din regiunile vestice s-au alăturat Armatei Insurecționale Ucrainene, care lupta pentru independența Ucrainei, și au fost supuși începând din 1944 unei „campanii brutale de represiune” a Armatei Roșii.[63][65]

Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films descrie succint acest film: „Viața legendarului Oleksa Dovbuș, care a condus lupta pentru libertate a ucrainenilor împotriva nobililor polonezi în secolul al XVIII-lea.”.[28]

Versiune digitizată modificare

Prima versiune digitală a filmului a fost realizată și pusă la dispoziția publicului larg doar în limba rusă, deși coloana sonoră originală era în limba ucraineană.[8][9][10] Restauratorii Centrului Național de Film „Oleksandr Dovjenko” au reușit să găsească fonograma autentică în limba ucraineană a filmului în Fondul de Film Mariupol și au digitizat-o în noiembrie 2015,[8][10] la cererea organizației publice „Pidkova” a Consiliului Local Liov.[8] Cu toate acestea, banda sonoră în limba ucraineană a fost adăugată versiunii cenzurate în limba rusă cu durata de 75 de minute, deși Oficiul Regional de Distribuție a Filmelor din Liov deținea versiunea originală necenzurată cu durata de 91 de minute, care avea cu 15 minute mai mult decât versiunea cenzurată în limba rusă.[8][10] Proiecția filmului cu coloana sonoră originală în limba ucraineană a avut loc miercuri, 11 noiembrie 2015, cu ocazia Zilei Limbii și Literaturii Ucrainene, în Palatul Artelor din Liov, un eveniment similar având loc în ziua următoare la Cinematograful „Lira” din Kiev.[8]

Versiunea ucraineană completă (91 de minute, nu 75 de minute) nu a fost încă digitizată și făcută accesibilă publicului larg.[8][10]

Locuri de filmare modificare

Notă explicativă modificare

  1. ^ Versiunea ucraineană a acestui text este un pic diferită: „Munții Carpați sunt ca niște riduri adânci pe fața bătrână a Pământului. Din cele mai vechi timpuri, aici au locuit copiii unei singure mame Ucraina până când nobilii polonezi, austrieci, unguri și valahi au pus mâna pe acest pământ, l-au sfâșiat și l-au împărțit între ei. Câtă suferință au experimentat frații noștri eroi în captivitate, dar nu au cedat și nu au fost anihilați. Mânia a fost săpată din inimile oamenilor, ca acele izvoare din stâncile de munte, și a coborât ca o sabie fără milă asupra capetelor asupritorilor. Acum două sute de ani, această furie avea un nume uman. I s-a spus Oleksa Dovbuș.”. Astfel, textul versiunii rusești susține că ținuturile carpatice au fost o parte componentă a Rusiei Kievene din secolul al IX-lea până în secolul al XIII-lea, întărind legătura Ucrainei cu Rusia, în timp ce textul versiunii ucrainene are un caracter naționalist explicit: el identifică existența unei națiuni ucrainene premoderne și enumeră națiunile asupritoare. Vezi en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 147.

Note modificare

  1. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am ru Всесоюзный государственный фонд кинофильмов, Советские художественные фильмы. Аннотированный каталог, vol. 4 (1958–1963), Iskusstvo, Moscova, 1968, p. 184.
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q ru „Олекса Довбуш (1959) – Информация о фильме”, Кино-Театр.Ру, accesat în  
  3. ^ a b c d e f g h i j ***, „Haiducul de pe Ceremuș”, în Steagul roșu, organ al Comitetului orășenesc P.M.R. Petroșani și al Sfatului popular orășenesc, anul XIII, nr. 3568, duminică 2 aprilie 1961, p. 2.
  4. ^ a b c d e ru Андрей Викторович Караулов [Andrei Viktorovici Karaulov], Олег Борисов, Искусство, Moscova, 1993, p. 313.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 99.
  6. ^ a b c d e f g h i j en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 146.
  7. ^ a b c ***, „Pe ecranele Capitalei”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5020, duminică 18 decembrie 1960, p. 3.
  8. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z uc „У Львові й Києві днями покажуть україномовний оригінал фільму "Олекса Довбуш"”, Gazeta.ua, , accesat în  
  9. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q uc „У Львові покажуть фільм «Олекса Довбуш» українською. Де переглянути?”, Tvoemisto.tv, , arhivat din original la , accesat în  
  10. ^ a b c d e f g h i j uc Ігор Саджениця [Ihor Sadjenițea] (), „Українське озвучення фільму «Олекса Довбуш» стало доступне онлайн”, Tvoemisto.tv, arhivat din originalul de la , accesat în  
  11. ^ a b c d e en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 70.
  12. ^ a b c d e en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 147.
  13. ^ a b c d e f g h i j ru „Олекса Довбуш”, Gosfilmofond (Государственный фонд кинофильмов Российской Федерации), accesat în  
  14. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 99–100.
  15. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 100.
  16. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ru „Олекса Довбуш (1959) – Актеры и роли”, Кино-Театр.Ру, accesat în  
  17. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad uc Станіслав Цалик [Stanislav Țalîk] (), „Як Олекса Довбуш став героєм десятої музи”, Matrix-info, accesat în  
  18. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 77–78.
  19. ^ a b c d en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 102.
  20. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 148.
  21. ^ a b c d e en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 149.
  22. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 105.
  23. ^ a b en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 58.
  24. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 101.
  25. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 288.
  26. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 104.
  27. ^ uc Олекса Довбуш, Державне агенство України з питань кіно, accesat în  
  28. ^ a b de Haiducul de pe Ceremuș în Lexikon des Internationalen Films
  29. ^ ***, „Premiere cinematografice”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5002, duminică 27 noiembrie 1960, p. 3.
  30. ^ a b ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5021, marți 20 decembrie 1960, p. 3.
  31. ^ a b ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5038, duminică 8 ianuarie 1961, p. 2.
  32. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5026, duminică 25 decembrie 1960, p. 5.
  33. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5027, marți 27 decembrie 1960, p. 2.
  34. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5030, vineri 30 decembrie 1960, p. 5.
  35. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5032, luni 2 ianuarie 1961, p. 2.
  36. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5039, luni 9 ianuarie 1961, p. 2.
  37. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5045, duminică 15 ianuarie 1961, p. 2.
  38. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5046, luni 16 ianuarie 1961, p. 2.
  39. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5052, duminică 22 ianuarie 1961, p. 2.
  40. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5053, luni 23 ianuarie 1961, p. 2.
  41. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5052, duminică 29 ianuarie 1961, p. 3.
  42. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5060, luni 30 ianuarie 1961, p. 2.
  43. ^ ***, „Cinema – Televiziune”, în Scînteia, anul XXX, nr. 5066, duminică 5 februarie 1961, p. 2.
  44. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul X, nr. 91, duminică 16 aprilie 1961, p. 3.
  45. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul X, nr. 153, joi 29 iunie 1961, p. 2.
  46. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul X, nr. 189, joi 10 august 1961, p. 2.
  47. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul X, nr. 195, joi 17 august 1961, p. 2.
  48. ^ ***, „Cinema”, în Steaua Roșie, Tîrgu-Mureș, anul XIII, nr. 271, duminică 15 noiembrie 1964, p. 2.
  49. ^ ***, „Radio și televiziunea emit”, în Munca, anul XVII, nr. 4157, vineri 17 martie 1961, p. 5.
  50. ^ a b en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 122.
  51. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 122–123.
  52. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 177.
  53. ^ a b ru Нина Игнатьева [Nina Ignatieva], „В пути”, în Искусство кино, nr. 1 (ianuarie 1961), pp. 90–94.
  54. ^ a b c d e en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 150.
  55. ^ a b ru Сергей Параджанов [Serghei Paradjanov], „Вечное движение”, în Искусство кино, nr. 1 (ianuarie 1966), pp. 63–64.
  56. ^ ru Сергей Параджанов [Serghei Paradjanov], „Вечное движение”, în Искусство кино, nr. 1 (ianuarie 1966), p. 66.
  57. ^ en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, pp. 150–151.
  58. ^ a b en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, p. 151.
  59. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 100–101.
  60. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 101–102.
  61. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 101 și 122.
  62. ^ en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 102–103.
  63. ^ a b en J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 103.
  64. ^ en Serhy Yekelchyk, Ukraine: Birth of a Modern Nation, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 133.
  65. ^ en Serhy Yekelchyk, Ukraine: Birth of a Modern Nation, Oxford University Press, Oxford, 2007, pp. 144–146.

Bibliografie modificare

Legături externe modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Haiducul_de_pe_Ceremuș&oldid=16111609