Dovbuș (film)

Acest articol participă la Concursul de scriere. Ajutați la îmbunătățirea lui!

Dovbuș
Afișul filmului
Rating
Titlu original	Довбуш
Gen	film istoric[*]​ film de aventuri film biografic dramă film de acțiune
Regizor	Oles Sanin[*]​
Scenarist	Oles Sanin[*]​ Pavlo Volanskîi[*]​ Vasîl Porteak[*]​
Studio	Pronto Film[*]​
Distribuitor	Kinomania[*]​ FILM.UA Group[*]​
Director de imagine	Serhii Mîhalciuk[*]​
Montaj	Teteana Hodakivska[*]​
Muzica	Alla Zahaikevîci[*]​
Distribuție	Serhii Strelnîkov[*]​ Daria Plahtii[*][[Daria Plahtii (actriță ucraineană)|​]] Rostîslav Derjîpilskîi[*]​ Roman Iasinovskîi[*]​ Agata Buzek[*]​ Oleksii Hnatkovskîi[*]​
Premiera	19 august 2023 (Festivalul Internațional de Film de la Odesa) 24 august 2023 (Germania și Ucraina) 2 noiembrie 2023 (Țările de Jos) 16 noiembrie 2023 (Finlanda) 23 mai 2024 (Coreea de Sud)
Durata	124 min.
Țara	Ucraina
Limba originală	limba ucraineană limba poloneză limba română limba ebraică
Prezență online
Cineplex

Dovbuș (în ucraineană Довбуш) este un film istoric de aventuri ucrainean regizat de Oles Sanin^⁠(d) și inspirat din viața lui Oleksa Dovbuș, cel mai faimos dintre conducătorii insurgenților ucraineni (oprîșkî^⁠(d)) din Munții Carpați. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Serhii Strelnîkov^⁠(d) (Oleksa Dovbuș), Oleksii Hnatkovskîi^⁠(d) (Ivan Dovbuș) și Daria Plahtii^⁠(d) (Maricika).

Istoria reprezentărilor cinematografice ale haiducului Oleksa Dovbuș include filmul Haiducul de pe Ceremuș (1960), regizat de Viktor Ivanov^⁠(d) și cu Afanasi Kocetkov^⁠(d) în rolul principal, și filmul Legenda Carpaților^⁠(d) (2018), regizat de Serhii Skobun^⁠(d) și cu Valerii Harcîșîn^⁠(d) în rolul eroului. Filmul Dovbuș este, prin urmare, cea de-a treia încercare cinematografică de reprezentare a haiducului Oleksa Dovbuș.

Acțiunea filmului are loc în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în regiunea nordică a Munților Carpați de pe teritoriul Ucrainei Subcarpatice, care era stăpânit în acea vreme de Uniunea statală polono-lituaniană. Stăpânirea brutală a regiunii de către nobilimea poloneză (Szlachta) îi obligă pe țăranii huțuli să se refugieze în munți. Doi frați, Ivan și Oleksa, se răzvrătesc împotriva stăpânirii și devin haiduci (oprîșkî^⁠(d)). Încercând să răzbune moartea părinților lor, cei doi frați devin adversari deoarece primul este interesat doar de bani, iar al doilea vrea să-i elibereze pe compatrioții săi de sub stăpânirea nobililor polonezi. Huțulii declanșează o răscoală sub conducerea lui Oleksa Dovbuș, pe care nobilii încearcă să o înăbușe cu brutalitate.

Filmul a avut un buget de 120 de milioane de grivne (cu o participare a statului de 65 de milioane de grivne) și este considerat, prin urmare, unul dintre cele mai scumpe filme ucrainene produse până la acea vreme. Efortul logistic imens a făcut ca Dovbuș să fie considerat în perioada realizării sale drept cel mai mare film ucrainean din punct de vedere al numărului de personal implicat (actori, cascadori, personal tehnic, constructori de decoruri, confecționeri de costume, pirotehnicieni, specialiști în efecte speciale) și al numărului de locuri de filmare. Filmările au fost întrerupte mai întâi din motive tehnice și apoi din cauza restricțiilor și carantinei impuse ca urmare a pandemiei de COVID-19. Premiera pe scară largă a filmului a avut loc în ziua de 24 august 2023, cu ocazia sărbătoririi Zilei Independenței Ucrainei, lansarea programată inițial în mai 2022 a fost anulată din cauza Invaziei Rusiei în Ucraina.

Interesul publicului ucrainean pentru acest film a fost foarte ridicat, iar în primele patru săptămâni de la premieră au fost vândute 304.318 bilete și au fost obținute încasări impresionante în valoare de 43.141.437 de grivne (aprox. 1,2 milioane de dolari). Dovbuș a devenit rapid filmul ucrainean live action cu cele mai mari încasări la box office din anul 2023 și al doilea film ucrainean live action cu cele mai mari încasări din perioada independenței Ucrainei, fiind vândute 462.551 de bilete de intrare la proiecțiile sale din Ucraina până la 31 octombrie 2023 și aducând încasări în valoare de 65.220.222 de grivne, adică de aproape 2 milioane de dolari.

Filmul lui Oles Sanin a obținut nominalizări la 13 premii ale Academiei Ucrainene de Film (Dzîga de aur) și a câștigat șase dintre ele: premiul cel mai bun actor într-un rol secundar (Oleksii Hnatkovskîi), premiul pentru cea mai bună imagine (Serhii Mîhalciuk), premiul pentru cea mai bună scenografie (Oleksandra Drobot și Iuri Hrîhorovîci), premiul pentru cele mai bune costume (Hala Otenko și Mariia Kero), premiul pentru cel mai bun machiaj (Irîna Solodavska) și premiul pentru cea mai bună muzică (Alla Zahaikevîci și Oleksandr Ciornîi).

Rezumat

Huțuli din perioada interbelică (raionul Verhovîna, 1933).

Haiducul huțul Oleksa Dovbuș promite spectatorilor să spună o poveste adevărată despre el însuși și nu o legendă despre un luptător răzbunător din vârful munților, care-i jefuia pe cei bogați și îi ajuta cu bani pe cei săraci, sau despre un războinic care călătorea în zbor de la un munte la altul și avea ochi ce scânteiau fulgere. După moartea regelui August al II-lea în 1733, Franța, Spania, Austria și Rusia încearcă să-și impună propriul favorit pe tronul Poloniei și izbucnește astfel Războiul pentru succesiunea poloneză, un conflict militar brutal și sângeros care se întinde pe parcursul a cinci ani (1733–1738). Armata Imperială Rusă încercuiește trupele poloneze ale marelui hatman Józef Potocki^⁠(d) și asediază orașul-port Gdańsk. Pentru a sparge încercuirea și a ridica asediul, hatmanul Potocki trimite o unitate formată din husari de elită și militari recrutați din regiunea nordică a Munților Carpați pentru a ataca fortul de artilerie Hagelsberg și promite că, în caz de reușită, îi va elibera pe recruții supraviețuitori. Oleksa Dovbuș servește în Armata Poloneză, unde fusese încorporat forțat în ziua nunții cu iubita sa, Maricika. Motivat de promisiunea hatmanului, Oleksa săvârșește fapte de vitejie în lupta împotriva rușilor, salvează viața ofițerului Przeluski și reușește să înalțe steagul polonez pe turnul fortului. Cu toate acestea, ofițerul polonez își însușește toată gloria victoriei și, ca atare, este avansat la gradul de căpitan și numit comandant al unităților militare poloneze de la granița cu Rusia. El nu-și ține cuvântul dat și-i ordonă aghiotantului său „Șram” („Cicatrice”) să-l aresteze și să-l arunce în închisoare pe Oleksa.

Familia Dovbuș este anunțată că Oleksa a murit în război, iar tatăl său ridică pe munte, la sfatul preotului, o cruce de piatră în amintirea fiului său. Din disperare, fratele său, Ivan, se refugiază în munți și devine căpetenia unei cete de haiduci, iar, după un timp, iubita lui Oleksa, Maricika, se căsătorește cu un țăran huțul bătrân și înstărit pe nume Ștefan Dzvinciuk. Căpitanul Przeluski devine în acest timp amantul marii prințese Teofilia Jablonowska (proprietara pământurilor Galiției) și este avansat, cu ajutorul ei, la gradul de colonel (polcovnic). Contele Dengoff, reprezentantul intereselor rusești în Polonia, îi propune prințesei Jablonowska să-și cedeze pământurile Imperiului Rus în schimbul unei sume de bani cu care să angajeze o armată de mercenari, să-l răstoarne de la putere pe marele hatman Potocki și să devină regina Poloniei.

Oleksa nu a murit însă și, după trei ani de închisoare, reușește să evadeze și se îndreaptă apoi spre locurile natale. Poposește pe drum într-o grotă din Munții Carpați și își amintește cum, în vremea copilăriei, întâlnise acolo împreună cu fratele său, Ivan, un răzvrătit^⁠(d) rănit pe nume Ivan Sabat, care se ascundea printre stânci. Răzvrătitul l-a inspirat pe Oleksa să devină haiduc și i-a dăruit un baltag cu puteri magice, care-l ferea de moarte pe posesorul ei. Oleksa găsește acel baltag în grotă și, continuându-și drumul spre casă, îl cunoaște pe rabinul evreu Baal Șem Tov („Beșt”), care-i indică direcția pe care trebuie să o urmeze. Ajunge la o stână, unde stă un timp până se înzdrăvenește, și află acolo că fratele său, Ivan, și ceata sa de haiduci erau hăituiți de unitatea de panduri (smoleakî) a colonelului Przeluski și că părinții săi au fost uciși pentru că nu au vrut să dezvăluie locul ascunzătorii lui Ivan. Vrând să-și vadă părinții pentru ultima dată și să se răzbune pe ucigașii lor, Oleksa pornește către satul natal, îl reîntâlnește pe Ivan și se alătură cetei de haiduci conduse de acesta. În cursul unui jaf, haiducii nu găsesc bani în cufărul unui negustor, ci contracte de datorie, iar Oleksa dă foc acelor documente spre satisfacția țăranilor și este împușcat de negustor, dar supraviețuiește în mod miraculos după ce baltagul ascuns sub haine deviază glonțul. Un conflict se iscă între cei doi frați cu privire la scopul jafurilor: în timp ce Ivan era interesat să obțină cât mai mulți bani, Oleksa încearcă să-l convingă că haiducii nu ar trebui să jefuiască oamenii în propriul lor beneficiu, ci pentru a returna populației banii furați de ocupanți. Maricika îl caută mai târziu pe Oleksa și îi spune că ea este soția lui legitimă, pentru că se căsătoriseră mai demult.

O incursiune a pandurilor în regiunea montană în care se ascundeau haiducii riscă să se termine tragic, dar Oleksa reușește să-i abată pe urmăritori într-o altă direcție și cade într-un râu de munte în timpul retragerii, fiind salvat de Baal Șem Tov. Membrii cetei cred că fie a murit, fie a fost capturat de pandurii lui Przeluski, iar supraviețuirea sa miraculoasă dă naștere unor zvonuri cu privire la invulnerabilitatea lui. Un haiduc povestește celorlalți că Oleksa a fost lovit de fulger în copilărie, dar a supraviețuit pentru că pământul natal i-a dat putere. Haiducii află în perioada următoare despre sosirea iminentă a unei carete ce transporta o cantitate mare de monede de aur pentru prințesa Jablonowska și organizează o ambuscadă, în urma căreia reușesc să fure cufărul cu bani. Oleksa propune ca banii să fie folosiți pentru adunarea unei armate care să-i elibereze pe compatrioții lor, dar Ivan, care-i disprețuiește pe oamenii simpli, respinge acest plan, vrând ca banii să fie împărțiți și să fugă peste hotare cu partea sa din pradă. Conflictul se acutizează, iar Oleksa îl alungă pe Ivan și preia conducerea cetei. Ivan se refugiază în Țările Române și este jefuit acolo.

Lanțul muntos Ciornohora

Haiducii cumpără arme, devin tot mai numeroși și declanșează o răscoală sub conducerea lui Oleksa, iar prințesa Jablonowska pune o recompensă de 100 de zloți pe capul fraților Dovbuș pentru a-i determina pe țăranii huțuli să-i trădeze. Ca urmare a faptului că acest plan nu are efect, „Șram”, aghiotantul colonelului Przeluski, se deghizează în haiduc și, pretinzând că este Ivan Dovbuș, jefuiește caravane de negustori și dă foc bisericilor ortodoxe. Confruntat cu nemulțumirea în creștere a propriilor compatrioți, Oleksa îl urmărește pe „Șram” și îl ucide într-un duel cu pumnalele. În acest timp, Ștefan Dzvinciuk o aude din întâmplare pe Maricika povestind că s-a întâlnit cu Oleksa și apelează la un ucigaș plătit pentru a-l prinde în ambuscadă. Evoluția evenimentelor îl determină pe colonelul Przeluski să ceară ajutorul hatmanului Potocki, iar contele Denghof o anunță pe prințesa Jablonowska că țarina Ecaterina a II-a este dezamăgită de acțiunile ei și o privează de drepturile ei asupra pământurilor.

Oastea hatmanului Potocki sosește în regiune și, după o luptă cu haiducii, pactizează cu ceata lui Oleksa Dovbuș. Răzvrătiții pătrund deghizați în curtea castelului nobiliar, pretinzând că îl aduc legat pe Dovbuș, și acolo izbucnește o luptă grea care se termină cu victoria haiducilor. Castelul este ocupat, iar Oleksa îl ucide în duel pe colonelul Przeluski, fostul său comandant. În noaptea următoare, Oleksa merge să o ia cu el pe Maricika, dar, în timp ce Dzvinciuk se pregătea să-l împuște, apare acolo Ivan și își acuză fratele că i-a luat ceata. Frații se împușcă unul pe altul în timp ce militarii polonezi se apropie. Haiducii îl duc în munți pe Oleksa, care fusese doar rănit, și lasă în urmă trupul lui Ivan, care murise. Pentru a-i salva viața iubitului ei, Maricika le spune militarilor polonezi că Dzvinciuk l-a ucis pe Oleksa și le arată cadavrul lui Ivan. Ca urmare, Dzvinciuk primește recompensa de 300 de zloți de aur pentru prinderea lui Dovbuș și este scutit pe viață de plata birurilor. Hatmanul Potocki o acuză pe prințesa Jablonowska de înaltă trădare și încercarea de a lua puterea și o condamnă la confiscarea întregii averi și închiderea într-o mănăstire pentru tot restul vieții. Oleksa își încheie povestea spunând că a reușit să înșele moartea. Autoritățile poloneze îl consideră mort, în timp ce el continuă să trăiască liber în munți, iar faptele sale de arme dau naștere unei legende care a inspirat generații întregi de compatrioți.

Distribuție

• Serhii Strelnîkov^⁠(d) — Oleksa Dovbuș, haiduc huțul
• Oleksii Hnatkovskîi^⁠(d) — Ivan Dovbuș, haiduc huțul, fratele lui Oleksa
• Daria Plahtii^⁠(d) — Maricika, logodnica lui Oleksa și soția lui Dzvinciuk
• Mateusz Kościukiewicz^⁠(d) — colonelul Przeluski, comandantul unei unități militare poloneze
• Agata Buzek^⁠(d) — Teofilia Jablonowska (n. Jasinowska), mare prințesă a Coroanei Poloneze
• Oleksandr Mavriț — Ștefan Dzvinciuk, țăran huțul, soțul Maricikăi
• Rostîslav Derjîpilskîi^⁠(d) — „Pravîțea” („Mână dreaptă”), haiduc huțul, sfetnicul lui Ivan Dovbuș
• Roman Iasinovskîi^⁠(d) — Adam „Polonezul”, haiduc huțul
• Dmîtro Vivceariuk^⁠(d) — Zabo, haiduc huțul
• Oleh Șulha^⁠(d) — „Streleț” („Țintașul”), haiduc huțul
• Petro Jîrun — Petro, haiduc huțul
• Ivan Jîrun — Pavlo, haiduc huțul
• Oleksandr Șemciuk — Ojîga, haiduc huțul
• Jerzy Schejbal^⁠(d) — Józef Potocki^⁠(d), voievod de Stanisławów și mare hatman al Coroanei Poloniei^⁠(d)
• Volodîmîr Beleaev — Șram („Cicatrice”), militar polonez, omul de încredere al lui Przeluski
• Luzer Twersky^⁠(d) — Baal Șem Tov („Beșt”), rabin și conducător comunitar evreu
• Oleh Mosiiciuk — Vasîl Dovbuș, tatăl fraților Oleksa și Ivan
• Natalia Korpan — mama fraților Dovbuș
• Oleh Draci^⁠(d) — contele Dengoff, reprezentantul intereselor rusești în Polonia
• Așot Arușanov — Vartan, pustnicul din vârful munților
• Vladîslav Paradiuk — Oleksa la 10 ani
• Roman Kulakov — Ivan la 9 ani
• Olivia Belova — Maricika la 9 ani
• Oleh Iurcîșîn — căpitanul Matîaș
• Oleksandr Iarema — negustorul de sare
• Vîktor Baranovskîi — comandantul pandurilor (smoleakî)
• Iakiv Tkacenko^⁠(d) — Ivan Sabat, haiducul huțul care-i dăruiește baltagul lui Oleksa
• Ivan Danilin — Foia
• Anatolî Țîmbal — crainicul 1
• Roman Martîn — crainicul 2
• Denîs Tîluha — Ivan la 4 ani
• Andrîi Tîluha — Oleksa la 5 ani
• Lev Skop^⁠(d) — preotul ortodox din satul lui Dovbuș
• Bohdan Romaniuk — fiul negustorului de sare
• Artem Milevskîi — hangiul din Cetatea de Graniță a Țării Românești
• Artem Fedețkîi — haiduc huțul
• Vitalii Markiv^⁠(d) — un vizitator italian al tavernei românești
• Fedir Balandin — dl Kaniovsky
• Irîna Sanina — dna Kaniovska
• Volodîmîr Lavrenciuk — marchizul
• Andrii Rizol — nobil polonez
• Petro Cîciuk — vecinul
• Dmîtro Mazureak — trâmbițașul 1
• Tîmofîi Muzîciuk — trâmbițașul 2
• Pavlo Dovhan-Levîțkîi — polițistul satului
• Dmîtro Kugenko — vizitatorul străin
• Oleksandr Malî — birtașul de la taverna românească „La răscrucea porumbelului”
• Adrian Capalb — vizitatorul român (menționat Andrian Kapalb)
• Ievhen Matviienko — filozoful
• Katerîna Pavlenko^⁠(d) — vrăcița (molfara^⁠(d)) din Carpați
• Mîkola Keîvan — huțul 1
• Ostap Dziadek — huțul 2
• Oleh Arseenko — huțul 3
• Ivan Doskici — pandurul 1
• Serghei Șadrin — pandurul 2
• Ivan Gubanov — căpitanul oștii poloneze
• Erik Asîatrîan — fiul lui Vartan
• Mîkola Eismont — haiduc huțul
• Stanislav Babjenko — gardianul caleștii 1
• Oleksandr Paniciuk — gardianul caleștii 2
• Taras Doroțkîi — cântărețul orb la torban (nemenționat)

Surse de inspirație

Popularitatea haiducului

Portret vechi al haiducului Oleksa Dovbuș

Folclorul fiecărui popor conține numeroase legende și balade închinate celor care au luptat pentru dreptate socială și libertate națională, apărându-i pe oamenii simpli de asuprirea conducătorilor medievali (monarhi, nobili, conducători militari și religioși etc.). Una din primele forme de luptă împotriva asupririi sociale și naționale din trecutul mai multor popoare a fost haiducia, iar numeroși eroi populari care au ales calea codrului și au protejat populația înrobită de biruri și de alte obligații feudale au dat naștere unor legende, ce au transmis numele lor până în zilele noastre. Scrierile istorice contemporane consemnează foarte puține date biografice cu privire la acești haiduci, iar legendele și baladele populare prezintă doar informațiile esențiale ce merită reținute, de aceea viața aventuroasă și zbuciumată a acestor eroi rămâne puțin cunoscută, fiind completată de cele mai multe ori cu întâmplări fabuloase provenite din imaginația autorilor populari. Răsplata poporului față de acești eroi s-a manifestat adesea prin atribuirea unor trăsături supranaturale ca invincibilitatea sau imortalitatea nu atât ca o formă de respect asemănătoare evlaviei față de sfinți, cât mai curând ca o formă de manifestare a aspirației spre libertate. Folclorul ucrainean conține, la fel ca folclorul românesc, astfel de legende despre vitejia unor luptători proveniți din mijlocul poporului.

Haiducul huțul Oleksa Dovbuș (în ucraineană Олекса Довбуш), care a trăit la începutul secolului al XVIII-lea (1700–1745), a fost conducătorul unei cete de 30–50 de haiduci (oprîșkî^⁠(d)) care a acționat în perioada 1738–1745 în regiunea huțulă din Carpații Orientali. Ceata sa a jefuit, printre alții, proprietari de pământ, nobili polonezi, negustori și bogătași evrei și a împărțit o parte din prada sa oamenilor săracilor, devenind eroul lor. Dovbuș a devenit în timp unul dintre cei mai faimoși luptători pentru libertate ucraineni, fiind diferit de tâlharii obișnuiți prin faptul că a alcătuit manifeste și apeluri adresate nobililor și oamenilor simpli și fiind comparat în prezent cu Robin Hood. Numele său, care a stârnit panică în rândul proprietarilor de pământ din Munții Carpați, este menționat atât în documentele istorice (apare astfel ca „Oleksii Doboșciuk, rutean” în evidențele militare poloneze), cât și în numeroase cântece populare transmise prin viu grai din generație și generație, precum „Oi popid hai zelenenkîi” (Ой попід гай зелененький), care este foarte iubit în regiunea huțulilor. În ciuda popularității sale, nu se cunosc multe informații despre viața lui, iar puținele date istorice sunt completate adesea cu amănunte fantastice sau mistice, unele dintre ele fiind însă destul de plauzibile. Documentele poloneze menționează că haiducul Oleksa Dovbuș a fost ucis la 24 august 1745, iar rămășițele sale au fost împrăștiate în 12 locuri.

Cu toate că scriitori ucraineni vestici precum Ivan Franko, Iuri Fedkovîci și Hnat Hotkevîci au acordat atenție isprăvilor lui Dovbuș în operele lor literare, numele haiducului era aproape necunoscut în Ucraina de Est (teritoriu aflat sub stăpânirea Imperiului Rus) și apoi în Ucraina Sovietică, cu toate că Dovbuș se încadra perfect în tipologia eroilor luptei de clasă. Primul roman despre Oleksa Dovbuș, Oprîșkî (Опришки), a fost scris de autorul galițian Volodîmîr Gjîțkîi (1895–1973) și a fost publicat abia în anul 1932 la Harkov, capitala de atunci a RSS Ucrainene, dar a fost interzis un an mai târziu, după arestarea scriitorului ca „inamic al poporului”.

Reprezentări cinematografice anterioare

Regizorul ucrainean Oleksandr Dovjenko (1894–1956), autorul inițiativei primului film despre Dovbuș

Figura haiducului huțul a început să atragă atenția mai multor realizatori de filme abia în cea de-a doua parte a anilor 1930, iar ideea realizării unui film despre Oleksa Dovbuș i-a aparținut inițial cineastului ucrainean Ivan Kavaleridze, care a încercat să regizeze în anul 1937 un film intitulat Oleksa Dovbuș (Олекса Довбуш) după propriul scenariu. Rolul principal a fost oferit mai întâi celebrului actor ucrainean Stepan Șagaida, iar apoi, după arestarea lui Șagaida de către NKVD, urma să i se ofere actorului rus Boris Andreev. Proiectul a fost însă oprit de autoritățile culturale sovietice, iar regizorului i s-a cerut să regizeze filmul Bogdan Hmelnițki, după scenariul lui Oleksandr Korniiciuk.

Povestea lui Oleksa Dovbuș a devenit dintr-o dată semnificativă după invazia sovietică în Polonia din toamna anului 1939. Cineastul ucrainean Oleksandr Dovjenko, directorul artistic al Studioului Cinematografic din Kiev, care venise în Galiția pentru a filma documentarul propagandistic Eliberarea (în rusă Освобождение, în ucraineană Визволення), a admirat peisajul montan al satului huțul Jabie (azi orașul Verhovîna din regiunea Ivano-Frankivsk) și a revitalizat ideea realizării unui film despre Dovbuș. El i-a implicat în acest proiect pe poetul, romancierul și dramaturgul ucrainean Liubomîr Dmîterko (ca scenarist) și pe actorul și pedagogul ucrainean Amvrosii Bucima (ca regizor). În timpul scrierii scenariului, Bucima a primit rolul principal în filmul propagandistic Vânt dinspre Est (Ветер с востока, 1941), iar sarcina regizării noului proiect cinematografic i-a fost atribuită regizorului Mîkola Krasii, care a fost trimis în Galiția pentru a aduna materiale ce urmau să fie folosite la producerea filmului.

Între timp, Kavaleridze s-a certat cu Korniiciuk și a abandonat realizarea filmului Bogdan Hmelnițki, așa că Dovjenko i-a propus în octombrie 1940 să regizeze el filmul despre Dovbuș. Scenariul lui Dmîterko i-a plăcut lui Kavaleridze, care a acceptat să regizeze el filmul și i-a distribuit în rolurile principale pe actorii Ivan Kostiucenko (Dovbuș), Stefania Stadnîkivna (Dzvinka, iubita lui Dovbuș) și Iaroslav Ciuperciuk (haiducul Varțaba), șeful grupului de balet al Ansamblului de Stat de Cântece și Dansuri Huțule. Echipa de filmare formată din aproximativ 50 de persoane s-a deplasat în primăvara anului 1941 în satul Jabie (azi orașul Verhovîna) pentru turnarea filmului Cântec despre Dovbuș (în rusă Легенда о Довбуше, în ucraineană Пісня про Довбуша). Filmările au început în 14 iunie 1941, sub coordonarea directorului de imagine Ivan Șekker, și s-au desfășurat nesatisfăcător, potrivit mărturiei lui Kavaleridze, iar în a noua zi au trebuit să fie întrerupte în urma atacării Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă. Kavaleridze a intrat ulterior în dizgrație și nu a mai filmat până la sfârșitul anilor 1950, iar Studioul de film din Kiev a acordat prioritate altor subiecte.

Munții Carpați la Verhovîna

Proiectul realizării filmului a fost reluat abia după aproape 20 de ani, odată cu dezghețul ideologic ce a avut loc după moartea lui Stalin, și a reprezentat unul dintre primele semne ale renașterii culturale ucrainene din anii 1960, prevestind viitoarea capodoperă a cinematografiei mondiale, filmul Umbrele strămoșilor uitați (1964) al lui Serghei Paradjanov, cu un subiect provenit, de asemenea, din viața huțulilor. Scenariul filmului, inspirat de evenimente istorice, a fost refăcut de Liubomîr Dmîterko, împreună cu regizorul Viktor Ivanov^⁠(d), în spiritul ideologiei realismului socialist și a urmărit să prezinte asuprirea socială și națională a huțulilor de la mijlocul secolului al XVIII-lea și, în același timp, să pună în valoare specificul etnografic al acestui subgrup etnic ucrainean. Filmul, intitulat Oleksa Dovbuș (în rusă Олекса Довбуш) și difuzat în România sub titlul Haiducul de pe Ceremuș, a fost produs în culori de compania sovietică Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev în regia cineastului ucrainean Viktor Ivanov și l-a avut în rolul principal pe actorul rus Afanasi Kocetkov^⁠(d). Filmările au avut loc în anul 1959 și s-au desfășurat în orășelul Verhovîna, în satul vecin Krîvorivnea, în orășelul Rahău, precum și în orașul Liov. Haiducul de pe Ceremuș a fost lansat pe 14 noiembrie 1960 în Uniunea Sovietică, a fost difuzat în două versiuni: atât în ​​limba rusă, cât și în limba ucraineană, și s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici, fiind vizionat de 22,7 milioane de spectatori.

În perioada modernă a fost realizat un alt film despre viața haiducului Oleksa Dovbuș: Legenda Carpaților^⁠(d) (Легенда Карпат, 2018), care a fost regizat de Serhii Skobun^⁠(d) și a fost lipsit de „angajamentul ideologic” al filmului lui Ivanov. Această versiune cinematografică a fost criticată puternic din cauza interpretărilor amatoare (rolurile principale sunt interpretate de cântăreții Valerii Harcîșîn^⁠(d) și Maria Iaremciuk) și a folosirii unor materiale chinezești în construcția decorurilor huțule. Spectatorii ucraineni nu au fost atrași nici de curelele de piele ale lui Harcîșîn (solistul trupei rock Druha Rika) și nici de sânii aproape goi ai Mariei Iaremciuk (de pe afișul filmului), așa că filmul a obținut încasări abia de 1,6 milioane de grivne la un buget de 4,5 milioane de grivne.

Producție

Scenariu

Regizorul Oles Sanin^⁠(d) în 2014

Intenția realizării unui film modern despre Oleksa Dovbuș i-a aparținut cineastului ucrainean Oles Sanin^⁠(d) și datează din timpul protestelor proeuropene Euromaidan, când filma alături de operatorul Serhii Mîhalciuk și a văzut cum manifestanții erau alungați de sute de scutieri ai forțelor speciale de poliție Berkut, iar un protestatar s-a oprit, și-a scos jacheta și a rămas gol până la brâu, apoi a luat de pe jos o coadă de lopată și a făcut ca forțele Berkut să se oprească și mulțimea, care fugea la început, să i se alăture. Cineastul aflase de haiducul huțul în copilărie atunci când văzuse o medalie de bronz cu un portret gravat al acestuia în camera de lucru a tatălui său, artistul Hennadii Sanin din Luțk, și l-a cunoscut în perioada studenției de la mijlocul anilor 1990 pe profesorul Volodîmîr Hrabovețkîi, care a cercetat timp de 50 de ani mișcarea de eliberare oprîșkî^⁠(d) din Munții Carpați. Sanin considera că Dovbuș este „un erou foarte cinematografic” și o personificare a speranței oamenilor într-un salvator și era interesat să arate modul în care un om simplu a fost transformat într-un personaj legendar. În opinia sa, opera cinematografică predecesoare, Haiducul de pe Ceremuș, era „un film de propagandă în genul «aventură», caracteristic acelei vremuri”, cu „un erou huțul cu chip de miner” și cu influențe majore din Fanfan la Tulipe (1952) și Pavel Korceaghin (1956), pentru realizarea căruia „autorii, în ciuda tuturor, au făcut tot ce a fost posibil pentru acea vreme”.

Scrierea scenariului a implicat o cercetare istorică aprofundată a epocii în care a trăit Dovbuș, iar coscenaristul și regizorul principal Oles Sanin a menționat în interviurile sale că a consultat istorici, etnografi, muzeografi, preoți, experți în heraldică și în arme vechi, a colaborat cu muzee și arhive și a cercetat documente vechi poloneze și ucrainene, monografii istorice și scrieri literare. Cineastul a citit tot ce au scris despre Dovbuș autori ucraineni ca Ivan Franko, Iuri Fedkovîci, Hnat Hotkevîci și Mîhailo Koțiubînskîi, autori polonezi ca Franciszek Karpiński, autori germani ca Leopold von Sacher-Masoch și autori evrei ca Șmuel Iosef Agnon (povestea „Bartko Dovbuș”), a studiat lucrările științifice ale lui Volodîmîr Vînnîcenko și Volodîmîr Hrabovețkîi, a mers pe jos și cu bicicleta, împreună cu operatorul Serhîi Mîhalciuk, cu un reportofon și o cameră video în mai multe locuri din regiunea lanțului muntos Ciornohora și a colectat povești populare despre Dovbuș, a petrecut mai mult timp în Muzeul istorico-memorialistic „Oleksa Dovbuș” din Ivano-Frankivsk (care fusese fondat de academicianul Hrabovețkîi), a vizitat Muzeul Național din Varșovia (unde este păstrat „Cuțitul lui Dovbuș”, pe care sunt inscripționate numele a 21 de persoane care au fost ucise de Ivan Dovbuș), a cercetat documentele și materialele științifice din Arhiva Istorică Centrală de Stat a Ucrainei din Liov, precum și documente de arhivă din Cracovia și Varșovia, și a fost sfătuit și ajutat de Centrul Iudaic al Universității Naționale „Movilă” din Kiev și de specialiștii Iosif Zisels, Ihor Turov și Larisa Fialkova pe teme de folclor evreiesc. El a susținut că a vrut să creeze un film istoric despre libertate care să prezinte o nouă perspectivă a relațiilor ucraineano-polone și a renunțat la mitul sovietic al haiducului care „fură de la bogați și dă săracilor”. Ideea filmului a fost sintetizată astfel de Oles Sanin:

„În primul rând, aceasta este o poveste despre libertate. E o poveste despre oameni care și-au ales propria cale, chiar și cu prețul vieții, pentru a câștiga această libertate și a o apăra până la capăt. E o poveste despre marea dragoste. Despre o dragoste care nu ar fi trebuit să se întâmple. Despre dragoste în ciuda tuturor obstacolelor. Despre dragostea oamenilor liberi. E o poveste despre îndoieli, despre alegeri, o poveste despre ceea ce oamenii consideră o legendă. Despre faptul că uneori legenda este mai mult decât eroul însuși. Povestea motivului pentru care există această legendă și de ce este nevoie de ea.”

Oles Sanin a început să lucreze în anul 2017 la scenariul filmului Dovbuș, în colaborare cu alți autori: Pavlo Volanskîi, Vasîl Porteak și Maksîm Cernîș. După ce prima variantă a scenariului a fost pusă într-o formă cinematografică de nuvelistul, romancierul și scenaristul Vasîl Porteak, cineastul i-a trimis o copie tânărului scriitor ucrainean Vasîl Karpiuk (n. 1988), originar din raionul Cosău al regiunii Ivano-Frankivsk și vorbitor nativ al dialectului huțul, căruia i-a cerut să rescrie unele dialoguri astfel încât să redea farmecul limbii vorbite de huțuli fără ca ea să devină greu de înțeles pentru publicul ucrainean contemporan. Karpiuk a adăugat unele expresii și construcții gramaticale tipice din graiul huțul și s-a deplasat apoi de mai multe ori la Kiev pentru a purta discuții cu scenariștii. În urma acestor discuții au fost rescrise unele dialoguri și s-a hotărât renunțarea la unele scene și adăugarea altora noi pentru ca mesajul transmis de film să fie cel potrivit. Varianta brută a scenariului a fost adaptată și modernizată ulterior de Maksîm Cernîș, cu puțin timp înainte de începerea filmărilor.

Istoria acțiunilor desfășurate de Dovbuș există în principal sub formă de povești populare, legende și creații artistice. În cursul timpului au apărut mai multe versiuni ale evenimentelor istorice, ceea ce a făcut ca procesul de cercetare să devină deosebit de provocator. Nu există o viziune unitară a eroului, deoarece fiecare autor l-a văzut în felul său. Oles Sanin a realizat o viziune creativă proprie, combinând legendele și inspirându-se din rezistența ucraineană din cursul protestelor proeuropene Euromaidan și din timpul Războiului Ruso-Ucrainean. Portretul eroului este „aproape canonic”, fiind dezvăluit în circumstanțe diferite și conținând principalele trăsături de caracter atribuite de legende: consecvența, corectitudinea, hotărârea și vitejia. „Protagonistul își dorea o viață simplă, obișnuită, dar împrejurările l-au forțat să-și apere patria, iar poporul l-a urmat. Nu a vrut să fiu un erou, dar a luat armele, așa cum au făcut acum artiștii și profesorii, medicii și jurnaliștii.”, afirma cineastul. Un personaj istoric menționat în documentele judiciare și destul de rar în scrierile literare este Ivan Dovbuș, fratele lui Oleksa, poreclit „Măcelarul” (în ucraineană Різник, transliterat: Riznîk), care se distingea prin cruzimea sa, și căruia îi aparținea cuțitul din Muzeul Național din Cracovia, pe care erau gravate numele a 21 de persoane care au fost ucise de el. Din acest motiv, Oles Sanin a decis ca filmul să poarte numele „Dovbuș” pentru că a prezentat povestea ambilor frați: eroul care luptă pentru libertatea poporului și criminalul care este interesat doar de avere. În plus, potrivit unor legende, Oleksa și Ivan erau de fapt una și aceeași persoană. În ciuda eforturilor făcute, regizorul recunoștea limitările cercetării istorice și susținea că filmul său este mai degrabă o legendă cinematografică decât un documentar: „Acest film nu este un documentar. Nu este nici un biopic (film biografic) clasic. Filmul meu este o legendă istorică. Propria mea interpretare a istoriei, care ar fi putut avea loc. Pentru că nu puteam avea încredere deplină în documentele celor care voiau moartea lui Oleksa Dovbuș.” Viziunea originală a cineastului iese în evidență în mod deosebit în finalul filmului, atunci când modifică realitatea cu privire la moartea lui Dovbuș, neprezentând cum acesta a fost răstignit și tăiat în mai multe bucăți deoarece a vrut să arate că un erou nu moare niciodată.

Coscenaristul Vasîl Porteak

Coscenariștii s-au concentrat în principal pe prezentarea luptei pentru dreptate socială și libertate națională a țăranilor huțuli (un subgrup etnic al poporului ucrainean), care s-au răzvrătit sub conducerea lui Oleksa Dovbuș împotriva stăpânirii poloneze, și au recreat o perioadă zbuciumată din istoria Ucrainei, combinând evenimente istorice reale cu legende populare ucrainene. Astfel, conflictul dintre cei doi frați Dovbuș, care s-a încheiat cu tăierea la picior a lui Oleksa de către Ivan cu propria sa bartka și la șchiopătarea ulterioară a eroului, apare doar în legende. Unii critici au susținut ulterior că cei doi frați Dovbuș erau, de fapt, unul și același personaj sau mai degrabă două părți complementare ale aceluiași personaj mitic (ucigașul cu sânge rece și luptătorul idealist pentru libertate) și au scos în evidență faptul că, în finalul filmului, personajul bun îl ucide pe cel rău pentru a intra în legendă și a deveni astfel nemuritor.

Un alt eveniment menționat în aceste legende este întâlnirea haiducului huțul cu rabinul Baal Șem Tov (fondatorul mișcării hasidice a iudaismului), care l-ar fi adăpostit pe Dovbuș atunci când acesta fugea de autoritățile poloneze și ar fi primit pipa acestuia în semn de recunoștință. Autenticitatea acestei întâlniri este contestată însă de unii istorici, iar introducerea ei în scenariu a adăugat filmului accente filosofice și mistice. La fel ca Dovbuș, rabinul Israel ben Eliezer (numele adevărat al lui Baal Șem Tov) a fost personajul mai multor legende, cântece și povești populare atât evreiești, cât și huțule care datează din aceeași perioadă. Baal Șem Tov a trăit și a început să predice în prima jumătate a secolului al XVII-lea în regiunea nordică a Munților Carpați și a avut, potrivit legendelor, relații cu răzvrătiții huțuli și cu conducătorul lor. Cei doi conducători au cooperat și chiar au fost prieteni, în ciuda faptului că haiducii i-au jefuit uneori pe negustorii evrei și au distrus registrele de datorii ale țăranilor pe care le dețineau aceștia. Legendele îl prezintă pe rabin ca un învățat înțelept și îi atribuie unele puteri magice precum vindecarea rănilor grave sau înfrângerea voinței agresorilor, iar o poveste populară descrie cum Baal Șem Tov (prescurtat „Beșt”) i-a oferit sfaturi lui Dovbuș și i-a vindecat rănile, haiducul garantând în schimb siguranța rabinului și a comunității sale și oferindu-i învățatului evreu o pipă. O legendă evreiască din Galiția menționată în articolul „Oleksa Dovbuș: O biografie alternativă a eroului ucrainean bazată pe surse evreiești” de profesoara Larisa Fialkova, specialistă în folclor și literatură slavă la Universitatea din Haifa, prezintă originea numelui de familie al conducătorului cetei de haiduci și susține că un cârciumar evreu care a ajutat-o cu mâncare pe mama lui Oleksa ar fi spus despre fiul ei nou-născut că este „ca un pui de urs” (în ebraică „dovuș” de la cuvântul „dov”, care înseamnă „urs”). Apariția lui Baal Șem Tov în filmul ucrainean Dovbuș a marcat prima reprezentare cinematografică a învățatului evreu.

Pregătiri

Masivul Svîdoveț din regiunea Transcarpatia

Filmul Dovbuș a fost produs de compania ucraineană Pronto Film, cu sprijinul Agenției de Stat a Ucrainei pentru Cinema^⁠(d), al Ministerului Culturii și Politicii Informaționale al Ucrainei și al US Agency for International Development (USAID), a fost regizat de Oles Sanin^⁠(d), care devenise cunoscut ca realizator al dramelor istorice Mamai (2003) și Ghidul (2014), care au reinterpretat unele evenimente istorice și au deschis perspective noi asupra istoriei. Potrivit cineastului, „istoria Ucrainei este complexă și plină de durere, dar arată cum țara noastră, ca o pasăre Phoenix, renaște din cenușă și înflorește. Neînduplecarea noastră surprinde astăzi aproape întreaga lume civilizată. Despre aceasta este vorba în «Dovbușul» nostru – un film de actualitate despre dragoste, libertate și dreptul de a rămâne stăpân pe pământul său, care a căpătat noi semnificații odată cu începerea războiului.”. Cu toate acestea, intenția lui Sanin nu era să realizeze o creație artistică de „propagandă fățișă”, ceea ce, în opinia sa, ar fi fost ceva „rușinos”, iar, din acest motiv, ucrainenii și polonezii nu au fost înfățișați în antiteză.

Proiectul filmului Dovbuș s-a aflat printre proiectele declarate câștigătoare la cel de-al zecelea concurs organizat de Agenția de Stat a Ucrainei pentru Cinema în anul 2017, la secțiunea „Jocuri tematice (Măreția spiritului ucrainean din exemplele eroilor legendari ai folclorului popular)”, și a obținut un sprijin financiar public de 65 de milioane de grivne dintr-un cost total de producție estimat la 86.679.200 de grivne. Producătorul general al filmului a fost directorul general al companiei Pronto Film, Maksîm Asadcîi, iar coproducători au fost regizorul Oles Sanin și investitorul canadian de origine ucraineană Daniel Bilak. Primii doi colaboraseră anterior la realizarea filmelor Mamai (2003) și Ghidul (2014) și obținuseră cu ultimul dintre cele două firme încasări record la box-office-ul ucrainean de 14,1 milioane de grivne. Cooptarea în echipa de producție a lui Daniel Bilak a făcut ca filmul să devină un proiect ucrainean-canadian. Planurile producătorilor erau să termine realizarea filmului în anul 2020, dar au trebuit schimbate din cauza mai multor circumstanțe obiective.

Bugetul filmului, care era estimat în noiembrie 2019 la 87 de milioane de grivne și în februarie 2021 la 90 de milioane de grivne, s-a ridicat în final la aproximativ 120 de milioane de grivne (care valorau 4,4 milioane de dolari americani la cursul de schimb din 2018 și mai puțin de 3 milioane de dolari la cursul de schimb din 2023), din care 65 de milioane (2,4 milioane de dolari) au fost fonduri publice acordate de Agenția de Stat a Ucrainei pentru Cinema, alte fonduri au fost atrase de la investitori privați, 1,5 milioane de dolari au fost furnizați de un investitor canadian și restul de postul TV „Ukraiina” (Україна), care a achiziționat drepturile de difuzare a filmului. Căutarea de fonduri din surse private a continuat pe toată durata producerii filmului, ca urmare a faptului că realizarea unui film istoric cu numeroase scene de masă, decoruri de epocă și efecte speciale necesita costuri mari, iar alăturarea investitorului canadian a avut loc în etapa finală a filmărilor. Sponsorul național al filmului a fost marca de bere „Lvivske”, care a contribuit semnificativ la campania de promovare. Unele surse menționează că filmul a ajuns în final să coste aproximativ 5 milioane de dolari, ceea ce l-a făcut să devină, potrivit realizatorilor și presei, cel mai scump film ucrainean realizat de la proclamarea independenței Ucrainei până la acea vreme. Coproducătorul canadian Daniel Bilak a susținut că guvernul Ucrainei nu s-a implicat în producția filmului și nu a intervenit pentru promovarea unui anumit mesaj politic, iar finanțarea publică a fost sub forma unui împrumut ce urma a fi rambursat din încasările obținute ulterior.

Începând de la sfârșitul anului 2017, membrii echipei de producție (producătorii, regizorul, asistenții de regie, directorul de imagine) au efectuat mai multe expediții de documentare în regiunea carpatică din vestul Ucrainei, în cursul cărora au studiat meșteșugurile și tehnicile de luptă caracteristice secolului al XVIII-lea, au cercetat folclorul și cultura muzicală a epocii, au adunat materiale, au căutat cele mai bune locuri de filmare (evitând locurile străbătute de turiști și cu prea multe semne de civilizație) și au purtat discuții cu localnicii. Sanin și Mîhalciuk, care călătoriseră mult în Munții Carpați în vremea copilăriei lor, au cercetat zonele montane din masivul Svîdoveț (unde avuseseră loc evenimente istorice) și din apropierea localităților Frasin, Krîvorivnea și Bubnîșce, dar, din cauza faptului că multe din aceste locuri erau străbătute de turiști și existau autostrăzi, stâlpi de electricitate și munți de gunoaie sau fuseseră defrișate de arbori înalți, au trebuit să abandoneze unele locuri comune ale cinematografiei poetice ucrainene^⁠(d) din filmele Umbrele strămoșilor uitați (1964), Kaminnîi hrest (1968) și Gorî dîmleat (1989) și să urce până aproape de nivelul vârfului Hovârla, la o altitudine de 2.000 de metri, unde au construit decorurile principale. Amenajarea platoului de filmare la o altitudine atât de mare a avut ca efect creșterea costurilor de producție.

Expoziția de costume, elemente de recuzită și schițe de decor «Створити фільм ДОВБУШ» („Realizarea filmului Dovbuș”), septembrie 2023

Valoarea ridicată a cheltuielilor s-a datorat realizării decorurilor și costumelor de epocă: construirii unei fortărețe lângă Kiev, care urma a fi folosită la filmări, reconstruirii sau restaurării a peste 20 de clădiri, confecționării a peste 1.000 de costume, pentru care au lucrat peste 3.000 de costumieri, și a 450 de peruci și preparării a 150 de litri de imitație de sânge uman. Colectivul de scenografi al filmului a fost format din aproximativ 70 de creatori, aflați sub coordonarea specialiștilor Oleksandra Drobot și Iuri Hrîhorovîci, care au făcut eforturi impresionante pentru recrearea decorurilor din secolul al XVII-lea. Majoritatea decorurilor au trebuit create: cel puțin șase clădiri (o fortăreață lângă Kiev, o colibă montană ​​și interioarele castelului prințesei Jablonowska pe platourile studioului de film „O. Dovjenko”, o stână de oi pe Muntele Dragobrat, un pod de lemn și o biserică ce urma să fie incendiată) au fost construite de la zero și mai multe case ucrainene de lemn, care aveau o vechime de 200 de ani, au fost demontate pentru folosirea cherestelei la construirea unui han, iar toate aceste activități au necesitat participarea a 196 de persoane din cadrul departamentului artistic. Unele elemente de recuzită au fost împrumutate de la muzee: un scaun, strachini metalice, sfeșnice, o călimară și o lampă cu ulei din secolul al XVIII-lea, fiind supravegheate pe parcursul filmărilor de personalul muzeal, în timp ce majoritatea lor au trebuit create cu ajutorul muzeografilor și restauratorilor (spre exemplu, a fost construită o caretă, a fost creată o reproducere artistică a cuțitului lui Ivan Dovbuș și peste 100 de documente au fost scrise de caligrafi). Recuzita a fost recreată de aproximativ 500 de meșteri populari și specialiști în arta populară. Săbiile și pumnalele folosite în film au fost confecționate de atelierul „Kuzniu fantazii” (Кузню фантазій, în traducere „Forja fanteziilor”), înființat în anul 2015 de arhitectul Maksîm Roh și specializat în confecționarea de arme pentru filme istorice. Atelierul a confecționat săbii de grenadieri cu lamă de oțel, mâner de bronz și teacă din piele și lemn, cu o lungime de 95 cm și greutate de 1,07 kg, și săbii de infanterie din duraluminiu și poliuretan, cu o lungime de 75 cm și o greutate de 307 grame.

Crearea costumelor a reprezentat, de asemenea, o activitate laborioasă: designerele filmului, Hala Otenko și Mariia Kero, au studiat surse istorice germane și poloneze, s-au inspirat din picturile aflate în Catedrala „Sf. Gheorghe” din Liov, s-au consultat cu istorici, etnografi și muzeografi cu privire la vestimentația huțulilor de la începutul secolului al XVIII-lea, la costumele nobilimii poloneze și la uniformele militare ale husarilor polonezi și au lucrat cu 117 meșteri din toată Ucraina. Pătrunderea civilizației în zonele cele mai îndepărtate ale Carpaților Ucraineni a făcut ca tradițiile populare huțule să dispară: vestimentația tradițională a fost înlocuită cu una modernă, iar turiștilor li se oferă haine chinezești brodate cu alte simboluri pe post de haine tradiționale. Din acest motiv, costumele populare folosite în film nu au putut fi împrumutate de la localnici, ci au trebuit să fie cusute manual, vopsite cu coloranți naturali și „învechite”, astfel încât să pară autentice. O familie de meșteșugari din Carpați a țesut cojoacele din lână de oaie purtate de huțuli, bijutierii au creat manual atât podoabele nobililor, cât și decorațiunile metalice ale hainelor, care cântăreau în total mai mult de 50 kg (mai precis 57 kg), iar alți meșteri populari au confecționat curele și alte articole vestimentare din piele. Costumele purtate în film de principalele personaje feminine (rochia de mireasă a Maricikăi și rochiile prințesei Jablonowska) au fost brodate manual. Toate rochiile prințesei Jablonowska au fost create după croiala secolului al XVIII-lea și aveau o greutate de 7–10 kilograme. Confecționarea rochiei de mireasă a Maricikăi, logodnica personajului titular, a necesitat, de asemenea, o muncă intensă: astfel, cele două designere au trimis în vara anului 2018 o comandă către o fabrică de perne pentru livrarea unui sac cu pene identice pentru coroana nupțială, iar lucrul efectiv la croirea rochiei și crearea coroanei a durat mai mult de două săptămâni. Uniformele militare ale husarilor, inclusiv armurile înaripate, au fost confecționate după modele istorice de croitori polonezi specializați în hainele de epocă, cu ajutorul artistului Oleksii Rudenko și al colecționarului Oleksii Șeremetiev. În total, timpul efectiv pentru confecționarea celor peste 1.000 de costume folosite în film a fost de aproximativ opt luni.

Distribuție

Actori polonezi care au jucat în Dovbuș

Mateusz Kościukiewicz^⁠(d)

Agata Buzek^⁠(d)

Distribuția filmului este multietnică, fiind formată din actori ucraineni, polonezi și americani. Producătorii au încredințat rolurile principale actorilor ucraineni Serhii Strelnîkov^⁠(d) (Oleksa Dovbuș), Oleksii Hnatkovskîi^⁠(d) (Ivan Dovbuș) și Daria Plahtii^⁠(d) (Maricika) și i-au distribuit în alte roluri importante pe actorii polonezi Mateusz Kościukiewicz^⁠(d) (colonelul Przeluski), Agata Buzek^⁠(d) (prințesa Jablonowska) și Jerzy Schejbal^⁠(d) (marele hatman Józef Potocki^⁠(d)) și pe actorii ucraineni Rostîslav Derjîpilskîi^⁠(d), Roman Iasinovskîi^⁠(d) și Dmîtro Vivceariuk^⁠(d). Serhii Strelnîkov și Daria Plahtii erau actori ai teatrelor din Kiev, iar o parte din actori, printre care Oleksii Hnatkovskîi și Rostîslav Derjîpilskîi, făceau parte din trupa Teatrului Dramatic Academic Național „Ivan Franko” din Ivano-Frankivsk și cunoșteau într-o anumită măsură dialectul huțul.

Serhii Strelnîkov (n. 1979), actor al teatrului „Atelier 16” din Kiev, jucase în peste 50 de filme și seriale și era cunoscut publicului ca interpret al ofițerului rus Vasili Ceapaev, comandantul Diviziei 25 Pușcași a Armatei Roșii, în serialul ruso-ucrainean Strasti po Ceapaiu (Страсти по Чапаю, 2013), al hoțului Senko „Vokzal” din serialul rusesc Kuprin (2014), al cascadorului San Sanîci Bogatîriov din serialul rusesc Triukaci (2014) și mai ales al lui Akaiu Nakamura din filmul ucrainean Bezslavni kripakî (2020), în timp ce Oleksii Hnatkovskîi (n. 1985), pe care Sanin îl considera o „revelație”, fusese distins cu titlul de „Artist emerit al Ucrainei” (2014) și debuta într-o producție cinematografică, deși primise anterior și alte oferte. Alegerea lui Strelnîkov nu a fost pe placul tuturor, deoarece actorul era pe jumătate rus (după tată) și jucase în mai multe seriale rusești și coproducții ruso-ucrainene, dar el și-a dovedit ulterior patriotismul, refuzând să mai colaboreze cu cineaștii ruși după invazia Rusiei în Ucraina. În interviurile pe care le-a acordat, Strelnîkov a afirmat că Dovbuș era un erou care a apărut în vremuri grele pentru a apăra pământul de invadatori, i-a comparat pe haiducii lui Dovbuș cu cei șapte samurai din filmul omonim al lui Akira Kurosawa și a susținut că Dovbuș a fost „rolul meu cel mai dificil și, de asemenea, cel mai interesant” deoarece i-a solicitat o „rezistență oarecum supraomenească”. Spre deosebire de Strelnîkov, care cunoștea biografia personajului său, Hnatkovskîi nu cunoștea aproape nimic despre Ivan Dovbuș atunci când a început să joace în film și, după ce a aflat informații de la academicianul Volodîmîr Hrabovețkîi, care a fost unul din consultanții lui Sanin, a ajuns să-l considere „un personaj foarte ambiguu și interesant” a cărui viață devenea un „sacrificiu sacru” în sensul biblic. Cu acordul regizorului, el a improvizat în anumite scene și a influențat modul de comunicare al personajului, ca urmare a faptului că, spre deosebire de ceilalți actori, era un bun cunoscător al dialectului huțul. Actrița Daria („Dașa”) Plahtii (n. 1992) jucase însă în mai multe filme și câștigase în anul 2018 premiul „Dzîga de aur” (premiul Academiei Ucrainene de Film) pentru cea mai bună actriță pentru interpretarea principalului rol feminin din filmul Strimholov (2017) al Marînei Stepanska.

Interpreții rolurilor principale s-au pregătit intens timp de câteva luni pentru a-și însuși tehnicile de luptă de la începutul secolului al XVII-lea: Serhii Strelnîkov (interpretul lui Oleksa Dovbuș) s-a antrenat timp de un an și jumătate pentru a-și perfecționa abilitățile de luptă cu bartka (un topor folosit de huțuli) și de mânuire a armelor de foc vechi, Oleksii Hnatkovskîi (Ivan Dovbuș) a învățat timp de șase luni să lupte cu cuțitele și Mateusz Kościukiewicz (Przeluski) s-a antrenat în aceeași perioadă de timp în duelul cu o sabie poloneză. Ceilalți interpreți ai haiducilor au urmat, de asemenea, o pregătire fizică în săli de sport. Actorii nu au fost dublați de cascadori în scenele de luptă și în alte scene periculoase și au făcut singuri toate cascadoriile, deși aveau la dispoziție înlocuitori. Dorința de a întruchipa cât mai veridic un personaj legendar l-a făcut pe Strelnîkov să învețe să mulgă caprele și să facă brânză și să rămână în rol chiar și în pauzele de la filmări, continuând să mânuiască armele sau efectuând exerciții fizice pentru a rămâne în formă. Actorii polonezi Agata Buzek și Mateusz Kościukiewicz i-au ajutat ulterior pe ucraineni în timpul războiului: Agata Buzek, care era fiica politicianului Jerzy Buzek (fost prim-ministru al Poloniei în perioada 1997–2001 și fost președinte al Parlamentului European în perioada 2009–2012), supranumit „avocatul Ucrainei”, a găzduit câteva familii ucrainene în casa ei din Varșovia, iar Mateusz Kościukiewicz a făcut mai multe declarații în sprijinul Ucrainei. Contactele strânse ale ucrainenilor cu polonezii în perioada grea a Războiului Ruso-Ucrainean l-au făcut pe Sanin să afirme că ucrainenii care au trăit ca refugiați în Polonia „au înțeles [acolo – n.n.] cum funcționează statul european” și au contribuit la desființarea granițelor dintre cele două state și la crearea unei arhitecturi geopolitice postbelice bazată pe o uniune a statelor care împărtășesc aceleași valori și pe relații mai strânse între statele vecine.

Actorul Oleksii Hnatkovskîi (interpretul lui Ivan Dovbuș), 2024

Cooptarea lui Derjîpilskîi (n. 1975) a avut loc după începerea filmărilor, iar actorul a mărturisit mai târziu că, din acest motiv, nu a avut prea mult timp la dispoziție pentru a se pregăti, dar a fost ajutat de regizor să-și înțeleagă rolul și să-l interpreteze așa cum trebuia. Dmîtro Vivceariuk^⁠(d) (n. 1989), care juca în acea vreme în seriale TV, a fost probabil singurul actor care nu a fost ales de directoarea de casting Alla Samoilenko, el fiind contactat direct de Oles Sanin. Regizorul i-a spus că îl consideră potrivit pentru rolul haiducului Zabo și i-a oferit însă un onorariu pe jumătate față de onorariul primit pentru apariția în seriale, dar actorul a acceptat, gândindu-se că va juca într-un film important. Conform ideii originale a regizorului, Vivceariuk trebuia să joace rolul unui haiduc care fusese anterior molfar^⁠(d) și umbla permanent cu o labă de iepure la el, dar, în urma montajului, aceste scene au fost scoase din film.

Rolul rabinului Baal Șem Tov a fost interpretat de actorul american Luzer Twersky^⁠(d) (n. 1985), un descendent direct al rabinului Menachem Nachum Twersky (1730–1787), discipol al lui Baal Șem Tov și fondator al dinastiei hasidice de Cernobîl, care a copilărit în cartierul ultraortodox Brooklyn din New York și a părăsit comunitatea hasidică în 2008. Interpretul acestui rol a fost căutat de directoarea de casting Alla Samoilenko în Europa și Israel, iar un actor german de etnie evreiască i-a vorbit de Twersky. Actorul american a fost înregistrat online și nu a fost principala opțiune, dar a fost ales în cele din urmă datorită ochilor săi pătrunzători și s-a aflat abia atunci că era un descendent al lui Baal Șem Tov. A debutat în film în anul 2010 și era cunoscut pentru rolul din filmul canadian Felix and Meira (2014), pentru care a fost nominalizat la Premiul Jutra pentru cel mai bun actor în rol secundar și a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Internațional de Film de la Amiens și la Festivalul Internațional de Film de la Torino. Twersky a studiat replicile sale în limba ucraineană cu ajutorul unui profesor specializat în această limbă și replicile sale nu au trebuit dublate; actorul a fost cuprins de o mare simpatie pentru Ucraina și a susținut ulterior că nu este important dacă întâlnirea marelui rabin Baal Șem Tov cu haiducul huțul chiar a avut loc, ci faptul că ea a intrat în mitologia națională ucraineană.

Alte roluri au fost distribuite unor vedete din lumea showbizului și chiar a sportului. Astfel, foștii fotbaliști Artem Milevskîi și Artem Fedețkîi, care au făcut parte mai demult din lotul echipei naționale de fotbal a Ucrainei, au jucat roluri mici în acest film și au apărut într-un videoclip promoțional amuzant ce a fost distribuit pe rețelele de socializare înainte de lansarea filmului. Pictorul de icoane, istoricul de artă și hipiotul Lev Skop^⁠(d) joacă aici rolul preotului ortodox din satul lui Dovbuș, artista realizatoare de colaje Ziu Poberejniuk din Luțk apare în rolul unei țărănci huțule, cântăreața, compozitoarea și folclorista Katerîna Pavlenko^⁠(d), solistă a formației de muzică electro-folk Go_A cunoscută sub numele de scenă Monokate, o interpretează într-o scenă din film pe vrăcița (molfara^⁠(d)) care-l salvează pe micul Oleksa după ce a fost lovit de fulger, îndeplinind un ritual străvechi, iar vocea cântăreței Irîna Vîhovaneț (cunoscută ca FIЇNKA) se aude la moment dat în film. În unele scene apar și alți neprofesioniști: Vitalii Markiv^⁠(d), un sergent din Garda Națională a Ucrainei, care fusese condamnat de un tribunal din Italia la 24 de ani de închisoare sub suspiciunea de ucidere a unor jurnaliști italieni și ruși în Bătălia de la Slaviansk și apoi fusese achitat, joacă rolul unui vizitator italian al unei taverne românești, Ivanna Sanina, fiica cea mai mare a regizorului, apare ca servitoare a prințesei Jablonowska, și dr. Vsevolod Stebliuk, șeful serviciului medical al Gărzii Naționale a Ucrainei, are și el o scurtă apariție în rolul unui medic care tratează un soldat rănit în Asediul Danzigului. Muzicantul orb Taras Doroțkîi apare într-o scenă din film în rolul unui cântăreț orb la torban, un instrument muzical cu coarde (30–40 de coarde) de origine italiană, asemănător lăutei, teorbei și bandurei, care a ajuns să fie folosit din prima jumătate a secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XX-lea în Polonia și Ucraina. Instrumentul folosit în acest film este denumit „torbanul lui Mazepa” și a fost confecționat de lutierul și compozitorul ucraineano-american Yuriy Fedynsky, fiind împrumutat pentru filmări de bancherul Volodîmîr Lavrenciuk din colecția sa. Regizorul Oles Sanin a învățat să confecționeze instrumente muzicale de la bunicul său și cânta el însuși la bandură și torban, făcând parte, sub pseudonimul Oles Smîk, din trupa Kobzarskîi Țeh.

Filmări

Perioada de filmare

Directorul de imagine Serhii Mîhalciuk, 2014

Activitatea de filmare s-a desfășurat sub coordonarea directorului de imagine Serhii Mîhalciuk, care fusese coleg de clasă al regizorului în perioada școlii și îi era prieten de aproape 40 de ani. Amândoi erau originari din regiunea Volînia. Mîhalciuk contribuise la realizarea a aproximativ 40 de filme (filme de ficțiune, filme documentare, videoclipuri muzicale și reclame), colaborase anterior cu Oles Sanin la realizarea filmelor Mamai (2003) și Ghidul (2014) și fusese distins cu titlul de Artist emerit al Ucrainei (2014). Era considerat unul dintre cei mai buni directori de imagine ai Ucrainei și participase la numeroase festivaluri naționale și internaționale de film, obținând, printre altele, premiul „Ursul de argint” pentru cea mai bună realizare artistică (2015) la Festivalul Internațional de Film de la Berlin pentru contribuția sa la filmul Sub nori electrici și premiul „Dzîga de aur” „pentru cel mai bun director de imagine” (2019) pentru contribuția sa la filmul Câmpurile sălbatice. Primise anterior oferte de a filma în Statele Unite ale Americii și în Franța, dar a considerat că existau proiecte mai interesante în patria sa. Mîhalciuk a mărturisit că era pasionat de filmele istorice și de filmele de aventuri de inspirație istorică pentru că îi plăcea să reconstituie o epocă din trecut și, de asemenea, îl considera pe Oleksa Dovbuș un personaj legendar.

Filmările s-au întins pe o durată totală de 108 zile (cu pauze) și au fost împărțite în trei perioade: în toată vara și o parte din toamna anului 2018, în toamna anului 2019 și în vara anului 2021. În prima fază au fost folosite fondurile publice, dar cum acestea nu erau suficiente din cauza amplorii proiectului au trebuit atrase alte fonduri de la investitori privați și în final a fost găsit un investitor canadian care a contribuit cu o sumă considerabilă pentru finalizarea filmului. Mîhalciuk a folosit pe platourile de filmare aparatura cea mai modernă la acea vreme: două camere video digitale Alexa, care pot înregistra imagini video 4K de calitate bună, macarale și capete panoramice girostabilizate ale companiei ucrainene „Filmotehnik” (Фільмотехнік), precum și drone. Activitatea de filmare a început în ziua de 19 august 2018 și s-a desfășurat inițial în Munții Carpați. Prima scenă filmată a fost scena conflictului decisiv dintre frații Dovbuș, care, potrivit regizorului, este „cea mai dificilă [...] atât din punct de vedere emoțional, cât și din punct de vedere psihologic”. Presa menționa în septembrie 2018 că producătorii filmului căutau mai mulți bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 35 de ani, ce proveneau din orașele Morșîn, Dolîna și Bolehiv și din satele învecinate (aflate în regiunea Ciscarpatia), care să apară ca figuranți plătiți în zilele de 1, 2 și 3 octombrie în scenele de masă ce urmau să fie filmate în zona Stâncilor lui Dovbuș. Filmările au fost întrerupte mai întâi din motive tehnice și apoi din cauza restricțiilor și carantinei impuse ca urmare a pandemiei de COVID-19, când mai rămăsese de filmat doar o treime din film.

Autoritățile ucrainene au interzis efectuarea filmărilor la începutul perioadei de carantină, iar apoi le-au permis, dar cu anumite restricții, de aceea nu au putut fi organizate filmări ale unor scene de masă. Închiderea cinematografelor în aceeași perioadă a determinat, de asemenea, o reducere a finanțării filmelor. Regizorul Oles Sanin anunța într-un interviu acordat în februarie 2021 că echipa de producție efectua pregătiri pentru faza finală a filmărilor, care urma să aibă loc la sfârșitul primăverii, desfășura în paralel lucrări de postproducție (înregistrarea muzicii, montaj etc.) și pregătea o campanie publicitară de amploare. Destinația principală a filmului era piața internă, dar, în același timp, erau purtate negocieri și cu parteneri străini. Astfel, se lucra, de asemenea, la o versiune internațională a filmului, ce era destinată în primul rând pentru Polonia și Canada, și exista intenția difuzării unei versiuni extinse a filmului pe platformele internaționale de streaming. Proiectul cinematografic a fost prezentat în anul 2020 la Târgul Internațional de Filme (European Film Market) din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

Echipa de producție (producător, regizor și cei trei interpreți principali) a susținut în 8 iunie 2021 o conferință de presă pe unul din platourile de filmare ale Studioului de film „O. Dovjenko”, ocazie cu care au fost prezentate impresii despre filmări și opinii cu privire la personaje și la obiectivele filmului. Procesul de filmare a fost reluat câteva zile mai târziu, după o pauză de un an, și s-a încheiat la sfârșitul lunii iulie 2021, când conflictul militar ruso-ucrainean era încă limitat la regiunile ucrainene estice Donețk și Lugansk. iar aproximativ 120 de specialiști și peste 1.500 de actori și figuranți au luat parte la ultima sa fază.

Locuri de filmare

S-a filmat în 20 de locuri geografice diferite (inclusiv în locuri unde nimeni nu mai filmase până atunci): în locații naturale (păduri, râuri, pajiști montane, Canionul Cemehivskîi) din regiunea nordică a Munților Carpați, pe teritoriul rezervației montane Svîdoveț și în satul Frasin din regiunea Transcarpatia, în orașul Bolehiv, în satele Mîkulîciîn și Krîvorivnea și la Stâncile lui Dovbuș din apropierea satului Bubnîșce (toate patru din regiunea Ivano-Frankivsk), în orașele Liov și Drohobîci și în satul Svirj din regiunea Liov, în orașul Zbaraj și în peștera Verteba (unde s-au păstrat artefacte ale culturii Cucuteni-Tripolia, vechi de peste 5.000 de ani) din regiunea Ternopil, în localitatea Dereveana din apropierea orașului Obuhiv din regiunea Kiev și în capitala ucraineană Kiev (pe platourile Studioului de film „O. Dovjenko”, la monumentul istoric și arhitectural „Fortăreața Kiev” și la Muzeul Național de Arhitectură Populară și Etnografie al Ucrainei din cartierul Pîrohiv). Echipa de filmare a trebuit anterior să curețe spațiile exterioare de gunoaie și stâncile carpatine de tot felul de inscripții recente. Filmările efectuate la unele castele vechi (în special, Castelul Svirj^⁠(d) din regiunea Liov și Castelul Zbaraj din regiunea Ternopil) și în alte situri istorice (Cetatea Camenița, Capela Boim din Liov, Salina Drohobîci, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Drohobîci) au contribuit la recrearea atmosferei social-istorice din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Castelul Svirj, care datează din secolele XV-XVI și se află la numai 40 km de Liov, devenise cunoscut după filmarea aici a miniserialului sovietic D’Artagnan și cei trei mușchetari (1978) și a miniserialului ucrainean Hatmanul (2015) și a servit în acest film ca reședință a prințesei poloneze Jablonowska. În curțile sau lângă zidurile castelului au fost filmate mai multe scene din film, îndeosebi scena bătăliei decisive dintre haiducii lui Oleksa Dovbuș și husarii polonezi ai colonelului Przeluski. Numeroși localnici din satul Svirj au participat la filmarea bătăliei decisive în noiembrie 2019 și i-au interpretat în principal pe cei uciși în luptă.

Desfășurarea filmărilor

Curtea interioară a Castelului Svirj^⁠(d) din regiunea Liov, unde a avut loc bătălia decisivă între haiducii huțuli și husarii polonezi

Numărul total al celor care au participat la realizarea filmului a fost de aproximativ 3.000 de persoane (peste 2.500 de actori și figuranți și peste 300 de specialiști membri ai echipei de producție), iar aproximativ 100 de persoane luau parte la fiecare zi de filmare. Figuranții au interpretat o gamă largă de personaje: țărani, meșteșugari, negustori, muzicanți, militari (husari, artileriști, panduri), medici, călugări, prizonieri etc. Filmările montane, care s-au desfășurat în locuri greu accesibile aflate la o altitudine de aproximativ 2.000 de metri și în condițiile unei vremi instabile, au creat unele probleme din cauza transportului dificil al echipamentelor. Alte probleme au fost cauzate de asigurarea iluminatului într-un spațiu natural cu relief instabil, îndepărtat de zonele locuite, iar colectivul de opt electricieni, aflat sub conducerea maestrului de lumini Andrii Barsukov, s-a confruntat cu provocări mari, fiind nevoit încă din prima zi de filmare să salveze urgent un dispozitiv de iluminat cu o putere de 18 kW, care rămăsese izolat în mijlocul râului Pistînka, în dreptul cascadei Șeșorî, ca urmare a creșterii rapide a nivelului râului din cauza ploii prelungite.

Una dintre cele mai periculoase scene a fost cea în care haiducii trebuiau să traverseze o prăpastie, mergând pe un buștean aflat la o înălțime de 20 de metri. Oleksii Hnatkovskîi a mărturisit ulterior că are rău de înălțime și și-a amintit groaza cu care interpretase la un moment dat monologul lui Hamlet din piesa omonimă a lui William Shakespeare pe acoperișul unei clădiri. Cu toate că actorii erau asigurați cu un cablu, care era suspendat la rândul său de un alt cablu, Hnatkovskîi a refuzat să fie dublat în acea scenă de un cascador și, decizând să-și învingă frica, a mers singur pe buștean. Filmarea scenei de urmărire a caretei prințesei Jablonowska care traversa munții cu un cufăr încărcat cu monede de aur a necesitat, de asemenea, unele pregătiri, deoarece caii nu erau obișnuiți cu presiunea atmosferică caracteristică zonei de munte și au trebuit să stea o săptămână la acea altitudine pentru a se adapta.

Scenele numeroase de luptă au necesitat participarea unui număr mare de cascadori și pirotehnicieni. și au fost pregătite cu multă atenție și repetate pentru a recrea cât mai fidel atmosfera de epocă. Potrivit celor afirmate de regizor, aproape toți cascadorii ucraineni care erau disponibili în momentul filmărilor au lucrat la acest film. Colectivul de cascadori a fost împărțit în două echipe: una era coordonată de Petro Tresko și Ruslan Horilîi și cea de-a doua de Petro Jîrun, care a interpretat, de asemenea, rolul unui haiduc în film. Cascadoriile realizate au fost destul de periculoase, necesitând numeroase repetiții, folosirea a mai multor dispozitive tehnice, echipamente, recuzită și sisteme de prindere, iar aproape toate exploziile sunt reale, deoarece producătorii au decis să apeleze doar în caz de nevoie la grafică computerizată. Efectele speciale ale filmului – explozii, împușcături, incendii, averse de ploaie, rafale de vânt etc. – au fost realizate de două echipe de specialiști (una condusă de Oleksandr Suvorov și cealaltă de Vlad Lîsak), care au avut împreună un maxim de 12 membri în unele zile de filmare. Cea mai complexă scenă de luptă (lupta din curtea castelului) a implicat participarea a peste 500 de actori și figuranți și a încă 50 de cascadori, ceea ce a făcut ca numărul persoanelor participante simultan la procesul de filmare să fie de aproximativ 600 de persoane.

Numărul mare de personaje de diferite origini etnice a impus vorbirea mai multor limbi în cursul diferitelor secvențe. Huțulii din film trebuiau să vorbească în mod normal în dialectul huțul al limbii rutene (considerată uneori, la rândul ei, un dialect al limbii ucrainene), dar regizorul a impus adaptarea unei părți a textelor din dialectul huțul în limba ucraineană modernă, păstrându-se totuși sunetul, ritmul și chiar ordinea cuvintelor huțule, ceea ce a făcut ca limba vorbită în film să sune ca dialectul huțul pentru localnicii huțuli și pentru restul ucrainenilor. Unii actori cunoșteau dialectul huțul și nu au avut probleme în rostirea replicilor, în timp ce alții, ce proveneau din regiuni mai îndepărtate ale Ucrainei, au trebuit să repete replicile de mai multe ori până au obținut accentul necesar. Motivul adaptării unei părți a textului l-a constituit faptul că majoritatea spectatorilor ucraineni ar fi urmărit mai greu evenimentele filmului dacă ar fi trebuit să citească subtitrarea în limba ucraineană, iar regizorul își dorea ca textul să fie înțeles de toți spectatorii din Donbas în Crimeea și până la Carpați. Rezultatul este un amestec de ucraineană modernă cu dialectul huțul, care nu cauzează probleme mari de înțelegere, dar creează confuzie în unele scene, îndeosebi atunci când cei doi frați Dovbuș conversează între ei: Oleksa vorbește în general în limba ucraineană literară, conform normelor academice din 2019, pe care o amestecă uneori cu elemente de dialect, spre deosebire de Ivan care folosește permanent dialectul huțul. Această combinație lingvistică i-a făcut pe unii cronicari să considere că „limbajul eroilor este ciudat”, fiind amestecat și greu de înțeles, iar ulterior scriitorul Vasîl Karpiuk, autorul a trei cărți despre Dovbuș, a adaptat limbajul personajelor acestui film la graiul huțul într-o carte intitulată Dovbuș. Hidnistʹ abo zabuttea (Довбуш. Гідність або забуття, în traducere „Dovbuș. Demnitate sau uitare”), scrisă pe baza scenariului. Unele personaje de alte origini au vorbit în film în limba poloneză sau în limba română, iar acele replici au fost inițial subtitrate, dar ulterior, în urma adoptării legii „privind asigurarea funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat”, care prevedea folosirea obligatorie a acestei limbi pe tot teritoriul Ucrainei, au trebuit dublate.

La începutul lunii august 2021, atunci când a anunțat încheierea filmărilor, producătorul Maksîm Asadcîi și-a exprimat satisfacția că, în ciuda multiplelor dificultăți, a reușit să încheie o etapă importantă a activității sale și a lăudat efortul depus de întregul colectiv: „Finalizarea filmărilor la Dovbuș este o nouă culme în istoria industriei cinematografice ucrainene, întruchiparea unui vis ambițios al cinematografiei ucrainene la scară largă. Am lucrat cu o echipă incredibilă de oameni energici și talentați. La fel ca eroii filmului nostru, în acești trei ani, echipa de filmare a dat dovadă de forță de caracter, spirit de nestăpânit și dăruire față de munca lor.”. Intenția sa era să termine realizarea filmului cât mai curând și să-l lanseze public în toamna anului 2021. Un videoclip oficial creat pe baza materialelor înregistrate la filmările din acest an, a fost lansat cu ocazia încheierii filmărilor.

Postproducție

Decorurile filmului au fost proiectate de Oleksandra Drobot și Iuri Hrîhorovîci, costumele au fost create de Hala Otenko și Mariia Kero și machiajul a fost realizat de artista Irîna Solodavska. Muzica a fost compusă de Alla Zahaikevîci, împreună cu elevul și colegul ei, Oleksandr Ciornîi. Alla Zahaikevîci era o compozitoare experimentată, care lucrase anterior la filmele Mamai (2003) și Ghidul (2014) ale lui Sanin, iar Ciornîi, deși era mai tânăr, compusese deja muzică a cel puțin cinci filme majore. Cei doi compozitori au combinat melodiile populare ucrainene cu o orchestră simfonică cu peste zece instrumente și cu ritmuri electronice moderne pentru a crea o muzică destinată unui public de masă. Unele porțiuni au fost interpretate la violoncel de virtuosul Denîs Karacențev din Harkov, care s-a deplasat la Liov după ce casa lui a fost distrusă. Coloana sonoră originală a filmului a fost înregistrată de Adolfo Avila (editare de sunet), Roman Homeniuk și Ievhen Petrus (mixaj sonor), efectele speciale au fost realizate de Oleksandr Suvorov, iar montajul final a fost coordonat de Teteana Hodakivska. Activitățile de montaj sonor au fost realizate la Ivano-Frankivsk și erau aproape finalizate în momentul invaziei rusești.

Procesul de postproducție era încă în desfășurare în februarie 2022, atunci când a avut loc Invazia Rusiei în Ucraina, iar din cauza invaziei și a bombardării Kievului mai mulți membri ai echipei de filmare au fost evacuați în orașele Ivano-Frankivsk și Liov și o parte din activități au trebuit transferate în vestul Ucrainei și chiar în Polonia: corectarea culorilor a fost realizată la Liov, după transportarea acolo a echipamentelor, activitatea de realizarea a efectelor vizuale a avut loc parțial în Polonia, mixajul și montajul sonor au fost finalizate în orașele poloneze Varșovia și Łódź, iar restul activităților au fost definitivate în orașele Dnipro, Mîkolaiv și Herson, în pauzele dintre bombardamente. Conflictul militar din Ucraina a cauzat astfel întârzieri substanțiale în finalizarea procesului de producție a filmului și a contribuit la amânarea lansării filmului. Izbucnirea războiului a determinat, de asemenea, o serie de schimbări pe plan personal. Astfel, peste 50 de membri ai echipei de producție, printre care și directorul de imagine Serhii Mîhalciuk, au fost înrolați în Forțele Armate ale Ucrainei și și-au desfășurat activitatea în perioada permisiilor. Operatorul Mîhalciuk a filmat luptele pentru apărarea regiunii Kiev și s-a înrolat voluntar în Armata Ucraineană la sfârșitul lunii martie 2022 sub indicativul „Dzen” (Дзен), urmând trupele ucrainene cu aparatul de fotografiat și cu camera de filmat, iar actorul Iakiv Tkacenko^⁠(d), cel care l-a interpretat pe răzvrătitul huțul Ivan Sabat, s-a înrolat ca sergent în cadrul Brigăzii 128 de Apărare Teritorială, a luptat pentru eliberarea orașelor Dnipro și Vuhledar și a fost rănit de două ori în Bătăliile din zona orașului Donețk. Familia regizorului Sanin (soția și cei trei copii mai mici) a fost evacuată, de asemenea, în străinătate și locuia în acea vreme în Polonia, iar viitorul ginere al cineastului, logodnicul fiicei sale mai mari, a fost ucis în Bătălia de la Bahmut din 2023. Cinci membri ai echipei de producție au murit în luptele cu invadatorii ruși până la momentul premierei acestui film.

O parte substanțială a materialului filmat nu a fost folosită în film, deoarece companiile de distribuție au cerut ca durata filmului să nu depășească două ore. În urma acestei solicitări au fost eliminate la montaj unele scene în care apăreau, printre alții, Maricika (adultă și copilă) și haiducul Zabo. Durata filmului a fost redusă astfel cu 40 de minute. Regizorul și coproducătorul Oles Sanin a anunțat în primăvara anului 2024 că purta negocieri cu Netflix International pentru a realiza o versiune mai lungă a filmului care urma să conțină toate scenele tăiate la montaj și să fie difuzată ca o serie în patru episoade pe platforma de streaming Netflix în special pentru Statele Unite ale Americii și Canada. După încheierea filmărilor, coliba octogonală asamblată în munți pentru a fi folosită ca stână a rămas la locul filmărilor, în timp ce hanul montan, construit ca decor pentru acest film, a fost demontat și cedat Teatrului Dramatic Academic Național „Ivan Franko” din Ivano-Frankivsk, care era condus în acea vreme de Rostîslav Derjîpilskîi. Directorul teatrului, care jucase el însuși în filmul lui Sanin, a numit cafeneaua actorilor din teatru „Dovbuș”. În urma publicității făcute acestui film, Volodîmîr Iațenko, un om de afaceri ucrainean din domeniul bancar, a dezvoltat în decembrie 2022 o dronă de recunoaștere pe care a denumit-o „Dovbuș T10” (Довбуш Т10) și în august 2023 o nouă dronă de recunoaștere și transportare de explozibili denumită „Dovbuș T-20” (Довбуш Т-20), iar Brigada 68 Vânători din Ucraina a fost denumită „Oleksa Dovbuș”.

Cu puțin timp înainte de lansarea filmului, producătorul Maksîm Asadcîi afirma că este convins că Dovbuș va atrage cel puțin jumătate de milion de spectatori, bazându-se pe succesul înregistrat în primăvara anului 2023 de alte două producții ucrainene: filmul de animație Mavka: zâna pădurii și comedia Luxembourg, Luxembourg, pentru vizionarea cărora fuseseră achiziționate aproape un milion și jumătate de bilete și ale căror încasări cumulate reprezentau aproximativ 25% din veniturile totale obținute la box office-ul din Ucraina. Drepturile de difuzare ale filmului Mavka: zâna pădurii fuseseră vândute în 80 de țări, iar filmul atrăsese în prima sa zi de proiecție din Franța un număr de 74.000 de spectatori. Asadcîi spera ca filmul său să repete acest succes și să-i intereseze pe cinefilii din străinătate prin faptul că avea „un erou clar cu obiective ușor de înțeles, o linie melodramatică, acțiune, un subiect interesant”, la fel ca filmul istoric de acțiune Zahar Berkut (2019), regizat de John Wynn și Ahtem Seitablaiev, care avusese un buget de valoare apropiată (113 milioane de grivne) și obținuse încasări de 38,5 milioane de grivne în Ucraina și încă 1,8 milioane de grivne în alte țări. Speranțele producătorilor erau îndreptățite deoarece statisticile Agenției de Stat a Ucrainei pentru Cinema, publicate în presă, evidențiau că interesul publicului autohton și străin pentru cinematografia ucraineană era în creștere, iar anul 2023 era considerat cel mai de succes an din istoria cinematografiei autohtone în ceea ce privește încasările la box office. Cu toate acestea, ca urmare a războiului, un număr mare de cinematografe fuseseră închise și majoritatea spectatorilor fuseseră mobilizați în Forțele Armate ale Ucrainei sau se refugiaseră în străinătate.

Recepție

Lansare

Lansarea filmului în cinematografele din Ucraina a fost amânată de mai multe ori: din toamna anului 2019 în 10 noiembrie 2020, în toamna anului 2021 și apoi în primăvara anului 2022, ca urmare a prelungirii procesului de producție din cauza introducerii carantinei în timpul pandemiei de COVID-19. Primul trailer oficial a fost lansat în mediu online la 12 mai 2021, dar, cu toate acestea, premiera, care a fost programată apoi pentru ziua de 12 mai 2022, a trebuit să fie anulată din nou din cauza Invaziei Rusiei în Ucraina. Cu o zi înaintea acestei date, realizatorii filmului au anunțat că premiera urma să aibă loc după victoria Ucrainei în Războiul Ruso-Ucrainean, pe care o preconizau pentru toamna anului 2022. Cu acel prilej, producătorul Maksîm Asadcîi afirma următoarele: „Am făcut eforturi titanice pentru ca filmul nostru să ajungă la public. Cu toate acestea, noile realități ne obligă să luăm decizii noi, bine gândite. Avem un obiectiv nou și important – să vorbim lumii întregi despre Ucraina, folosind toate canalele și instrumentele disponibile. Pentru aceasta, pregătim o versiune internațională a peliculei și lucrăm la depunerea cererilor de participare pentru festivaluri de clasa «A». Credem că acest film de actualitate despre forța și neînduplecarea ucrainenilor va motiva din nou comunitatea mondială să ia măsuri decisive.”. Sanin afirmase anterior, în cursul unei conferințe de presă, că existau discuții ca filmul să fie lansat mai întâi în străinătate și apoi, după război, în Ucraina.

Ca urmare a prelungirii ostilităților cu mai mult de un an, regizorul Oles Sanin a convins totuși companiile distribuitoare să lanseze filmul în vara anului 2023, susținând că ucrainenii obținuseră deja o „victorie spirituală” și că Dovbuș era un film oportun în acel context, deoarece vorbește despre speranță și despre eroii ucraineni care luptă împotriva ocupanților. Unul din acești eroi era americanul Christopher James Campbell, logodnicul fiicei sale Ivanna, un veteran în vârstă de 27 de ani care servise cinci ani în Irak și Kuweit și, după declanșarea Invaziei Rusiei în Ucraina, se înrolase ca voluntar în forțele militare ucrainene pentru a lupta împotriva ocupanților ruși și făcuse parte din Batalionul Azov și apoi din Legiunea Străină și murise pe 6 aprilie 2023 în Bătălia de la Bahmut. Producătorii au vrut să difuzeze cât mai repede acest film pe ecranele cinematografelor din toată lumea, așa că au renunțat la înscrierea lui Dovbuș la unul dintre festivalurile internaționale de clasă A (Toronto sau Veneția), așa cum intenționaseră inițial, deoarece organizatorii acelor festivaluri puneau condiția ca filmele să fie prezentate în premieră. Mai mulți critici de film au susținut atunci că lansarea filmului Dovbuș avea loc la momentul potrivit, deoarece prezenta un capitol din istoria luptei pentru libertate a poporului ucrainean, contribuia la consolidarea identității naționale ucrainene și îi mobiliza pe ucraineni să lupte împotriva invaziei rusești. Trailerul final a fost prezentat pe 12 iulie 2023, iar primii care au văzut filmul au fost militarii Brigăzii 68 Vânători „Oleksa Dovbuș”, care au vizionat filmul pe 16 august 2023, într-o școală pe jumătate distrusă, aflată în apropierea liniei frontului.

Premiera filmului a avut loc, în cele din urmă, pe 19 august 2023, în deschiderea celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Odesa (care, din cauza invaziei rusești, a avut loc în acel an în orașul Cernăuți), unde filmul a fost aplaudat continuu timp de șapte minute (sau, după altă sursă, timp de 10 minute), după care echipa de producție (producător, regizor, actori principali) a plecat până pe 31 august într-un turneu de promovare prin mai multe orașe din Ucraina: Cernăuți (19 august), Ivano-Frankivsk (20 august, în trei săli), Liov (21 august, în șase săli), Luțk (22 august), Kiev (23 august), Harkov (24 august), Dnipro (25 august), Zaporijjea (26 august), Odesa (27 august), Cerkasî (28 august), Hmelnîțkîi (29 august), Ternopil (30 august, în două săli) și Jîtomîr (31 august). Filmul a fost lansat oficial în cinematografele din țara sa de origine pe 24 august 2023, cu ocazia sărbătoririi Zilei Independenței Ucrainei (ziua națională a țării) și a comemorării morții lui Oleksa Dovbuș.

O expoziție intitulată „Dovbuș. Istoria realizării filmului” (Довбуш. Історія створення фільму), organizată de creatoarele de costume Hala Otenko și Mariia Kero, a fost organizată la Complexul Muzeal-Cultural de Istorie a Berii „Lvivarnea” (Львіварня) de pe strada Kleparivska nr. 18 din Liov. Expoziția conținea imagini inedite din film, fotografii din timpul filmărilor și afișe cu personajele principale și a fost deschisă până pe 4 septembrie 2023. O expoziție interactivă de costume, recuzită, storyboard-uri, partituri muzicale, schițe și fotografii de la filmul Dovbuș a avut loc la Academia Națională de Arte a Ucrainei din Kiev în perioada 12 septembrie – 10 octombrie 2023. Au fost amplasate aproximativ 30 de costume, printre care costumele de miri ale lui Oleksa Dovbuș și ale miresei sale, Maricika, haine ale haiducilor huțuli, costume ale nobilimii poloneze și uniforme ale husarilor polonezi, adică o zecime din recuzita folosită la filmări. Creatorii filmului au organizat întâlniri creative, cursuri și prelegeri care au prezentat vizitatorilor diversele etape ale producției de film, anunțând că intenționau, în funcție de succesul autohton, ca expoziția să fie trimisă în străinătate la Londra și la Paris. Câteva luni mai târziu, la 5 aprilie 2024, a fost organizat la Ivano-Frankivsk o întâlnire interactivă a creatorilor filmului cu publicul unde au fost prezentate în premieră fotografii și filmări inedite și au fost explicate unele aspecte interesante; acest spectacol interactiv a fost filmat și a fost difuzat apoi în marile orașe ale Ucrainei.

Interesul public

Distribuția filmului pe teritoriul Ucrainei a fost realizată de companiile naționale Kinomania Film Distribution^⁠(d) și FILM.UA Group Distribution, iar filmul a fost vizionat în săli pline aproape pe tot teritoriul Ucrainei. În primul weekend după lansarea sa (24–27 august) au fost vândute aproape 60.000 de bilete în valoare totală de 8,7 milioane de grivne, ceea ce a făcut ca Dovbuș să devină cel mai popular film al săptămânii din catalogul companiei de distribuție Kinomania, fiind urmat de filmul american cu supereroi Blue Beetle^⁠(d), care a atras peste 13.000 de spectatori și a adus încasări de 2,1 milioane de grivne și de comedia fantasy americană Barbie, care a avut aproape 9.500 de spectatori și încasări de 1,5 milioane de grivne. Rezultatele financiare de la box office ale filmului Dovbuș includeau încasările obținute în turneul de promovare prin mai multe orașe din Ucraina, care începuse pe 19 august. Încasările obținute nu erau prea mari în comparație cu cele ale unor filme ucrainene lansate anterior: astfel, filmul Ghidul (2014) al lui Oles Sanin fusese vizionat de 94.754 de spectatori în primul său weekend, ceea ce reprezenta la acea vreme un număr record pentru cinematografia ucraineană, filmul istoric de acțiune Zahar Berkut (2019), regizat de John Wynn și Ahtem Seitablaiev, atrăsese peste 148.000 de spectatori în primele patru zile de la lansare și adusese încasări de 13,2 milioane de grivne iar filmul de animație Mavka: zâna pădurii (2023) avusese parte de aproape 190.000 de spectatori în primul weekend și obținuse încasări record de aproape 25 de milioane de grivne. În săptămâna premierei s-a mai raportat că drepturile de distribuție ale filmului Dovbuș fuseseră deja vândute în peste 20 de țări și că lansarea sa ar fi avut loc deja în țările baltice, Germania, Slovacia, Coreea de Sud și Israel în perioada 23–24 august. Premiera oficială a filmului în Germania a avut loc pe 24 august 2023, în Austria pe 15 septembrie 2023, în Țările de Jos pe 31 octombrie 2023, în Estonia pe 26 decembrie 2023, dar proiecția filmului în Polonia a fost amânată din cauza campaniei electorale ce avea loc în acea perioadă și a avut loc abia pe 27 ianuarie 2024 la Wrocław și apoi pe 25 aprilie 2024 la Varșovia. Alte premiere au avut loc în anul 2024, printre care și cea din Coreea de Sud (30 aprilie 2024).

Interesul publicului ucrainean pentru acest film a rămas însă ridicat în perioada următoare, iar Agenția de Stat a Ucrainei pentru Cinema^⁠(d) a raportat că în primele două săptămâni s-au obținut încasări de 23.306.505 grivne, în primele trei săptămâni au fost vândute peste 240.000 de bilete și au fost obținute încasări de peste 34 de milioane de grivne și apoi, în primele patru săptămâni, au fost vândute 304.318 bilete și au fost obținute încasări impresionante în valoare de 43.141.437 de grivne (aprox. 1,2 milioane de dolari). Prin comparație, comedia Luxembourg, Luxembourg (2022) adusese încasări de 28,5 milioane de grivne în primele patru săptămâni de distribuție, drama Pamfir (2022) 10,5 milioane de grivne după al patrulea weekend și 11.440.055 de grivne în primele șapte săptămâni de la lansare, drama istorică Șcedrîk (2023) 8,7 milioane de grivne în primele patru săptămâni, iar, în același timp, filmul de animație Mavka: zâna pădurii (2023) obținuse 127,5 milioane de grivne la box office-ul ucrainean în cursul primelor șase săptămâni. Producătorii filmului au anunțat că o parte din profitul adus de fiecare bilet de cinema va fi donat Brigăzii 68 Vânători „Oleksa Dovbuș”, care lupta împotriva ocupanților ruși.

Încasările de la box office au continuat să crească și au ajuns la sfârșitul lunii septembrie (după cinci săptămâni de la premieră) la valoarea de 50.160.362 de grivne, pentru 354.647 de bilete vândute, la începutul lunii octombrie (după șase săptămâni de la premieră) la valoarea de 55.158.183 de grivne, pentru 390.795 de bilete vândute, și la mijlocul lunii octombrie (după opt săptămâni de la lansare) la valoarea de 61.782.834 de grivne, pentru 437.697 de bilete vândute. Dovbuș era difuzat în octombrie 2023 în 30 de orașe ucrainene și a devenit rapid filmul ucrainean live action cu cele mai mari încasări la box office din anul 2023 și al doilea film ucrainean live action cu cele mai mari încasări din perioada independenței Ucrainei, fiind vândute 462.551 de bilete de intrare la proiecțiile sale din Ucraina până la 31 octombrie 2023 (după zece săptămâni de la premieră) și aducând încasări în valoare de 65.220.222 de grivne, adică de aproape 2 milioane de dolari. Potrivit unor estimări, filmul fusese văzut deja în aceeași perioadă de peste 500.000 de spectatori (unii dintre ei mergând să îl vadă chiar de mai multe ori). Actorul american Luzer Twersky^⁠(d), care a participat timp de câteva săptămâni la mai multe proiecții ale filmului în Ucraina, a afirmat că reacțiile spectatorilor au fost „foarte, foarte emoționale – multe comentarii au fost doar superlative și nu opinii complet formate”. Dovbuș a fost proiectat, de asemenea, soldaților ucraineni din apropierea frontului, ca urmare a mesajului său politic de luptă împotriva invadatorilor și a emoțiilor puternice provocate spectatorilor. Astfel, peste 12.000 de militari vizionaseră acest film până în noiembrie 2023 în diferite locuri din Ucraina (de ex. la un spital militar din centrul Kievului și la un spital din Ivano-Frankivsk, unde erau tratați militari răniți), inclusiv pe câmpuri deschise precum cel din apropierea orașului Bahmut, iar, potrivit lui Oleksii Hnatkovskîi, militarii ucraineni aveau adesea lacrimi în ochi, comparând evenimentele din film cu propria lor experiență de luptă. Oficialitățile militare au organizat proiecții ale filmului și pentru familiile militarilor uciși, cu ocazia unor ceremonii de decorare post-mortem. Încasările filmului au ajuns, în cele din urmă, la începutul lunii decembrie (după cincisprezece săptămâni de distribuție) la valoarea de 68.268.115 grivne. pentru un număr de 483.863 de bilete vândute.

Săptămâna de la premieră	1	2	3	4	5	6	8	10	12	13	14	15
Număr de bilete vândute (cumulat)	59.757		240.000	304.318	354.647	390.795	437.697	462.551	476.391	480.351	482.372	483.863
Încasări la box office (cumulat, în grivne)	8.717.259	23.306.505	34.000.000	43.141.437	50.160.362	55.158.183	61.782.834	65.220.222	67.191.493	67.794.722	68.096.760	68.268.115

Producătorul canadian Daniel Bilak susținea că filmul „a prins un val” și a devenit foarte popular datorită faptului că a fost proiectat în contextul Războiului Ruso-Ucrainean, iar jurnalista și experta culturală Zoia Zvîneațkivska scria că lansarea filmului a avut loc în vremuri „mitologice”, când ucrainenii luptau pentru apărarea țării lor, la fel ca haiducii lui Dovbuș, și descria forțele aflate în conflict ca fiind forțe ale binelui și forțele ale răului. Mituri aproape uitate începeau să prindă viață în conștiința ucrainenilor, inoculând ideea că eroii devin nemuritori, iar Ucraina modernă avea nevoie în acea vreme de astfel de mituri. Filmul a avut un rol „catarctic”, consolidând mândria națională a ucrainenilor și amintindu-le de luptele purtate în trecut pentru eliberarea pământului natal. Succesul filmului la public fusese anticipat, dar dimensiunea sa i-a surprins pe realizatori care au ajuns să compare filmul Dovbuș cu blockbusterul american Braveheart (1995). Potrivit Svitlanei Homîci, purtătoarea de cuvânt a companiei ucrainene Kinomania^⁠(d), acest film istoric de acțiune a devenit cel mai popular film al săptămânii din catalogul distribuitorului, în funcție de interesul spectatorilor. Pe locul următor, după Dovbuș, s-a clasat filmul american cu supereroi Blue Beetle^⁠(d), care a adus încasări de 2,1 milioane de grivne. Ratingul filmului Dovbuș de pe site-ul IMDb era în august 2024 de 7,6/10.

Dovbuș a fost difuzat, de asemenea, de canalul național ucrainean de cinematografie prin Internet sweet.tv din 20 octombrie 2023 și apoi pe platforma de streaming Netflix începând din 29 decembrie 2023, a fost filmul cel mai vizionat de către telespectatorii ucraineni în noaptea de Anul Nou și s-a clasat în primele cinci filme din Ucraina, în funcție de interesul publicului, în primele trei luni ale anului 2024. Clasarea în rândul primelor cinci filme i-a surprins în mod plăcut pe membrii echipei de creație. Premiera de televiziune a filmului a avut loc în 24 august 2024 (de Ziua Independenței Ucrainei) pe postul ucrainean ICTV2. Dovbuș a fost tradus în 16 limbi și a fost difuzat în 27 de țări, printre care Franța, Polonia și chiar Indonezia. În urma acestui succes, regizorul Oles Sanin și creatoarea de costume Hala Otenko au fost invitați de trei școli de film poloneze (Łódź, Varșovia și Gdynia) pentru a ține prelegeri destinate profesioniștilor, care să analizeze în detaliu activitatea regizorală și scenografică de la filmul Dovbuș. Unii actori, precum Serhii Strelnîkov și Oleksii Hnatkovskîi, au dobândit o mare popularitate prin rolurile interpretate în acest film: Strelnîkov a avut parte de „un nou val de dragoste populară” și a declarat ulterior că Oleksa Dovbuș a devenit rolul său favorit, alături de rolul samuraiului Akaiu Nakamura din Bezslavni kripakî, în timp ce Hnatkovskîi a primit în anul următor premiul „Zolotîi lifon” (Золотий ліфон), ca urmare a faptului că a fost ales, prin vot online, cea mai atractivă personalitate culturală a Ucrainei, iar organizatorii acestui premiu au explicat alegerea sa prin carisma și forța interioară a actorului care îi magnetizează pe spectatori. În plus, după lansarea filmului, au devenit tot mai populare traseele turistice pe urmele haiducului Oleksa Dovbuș în Munții Carpați precum, spre exemplu, traseul Gadjina de pe versanții sudici ai masivului Șpîți (1.863 m) din lanțul muntos Ciornohora, unde s-ar fi ascuns Oleksa Dovbuș cu prietenii săi. Numărul vizitatorilor castelului Svirj a crescut, de asemenea, de zece ori în septembrie–octombrie 2023, venind nu numai din regiunea Liov, ci și din alte regiuni ale Ucrainei și din străinătate.

Răspuns critic

Recenziile profesioniștilor ucraineni din industria cinematografică au fost elogioase și au scos în evidență calitatea înaltă a scenografiei și imaginii, susținând că filmul merită vizionat. Astfel, regizoarea și scenarista Marîna Stepanska afirma că a fost impresionată de imaginea eroului mitic (care „parcurge calea clasică [...] de la un simplu om la un titan” și ajunge să învingă moartea) și de culoarea și dinamica secvențelor filmate de Serhii Mîhalciuk și considera că Dovbuș este „o bijuterie din punctul de vedere al construirii unei lumi obiective” și, de asemenea, o „culme a industriei” cinematografice ucrainene, în timp ce producătorul Taras Bosak lăuda profesionalismul directorului de imagine și creatoarelor de costume, constata existența mai multor referințe vizuale la unele picturi sau filme celebre (precum recrearea scenei Cinei cea de taină din pictura lui Leonardo da Vinci, avându-l la masă în plan central pe Dovbuș, și prezența la un moment dat a unui cântăreț orb la bandură ca în filmul Ghidul (2014) al lui Oles Sanin) și susținea că Dovbuș este „un produs de calitate de nivel american și european”. În opinia istoricului Volodîmîr Veatrovîci, există unele diferențe între realitatea istorică și povestea redată în film, dar, cu toate acestea, realizatorii filmului au reușit să prezinte coerent contextul în care au loc evenimentele și să surprindă corect esența conflictului psihologic din viața lui Oleksa Dovbuș, fără ca spectatorii să aibă nevoie de o pregătire istorică suplimentară. Veatrovîci a fost „foarte mulțumit” de imaginea, muzica și actoria filmului și a considerat că Dovbuș este „deocamdată cel mai bun film istoric realizat în Ucraina”, așezându-l pe același nivel cu filme americane celebre ca Ultimul mohican (1992), Braveheart (1995) și Regele Arthur: Legenda sabiei (2017).

Într-o recenzie publicată pe site-ul Kinowar, unii critici de film ucraineni au susținut că „bugetul a fost cheltuit pe o producție de calitate”, ce a implicat filmări în mai multe locuri și în diferite momente ale zilei, organizarea unor scene cu numeroși figuranți și utilizarea unui număr mare de elemente de recuzită (costume, armuri, arme etc.), și că o alocare de fonduri publice de o asemenea amploare nu va mai avea loc prea curând. Au fost elogiate cu acel prilej meritele scenariștilor și regizorului („care-și înțeleg bine meseria”), precum și interpretările actorilor ce au rostit replici autentice și clare în dialectul huțul al limbii rutene și în limba poloneză. Cu toate că Serhii Strelnîkov a interpretat rolul principal, mai mulți experți au acordat însă o atenție sporită lui Oleksii Hnatkovskîi, care a creat un caracter contradictoriu „rău-bun” al lui Ivan Dovbuș, ce pare mai autentic decât caracterul corect al fratelui său, precum și Dariei Plahtii, a cărei interpretare a fost descrisă ca „profundă și cu mai multe fațete”. Criticii au scos în evidență, de asemenea, progresul artistic al lui Oles Sanin sub influența unor cineaști occidentali ca Guy Ritchie (din Regele Arthur: Legenda sabiei) și Quentin Tarantino (din Ticăloși fără glorie), recunoscând totuși persistența unui tipar regizoral „neautentic” care a făcut ca lupta lui Oleksa Dovbuș cu asupritorii să semene uneori cu confruntările armate moderne din Londra sau Los Angeles și să pară astfel anacronică. Concluzia lor a fost că filmul Dovbuș este interesant și bine realizat profesional, dar pare „asamblat mecanic” și, din acest motiv, „nu provoacă o asemenea admirație precum filmele lui Antonio Lukici, Nariman Aliyev, Katerîna Hornostai, Valentîn Vaseanovîci și alți regizori ucraineni care fac filme despre ceva unic, care te doare, te face să suferi sau să gândești”.

Jurnalista Eugenia Faber sublinia că scenariul conține un număr prea mare de povești despre Dovbuș, ceea ce face ca intriga să pară „puțin «ruptă» și nu complet logică” și narațiunea să fie prea fragmentată prin flashbackuri, mai ales în prima jumătate a filmului, dar susținea că narațiunea devine apoi mai coerentă și recomanda, prin urmare, vizionarea filmului, pe care-l caracteriza ca fiind „spectaculos, plin de acțiune și de culoare”. Criticul de film Kîrîlo Pîșcîkov scria în recenzia sa pentru vikna.tv^⁠(d) că „Dovbuș este un film unic, cel puțin ca urmare a faptului că o creație de o asemenea anvergură nu a mai fost filmată în Ucraina în perioada independenței” și că „este puțin probabil să vedem un film ucrainean atât de amplu și de ambițios în viitorul apropiat” și îl compara cu popularul serial american Urzeala tronurilor. În opinia criticului, narațiunea principală este „neconvingătoare”, iar personajul Oleksa Dovbuș pare incomplet și lipsit de trecut, nefiind vorba aici de contextul istoric al vieții personajului, ci de caracterul, motivația și acțiunile sale anterioare ce ar trebui să reiasă din scenariul filmului. În schimb, fratele lui Oleksa, Ivan, este prezentat într-un mod mai cuprinzător și mai profund. Pe scurt, în ciuda amplorii proiectului, criticul constată mai multe deficiențe ale scenariului filmului, dar susține totuși că „în general, Dovbuș este un film interesant de vizionat cel puțin datorită costumelor grozave, a decorurilor magnifice și a peisajelor montane fascinante”. În cronica sa pe care a publicat-o într-o publicație regională online, jurnalista Natalka Sandețka din regiunea Ivano-Frankivsk a concluzionat că filme istorice precum Zahar Berkut (2019) și Dovbuș (2023) „nu își propun să lumineze spectatorul, dar sunt capabile să-i facă pe oameni să se intereseze de istorie, aducând aceste personaje mai apropiate de vremea noastră și făcându-le mai captivante”.

Vitalii Hordienko, creatorul popularului canal de YouTube Fan Squad, a atras atenția că unele persoane răuvoitoare vor încerca să profite de faptul că polonezii din film sunt prezentați ca răufăcători, în timp ce Polonia ajuta activ Ucraina în contextul invaziei rusești, și să creeze un scandal în mediul online, cu toate că regizorul a explicat că haiducii huțuli (în rândul cărora se afla și un etnic polonez) luptau pentru libertatea lor și nu împotriva poporului polonez. În opinia autorului sus-menționat, decizia producătorilor de a lansa filmul cu ocazia celei de-a 33-a aniversări a Independenței Ucrainei a fost una potrivită, în ciuda faptului că numărul cinematografelor din țară scăzuseră de trei ori:

„După vizionarea filmului, am remarcat cât de grozav era că filmul a fost lansat acum, pentru că înaintea începerii invazia pe scară largă, mulți ar fi putut acuza filmul că este prea patetic, iar publicul nu ar fi putut accepta așa de ușor vorbele personajelor. Cu toate acestea, sunt gata să recunosc că ansamblul actoricesc al filmului a depus prea mult patos inutil. Serhii Strelnîkov^⁠(d) (Oleksa Dovbuș) se potrivește perfect cu imaginea eroului și pe parcursul filmului încearcă să se ridice la înălțimea imaginii sale eroice, privind neîncetat de la nivelul frunții, vorbind, ridicând vocea, iar uneori este prea mult. Așa face și actorul Oleksii Hnatkovskîi^⁠(d) (Ivan Dovbuș), pentru care rolul din Dovbuș este debutul său în cinematografia mare. A exagerat cu dorința de a da carismă personajului său.”

Criticul Aliona Șîlova de pe site-ul Суспільне Культура^⁠(d) a caracterizat filmul Dovbuș ca fiind spectaculos și epic, cu atenție la detalii. Acțiunea filmului decurge dinamic, presărată pe alocuri cu flashbackuri, și se transformă pe parcurs într-o aventură captivantă, cu elemente cam fanteziste ce amintesc de filmul Bezslavni kripakî (Безславні кріпаки, 2020) al lui Roman Perfiliev. Scenariștii prezintă o imagine idealistă standard a eroului Oleksa Dovbuș, căruia îi conferă virtuți cavalerești, și adaugă o perspectivă originală proprie asupra poveștii prin introducerea personajului Ivan Dovbuș și crearea unei relații dinamice dintre cei doi frați din cauza diferenței de caracter. În același timp, restul eroilor din Dovbuș sunt simplificați și prea uniformizați: huțulii sunt curajoși și viteji, polonezii sunt necinstiți și perfizi, iar femeile sunt destul de pasive. Șîlova a scos totuși în evidență natura subdezvoltată și stereotipă a personajului Maricika, susținând că, în timp ce alte personaje au identități mai nuanțate și conflictuale, portretul Maricikăi este prea limitat. Rolul principal al personajului este să contribuie la partea romantică a intrigii și să susțină povestea lui Dovbuș. În ciuda eforturilor mari ale creatorilor de costume pentru a face ca apariția Maricikăi pe ecran să fie memorabilă, Șîlova a sugerat că regizorul a ratat ocazia de a-i oferi talentatei actrițe Daria Plahtii^⁠(d) un rol mai substanțial, păstrând în același timp acuratețea istorică. Cu toate acestea, criticul recunoaște importanța acestui film în contextul istoric contemporan, susținând că „evocă o gamă largă de emoții în condițiile actuale” și că reprezintă, în același timp, o piatră de hotar în dezvoltarea cinematografiei ucrainene de înaltă calitate (Безславні кріпаки^⁠(d)).

Într-o recenzie publicată pe portalul ITC.ua, criticul Mîkîta Kazîmîrov a descris filmul ca fiind dinamic, patetic și „extrem de frumos” și a susținut că unele secvențe par filmate în stilul lui Ridley Scott. Potrivit criticului sus-menționat, filmul nu urmărește să aprofundeze trecutul istoric al Ucrainei, ci folosește epoca aleasă ca un context al luptei ucrainenilor pentru apărarea pământului străbun, și conține „semnificații care nu au devenit învechite de pe vremea lui Oleksa Dovbuș”. Prin prezentarea acțiunilor conspirative ale Imperiului Rus, filmul pătrunde la un moment dat chiar în sfera geopoliticii, dorind să reamintească spectatorilor cum au încercat rușii să se amestece permanent în treburile interne ale Ucrainei. În ciuda unei calități bune a imaginilor, montajul este însă fragmentar: „Filmul jonglează aproape neîncetat cu situații, locuri și împrejurări. Cu toate acestea, el pare uneori să uite să conecteze segmentele adiacente ale poveștii printr-un montaj de înaltă calitate”.

Premii

Dovbuș a fost nominalizat la mai multe premii cinematografice și a câștigat Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film Ucrainean din Marea Britanie „Bird” (Птах), care i s-a decernat ca urmare a faptului că a fost considerat un „film incredibil de puternic care aduce ideea de libertate din adâncurile istoriei până în vremea noastră. Talentul incredibil și munca viguroasă a unei echipe de filmare conduse de regizorul Oles Sanin și producătorul Maksîm Asadcîi, datorită imaginii lui Serhii Mîhalciuk, muzicii remarcabile și interpretărilor actoricești strălucitoare, au dat naștere acestui film, care va fi înscris pentru totdeauna între principalele filme ale Ucrainei!”. Actorul Oleksii Hnatkovskîi a obținut la rândul său Premiul „Lotusul negru” pentru rol principal masculin (cinema) și Premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar într-un lungmetraj la Festivalul Internațional de Film Ucrainean din Marea Britanie „Bird”.

Filmul a obținut nominalizări la 13 premii ale Academiei Ucrainene de Film (Dzîga de aur) și a câștigat șase dintre ele: premiul cel mai bun actor într-un rol secundar (Oleksii Hnatkovskîi), premiul pentru cea mai bună imagine (Serhii Mîhalciuk), premiul pentru cea mai bună scenografie (Oleksandra Drobot și Iuri Hrîhorovîci), premiul pentru cele mai bune costume (Hala Otenko și Mariia Kero), premiul pentru cel mai bun machiaj (Irîna Solodavska) și premiul pentru cea mai bună muzică (Alla Zahaikevîci și Oleksandr Ciornîi). Premiul pentru cel mai bun film a fost obținut de documentarul 20 de zile în Mariupol (20 днів у Маріуполі, 2023), regizat de Mstîslav Cernov, care câștigase anterior premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar.

Premiu	Data ceremoniei	Categorie	Laureat/laureați	Rezultat	Note
Premiile Criticilor de Film Ucraineni (Kinokolo)	12 octombrie 2023	cel mai bun film de lung metraj	Oles Sanin și Maksîm Asadcîi	Nominalizare
		cel mai bun actor într-un rol principal	Serhii Strelnîkov	Nominalizare
Premiile „Lotusul negru”	13 februarie 2024	rolul principal masculin (cinema)	Oleksii Hnatkovskîi	Câștigat
Festivalul Internațional de Film Ucrainean din Marea Britanie („Bird” (Птах))	30 martie 2024	cel mai bun film	Oles Sanin și Maksîm Asadcîi	Câștigat
		cel mai bun actor într-un rol secundar într-un lungmetraj	Oleksii Hnatkovskîi	Câștigat
Premiile Academiei Ucrainene de Film (Dzîga de aur)	11 septembrie 2024	cel mai bun film	Oles Sanin, Maksîm Asadcîi și Daniel Bilak	Nominalizare
		cel mai bun regizor (Premiul Iuri Illienko)	Oles Sanin	Nominalizare
		cel mai bun scenariu	Oles Sanin	Nominalizare
		cel mai bun actor într-un rol principal	Serhii Strelnîkov	Nominalizare
		cel mai bun actor într-un rol secundar	Oleksii Hnatkovskîi	Câștigat
		cea mai bună imagine	Serhii Mîhalciuk	Câștigat
		cea mai bună scenografie	Oleksandra Drobot și Iuri Hrîhorovîci	Câștigat
		cele mai bune costume	Hala Otenko și Mariia Kero	Câștigat
		cel mai bun machiaj	Irîna Solodavska	Câștigat
		cel mai bun montaj	Teteana Hodakivska	Nominalizare
		cea mai bună muzică	Alla Zahaikevîci și Oleksandr Ciornîi	Câștigat
		cel mai bun sunet	Roman Homeniuk și Ievhen Petrus	Nominalizare
		cele mai bune efecte speciale	Oleksandr Suvorov	Nominalizare

Moștenire

Novelizare

Scriitorul ucrainean Vasîl Karpiuk, autorul a trei cărți despre Dovbuș, a scris o carte intitulată Dovbuș. Hidnistʹ abo zabuttea (Довбуш. Гідність або забуття, în traducere „Dovbuș. Demnitate sau uitare”), pe baza scenariului filmului Dovbuș al lui Oles Sanin. Limbajul personajelor cărții a fost adaptat în carte la graiul huțul. Apariția cărții a fost anunțată de editura „Клуб сімейного дозвілля” (acronim КСД, în traducere aproximativă „Clubul de agrement pentru familie”) în ziua de 7 august 2023.

Laitmotiv muzical

Cântăreața, compozitoarea și folclorista Katerîna Pavlenko^⁠(d), solistă a formației de muzică electro-folk Go_A (care a reprezentat Ucraina la concursul Eurovision în anii 2020 și 2021) cunoscută sub numele de scenă Monokate, a jucat într-o scenă din acest film rolul unei vrăcițe (molfara^⁠(d)) care-l salvează pe micul Oleksa după ce a fost lovit de fulger. Ea îndeplinește în acest scop un ritual străvechi și rostește o incantație. Acea incantație a fost inclusă ulterior într-o piesă muzicală intitulată „Vorozhyla”, care a devenit un laitmotiv muzical al filmului Dovbuș și combină energia muzicii rock, experimentele orchestrale electronice și misticismul.

Cântecul „Vorozhyla” a fost lansat în ziua de 24 august 2023, de Ziua Națională a Ucrainei, în aceeași zi în care a avut loc premiera oficială a filmului, și a devenit disponibil curând pe cele mai importante platforme muzicale. Videoclipul a fost regizat de Denîs Zaharov, unul dintre editorii de montaj ai filmului Dovbuș, iar printre colaboratori s-a aflat designera Mariia Kero, care a lucrat la imaginile lui Monokate.

Cămăși huțule

Succesul filmului Dovbuș a determinat brandul ucrainean SVARGA să lanseze în septembrie 2023, în parteneriat cu agenția Nerd și cu compania de producție Pronto Film, o colecție oficială de cămăși brodate cu ornamente huțule din secolul al XVII-lea. Unul din elementele ornamentale de bază ale broderiei îl reprezintă trandafirul huțul, care simbolizează iubirea în tradiția populară. Potrivit creatorilor, „cămășile în stil Dovbuș transmit spiritul libertății și al luptei – valori care, precum tradiția broderiei, sunt atemporale pentru ucraineni”.

Cuțitul lui Dovbuș

Meșterii din orașul Cosău au confecționat o replică a cuțitului lui Dovbuș din acest film, la comanda unor militari ucraineni, ca un cadou pentru actorul Oleksii Hnatkovskîi, care a interpretat rolul lui Ivan Dovbuș. Cuțitul a fost confecționat din oțel de meșterul Ihor Lozînskîi, care a lucrat timp de o lună și a decorat arma cu două tridente abia observabile. La fel ca în cazul originalului, meșterul a gravat pe lama cuțitului numele celor uciși de Ivan Dovbuș, însoțite de o cruce, dar a adăugat numele președintelui rus Vladimir Putin și o cruce lângă nume, precum și semnul „navă de război rusească”. Teaca armei a fost confecționată din piele de bovine cu grosimea de 3 mm de către Iurii Poroh, șeful laboratorului educațional al departamentului „Design” al Institutului de Arte Aplicate și Decorative al Academiei Naționale de Științe din Cosău.

Locuri de filmare

• 
  Biserica Sfântul Gheorghe din Drohobîci – biserica ortodoxă din satul fraților Dovbuș
• 
  Masivul Svîdoveț – locul unde se află coliba haiducilor
• 
  Lacul Herașaska de pe masivul Svîdoveț – zona unde se află coliba păstorilor
• 
  Peștera Verteba – locul unde cei doi frați Dovbuș îl întâlnesc pe Ivan Sabat
• 
  Canionul Cemehivskîi – locul unde Oleksa îl întâlnește pe rabinul Baal Șem Tov
• 
  Castelul Svirj^⁠(d) – reședința prințesei Jablonowska
• 
  Castelul Svirj
• 
  Curtea interioară a castelului Svirj
• 
  Salina Drohobîci – locul unde cămătarul îi primește pe datornici
• 
  Stâncile lui Dovbuș – ascunzătoarea cetei de haiduci și locul luptelor cu armata lui Potocki
• 
  Stâncile lui Dovbuș
• 
  Cascada Șeșorî – locul salvării lui Oleksa Dovbuș de către Baal Șem Tov
• 
  Cetatea Camenița – cetatea de frontieră din Țara Românească
• 
  Capela Boim din Liov – biserica catolică frecventată de prințesa Jablonowska
• 
  Castelul Zbaraj – locul execuției lui Dovbuș

Vezi și

• Haiducul de pe Ceremuș (1960), film sovietic despre Oleksa Dovbuș

Legături externe

• Dovbuș la Internet Movie Database
• Довбуш pe Instagram