Wikipedia

Ivan Turbincă

poveste de Ion Creangă
„Ivan Turbincă”
AutorIon Creangă
Țara primei apariții România
Limbăromână
Genpoveste satirică
Publicată înConvorbiri literare din Iași
Tip publicațierevistă literară
Data publicării1 aprilie 1878
Modifică date / text Consultați documentația formatului

„Ivan Turbincă” este o poveste satirică scrisă de Ion Creangă și publicată la 1 aprilie 1878 în revista Convorbiri literare din Iași.[1] Narațiunea are o temă cu origini comune în folclorul românesc și în cel european. Ea relatează aventurile unui soldat rus omonim, care călătorește din lumea celor vii în Rai și în Iad, căutând nemurirea. La începutul poveștii, Dumnezeu răsplătește caracterul milos al lui Ivan cu un sac (turbincă) în care acesta poate introduce orice sau pe oricine dorește, iar fostul soldat o folosește pentru a-l supune pe Satan și pe mai mulți draci și se servește de ea, în cele din urmă, pentru a înșela Moartea. Textul include, de asemenea, un portret al Sfântului Petru ca paznic al Raiului, o referire la puterile miraculoase ale Sfântului Nicolae, precum și referințe umoristice la stilul de viață al boierilor autohtoni. Protagonistul însuși se dovedește a fi credincios și inteligent, dar este motivat în primul rând de petreceri și de băutură, activități pe care dorește să le practice veșnic.

Povestea „Ivan Turbincă” are un aspect fantastic mai pronunțat decât celelalte scrieri ale lui Creangă, deoarece personajul principal posedă un instrument magic de supunere a spiritelor rele și chiar a Morții.[2] Ea este una din contribuțiile valoroase ale lui Creangă în literatura română și a devenit un punct de referință familiar pentru criticii literari și publicul din ​​România și Republica Moldova. Ea a inspirat în special un basm dramatic al prozatorului moldovean Vlad Ioviță ce a stat la baza filmului moldovenesc Se caută un paznic, regizat de Gheorghe Vodă în 1967.[3]

Rezumat modificare

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
 
Reprezentare a Iadului într-o pictură murală ortodoxă română din secolul al XVIII-lea (Biserica Sfântul Elefterie Vechi, București)

Un soldat rus pe nume Ivan a fost lăsat la vatră după ce slujise în armată încă din copilărie și a primit două ruble de cheltuială. În timp ce mergea pe un drum de țară, el îi întâlnește pe un pod pe Dumnezeu și pe Sfântul Petru care vizitau deghizați lumea oamenilor și le dăruiește câte o rublă fiecăruia dintre ei, crezându-i cerșetori și afirmând că „Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde”.[4] Sfântul Petru îl îndeamnă pe însoțitorul său divin să-l răsplătească pe soldat, iar cei doi îl ajung din urmă și-i restituie banii. Ivan îngenunchează și-l roagă pe Dumnezeu să-i binecuvânteze sacul soldățesc (turbincă), „ca, ori pe cine-oiu vrea eu, să-l vâr într-însa; și apoi să nu poată ieși de aici fără învoirea mea”.[5] Dumnezeu îi acceptă amuzat această dorință și, înainte de a pleca, îi spune lui Ivan că, dacă se va sătura vreodată de hoinăreală, va fi primit să slujească la poarta Raiului.

Bătrânul soldat își continuă călătoria, hotărât să-și pună turbinca la încercare. În acea seară, el ajunge la o curte boierească și, profitând de statutul său de „om împărătesc”, cere și primește găzduire. Boierul era zgârcit așa că decide să-l păcălească pe oaspetele nedorit, trimițându-l să doarmă într-o casă nelocuită despre care se zicea că ar fi bântuită de draci. Soldatul adoarme pe un divan, dar este trezit brusc atunci când perna lui este smulsă de sub cap de mâini invizibile și, din nou, atunci când în casă încep să se audă sunete puternice, onomatopeice. Ivan pune capăt acestui tărăboi, cerându-le tuturor dracilor să intre în turbincă. El adoarme iarăși, dar este trezit de însuși Satana (denumit popular cu numele Scaraoschi), care este înfuriat de pierderea slujitorilor săi și-l pălmuiește pe soldat. Ivan îi poruncește agresorului să intre în turbincă, alături de ceilalți draci, apoi trezește toată curtea boierească și-i croiește pe draci cu nuiaua până le crapă pielea. Boierul bucuros îi oferă găzduire permanentă, dar Ivan pleacă spunând că se duce să-l slujească pe Dumnezeu, „împăratul tuturor”.[6]

Prin invocarea ajutorului Sfântului Nicolae, Ivan se trezește în fața porții Raiului. El bate de mai multe ori în ușă, dar pornește înspre Iad atunci când află de la Sfântul Petru că în Rai nu este nici tutun, nici votcă, nici femei și nici lăutari. Dracii îi deschid poarta, necunoscându-i vocea, și apoi încearcă să-i facă pe plac pentru a nu ajunge iarăși în turbincă. Ivan face acolo un chef de pomină până ce Talpa-iadului, descrisă ca cel mai inteligent demon, iese afară cu o tobă și bate un marș militar, păcălindu-l pe soldat să creadă că a început războiul. Ivan iese afară, iar dracii închid poarta cu zăvorul în spatele lui.

 
Reprezentare a Morții într-o icoană rusească din secolul al XVIII-lea.

Ivan revine apoi la planul său inițial de a-l servi pe Dumnezeu și se întoarce la poarta Raiului, pe care o păzește zi și noapte. Într-una din zile sosește Moartea pentru a primi porunci, dar paznicul nu o lasă înăuntru și-i cere să intre în turbincă. Dumnezeu îi spune lui Ivan să-i transmită Morții că va trebui să ia în următorii trei ani doar oameni bătrâni, dar fostul soldat îi comunică că i s-a poruncit să mănânce timp de trei ani doar pădure bătrână. Moartea se prezintă din nou la poarta Raiului după expirarea termenului și-l găsește iarăși pe Ivan; Dumnezeu poruncește să moară timp de trei ani numai oameni tineri și alți trei ani doar copii obraznici. Paznicul interpretează greșit porunca, forțând Moartea să mănânce trei ani doar copaci tineri, iar în următorii trei ani doar vlăstare fragede. Odată ce calvarul se termină, ea sosește din nou la poarta Raiului, dar Ivan o vâră în turbincă și nu-l mai anunță pe Dumnezeu, pedepsind-o că a ucis „atâta amar de lume, de la Adam și pănă astăzi”.[7]

După o vreme, Dumnezeu sosește la poartă, eliberează Moartea și îi ia turbinca lui Ivan, spunându-i acestuia că i-a venit vremea să moară. Fostul soldat cere un răgaz de trei zile pentru a se pregăti, folosind acel timp pentru a reflecta cu privire la viața sa și a-și confecționa un sicriu. Moartea sosește și vrea să-l ia, dar Ivan se preface că nu știe să se așeze în coșciug așa că își exasperează adversarul, care se hotărăște să-i arate. Soldatul închide atunci capacul sicriului și o prinde pe Moarte înăuntru, apoi dă drumul raclei pe o apă curgătoare. Dumnezeu intervine din nou și eliberează Moartea, care-l pedepsește pe Ivan să trăiască veșnic („cât zidul Goliei și Cetatea Neamțului”) pentru a vedea cât este de nesuferită viața la bătrânețe. Povestea se încheie cu precizarea că Ivan a continuat să petreacă timp de mai multe veacuri și că „poate că și acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit”.[8]

Scriere și publicare modificare

Surse de inspirație modificare

Stilul ironic în care sunt prezentate unele personaje supranaturale precum Dumnezeu, Sfântul Petru, Moartea și dracii i-au determinat pe unii istorici literari să considere că Ion Creangă ar fi folosit epopeea Țiganiada (1800–1812) a lui Ion Budai-Deleanu și povestea „Toderică” (1844) a lui Costache Negruzzi ca surse de inspirație ale acestei povești.[9]

Povestea lui Negruzzi era o traducere liberă a nuvelei „Federigo” (1829) de Prosper Mérimée,[10] ce se inspira la rândul ei din folclorul napoletan, după cum a dovedit mai târziu Eugen Lovinescu.[11] Personajul principal, Toderică, era un tânăr boiernaș, „frumos și bun la inimă, dar desfrânat cât se poate, pentru că-i era dragi cărțile, vinul și femeile”;[12] el este vizitat într-o seară de Dumnezeu și de cei 12 apostoli, pe care-i ospătează. Înainte de plecare, călătorul divin dorește să-l răsplătească așa că îi cere să-și pună trei dorințe,[10] iar, la rugămintea lui Toderică, îi binecuvântează un set de cărți de joc ca să fie permanent câștigătoare, un pom de la ușa casei în care oricine se va sui să nu se mai poată da jos fără voia sa și un scaun pe care oricine va ședea să nu se poată ridica până când nu va vrea el. Personajul își recâștigă averea pierdută la cărți și coboară apoi printr-o ocnă părăsită în Iad, unde-l bate pe Scaraoțchi la cărți și salvează sufletele a doisprezece prieteni. Ajungând la bătrânețe, este vizitat de Moarte pe care o păcălește de două ori (o pune să se urce în copac și apoi să șadă pe scaun), câștigând 140 de ani de viață în plus, după care este dus la porțile Iadului, dar Scaraoțchi refuză să-l primească, așa că este adus în Rai.[10] Negruzzi localizează acțiunea pe plaiurile moldovenești, menționând într-un stil umoristic de Statu-Palmă-Barbă-Cot, de Academia din Podul-Iloaiei, de ținutul Herței, de molitfe, de Elenci și Catinci etc. Potrivit criticului Eugen Simion, verva scriitorului o anunță pe cea a lui Creangă din „Ivan Turbincă”, iar boiernașul petrecăreț Toderică păcălește moartea la fel cum o va face și Ivan.[11]

Scrierea și publicarea poveștii modificare

Un rol important în începerea activității literare a lui Ion Creangă l-a avut prietenia cu poetul Mihai Eminescu. Cei doi s-au cunoscut la începutul anului 1875, când Eminescu (revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui) a fost numit în comisia de examinare a cărților didactice din Iași.[13] Ion Creangă era în acea vreme institutor la Școala primară de băieți nr. 2 din cartierul ieșean Păcurari și publicase în colaborare Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară (1868) și Învățătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove și buchi, cuprinzând învățături morale și instructive (1871).[14] Eminescu l-a introdus pe Creangă în cenaclul Junimea și l-a îndemnat să scrie,[15] iar în același an i-au fost publicate în Convorbiri literare poveștile „Soacra cu trei nurori” (1 octombrie 1875) și „Capra cu trei iezi” (1 decembrie 1875).[16]

Ion Creangă a fost bine primit la Junimea, fiind proclamat „scriitor poporal”, iar criticul Titu Maiorescu (ce era în acea perioadă ministru al cultelor și instrucțiunii publice în guvernul condus de Lascăr Catargiu) afirmă că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogățire a literaturei noastre”.[17]

Povestea „Ivan Turbincă” a fost publicată în numărul din 1 aprilie 1878 al revistei Convorbiri literare din Iași (anul XII (1 aprilie 1878 – 1 martie 1879), nr. 1, 1 aprilie 1878, pp. 22–31).[1] Între timp, Armata României participase alături de oștirea rusă la Războiul împotriva Turciei din 1877–1878, ce abia se încheiase prin semnarea la 3 martie 1878 a Tratatului de la San Stefano.

Prima publicare a poveștii în volum a avut loc abia în anul 1890, după moartea scriitorului, când editorul Herșcu Goldner din Iași a tipărit Scrierile lui Ion Creangă, vol. I, cu o prefață de A.D. Xenopol și o biografie a autorului de Grigore I. Alexandrescu.[18]

Aspecte comune ale poveștilor lui Creangă modificare

Poveștile și povestirile lui Ion Creangă sunt axate pe observații morale.[19] Narațiunea epică este completată cu o atitudine umoristică înțeleaptă și binevoitoare față de limitele semenilor, ce exprimă plenar poftă de viață. Autorul întreține iluzia realității țărănești prin verva, jovialitatea și umorul său, adresându-se cititorului ca unui spectator.[20] Personajele fantastice ale poveștii folosesc un limbaj popular pitoresc și sunt umanizate cu umor, părând să-și uite cuviința rangului;[21] astfel Dumnezeu și Sfântul Petre sunt văzuți în chip de moșnegi binevoitori, ultimul menționând chiar că a primit o chelfăneală strașnică de la un oștean, Moartea pare o babă cârtitoare ce critică slăbiciunile lui Dumnezeu (pe care-l acuză că a dat în mintea copiilor),[9] în timp ce dracii și Moartea au parte de suferințe fizice, ca și cum ar fi oameni,[22] fiind bătuți cu nuiaua pe spate în văzul întregului sat precum elevii obraznici în școlile din vremea autorului.[23]

Personajele poveștii vorbesc și se comportă precum țăranii moldoveni din vremea lui Creangă. Filologul francez Jean Boutière afirma de altfel că Ivan Turbincă nu este decât un țăran din Moldova.[24] Limbajul popular pitoresc este folosit nu doar de oamenii simpli, ci și de personajele fantastice ale poveștii. Spre exemplu, chiar și Dumnezeu se adresează oamenilor ca un bătrân sfătos și hâtru din Humulești:[25] „Ei, Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul. De milostiv, milostiv ești; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ți-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleaiu de ți s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat pănă acum de ți-ai făcut mendrele cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s pănă la o vreme, fătul meu. De-acum ți-a venit și ție rândul să mori; n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai așa, degeaba, cum crezi tu”.[26]

Câteva aspecte narative ale poveștii „Ivan Turbincă” sunt comune și altor povești ale lui Ion Creangă. Astfel, întâlnirea omului cu Dumnezeu și cu Sfântul Petru mai apare și în „Povestea poveștilor” (scrisă în perioada 1877–1878) în care un țăran ce semăna porumb îi răspunde cu obrăznicie lui Dumnezeu, iar acesta din urmă decide să-i dea o lecție.[10] Lupta omului cu diavolul mai apare în „Dănilă Prepeleac” (1876) și în „Povestea lui Stan Pățitul” (1877), povești în care omul se dovedește mai isteț decât dracii care cad în propria lor capcană.[10] Imaginarea unui Dumnezeu binevoitor și plin de umor este un aspect tipic poveștilor românești, deoarece în imaginarul popular s-a încetățenit ideea că optimismul și bună-dispoziția vin de la Dumnezeu, iar pesimismul și supărarea de la Diavol.[10]

Stil literar și originalitate modificare

Omul de cultură Bogdan Petriceicu Hasdeu îi enumera, în studiul consacrat basmului din volumul Etymologicum Magnum Romaniae (1892), pe culegătorii de basme românești, considerându-i pe Petre Ispirescu și Ion Creangă ca „adevărații maeștri” ai genului. Alăturarea celor două nume surprinde, deoarece poveștile lui Ion Creangă sunt scrieri mult prea personale, în ciuda prezenței unor elemente folclorice, dar Perpessicius o consideră corectă deoarece, în opinia sa, „Creangă e mult mai aproape de Ispirescu și de esența basmului popular”.[27]

 
Dumnezeu și Sfântul Petru într-o viziune populară inspirată din povestea lui Ion Creangă. Imagine din filmul Se caută un paznic (1967).

Scrierile literare ale lui Ion Creangă se individualizează prin autenticitate, simplitate și oralitate.[28] Autorul pune accentul pe nararea întâmplărilor, folosindu-se de elemente vizuale și auditive, ca și de o memorie spontană capabilă să înfățișeze aidoma o scenă petrecută anterior. Trăsătura definitorie a creației sale literare o reprezintă talentul narativ; frecvența mare a dialogului și monologului este o modalitate care intenționează să compenseze și uneori să substituie carențele existente în descrierile de natură sau în analiza psihologică a personajelor.[21][29]

Originalitatea poveștilor lui Creangă constă în realismul atmosferei, în umanizarea elementelor fantastice și în restrângerea și localizarea întâmplărilor la spațiul etnologic al satului natal.[30] Criticii literari consideră că basmele sunt originale mai ales prin limbajul popular.[21] Astfel, Mihai Eminescu scria într-un articol despre poveștile lui Creangă că basmele au aceeași substructură, la toate popoarele, iar „ceea ce e original în basm e modul de a le spune, e acel grai românesc, cu care se îmbracă ele, sunt modificațiile locale, potrivite cu spiritul și cu datinile noastre” (Timpul, anul V, nr. 102, 7 mai 1880). Hasdeu susținea aceeași opinie în introducerea la cele două volume din Cuvente den bătrâni (1879, 1880): „niciodată o carte nu va deveni poporană, dacă ea nu vorbește în graiul cel necioplit al poporului, dacă nu răsfrânge credințele poporului, speranțele lui, slăbiciunile lui, dacă știe ceva mai mult decât știe poporul în patriarhala sa neștiință...”,[31] pentru ca să completeze astfel într-o serie de „notițe bibliografice”, tipărite în trei numere consecutive ale ziarului Timpul, referitoare la scrierile lui Ispirescu și Creangă: „O adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui” (Timpul, anul V, nr. 103, 8 mai 1880).[32]

Aprecieri critice modificare

Povestea lui Ion Creangă încorporează, probabil, o temă veche din folclorul românesc, despre care se crede că ar avea legături cu teme similare din mai multe tradiții folclorice europene. Într-un studiu scris la începutul secolului al XX-lea, cercetătorul Tudor Pamfile a inclus „Ivan Turbincă” într-un cadru larg de povestiri folclorice din Europa de Est în care Moartea sau Samodiva sunt antagoniști.[33] De asemenea, potrivit lui Pamfile, povestea soldatului ce scapă de fatalitate într-un mod similar cu Ivan este prezentă în folclorul ucrainean.[33] Filologul francez Jean Boutière a evidențiat unele asemănări ale acestei povești cu creații populare[34] portugheze („O soldato que foi para a cieo”), maghiare („Szent Péter és a katona”) și ruse („Soldat i smerti”).[35] Motivul morții păcălite de un muritor apare, de asemenea, potrivit istoricului literar E. Suhar, în legenda ebraică a amânării momentului morții de către patriarhul biblic Avraam, care a circulat mult în perioada medievală în spațiul balcanic și apusean, sau, într-o altă variantă, a legării morții de un copac de către regele evreu David.[36]

Descoperirea legăturilor dintre poveștile lui Creangă și literatura orală a fost urmărită ulterior și de alți cercetători literari. Analizând episodul în care Ivan se preface a fi prost în fața Morții, cercetătorul român al literaturii pentru copii Muguraș Constantinescu a descris asemănarea dintre personajul lui Creangă și Till Eulenspiegel, un personaj popular din folclorul german.[37] Constantinescu, care a analizat modul în care bătrânețea este ilustrată în opera scriitorului din secolul al XIX-lea, a văzut „Ivan Turbincă” ca o creație ce prezintă o „latură adaptabilă, veselă și jovială” a ultimilor ani de viață ai omului, concluzionând: „Chiar dacă bătrânețea eternă [a lui Ivan] este situată la limita între plictiseală și distracție, ea lasă loc pentru jocuri, pozne, trăsnăi, care pot deveni, de asemenea, caracteristice pentru bătrânețe, asociată prea frecvent cu boala, neputința, tristețea”.[37]

Istoricul literar Mircea Braga, care a studiat prezența motivelor narative folclorice în principalele povești ale lui Creangă, a remarcat că acestea sunt de obicei introduse în astfel de texte printr-o „situație perturbatoare” – în cazul „Ivan Turbincă”, achiziționarea de „unui obiect cu calități miraculoase”.[38] Un alt element omniprezent, susține Braga, este seria de „judecăți” care le sunt impuse diferiților protagoniști și care, în acest caz, se găsesc „în episodul casei bântuite”, în cel al petrecerii din Iad sau în chinuirea succesivă a Morții.[39] Eseistul și cronicarul literar Gheorghe Grigurcu comentează cu privire la modul în care protagonistul sfidează Moartea, văzând-o cu „o bună dispoziție suspectă care e probabil un mod arhaic de conjurare, reziduul unui ritual magic”.[40] Finalul optimist și plin de umor al poveștii lui Creangă a fost considerat ca o replică la finalul mohorât al basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, care arată că omul se poate împăca cu gândul nemuririi în ciuda pretinsei monotonii a vieții eterne și a stagnării spirituale.[41]

O reinterpretare controversată a poveștii a fost făcută publică în timpul etapei finale a regimului comunist din România, când ideologia național-comunistă oficială a susținut pretențiile naționaliste radicale precum protocronismul. În această etapă, numită retrospectiv „grandomanie culturală” de istoricul Lucian Boia, ideologul protocronist Dan Zamfirescu a afirmat că Ion Creangă ar fi egal sau mai mare decât clasicii universali Homer, William Shakespeare și Johann Wolfgang von Goethe, considerând că Ivan Turbincă, „personajul care domină istoria lumii în secolul nostru”, ar fi „mai contemporan decât Hamlet, Faust, Don Quijote și Alioșa Karamazov”.[42]

Povestea „Ivan Turbincă” este, de asemenea, populară în Republica Moldova, al cărei teritoriu făcea parte la momentul publicării din gubernia Basarabia a Imperiului Rus și apoi a format, după o scurtă perioadă în care a aparținut României, RSS Moldovenească din cadrul Uniunii Sovietice. Ea se află printre scrierile lui Ion Creangă ce au fost cunoscute de către cititorii vorbitori de limba engleză încă din perioada interbelică, atunci când acestea au început să circule în traducere.[43] Potrivit autorului britanic Paul Bailey, variantele traduse se bazează prea mult pe arhaisme și sunt nesatisfăcătoare; el a recomandat realizarea de noi traduceri și în special a poveștii „teribil de amuzante” „Ivan Turbincă”.[43]

Traduceri modificare

Povestea „Ivan Turbincă” a fost tradusă în mai multe limbi străine: germană („Iwan mit den Ranzel”, în vol. Rumänische Märchen, Editura Wilhelm Friederich, Leipzig, 1882, pp. 96–118; traducere de Mite Kremnitz), poloneză („Iwan Turbinka”, în vol. Prozaicy rumunscy: Nowele i szkice, Biblioteka Tygodnika illustrowanego, Varșovia, 1934; traducere de Konstancya Mayzlowna), italiană („Ivan Bisaccina”, în vol. Antologia della narrativa romena, Editura Guanda, Modena, 1956; traducere de Giuseppe Petronio), rusă („Ivan Turbinka”, în vol. Moldavskie skazki, Editura de Stat a Moldovei, Chișinău, 1957; traducere de Grigori Perov; volumul a fost reeditat de Editura de Stat a Moldovei în 1964, 1965 și 1967 și de Editura Lumina din Chișinău în 1972 și 1973; traducerea lui Perov a mai fost publicată în vol. Samâe krasivâe țvetî: Stranițî narodnogo tvorcestva; Moldavskie pisateli detiam, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1990; o altă traducere a fost realizată de M. Kogan și publicată în 1960 în vol. Rumînskie skazki, tipărit de Editura Gostilizdat din Moscova), letonă („Ivans Turbinka”, în vol. Moldaviesu stati, vol. 1, L.V.I., Riga, 1960; traducere de Janis Bunduls), slovenă („Ivane Tourbinka”, în vol. Romunske pravljice, Mladinska knjiga, Ljubljana, 1970; traducere de Niko Kuret), engleză („Ivan and His Bag”, în vol. Fairy Tales and Legends from Romania, Editura Eminescu, București, 1971, pp. 284–300; traducere de Ioana Sturdza; o altă traducere omonimă a fost realizată de Ana Cartianu și R.C. Johnston și tipărită în vol. Kurt W. Treptow (ed.), Selected Works of Ion Creangă and Mihai Eminescu, Columbia University Press, New York, Editura Minerva, București, 1991) și franceză („Ivane Tourbinka”, în vol. Contes roumains, Editura Cavallioti, București, 2002, pp. 65–80; traducere de Micaela Slăvescu).[44]

Adaptări modificare

„Ivan Turbincă” a avut parte de mai multe adaptări dramatice pentru teatrele românești (la Teatrul Național din București, Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, Teatrul de Nord din Satu Mare etc.). Povestea l-a inspirat pe scriitorul timișorean Șerban Foarță, care a folosit-o în 1983 ca sursă de bază pentru o adaptare dramatică pentru teatrul românesc.[45] Potrivit cronicarului teatral Sanda Diaconescu, textul a fost completat cu fragmente din alte scrieri ale lui Creangă și, în general, cu „nestemate din arhaicul tezaur folcloric românesc”.[45] Prozatorul Alecu Popovici a realizat o altă dramatizare a poveștii care s-a jucat la Teatrul „Ion Creangă” din București în regia lui Cornel Todea și a participat în 1993 la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii din Grecia.[46] O altă versiune teatrală a poveștii a fost pusă în scenă de actorul și regizorul moldoveano-român Ion Sapdaru și a fost reprezentată în special la Teatrul Național din București, având premiera la 27 noiembrie 2009.[47]

 
Ivan la poarta Raiului. Imagine din filmul Se caută un paznic (1967).

Filmul moldovenesc Se caută un paznic (1967), regizat de Gheorghe Vodă după un scenariu scris de prozatorul Vlad Ioviță, a avut ca punct de plecare povestea „Ivan Turbincă” a lui Ion Creangă[3] și a reprezentat un exemplu timpuriu de cinematografie moldovenească.[48] El a fost produs de studioul cinematografic „Moldova-Film” din Chișinău[3] și are o durată de aproximativ 70 de minute. Filmările principale au fost realizate în regiunea Cernăuți din nordul Bucovinei, fiind folosiți ca figuranți mai mulți țărani români autentici, neasimilați de regimul sovietic. Potrivit mărturiilor publicate în cartea Eugen Doga: Muzica este prima și ultima mea iubire (2012), compozitorul transnistrean Eugen Doga a înțeles acolo că moldovenii și românii au aceeași cultură: limbă, tradiții, folclor, port și dans popular, fapt ce i-a marcat creația viitoare.[49]

Rolurile principale au fost interpretate de Mihai Volontir (Ivan Turbincă), Ion Sandri Șcurea (Dumnezeu), Ion Ungureanu (Sf. Petru), Nina Vodă (Moartea), Mihai Curagău (dracul Michiduță), Maria Chibzii (îngerița), Anatol Rusu (țăranul mut) și Ilie Todorov (Scaraoțchi), printre interpreții rolurilor secundare fiind Trifon Gruzin și Grigore Grigoriu. Filmul a obținut Premiul special al juriului pentru cea mai bună comedie și Premiul special al juriului pentru cea mai bună ecranizare la Festivalul regional de filme din Riga (ediția VIII-a, 1968),[50] fiind însă interzis de autoritățile comuniste începând din 1968 din cauza substratului său religios și putând fi vizionat din nou abia după prăbușirea regimului sovietic.[49]

Structurat în jurul prozei experimentale omonime a lui Ioviță,[51] Se caută un paznic a beneficiat de o atenție specială datorită coloanei sonore realizate de compozitorul Eugen Doga. Criticul de film moldovean Ana-Maria Plămădeală consideră că muzica se află în armonie cu „simbioza comică și filozofică” a filmului,[48] iar muzica și filmul au creat o satiră discretă a presiunilor sovietice asupra populației locale: „Stilul sintetic al structurii melodice îi ajută pe tinerii cineaști să transfere ideile lui Creangă într-o lume de opresiune totalitară, subliniind aspirația eternă a unei națiuni bântuite de atrocitățile istoriei spre emancipare spirituală”.[48] Un verdict similar a fost atribuit textului original al lui Ioviță de către criticul literar Viorica Stamati-Zaharia, care a detectat posibile ironii îndreptate înspre liniile directoare ale realismului socialist.[51]

Un film de televiziune omonim a fost realizat în 1996 de Televiziunea Română, fiind regizat de Radu Popovici după scenariul tatălui său, Alecu Popovici. Filmul are o durată de aproximativ 68 de minute și a fost prezentat în cadrul emisiunii pentru copii Arlechino. Rolurile principale au fost interpretate de Mihai Gruia Sandu (Ivan Turbincă), Eugen Cristea (Dumnezeu), Armand Calotă (Sf. Petru), Cristian Nicolae (Scaraoschi), Liliana Gavrilescu (Moartea) și Tudorel Filimon (boierul).[52]

De asemenea, povestea „Ivan Turbincă” a lui Ion Creangă urma să fie transpusă în anul 1968 pe diafilm de către studioul Animafilm.[53]

Note modificare

  1. ^ a b Alexandru Teodorescu, „Ion Creangă”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979, p. 236.
  2. ^ Alexandru Piru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. XII.
  3. ^ a b c Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 52.
  4. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 151.
  5. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 152.
  6. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 156.
  7. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 162.
  8. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 166.
  9. ^ a b Ion Rotaru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești și povestiri, ediția a II-a, Editura Ion Creangă, București, 1984, p. 11.
  10. ^ a b c d e f Ioana Pârvulescu, „Cronica optimistei: Dumnezeu și alții”, în România literară, anul XXXIX, nr. 2, 18–24 ianuarie 2006, p. 21. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  11. ^ a b Eugen Simion, C. Negruzzi (III), în revista Cultura a Fundației Culturale Române, nr. 206, 15 ianuarie 2009. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  12. ^ Constantin Negruzzi, „Toderică”, în vol. Păcatele tinerețelor, Editura Minerva, București, 1986, p. 63.
  13. ^ Alexandru Piru, „Tabel cronologic”, în vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. XXVII.
  14. ^ George Călinescu, Ion Creangă (viața și opera), Editura pentru literatură, București, 1966, p. 178.
  15. ^ George Călinescu, Ion Creangă (viața și opera), Editura pentru literatură, București, 1966, pp. 179–180.
  16. ^ George Călinescu, Ion Creangă (viața și opera), Editura pentru literatură, București, 1966, pp. 184–186.
  17. ^ George Călinescu, Ion Creangă (viața și opera), Editura pentru literatură, București, 1966, p. 186.
  18. ^ Alexandru Piru, „Tabel cronologic”, în vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. XXIX.
  19. ^ Alexandru Piru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. XI.
  20. ^ Ion Rotaru, „Povestea lui Stan Pățitul”, în vol. Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2001, p. 269.
  21. ^ a b c George Călinescu, Ion Creangă (viața și opera), Editura pentru literatură, București, 1966, p. 289.
  22. ^ Ion Rotaru, „Povestea lui Stan Pățitul”, în vol. Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2001, p. 267.
  23. ^ Ion Rotaru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești și povestiri, ediția a II-a, Editura Ion Creangă, București, 1984, p. 10.
  24. ^ Eugen Todoran, „Humorul lui Ion Creangă, I”, în Revista Fundațiilor Regale, anul XIV, nr. 7, iulie 1947, p. 61.
  25. ^ Eugen Todoran, „Humorul lui Ion Creangă, I”, în Revista Fundațiilor Regale, anul XIV, nr. 7, iulie 1947, p. 56.
  26. ^ Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, în vol. Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. 163.
  27. ^ Perpessicius, „Proza literară a lui Eminescu”, în vol. Mențiuni critice, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, p. 85.
  28. ^ Ion Rotaru, „Povestea lui Stan Pățitul”, în vol. Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2001, p. 268.
  29. ^ Alexandru Teodorescu, „Ion Creangă”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979, p. 239.
  30. ^ Alexandru Teodorescu, „Ion Creangă”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979, pp. 239–240.
  31. ^ I.C. Chițimia, „B. P. Hasdeu și problemele de folclor”, în Studii și cercetări de istorie literară și folclor, anul I, nr. 1—4, 1952, p. 177.
  32. ^ Perpessicius, „Eminescu și folclorul”, în vol. Mențiuni critice, Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002, pp. 165–166.
  33. ^ a b Tudor Pamfile, „Enemies and Friends of Man II (excerpts)”, în revista Plural Magazine a Institutului Cultural Român, nr. 24, 2004.
  34. ^ Șerban Cioculescu, „Centenarul lui Creangă”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul IV, nr. 3, 1 martie 1937, p. 654.
  35. ^ Alexandru Piru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p. X.
  36. ^ E. Suhar, „Evreii în opera lui Ion Creangă”, în Revista Cultului Mozaic, anul XX, Iiar 5735, nr. 312, 15 aprilie 1975, p. 1.
  37. ^ a b Muguraș Constantinescu, „Figures et représentations du vieillir et de la vieillesse dans les contes de Ion Creangă”, în Alain Montandon (ed.), Figures du vieillir, Presses Universitaires Blaise Pascal, Clermont-Ferrand, 2005, p. 70. ISBN: 2-84516-281-2
  38. ^ Mircea Braga, glosar și postfață la vol. Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura Minerva, București, 1987, pp. 207–208.
  39. ^ Mircea Braga, glosar și postfață la vol. Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura Minerva, București, 1987, p. 211.
  40. ^ Gheorghe Grigurcu, „Semn de carte: Un cimitir vesel”, în România literară, anul XL, nr. 39, 3–10 octombrie 2008, p. 12. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  41. ^ Ioana Pârvulescu, „Dacă s-ar inventa ceva contra morții...”, în România literară, anul XXXIII, nr. 34, 30 august – 5 septembrie 2000, p. 7. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  42. ^ Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Central European University Press, Budapesta, 2001, p. 80. ISBN: 963-9116-96-3
  43. ^ a b Marius Chivu, „«O, țară tristă, plină de humor! De asta iubesc România!» – interviu cu Paul Bailey”, în Dilema Veche, vol. III, nr. 110, 2 martie 2006, reprodus în numărul 557 din 19 octombrie 2014.
  44. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1: A–H, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 332–347. ISBN: 978-973-88947-6-1.
  45. ^ a b Sanda Diaconescu, „Cronica dramatică: Ivan Turbincă de Șerban Foarță, după Ion Creangă (Teatrul de Păpuși din Timișoara)”, în revista Teatru, anul XXVIII, nr. 7–8, iulie–august 1983; accesat la 31 iulie 2023.
  46. ^ Cerasela Bădiță, „Documentar: 80 de ani de la nașterea regizorului Cornel Todea”, pe situl agenției de presă Agerpres, 18 noiembrie 2015; accesat la 17 octombrie 2016. (Arhivat în , la Wayback Machine.)
  47. ^ Roxana Lupu, „Ion Sapdaru: «Corneliu Porumboiu m-a ajutat enorm»”, în Adevărul, 28 noiembrie 2009.
  48. ^ a b c Ana-Maria Plămădeală, „Spațiul fascinant în care muzica se întîlnește cu filmul”, în revista Sud-Est Cultural, nr. 4, 2002.
  49. ^ a b Luminița Dumbrăveanu, „Debutul compozitorului Eugen Doga în muzica de film: «Se caută un paznic» (Moldova-Film, 1967)”, FlacăraTV.md, accesat în  
  50. ^ Doina Sîrbu, „Actorul Mihai Volontir, sărbătorit de studenții basarabeni”, în Opinia Studențească, Iași, 13 martie 2014.
  51. ^ a b Aliona Grati, „Un hectar de umbră pentru Sahara”, în Contrafort, nr. 11–12 (133–134), noiembrie–decembrie 2005.
  52. ^ „Ivan Turbincă (1996)”, IMDb, accesat în  
  53. ^ ***, „Proiecte la Animafilm”, în Informația Bucureștiului, anul XV, nr. 4480, joi 11 ianuarie 1968, p. 1.

Bibliografie modificare

 
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Ivan Turbincă
  • Mircea Braga, glosar și postfață la Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura Minerva, București, 1987, pp. 185–214. OCLC 258621848
  • Valeriu Ciobanu, „Motivul folcloric universal în «Ivan Turbincă» : Comunicare prezentată la Sesiunea de etnografie și folclor (oct. 1965)”, în Eugen Todoran, Gabriel Manolescu (red.), Folclor literar, Universitatea Timișoara, vol. I, 1967, pp. 57–62.


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ivan_Turbincă&oldid=15875728