Turcia

Turcia, oficial Republica Turcia (în turcă Türkiye) este o țară întinsă pe două continente. 97% din suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.

Turcia
Republica Turcă Türkiye Cumhuriyeti (turcă)
Drapelul Turciei Stema Turciei
Deviză: Yurtta Barış, Dünyada Barış „Pace în țară, pace în lume”
Imn: İstiklâl Marșı „Marșul independenței”
Geografie
Suprafață
- totală	783,562  km² (locul 37)
Apă (%)	1.3%
Cel mai înalt punct	Ararat (5.137 m)
Cel mai jos punct	Marea Neagră (0 m)
Cel mai mare oraș	Istanbul
Vecini	Grecia Bulgaria Siria Irak Armenia Iran Georgia Azerbaidjan Liga Arabă Uniunea Europeană
Fus orar	UTC+3 (UTC+3) Europe/Istanbul[*][[Europe/Istanbul |​]] Asia/Istanbul[*][[Asia/Istanbul (IANA time zone)|​]]
Populație
Densitate	101  loc/km²
- Estimare 2023	85.372.377
Limbi oficiale	turcă
Etnonim	Turc (masculin) Turcoaică (feminin)
Guvernare
Sistem politic	Republică prezidențială
Președinte⁠(d)	Recep Tayyip Erdoğan
Legislativ	Marea Adunare Națională
Capitala	Ankara
Istorie
Succesiune a Imperiului Otoman
Guvernul Marii Adunări Naționale	23 aprilie 1920
Tratatul de la Lausanne	24 iulie 1923
Declararea Republicii	29 octombrie 1923
Constituția curentă	7 noiembrie 1982
Economie
PIB (PPC)	2021
- Total	▲ $2.749 trilioane (locul 11)
- Pe cap de locuitor	▲ $32.278 (locul 45)
PIB (nominal)	2021
- Total	▲ $794.530 miliarde (locul 20)
- Pe cap de locuitor	(locul 67)▲ $9.327
Gini (2017)	43.0
IDU (2021)	0.838 (locul 48)
Monedă	Liră turcească ₺ (TRY)
Coduri și identificatori
Cod CIO	TUR
Cod mobil	286
Prefix telefonic	+90
ISO 3166-2	TR
Domeniu Internet	.tr
Prezență online
site web oficial pagină Facebook cont Twitter cont Instagram canal YouTube hasthtag

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției sale geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un centru de comerț.

Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al XI-lea. Procesul a fost accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a controlat mare parte din Anatolia centrală până la invazia mongolă din 1243. Începând cu secolul al XIII-lea, turcii otomani au unit Anatolia și au creat un imperiu ce cuprindea Europa de sud-est, Asia de sud-vest și nordul Africii. După ce Imperiul Otoman s-a prăbușit, în urma înfrângerii din Primul Război Mondial, părți din el au fost ocupate de aliații victorioși. O grupare a tinerilor ofițeri din armata turcă, grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat rezistența față de aliați; în 1923 ei au instaurat Republica modernă Turcia, cu Atatürk ca prim președinte al acesteia.

Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației, existând însă și o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia este islamul, iar limba oficială a țării este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunității Economice Europene încă din anul 1963 și a atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a promovat relațiile culturale, politice, economice și industriale cu lumea de Est, în particular cu Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere așezarea strategică, economia dezvoltată și armata modernizată, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii politici și economiștii mondiali.

Etimologia

Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și, de obicei, semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munților Altay din Asia Centrală mai devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar, de asemenea, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.

Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în inscripțiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc „Turkey” derivă din latina medievală, Turchia (c. 1369).

Istoria

Articol principal: Istoria Turciei.

Antichitate

Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.

Partea din pereții legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc războiul troian (cca. 1200 î.Hr.)

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume.

Fațada bibliotecii Celsus din Efes

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă până în Epoca de Fier. Istoric, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-Europene hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care provin limbile indo-europene. Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatolia Centrală, documente dovedind acest fapt datează încă din cca. 2300.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. Urmând colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr. Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și elenistică.

Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și, mai târziu, a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, în 334 î.Hr. Anatolia a fost, ulterior, împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica Romană la mijlocul sec. I î.Hr..

În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l „Roma Nouă” (mai târziu, Constantinopol și Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus, devine capitala Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).

Turcii și Imperiul Otoman

Articol principal: Imperiul Otoman.

Panoramă a domului din Moscheea Hagia Sofia din Istanbul.

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 și 1683

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral, în Yabghu Khaganate a confederației Oğuz, în secolul al X-lea. În secolul al XI-lea, selgiucizii au început să migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu, în 1071, a avut loc Bătălia de la Manzikert.

Victoria selgiucizilor a dat naștere unui nou stat: Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni, care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc - care avea teritorii în Asia Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.

În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului, ușor, s-a dezintegrat. Mai apoi, unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat, peste 200 de ani, în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle din Anatolia, Balcani și Levant. În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane ale lui Mehmed II și a devenit, sub numele Istanbul, capitala Imperiului Otoman.

În timpul secolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul, fiind unul din cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost, de multe ori, în conflict cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian, cauza fiind dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. Pe mare, imperiul a susținut războaie cu Liga Sfântă (din care făceau parte Spania Habsburgică, Republica Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) pentru controlul Mării Mediterane. În Oceanul Indian, după descoperirea de către portughezi, în 1488, a Capului Bunei Speranțe, marina otomană se confrunta, frecvent, cu o nouă concurență - flota portugheză, în scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale maritime între Asia de Est și Europa de Vest. În plus, turcii au fost, ocazional, în stare de război cu Persia, din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase.

În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut, treptat, teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat, în Primul Război Mondial, de partea Puterilor Centrale și a fost, în cele din urmă, învins. Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor, prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării a autorității britanice asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război. În urma armistițiului din Mudros, care a avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele, prin Tratatul de la Sèvres din 1920, teritoriile Imperiului Otoman.

Republica Turcia

Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.

Kemal Atatürk

Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia, în secolul al XI-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță importantă în regiune. În secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est și Caucazul. După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa - un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli - a fost inițiată o mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce a devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).

La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.

O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului turc de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu), acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia modernă.

Politică

Sistemul politic al Turciei este pluripartidic. Alegerile în Turcia au loc la fiecare patru ani. Principalele formațiuni politice sunt CHP (de stânga) și AKP (de dreapta).

Din 2014 președintele Turciei este Recep Tayyip Erdoğan, ales din partea formațiunii conservatoare islamice AKP.

Relațiile externe

Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea Europeană.

Turcia este membru fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul lunii ianuarie 2009. Turcia a mai fost membru al Consiliului de Securitate al ONU în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.

Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, candidând pentru asocierea ca membru în CEE (predecesor al UE), în 1959, și a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de membru deplin al CEE, în 1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul Uniunii Vamale cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adresează Parlamentului Turc

Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe tot timpul Războiului Rece. În perioada de după Războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre apropierea de Orientul Mijlociu, Caucaz și Balcani.

Independența statelor turcofone din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei (care are o moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă relațiile politice și economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes în relațiile sale cu aceste state e prelungirea (cu multe miliarde de dolari) a conductelor de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan, la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut parte din strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre vest. Totuși, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azer în timpul Războiului.

Armata

Articol principal: Forțele armate ale Turciei.

Trupe turcești

Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene. Jandarmeria și Paza de Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor Interne pe timp de pace, deși ei sunt subordonați Comandamentelor armatei și marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul căruia ei au de executat atât activități specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, cât și funcții militare.

Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după Forțele armate ale SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5 specialități. Nu toți cetățenii turci masculini sunt apți pentru serviciul militar, astfel că nu sunt obligați să satisfacă armata, care durează perioadă variată de timp (de la 3 săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul studiilor și locul de muncă. Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state membre NATO care sunt parte a politicii nucleare de partajare a alianței, împreună cu Belgia, Germania, Italia și Țările de Jos. Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forțele Aeriene Turce.

În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde dolari americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri, avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere. Turcia este un contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.

Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta Iugoslavie, și sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din Golf. Turcia menține 36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și a avut trupe desfășurate în Afganistan, ca parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate ONU, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc își desfășoară forțele de menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur de 700 de trupe terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale ONU în Liban, în urma conflictului dintre Israel-Liban.

Șeful Marelui Stat Major General este numit de președinte și răspunde în fața primului ministru. Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru măsurile de securitate națională și pregătirea adecvată a forțelor armate pentru apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară starea de război și aprobă trimiterea Forțelor Armate Turcești în țări străine sau permite forțelor armate străine să fie staționate în Turcia este parlamentul, care are atribuții exclusive în acest domeniu. În funcția de comandant al forțelor armate și șef al Marelui Stat Major General au fost, succesiv, după 30 august 2008, generalul Ilker Bașbug, urmat de generalul Ișik Koșaner (care și-a înaintat demisia, la sfârșitul lunii iulie 2011, motivând că Turcia a intrat într-o epocă în care Armata nu mai poate fi garantul laicității, rol care îi fusese prevăzut de Kemal Atatürk, încă de la nașterea Republicii Turce, și, apoi, reconfirmat prin constituția din 1982), înlocuit de Erdoğan cu șeful Jandarmeriei, generalul Necdet Ozel.

Împărțirea administrativă

Articole principale: Regiunile Turciei și Provinciile Turciei.

Ankara

Kırklareli

Edirne

Tekirdağ

Çanakkale

Balıkesir

Bursa

Yalova

Istanbul

Kocaeli

Sakarya

Düzce

Zonguldak

Bolu

Bilecik

Eskișehir

Kütahya

Manisa

İzmir

Aydın

Muğla

Denizli

Burdur

Ușak

Afyonkarahisar

Isparta

Antalya

Konya

Mersin

Karaman

Aksaray

Kırșehir

Kırıkkale

Çankırı

Karabük

Bartın

Kastamonu

Sinop

Çorum

Yozgat

Nevșehir

Niğde

Adana

Hatay

Osmaniye

K. Maraș

Kayseri

Sivas

Tokat

Amasya

Samsun

Ordu

Giresun

Erzincan

Malatya

Gaziantep

Kilis

Șanlıurfa

Adıyaman

Gümüșhane

Trabzon

Rize

Bayburt

Erzurum

Artvin

Ardahan

Kars

Ağrı

Iğdır

Tunceli

Elazığ

Diyarbakır

Mardin

Batman

Siirt

Șırnak

Bitlis

Bingöl

Muș

Van

Hakkâri

Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând 923 de districte. Provincia poartă, de obicei, același nume cu capitala acesteia, considerată subprovincia centrală; excepțiile sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit) și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai populate provincii sunt: İstanbul, cu 11 milioane de locuitori; Ankara, cu 4 milioane; İzmir, cu 3,5 milioane; Bursa, cu 2,1 milioane, Konya, cu 2,2 milioane; Adana, cu 1,8 milioane de locuitori.

Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană este Istanbul - inima financiară, economică și culturală a țării. După o estimare, 75,5% din populația Turciei trăiește în centrele urbane. Dintre toate provinciile, 19 au populații care depășesc 1 milion de locuitor, 20 provincii au populație între 1 milion și 500 mii locuitori, doar 2 provincii au populații mai mici de 100 mii.

Geografie

Articol principal: Geografia Turciei.

Toponimia Turciei

Hornurile din Cappadocia

Ararat

Turcia este o țară transcontinentală Euroasiatică. Turcia asiatică (conținând, în mare parte, Anatolia) care include 97% din țară, este separată de Turcia europeană prin Bosfor, Marea Marmara și Dardanele (care, împreună, formează o verigă de ape între Marea Neagră și Marea Mediterană). Turcia europeană cuprinde 3% din țară.

Teritoriul Turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în lățime, având o formă aproximativ dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43° latitudine Nordică și între 25° și 45° longitudine Estică.

Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km², din care 755.688 km² sunt în Asia de Sud-Vest, iar 23.764 km² în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca suprafață. Țara este înconjurată de mări: Marea Egee - în Vest; Marea Neagră - în Nord și Marea Mediterană - în Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea Marmara în Nord-Vest.

Partea europeană a Turciei, Tracia de Est, formează granițele cu Grecia și Bulgaria. Zona asiatică a țării, Anatolia (sau Asia Mică) constă într-un platou central înalt, cu câmpii înguste, litorale, între zona munților Pontici și Koroglu, în Nord, și munții Taurus, în Sud. Peisajele montane sunt mai predominante în Estul Turciei, de unde izvorăsc râuri precum Eufrat, Tigru și Aras. Tot în această regiune se află și cel mai înalt punct al Turciei, Muntele Ararat (5.137 m) și Lacul Van, cel mai întins lac din țară.

Turcia este împărțită în șapte regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală, Anatolia de Est, Anatolia de Sud-Est și Mediterana. Terenul neregulat din partea de Nord a Anatoliei formează o porțiune lungă și îngustă de-a lungul țărmului Mării Negre. Peisajul devine din ce în ce mai aspru, pe măsură ce progresează înspre est.

Peisajele variate ale Turciei sunt rezultatul unor mișcări complexe ale pământului, care au format regiunea de-a lungul a mii de ani, și încă se manifestă în cutremure destul de frecvente, ocazional, și erupții vulcanice. Strâmtorile Bosfor și Dardanele își datorează existența liniilor de falie ce traversează Turcia, care au condus la crearea Mării Negre. Există o linie de falie în Nordul țării, ce se întinde de la Vest la Est, care a cauzat un cutremur major în 1999.

Clima

Coasta Turcoază

Clima Turciei

Lacul Uzungöl

Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Egee și Marea Mediterană au o climă temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate și care se răcesc ușor, ierni umede. Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă temperat oceanică cu călduri, veri umede, ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei primește cea mai mare cantitate de precipitații și este singura regiune a Turciei care are multe precipitații tot anul. În partea de est a coastei mediile sunt de 2,500 mm/an.

Zonele de coastă ale Turciei mărginind Marea Marmara, inclusiv Istanbulul, care conectează Marea Egee și Marea Neagră au climă de tranziție între clima temperat mediteraneeană și cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate și reci, ierni uscate. Zăpada cade în zonele de coastă ale Mării Marmara și Mării Negre, aproape în fiecare iarnă, dar, de obicei, nu mai mult de câteva zile. Zăpada, pe de altă parte, este rară în zonele de coastă ale Mării Egee și foarte rară în zonele de coastă ale Mării Mediterane.

Condițiile pot fi mult mai dure și mai aride în interior. Munții închiși de coastă împiedică influențele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului central anatolian al interiorului Turciei climă continentală cu sezoane contrastante.

Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia estică, și zăpada poate sta pe sol cel puțin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinți și uscate, cu temp. generale mai mari de 30 °C ziua. Precipitațiile medii anuale măsoară cca 400 mm, cu sume anuale determinate de elevații. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya și câmpia Malatya, unde precipitațiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate fi, în general, cea mai umedă, deoarece iulie și august sunt cele mai uscate.

Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre și subtropicală pe litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord, la Samsun, -4 °C în podișul Anatoliei (la Kayseri) și 11 °C în sud, la Antalya. Precipitațiile sunt reduse în sud și centru (în jur de 400 mm/an) și bogate în nord-vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

Economie

Articol principal: economia Turciei.

Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de vedere economic. Industria energetică este reprezentată, îndeosebi, prin industria cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia electrică se obține în cadrul hidrocentralelor și termocentralelor.

Navă de croazieră din Istanbul

FulyaGiriși

Podul Bosfor

TGV-ul Turciei, TCDD HT65000

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara țări.

Turcia susține un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră, și Ceyhan de la Mediterana, care servește deja drept terminal pentru oleoductele care aduc petrol azer și irakian.

Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde de dolari în 2007. Sute de firme turcești operează în Rusia, circa două milioane de ruși vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei.

Turcia este ca mărime a 15-a după GDP-PPP a lumii, și a 17-a după PIB. Țara este un membru fondator a OECD și G20 a economiei majore. În timpul primelor 6 decenii ale republicii, între 1923 și 1983, Turcia a aderat, mai ales, la o abordare cvasi-statistică, cu planificări stricte ale bugetului de către guvern, care impune limite pe participarea sectorului privat, comerț străin, debit cu valută străină, investiție directă străină. Totuși, începând din 1983, Turcia a început o serie de reforme care au fost inițiate de prim ministrul Turgut Özal și proiectate să schimbe economia din statistici, sistem izolat la un sector privat; model bazat pe piață. Reformele impulsionează creșterea rapidă, dar această creștere a fost depunctată de recesiunile mari și crizele financiare în 1994, 1999 (urmând cutremurul din acel an) și 2001, rezultând o medie de 4% GDP creștere/an între 1981 și 2003, afectată de lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public mare și în creștere și corupția pe scară largă, rezultată din inflația mare, un sector bancar slab și volatilitate macroeconomică crescută.

Deoarece criza economică din 2001 și reformele inițiate de ministrul de finanțe, Kemal Derviș, inflația a scăzut la un număr cu o singură cifră, la fel și șomajul a scăzut, iar încrederea investitorilor și investițiile străine au crescut. Previziunile IMF sunt de 6 % rata de inflație pentru Turcia în 2008. Turcia și-a deschis, treptat, piețele prin reformele economice reducând controalele guvernului pe comerțul străin și investiție, pe privatizarea publică deținută de industrie, iar liberalizarea multor sectoare private și participarea străină au continuat în mijlocul dezbaterii politice.

Una dintre cele mai mari companii din lume, Turkish Airlines, a fost ales ca transportatorul oficial de către renumite cluburi de fotbal din Europa, ca: FC Barcelona și Manchester United. Compania este, de asemenea, principalul sponsor al Euroliga de Basket.

Rata GDP a crescut, între 2002 și 2007, în medie cu 7,4%, ceea ce a făcut Turcia una dintre cele mai rapide creșteri economice din lume în timpul acelei perioade. Totuși, creșterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008 și, la începutul anului 2009, economia turcă a fost afectată de criza financiară globală, cu IMF prognozând o recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea orașelor, mai ales concentrate în provincia vestică a țării, și mai puțin pe agricultură, totuși, agricultura tradițională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol a reprezentat 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% și sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuși, agricultura reprezintă 27,3% din forța de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008.

Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.

Alte sectoare ale economiei turcești sunt cele: bancare, construcțiile, tehnologiile casnice, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier și oțel, industria constructoare de mașini și auto. Turcia are o industrie auto mare și în creștere, care a produs 1147110 vehicule în 2008, clasându-se pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie și înaintea Italiei), și al 15-lea în lume. Turcia este, de asemenea, una din națiunile care conduc construcțiile navale (în 2007, țara s-a situat pe locul 4 în lume - după China, Coreea de Sud și Japoniei - în ceea ce privește numărul navelor comandate și pe locul 4 în lume - după Italia, SUA și Canada - în ceea ce privește numărul mega-iahturilor comandate.

În ultimii ani, inflația mare a fost controlată și aceasta a condus la lansarea, la 1 ianuarie 2005, unei valute noi, lira nouă turcească, ceea ce a întărit succesul reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, noua liră turcească a fost redenumită, încă o dată, ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote și monezi. Ca rezultat a continuării reformelor economice, inflația a scăzut la 8,2% în 2005 și rata șomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puțin de 20% au primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru a-și crește producția industrială destinată exportului, în același timp, beneficiind de investițiile străine de la UE în țară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuși, marile importuri, care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, au amenințat balanța de schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.

După ani de niveluri scăzute ale FDI, Turcia a avut succes, atrăgând 21,9 miliarde dolari în FDI, în 2007 și s-a așteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O serie de mari privatizări, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei, creșterea puternică și stabilă, schimbările în sectorul bancar și în telecomunicații, toate au contribuit la nașterea investiției străine.

Transportul în Turcia este facilitat de 500.000 de kilometri de drumuri și 11.000 de kilometri de căi ferate. În iulie 2014, Turcia a inaugurat primul tren de mare viteză (TGV) care asigură o legătură Ankara-Istanbul.

Demografia

Articol principal: Demografia Turciei.

Grupurile etnice din Turcia (2008)
Grupuri etnice			Procente
Turci			76.0%
Kurzi			15.7%
Alții			8.3%

Istanbul - Avinguda d'Istiklâl

Populația Turciei a fost de 83.154.997 în anul 2019. Densitatea medie a populației este de 92 pers/km pătrat. Proporția reședinței în zonele urbane este de 75,5%. Oamenii din grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populației, grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populație, în timp ce grupei de vârstă de 65 și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.

Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie globală de 73,2 ani pentru întreaga populație.

Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96% pentru bărbați, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de datorează, în principal, obiceiurilor tradiționale ale arabilor și kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale țării. Articolul 66 din Constituția turcă definește „un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc prin legături cetățenești”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc” ca cetățean al Turciei este diferit de definiția etnică. Totuși, majoritatea populației turcești este de etnie turcă.

Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din perioadele Selgjuk și Otomană) include abhazi, adjari, albanezi, arabi, asirieni, bosniaci, circazieni, hamsheniși, kurzi, lazi, pomaci, tigani, zaza și 3 minorități recunoscute oficial (prin tratatul de la Lausanne), armeni, greci și evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923, acordul bilateral privind schimburile de populație dintre Grecia și Turcia a avut drept efect mutarea a aproape 1,5 milioane de greci din Turcia și, la fel, cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minoritățile din vestul Europei includ levantinii care au fost prezenți în țară (în particular, Istanbul și Izmir) încă din perioada medievală.

Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare etnie neturcă, estimată la aproape 18% din populație potrivit estimărilor CIA. Alte minorități decât cele 3 minorități oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne un subiect sensibil în Turcia. Datele exacte ale repartiției etnice a populației nu este disponibilă pentru că cifrele recensământului turc nu includ statistici de etnie.

Vezi și Iuruci

Orașe

Articol principal: Listă de orașe din Turcia.

Capitala Turciei este orașul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul financiar, economic și cultural al țării. Alte orașe importante sunt İzmir, Bursa, Adana, Trabzon, Malatya, Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit (Kocaeli), Konya, Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya și Samsun. Aproximativ 68% din populația Turciei locuiește în centre urbane.

Limbă

Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiția lingvistică a populației nu sunt disponibile din motive similare amintite mai sus. Cu toate acestea, operatorul public de radio TRT difuzează programe în limba locală și dialecte în limbile arabă, bosniacă, cercheză și kurdă câteva ore pe săptămână.

Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.

Religie

Religii în Turcia
Religii			Procente
Islam			96.1%
Ateism			3.2%
Creștinism			0.6%
Alții			0.1%

Moscheea Albastră din Istanbul

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei enunță libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație e înregistrată, însă, ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă” sau că „nu cred în obligațiile religioase”.

În ultimii ani, de când țara este guvernată de un partid islamist, minoritatea secularistă, în special elitele universitare și științifice au fost vizați de politicile proreligie ale administrației centrale. Profesorii universitari care au introdus reforme laicizante în guvernările seculariste sau care au militat pentru menținerea religiei în afara campusurilor universitare, sunt acum arestați, un astfel de exemplu fiind Kemal Gürüz, fost șef al Consiliului Educației Superioare; alt exemplu este Mehmet Haberal, un chirurg transplantolog de renume mondial. Guvernul islamist are în vizor nu numai universitatea, ci și Academia de Științe, căreia printr-o nouă lege i s-a modificat procedura de alegere a noilor membri; până acum, academicienii înșiși alegeau noii membri, de acum, însă, guvernul va decide cine e sau nu e academician. Guvernul a și procedat deja la impunerea a 100 de noi membri ai Academiei, dintre care destui n-au nici măcar un articol științific publicat într-o revistă de specialitate internațională, în timp ce mulți alții nu-s deloc citați.

Marea Moschee Hagia Sofia din Istanbul.

Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-15%), o comunitate în cadrul Șiismului, comunitate ce numără 7–11 milioane de persoane. În țară sunt și câțiva practicanți ai sufi. Cea mai înaltă autoritate religioasă islamică este Președinția Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı) care interpretează școala de drept Hanafi și este responsabilă pentru reglementarea funcționării celor 75.000 de moschei ale țării, a angajaților locali și a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la nivel național în 2007 a arătat că 96,8% din cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioși și atei.

În Turcia trăiesc aproape 100.000 de persoane aparținând minorităților religioase. Țara are aproximativ 64.000 de creștini, majoritatea fiind armeni apostolici, asirieni, ortodocși greci, romano-catolici și aproximativ 26.000 de evrei, în principal sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existența lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate acestea, statul turc nu recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul primar între egali în ierarhia tradițională a creștinismului ortodox și obligă Biserica să opereze sub restricții semnificative. O parte dintre proprietățile și școlile bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si Școala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.

Cultură

Articol principal: Cultura Turciei.

Orhan Pamuk

Sertab Erener

Palatul Dolmabahçe din Istanbul

Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini diverse : anatoliene, greco-romane, bizantine și otomane (ultima fiind ea însăși un amestec de influențe islamice, turce și iraniene), la care s-au adăugat mai tardiv cultura și tradițiile occidentale, care au influențat Imperiul Otoman, dar mai ales Republica Turcă (aceasta adoptând alfabetul latin, despărțirea dintre stat și religie, și instituții copiate după țările apusene). Influența culturală a Occidentului continuă și astăzi, îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării, în timp ce, la țară și în răsăritul țării, tradițiile și religia au o influență mult mai mare. Acest amestec original rezultă din întâlnirea dintre turci și băștinașii din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu care s-au întâlnit la capătul migrației lor din Asia Centrală până la Marea Mediterană și Marea Neagră, în vestul Asiei. Astfel, de exemplu, pe plan material, arhitectura romană, drumurile pavate, termele, fântânile publice, săpunul, toaletele, canalele de evacuare au fost preluate de turci de la greco-romani și sunt astăzi cunoscute ca "stil oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești", "cișmele", "toalete turcești" sau "haznale", iar pe planul spiritual, operele filozofice, istorice, literare, științifice ale antichității greco-romane au fost traduse și transmise musulmanilor care, la rândul lor, le-au retransmis țărilor apusene.

O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea libertății de expresie artistică, în ciuda unor perioade de cenzură, mai mult politică. În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe resurse în artele frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și arhitectura. Diverși factori istorici joacă roluri importante în definirea identității moderne turcești, cultura turcă este un produs a eforturilor de a fi un stat „modern”, în timp ce își menține tradiția religioasă și valorile istorice.

Îndeosebi muzica și literatura turcească arată, în zilele noastre, un amestec al influențelor culturale, amestec izvorât din interacțiunile dintre tradițiile turcice și lumea islamică, pe de-o parte, și tradițiile europene, pe de altă parte. Literatura turcă a fost cel mai mult influențată de literatura persană și arabă în timpul erei otomane, deși după perioada Tanzimatului, efectele altor tradiții (populare turcești și literare europene) au devenit tot mai simțite. Amestecul influențelor culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict și intercalare de culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiul Nobel pentru Literatură în 2006. Dar cultura populară se uniformizează precum cea a multor alte țări, fiind puternic influențată de televiziune : potrivit cercetătorilor, aproximativ 70% din cetățenii turci n-au citit niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de aventuri sau sentimentale, și asta numai în timpul transportului în comun.

Elementele arhitecturale din Turcia sunt, de asemenea, testamente ale amestecului unic de tradiții, care au influențat regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra elementelor tradiționale bizantine prezente în numeroase părți ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu arată îmbinarea rafinată a tradițiilor locale și islamice.

Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influențată de stilul occidental și poate fi văzută în Istanbul, unde clădiri ca Dolmabahce și Ciragan dăinuiesc lângă numeroase zgârie-nori moderni.

Patrimoniu

Între 1985-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 10 obiective culturale sau naturale din Turcia.

Sport

Articol principal: Sportul în Turcia.

Fenerbahçe–Beșiktaș

Cel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei includ: Galatasaray, Fenerbahçe și Beșiktaș. În 2000, Galatasaray își consolidează rolul de mare club european, prin câștigarea Cupei UEFA și Supercupei UEFA. Doi ani mai târziu, echipa națională a Turciei a terminat pe locul 3 în turneul final al Cupei Mondiale din 2002, din Japonia și Coreea de Sud, în timp ce, în 2008, echipa națională prinde semifinalele competiției UEFA Euro 2008. Stadionul Olimpic Atatürk din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp ce Stadionul Șükrü Saraçoğlu din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.

Alte sporturi principale ca baschetul și volei sunt de asemenea populare. Turcia a găzduit finalele EuroBasket 2001 și a găzduit finalele Campionatului Mondial FIBA 2010. Echipa națională masculină de baschet a terminat pe locul 2 la EuroBasket 2001 și a ajuns în sferturile de finală ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în timp ce Efes Pilsen S.K a câștigat Cupa Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la Cupa Saporta 1993, și au ajuns în finala Four of Euroleague și Suproleague, în 2000 și 2001. Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur și Hidayet Türkoğlu au avut, de asemenea, succes în NBA. Echipa feminină de volei, și anume, Eczacıbașı, Vakıfbank și Fenerbahçe Acıbadem au câștigat numeroase titluri și medalii la Campionatele Europene. Sportul național tradițional turcesc a fost yagli güreş (wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de wrestling la Kırkpınar încă din 1361. Stilurile de wrestling internaționale reglementate de FILA ca stil liber de wrestling și wrestling greco-roman sunt populare, cu multe titluri la campionatele Europene, Mondiale și Olimpice câștigate de wrestleri turci individual sau ca echipă națională.

Pista Șampiyonası din Istanbul

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbați și femei, au bătut numeroase recorduri mondiale și au câștigat câteva titluri la campionatele europene, mondiale și olimpice. Naim Süleymanoğlu și Halil Mutlu au atins statutul legendar ca fiind unii dintre puținii halterofili care au câștigat 3 medalii de aur la 3 Olimpiade.

Cursele de mașini au devenit recent populare, urmărind, în special, includerea calendaristică a Raliului Turciei la Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, și includerea calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula 1 în 2005.

Alte evenimente anuale importante privind cursele de mașini incluse în circuitul de curse Istanbul Park sunt MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier FIA, Seriile GP2 și Seriile Le Mans.Din când în când, Istanbulul și Antalia găzduiesc Campionatul Curselor de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the Red Bull Air Race World Series ,un campionat aerian de curse, are loc deasupra Cornului de Aur din Istanbul.

Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul și alte sporturi extreme devin mai populare în fiecare an.

Legături externe

• Site oficial
• Turkey la The World Factbook
• Turcia pe Curlie
• Atlasul Wikimedia pentru Turkey
• Ministerul Afacerilor Externe din România - Turcia
• Ziua Națională a Turciei, 29 octombrie 2010, Amos News
• Turcia se reașază în Caucaz, 29 septembrie 2008, Petre Munteanu, Adevărul
• Răsăritul Turciei: Cum își folosește Ankara atuurile, 13 mai 2011, Manuel Donescu, Adevărul - Foreign Policy
• Răsăritul Turciei: Cum (re)cucerește Ankara lumea Arhivat în 6 mai 2012, la Wayback Machine., 15 martie 2011, Octavian Manea, Adevărul - Foreign Policy
• ro Ionuț Cojocaru, "Turcia: drumul de la război la consolidare", în Revista Institutului Diplomatic Român, anul III, nr. I (V), semestrul I, 2008, pp. 112-139
• ro Emanuel Plopeanu, "Alianța Nord-Atlantică în fața primei extinderi. Studiu de caz: admiterea Turciei (1952)", în Revista Institutului Diplomatic Român, anul IV, nr. I (VII), semestrul I, 2009, pp. 163-178
• Tentativă de lovitură de stat în Turcia

Vezi și

• Mustafa Kemal Atatürk
• Listă de orașe din Turcia
• Listă de fluvii din Asia
• Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO