Sandro Pertini

Sandro Pertini
Date personale
Nume la naștere	Alessandro Pertini
Născut	25 septembrie 1896 San Giovanni⁠(d), Stella, Liguria, Italia
Decedat	24 februarie 1990 (93 de ani) Roma, Italia
Înmormântat	San Giovanni[*]​
Căsătorit cu	Carla Voltolina[*]​ (8 iunie 1946–24 februarie 1990)
Cetățenie	Italia (18 iunie 1946–24 februarie 1990)  Regatul Italiei (25 septembrie 1896–18 iunie 1946)
Religie	ateism
Ocupație	politician jurnalist partizan
Locul desfășurării activității	Roma
Limbi vorbite	limba italiană
Senator pe viață al Italiei
În funcție 29 iunie 1985 – 24 februarie 1990
Al 7-lea președinte al Italiei
În funcție 9 iulie 1978 – 29 iunie 1985
Precedat de	Giovanni Leone
Succedat de	Francesco Cossiga
Membru al Camerei Deputaților din Italia
În funcție 15 iunie 1953 – 7 iulie 1978
Legislatură	6 legislaturi A II-a legislatură a Republicii Italiene[*]​ A III-a Legislatură a Republicii Italiene[*]​ IV legislatura della Repubblica Italiana[*][[IV legislatura della Repubblica Italiana (legislative term)|​]] V legislatura della Repubblica Italiana[*][[V legislatura della Repubblica Italiana (legislative tlegislaturaerm)|​]] VI legislatura della Repubblica Italiana[*][[VI legislatura della Repubblica Italiana (legislative term)|​]] VII legislatura della Repubblica Italiana[*][[VII legislatura della Repubblica Italiana (legislative term)|​]]
Președinte al Camerei Deputaților[*]​
În funcție 5 iunie 1968 – 4 iulie 1976
Precedat de	Brunetto Bucciarelli Ducci[*][[Brunetto Bucciarelli Ducci (Italian magistrate and politician (1914–1994))|​]]
Succedat de	Pietro Ingrao[*]​
Senator al Italiei
În funcție 8 mai 1948 – 24 iunie 1953
Legislatură	I legislatura della Repubblica Italiana[*][[I legislatura della Repubblica Italiana (legislative term)|​]]
Deputat al Adunării Constituante a Italiei
deputato della Consulta nazionale del Regno d'Italia
Premii	Medaglia d'oro al valor militare[*][[Medaglia d'oro al valor militare (Italian medal)|​]] (6 august 1955) Medalia pentru pace Otto Hahn[*]​ (1988) Four Freedoms Award – Freedom Medal[*][[Four Freedoms Award – Freedom Medal (American award)|​]] (1986) doctor honoris causa por la Universidad Complutense de Madrid[*][[doctor honoris causa por la Universidad Complutense de Madrid |​]] (1985) Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare colan[*]​ Caballero del collar de la Orden de Carlos III[*][[Caballero del collar de la Orden de Carlos III (1st class of the order of Charles III of Spain)|​]] (26 mai 1980) Grand Cross of the Order of the Bath[*][[Grand Cross of the Order of the Bath |​]] (14 octombrie 1980) ordine di Vittorio Veneto[*][[ordine di Vittorio Veneto (Italian military order)|​]] medaglia commemorativa della guerra italo-austriaca 1915-1918[*][[medaglia commemorativa della guerra italo-austriaca 1915-1918 |​]] ...mai multe...
Partid politic	PSI[*]​  Partito Socialista Unitario[*][[Partito Socialista Unitario (social-democratic political party in Italy, active from 1922 to 1930)|​]]
Alma mater	Liceo Gabriello Chiabrera di Savona[*][[Liceo Gabriello Chiabrera di Savona (classical lyceum in Savona)|​]] (1914) Universitatea din Genova[*]​ Università degli Studi di Modena e Reggio Emilia[*][[Università degli Studi di Modena e Reggio Emilia (university in Italy)|​]] (1923) Istituto Cesare Alfieri[*][[Istituto Cesare Alfieri |​]] (1924)
Semnătură
Prezență online
site web oficial pagină Facebook

Alessandro Giuseppe Antonio „Sandro” Pertini (n. 25 septembrie 1896, San Giovanni^⁠(d), Stella, Liguria, Italia – d. 24 februarie 1990, Roma, Italia) a fost un om politic, jurnalist și partizan italian. A fost al șaptelea președinte al Republicii Italiene între 1978 și 1985, primul socialist și singurul propus de PSI care a dobândit această funcție.

În timpul Primului Război Mondial, Pertini a luptat pe frontul de pe Isonzo și, pentru diferite merite pe câmpul de luptă, a fost propus în 1917 pentru medalia de argint pentru curaj militar, dar, deoarce fusese raportat ca simpatizant socialist și adept al neutralității, distincția nu i-a fost conferită decât abia în 1985. În primii ani de după război, s-a înscris în Partidul Socialist Unitar^⁠(d) al lui Filippo Turati^⁠(d) și s-a remarcat prin opoziția energică față de fascism. Persecutat pentru opiniile sale politice împotriva dictaturii lui Mussolini, a fost condamnat în 1925 la opt luni de închisoare pentru că redactase un pamflet antifascist. În 1927, a fost din nou condamnat pentru că a facilitat plecarea lui Filippo Turati în Franța, unde l-a urmat în exil pentru a evita executarea sentinței de cinci ani de închisoare. Și-a continuat activitatea antifascistă și în străinătate, motiv pentru care, după ce s-a întors sub un nume fals în Italia în 1929, a fost arestat și condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului mai întâi la închisoare apoi la internare.

A fost eliberat abia în 1943, odată cu căderea regimului fascist. A contribuit la reconstruirea vechiului PSI prin înființarea Partidului Socialist Italian al Unității Proletare^⁠(d), împreună cu Pietro Nenni și Lelio Basso^⁠(d). La 10 septembrie 1943 a luat parte la luptele de la Porta San Paolo^⁠(d) în încercarea de a apăra Roma^⁠(d) de ocupația germană. Ulterior a devenit una dintre figurile de frunte ale Rezistenței și a fost membru al juntei militare a Comitetului de Eliberare Națională^⁠(d) reprezentând PSIUP. La Roma a fost capturat de SS și condamnat la moarte; a reușit să se salveze evadând din închisoarea Regina Coeli^⁠(d) împreună cu Giuseppe Saragat și alți cinci socialiști importanți grație unei intervenții a partizanilor din Brigăzile Matteotti^⁠(d). În cadrul Rezistenței, a activat la Roma, în Toscana, în Vala Aostei și Lombardia, remarcându-se în diverse acțiuni care i-au adus o medalie de aur pentru curaj militar^⁠(d). În aprilie 1945 a participat la evenimentele care au dus la eliberarea țării de fascism, organizând insurecția de la Milano și votând decretul care i-a condamnat la moarte pe Mussolini și pe ceilalți lideri fasciști.

În Italia republicană a fost ales deputat în Adunarea Constituantă^⁠(d) din partea socialiștilor, apoi senator^⁠(d) în primul legislativ și deputat în următoarele, reales mereu din 1953 până în 1976. A deținut funcția de președinte al Camerei Deputaților^⁠(d) timp de două legislaturi consecutive, din 1968 până în 1976, iar în cele din urmă a fost ales^⁠(d) președinte al Republicii Italiene la 8 iulie 1978. Trecând adesea dincolo de discreția specifică rolului instituțional al funcției prezidențiale, mandatul său s-a caracterizat printr-o amprentă personală puternică, prin care și-a câștigat o popularitate considerabilă, atât de mult încât a fost numit „cel mai iubit președinte al italienilor” sau „președintele italienilor”, primind 82,3% din voturi, cel mai mare procentaj dintre toate alegerile prezidențiale din istoria republicană a țării.

În calitate de șef al statului, a numit șase prim-miniștri: Giulio Andreotti (căruia i-a respins demisia de onoare le-a prezentat în 1978), Francesco Cossiga (1979–1980), Arnaldo Forlani (1980–1981), Giovanni Spadolini (1981–1982), Amintore Fanfani (1982–1983) și Bettino Craxi (1983–1987). A numit cinci senatori pe viață^⁠(d): Leo Valiani în 1980, Eduardo De Filippo în 1981, Camilla Ravera^⁠(d) în 1982 (prima femeie senator pe viață), Carlo Bo^⁠(d) și Norberto Bobbio^⁠(d) în 1984; de asemenea, a numit trei judecători la Curtea Constituțională^⁠(d): în 1978 pe Virgilio Andrioli, în 1980 pe Giuseppe Ferrari^⁠(d) și în 1982 pe Giovanni Conso^⁠(d).

Exponent al democraților și reformiștilor^⁠(d) din rândul socialiștilor italieni, de-a lungul carierei s-a străduit să ridice PSI și să unifice socialiștii italieni, opunându-se cu înverșunare divizării din 1947^⁠(d) și susținând reunificarea stângii. În calitate de președinte al Republicii în 1979, a conferit, pentru prima dată din 1945, mandatul de formare a noului guvern unui exponent laic, republicanul Ugo La Malfa^⁠(d), reușind astfel să-l însărcineze pe secretarul PRI^⁠(d) Giovanni Spadolini în 1981 (primul din afara Partidului Creștin-Democrat care a preluat conducerea guvernului după 1945), și în 1983 pe secretarul PSI Bettino Craxi (primul politician socialist care a fost numit prim-ministru în istoria Italiei).

În timpul și după perioada prezidențială nu și-a reînnoit apartenența la PSI, cu scopul de a se poziționa deasupra partidelor, fără a nega că este socialist. În cele din urmă, după ce a părăsit Quirinalul la sfârșitul mandatului său prezidențial și a revenit în Parlament ca senator pe viață de drept^⁠(d), s-a alăturat grupului senatorial al Partidului Socialist Italian. A fost căsătorit din 1946 până la moarte cu Carla Voltolina^⁠(d), și ea partizană și antifascistă.

Biografie

Nașterea și formarea culturală

Alessandro Giuseppe Antonio Pertini, cunoscut sub numele de „Sandro”, s-a născut în Stella la ora 17:45, în ziua de vineri, 25 septembrie 1896 într-o familie înstărită (tatăl său Alberto Gianandrea, născut la Savona la 26 ianuarie 1853 a murit de tânăr în Stella, la 16 mai 1908, și era proprietar de pământ), al patrulea dintre cei patru frați și o soră care au ajuns la vârsta adultă (din treisprezece): fiul cel mare Giuseppe Luigi Pietro, cunoscut sub numele de „Gigi”, născut la Savona la 16 ianuarie 1882 și mort în același oraș la 2 februarie 1975, pictor; Maria Adelaide Antonietta, cunoscută sub numele de „Marion”, născută la Stella la 3 octombrie 1898 și decedată la Genova la 4 aprilie 1981, căsătorită cu diplomatul italian Aldo Tonna; Giuseppe Luigi, cunoscut sub numele de „Pippo”, născut în Stella la 8 august 1890 și decedat tot acolo la 27 august 1930, ofițer de carieră; și Eugenio Carlo, cunoscut drept „Genio”, născut în Stella la 19 octombrie 1894, care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost deportat în lagărul de concentrare din Flossenbürg^⁠(d), unde a murit la 20 aprilie 1945.

Sandro, în picioare, cu mama, tatăl, sora Marion și fratele Eugenio

Sandro Pertini, foarte apropiat de mama sa Maria Giovanna Adelaide Muzio, născută la Savona la 20 decembrie 1854 și decedată la Stella la 31 ianuarie 1945, a făcut primele studii la colegiul salesian „Don Bosco” din Varazze, apoi la „Gabriello Chiabrera^⁠(d)” din Savona, unde l-a avut ca profesor de filozofie pe Adelchi Baratono^⁠(d), socialist reformist și colaborator la Critica Sociale^⁠(d) a lui Filippo Turati, ceea ce i-a facilitat apropierea de mediile mișcării muncitorești^⁠(d) din Liguria. De la profesorul Baratono Pertini, avea păstra o învățătură căreia îi va rămâne fidel:

„Dacă nu vrei să te rătăcești, stai alături de clasa muncitoare, și în zilele senine, și în zilele furtunoase.”

—Discursul președintelui Pertini adresat muncitorilor de la Italsider. Savona, 20 ianuarie 1979

Când a izbucnit Marele Război, a fost recrutat în noiembrie 1915 și încadrat la Compania 1 Automobile a Regimentului 25 Artilerie de Campanie staționat la Torino, unde a ajuns la 2 decembrie.

Deși era absolvent de liceu, inițial a servit ca soldat, deoarece a refuzat, ca mulți alți socialiști neutraliști^⁠(d) ai epocii, să participe la cursurile pentru posturi de ofițer. La 7 aprilie 1917 a fost însă trimis pe frontul de pe Isonzo și, în urma unei directive a generalului Cadorna care îi obliga pe titularii unei diplome să servească ca ofițeri, a urmat cursurile de la Peri di Dolcè.

Prin urmare, a fost trimis să lupte în prima linie ca sublocotenent, remarcându-se pentru unele acte de eroism: a condus, în august 1917, un asalt pe Muntele Jelenik în timpul bătăliei de la Bainsizza^⁠(d), a fost propus de comandantul său pentru medalia de argint pentru curaj militar^⁠(d). Mulți ani mai târziu, când Pertini a devenit președinte, șeful statului major, amiralul Giovanni Torrisi, a găsit dosarul și a vrut să-i dea decorația, dar Pertini — care fusese împotriva războiului — a refuzat să participe la ceremonie, amintindu-și în același timp faptele din război ca „un lucru exaltant”.

În octombrie 1917 a luat parte la înfrângerea de la Caporetto, despre care avea să păstreze mereu o amintire foarte vie. După ce a petrecut ultimul an de conflict în sectorul Pasubio, în care a fost numit și locotenent, a intrat în Trento la 4 noiembrie 1918 în fruntea plutonului său de mitraliori. În timpul războiului, a fost lovit de gazul toxic fosgen și a fost salvat de însoțitorul său care l-a transportat cu mare greutate la spitalul de campanie, și a fost nevoit să-i amenințe cu un pistol pe medici (care îl considerau pierdut) ca să-l trateze. După ce a mai servit câteva luni în Dalmația, Pertini a fost lăsat la vatră în martie 1920.

În septembrie 1919 obținuse între timp bacalaureatul clasic, ca elev militar, la liceul „Gian Domenico Cassini”^⁠(d) din Sanremo.

După ce a susținut douăsprezece examene la Facultatea de Drept a Universității din Genova^⁠(d), în martie 1923, la vârsta de douăzeci și șase de ani, s-a înscris la aceeași facultate la Universitatea din Modena: aici a susținut cele șase examene rămase în trei luni.

A absolvit la 12 iulie 1923, cu nota 105/110, cu teza Industria siderurgică în Italia.

Ulterior s-a mutat la Florența, ca oaspete al fratelui său Luigi Giuseppe, și s-a înscris la Institutul de Științe Sociale „Cesare Alfieri^⁠(d)”, obținând a doua diplomă, în științe politice, la 2 decembrie 1924, cu o teză intitulată Cooperarea și punctajul final de 84/110.

Adeziunea la mișcarea socialistă și primele lupte antifasciste

Pertini pe când era student la Facultatea de Drept din Genova în 1920

Nu este clar când a aderat Pertini la Partidul Socialist Italian^⁠(d).

Conform celor relatate în mai multe dintre biografiile sale (cea publicată pe site-ul Asociației Sandro Pertini, cea publicată pe site-ul Fundației Pertini și cea publicată pe site-ul Cercului Sandro Pertini de la Genova), în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, el s-ar fi alăturat deja Partidului Socialist Italian^⁠(d) în filiala Savona. În plus (din nou conform celor relatate pe site-urile Fundației Pertini și ale Cercului Pertini din Genova), în 1919 ar fi fost ales consilier municipal în Stella pe lista socialiștilor. El avea să participe apoi, în 1921, ca delegat al filialei savoneze, la congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno, în timpul căruia a avut loc scindarea comuniștilor^⁠(d) și, prin urmare, la 1 octombrie 1922, după expulzarea aripii reformiste a PSI, el ar fi fost unul dintre promotorii înființării Partidului Socialist Unitar^⁠(d), alături de Filippo Turati, Giacomo Matteotti^⁠(d) și Claudio Treves^⁠(d).

Totuși, registrele procesului-verbal al Consiliului Municipal din Stella demonstrează că Pertini a fost ales consilier municipal al acelei localități la 24 octombrie 1920, pe dintr-o listă formată din reprezentanți ai Uniunii Liberale Ligure, ai Asociației Liberal Democrate, ai Partidului Luptătorilor și ai Partidul Popular Italian. După cum arată în continuare acele documente, el a rămas în funcție până în primăvara anului 1922, când și-a dat demisia. Pe baza acestui fapt, trebuie deci exclus faptul că ar fi putut participa ca delegat al socialiștilor din Savona la Congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno.

Pertini la ceremonia de inaugurare a drapelului foștilor combatanți din Stella în 1921

Tot în 1920, Pertini înființase secția locală din Stella a Asociației Naționale a Luptătorilor, devenind primul ei președinte: funcție pe care o va ocupa până în mai 1922, fiind urmat apoi de fratele său Pippo.

Între 1923 și 1924, după ce a intrat în contact la Florența cu cercurile intervenționismului democratic și socialist apropiate de Gaetano Salvemini, frații Rosselli^⁠(d) și Ernesto Rossi^⁠(d), ar fi participat, în acea perioadă, la inițiativele mișcării opuse fascismului „Italia Liberă^⁠(d)”, la care s-ar fi înscris pe 9 august 1924 la secția Savona, pentru ca apoi să se înscrie, doar 9 zile mai târziu, pe 18 august 1924, în Partidul Socialist Unitar^⁠(d), filiala Savona, pe valul de emoție și de indignare la descoperirea, cu două zile mai devreme, a cadavrului lui Giacomo Matteotti^⁠(d), care era secretarul partidului respectiv.

CESP - Centrul de Expoziții „Sandro Pertini” din Florența relatează, printre diferitele documente publicate pe site-ul său, textul scrisorii, evident antedatat în iunie 1924 (ziua nu este indicată), pe care Pertini a trimis-o de la Florența avocatei Diana Crispi, secretara filialei unitare din Savona:

Pertini, student la Facultatea de Drept din Modena în 1922

„Cel mai bun prieten al meu. Îmi tremură mâna, nu știu dacă de marea durere sau de furia imensă care astăzi îmi închide sufletul. Nu mai pot rămâne în afara partidului vostru, ar fi o lașitate. Ca urmare, gata de orice sacrificiu, chiar și al propriei vieți, cu încredere hotărâtă, alimentată astăzi de sângele marelui martir al ideii socialiste, cu umilință te rog să mă primiți în rândurile voastre. Îți cer asta de pe pământul care l-a dat pe asasinul Dumini^⁠(d), patria pentru a doua oară nedemnă a lui Dante, care, dacă s-ar întoarce la noi, ar lua-o la fugă imediat, dar voluntar, nu în provinciile Italiei, transformate astăzi în «bolgie caine», ci peste hotare, după ce repetase din nou oamenilor cu și mai mult dezgust și cu și mai multă amărăciune, invectiva sinceră: «ahi! slujesc Italia cu durere, navă fără cârmaci în marea furtună nu damă de provincie ci bordel». Te rog și să îmi eliberezi certificat de membru cu sfânta dată a morții bietului Matteotti [10 iunie 1924 – N.d.E.]: aceasta mi-o poți acorda cu ușurință tu, care știi că de multă vreme sufletul meu și-a ținut secreta credință, ca pură religie, în ideea socialistă. Sfânta dată va suna mereu pentru mine ca o avertizare și o poruncă. Și durerea de astăzi să ne purifice sufletele, făcându-le mai demne de ziua de mâine, și dreapta furie să ne întărească credința, făcându-ne cât mai pregătiți pentru lupta care nu este departe. Să ne reculegem în amintirea marelui martir așteptându-ne ceasul. Numai așa sacrificiul nu va fi în zadar. Îți strâng mâna cu drag.
Al tău, Sandro Pertini”

Așa cum s-a demonstrat, este cert că, din vara anului 1924, Pertini a fost membru al Partidului Socialist Unitar de inspirație reformistă^⁠(d) al lui Filippo Turati.

Ostil de la început regimului fascist, datorită activității sale politice, a fost ținta atacurilor squadriste: sediul firmei sale de avocatură din Savona a fost devastat de mai multe ori, și cu altă ocazie a fost bătut pentru că purta cravată roșie, sau altă dată pentru că a depus o coroană de lauri dedicată memoriei lui Giacomo Matteotti^⁠(d).

La 22 mai 1925, Pertini a fost arestat pentru că a distribuit un pamflet clandestin, tipărit pe cheltuiala sa, intitulat Sotto il barbaro dominio fascista („Sub barbara domnie fascistă”), în care denunța responsabilitățile monarhiei față de instaurarea regimului fascist, ilegalitatea și violența fascismului însuși, precum și neîncrederea în activitatea Senatului Regatului^⁠(d), compus în mare parte din profasciști, și chema la judecată la Înalta Curte de Justiție posibila complicitate a generalului Emilio De Bono^⁠(d) la uciderea lui Giacomo Matteotti.

În urma acesteia, pe numele său s-a deschis un dosar la Caselario Politico Centrale și a fost acuzat de „incitare la ură între clasele sociale” conform articolului 120 din Codul Zanardelli^⁠(d), precum și de infracțiuni de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei iresponsabilității regelui pentru actele de guvernare.

În interogatoriul de după arestarea sa, în efectuat de procurorul Regelui și în ședința publică în fața Tribunalului din Savona, Pertini și-a revendicat acțiunile, asumându-și toată responsabilitatea și declarându-se dispus să continue lupta împotriva fascismului, pentru socialism și libertate. indiferent de sentință.

La 3 iunie 1925 a fost condamnat la opt luni de închisoare și la plata unei amenzi pentru infracțiunile de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei regale, dar a fost achitat de acuzația de incitare la ură de clasă. Pedeapsa nu i-a diminuat activitatea, care s-a reluat imediat ce a fost eliberat.

În noiembrie 1926, după atentatul eșuat al lui Anteo Zamboni^⁠(d) asupra lui Mussolini, ca și alți antifasciști din toată Italia, a fost supus unor noi violențe din partea fasciștilor (la 31 octombrie 1926, după un miting, în timpul unui atac al squadriștilor își rupsese brațul drept) și a fost nevoit să plece din Savona pentru a se refugia la Milano. La 4 decembrie 1926, în decursul punerii în aplicare a așa-ziselor legi excepționale „foarte fasciste”^⁠(d), definit ca „adversar neîmpăcat al regimului actual”, Petrini a fost încredințat Comisiei Provinciale din Genova în arestul poliției pentru cinci ani, sentința maximă stabilită de lege.

Exilul în Franța

Pertini, spălător de taxiuri la Paris, în decembrie 1926

Pentru a evita încarcerarea, în toamna anului 1926 a părăsit țara clandestin și a fugit în Franța împreună cu Filippo Turati, în urma unei operațiuni organizate de Carlo Rosselli^⁠(d) și Ferruccio Parri, cu ajutorul lui Camillo^⁠(d) și Adriano Olivetti^⁠(d), printre alții. Evadarea a implicat transportul cu o barcă cu motor condusă de Italo Oxilia^⁠(d), care a plecat din Savona în seara zilei de 11 decembrie și a ajuns în portul Calvi, în Corsica, a doua zi dimineață. Pertini a povestit episodul aventuros astfel:

„După legile excepționale, Italia devenise o uriașă închisoare și noi trebuia să ne asigurăm că Filippo Turati^⁠(d), pe care îl consideram persoana cea mai cu autoritate a antifascismului, poate să plece în străinătate și de acolo să conducă lupta, denunțând în fața lumii întregi dictatura fascistă.[…]
Eu am sugerat fuga pe mare cu o barcă cu motor care avea să plece de la mine din Savona. Rosselli^⁠(d) și Parri se temeau că litoralul ligur este prea atent supravegheat. Dar eu am hotărât să mergem la Savona, chiar în fața dușmanilor mei, și acolo am întâlnit doi marinari experți, Dabove și Oxilia, cărora le sunt foarte recunoscător: ei mi-au confirmat că se poate ajunge în Corsica cu o barcă cu motor care poate rezista în largul mării.

La 8 decembrie, evitând orice suspiciune, am reușit să-l aducem pe Turati în orășul meu. Turati a rămas ascuns cu mine la Quiliano, lângă Savona, în casa unui bun prieten al meu, Italo Oxilia^⁠(d). Am dormit în același pat, Turati suferea de insomnie și își petrecea timpul discutând cu mine despre trista situație creată de fascism și despre necesitatea plecării lui, dar și despre tristețea pe care i-o provoca această plecare.[…]
Guvernul și socialiștii francezi ne-au dat imediat solitaritatea lor și ne-au primit cu brațele deschise. Mulți jurnaliști au sosit la Calvi din Bastia și au publicat cu imprudență vestea că Turati sosise în Franța cu Carlo Rosselli și Ferruccio Parri. Am înnoptat la Calvi, Turati voia să-l convingă pe Rosselli să rămână cu noi, și să nu se întoarcă în Italia, dar în zadar au fost insistențele noastre. Astfel, a doua zi dimineață, barca cu motor a plecat înapoi cu Oxilia, Da Bove, Boyancè și tânărul mecanic de barcă Ameglio. Cu ei erau și Parri și Rosselli. Despărțirea a fost sfâșietoare. Ne-am îmbrățișat fără să spunem un cuvânt încercând să ne reținem profunda emoție.

Rosselli a luat tricolorul pe care îl avem arborat, și l-a agitat. A fost salutul suprem al Patriei pentru Turati și pentru mine. Turati mi-a spus, cu ochii plini de lacrimi: «Sunt bătrân, nu o să mă mai întorc viu în Italia». Am rămas la cheu până nu i-am mai putut vedea pe tovarășii noștri. A doua zi dimineața, ne-am îmbarcat pe ferryboatul de Nisa și de acolo ne-am îndreptat spre Paris unde i-am găsit pe Nenni, Modigliani^⁠(d), Treves și mulți alții. Turati mi-a oferit ajutor financiar, dar l-am refuzat, hotărât să îmi câștig traiul făcând muncile cele mai umile.”

Ferruccio Parri și Carlo Rosselli au fost arestați la întoarcerea în Italia din Corsica, în timp ce acostau la debarcaderul Walton de la Marina di Carrara^⁠(d): în zadar au încercat să facă să pară că se întorc dintr-o călătorie turistică. Cercetările OVRA^⁠(d) și ale poliției au dus și la arestarea celorlalți complici.

Tribunalul din Savona i-a condamnat pe Ferruccio Parri, Carlo Rosselli, Dabove și Boyancè la zece luni de închisoare, o pedeapsă mai blândă decât se așteptau.

Pertini și Turati au fost și ei condamnați în lipsă la câte zece luni de arest fiecare.

Pertini, zidar la Nisa în 1927

După ce a petrecut câteva luni la Paris, s-a stabilit definitiv la Nisa în februarie 1927, întreținându-se din diverse munci (muncitor, zidar, zugrav de case și chiar figurant de film).

Pertini în exil la Nisa, împreună cu colegii săi de muncă

A devenit un exponent de frunte în rândul exilaților, desfășurând activități de propagandă împotriva regimului fascist, cu scrieri și conferințe, și participând la ședințele Ligii Italiene a Drepturilor Omului^⁠(d) și la ale Concentrației Antifasciste^⁠(d).

Pertini la Paramount în Nisa în 1928

În aprilie 1928 a înființat un post de radio clandestin într-o vilă închiriată din Èze, lângă Nisa, pentru a păstra legătura cu tovarășii săi din Italia, pentru a putea comunica și primi știri; a obținut fondurile din vânzarea uneia dintre fermele sale din Italia. Descoperit de poliția franceză, acesta a fost supus unui proces penal și a fost condamnat la o lună de închisoare, pedeapsă care a fost ulterior comutată la probațiune și plata unei amenzi.

Exilul său francez s-a încheiat în primăvara anului 1929, când la 22 martie a părăsit Nisa și, după ce a trecut prin Paris, unde s-a întâlnit cu liderii principali ai Concentrării Antifasciste, și pe la Geneva, unde a mers la casa exponentului republican Giuseppe Chiostergi^⁠(d) și l-a frecventat și pe anarhistul Camillo Berneri^⁠(d), dotat cu un pașaport fals cu o fotografie a lui și cu numele cetățeanului elvețian Luigi Roncaglia, obținut de la Randolfo Pacciardi, a trecut granița din gara Chiasso^⁠(d) în după-amiaza zilei de 26 martie 1929 și s-a întors în Italia.

Istoricul francmasoneriei Aldo Alessandro Mola^⁠(d) afirmă că în timpul exilului său în Franța Pertini a avut relații cu organizația masonică a Marelui Orient al Italiei în exil, dar informația posibilei sale apartenențe nu se reflectă în documentația de arhivă privind șederea lui Pertini în Franța, nici în publicațiile contemporane, nici, în cele din urmă, în literatura istorică a exilului în Franța viitorului președinte al Republicii.

Întoarcere în Italia, arestarea, închisoarea și detenția

Scopul întoarcerii sale în Italia a fost acela de a reorganiza rândurile partidului socialist și de a stabili contacte cu celelalte partide antifasciste, inclusiv cu democrații de la „Nuova Libertà”.

În contact cu antifasciștii din „Concentrație^⁠(d)”, a vizitat Novara, Torino, Genova, La Spezia, Piacenza, Parma, Reggio Emilia, Bologna, Roma, Florența și Napoli, și, în cele din urmă, în rapoartele trimise la Paris, a comunicat că este posibilă consolidarea rețelei socialiste. Concluzie diferită de cea pesimistă a lui Fernando De Rosa^⁠(d), care cutreierase peninsula înaintea lui.

Mai târziu a mers la Milano pentru a pune la cale un atentat asupra vieții lui Mussolini, și în acest scop s-a întâlnit cu inginerul Vincenzo Calace^⁠(d) care, după cum a declarat mai târziu, „l-a încredințat că este capabil să construiască bombe cu ceas cu potențial mare”. Planul era să folosească canalele de sub Palazzo Venezia^⁠(d), dar au renunțat la el deoarece prin intermediul prietenilor lui Ernesto Rossi^⁠(d) au descoperit că acestea erau monitorizate și protejate cu alarme. Totuși, Pertini a încercat să-și continue ideea: s-a întâlnit la Roma cu socialistul Giuseppe Bruno pentru a strânge informații și, odată întors la Milano, a stabilit o întâlnire cu Rossi. La 14 aprilie 1929 a mers la Pisa să-l întâlnească, dar, în Corso Vittorio Emanuele (azi Corso Italia), a fost recunoscut întâmplător de un exponent fascist din Savona, avocatul Icardio Saroldi, și arestat de un mic grup de cămăși negre.   La 30 noiembrie 1929 a fost condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului^⁠(d) la zece ani și nouă luni închisoare și trei ani supraveghere specială, pentru că „desfășurarea de activități în străinătate care aduc atingere intereselor naționale”, precum și pentru „falsificare de pașaport străin”. În cursul procesului, Pertini a refuzat să se apere, nerecunoscând autoritatea acelei instanțe și considerând-o doar o expresie a unui partid, și îndemnând în schimb instanța să treacă direct la sentința deja stabilită. În timpul pronunțării sentinței s-a ridicat strigând: „Jos fascismul! Trăiască socialismul!”

A fost încarcerat în închisoarea^⁠(d) de pe insula Santo Stefano^⁠(d), dar puțin mai mult de un an mai târziu, la 10 decembrie 1930, a fost transferat, din cauza stării de sănătate precare, la căminul penal din Turi. Transferul a fost cauzat în parte și de o campanie de proteste și denunțuri în străinătate, în special în Franța, după ce unele se scurseseră niște știri despre sănătatea lui, datorită unor tovarăși de închisoare comuniști.

În Turi, era singurul deținut socialist, și a împărțit celula cu Athos Lisa și Giovanni Lai. L-a cunoscut și pe Antonio Gramsci, cu care a legat o mare prietenie și admirație intelectuală și a împărtășit suferința închisorii: i-a devenit confident, prieten și susținător. Pertini însuși a fost și autorul mai multor proteste și scrisori menite să amelioreze condițiile de încarcerare la care era supus Gramsci.

În noiembrie 1931 a fost transferat la sanatoriul judiciar din Pianosa^⁠(d) dar, în ciuda transferului, starea lui de sănătate încă nu s-a îmbunătățit, până în punctul în care mama sa, încurajată de prieteni și cunoștințe care i-au spus că fiul ei e în stare gravă de sănătate, a prezentat cerere de clemență de la autorități. Nerecunoscând autoritatea fascistă și deci nici instanța care îl condamnase, Pertini s-a distanțat public de această cerere în termeni foarte duri, atât pentru mama sa, cât și pentru președintele Tribunalului Special.

„De ce, mamă, de ce? Aici în celula mea în care stau ascuns, am plâns lacrimi de amar și de rușine — ce nu ai înțeles și ce te-a surprins, de ai comis un asemenea act de slăbiciune? Și mă simt umilit la gândul că tu, chiar și numai pentru o clipă, ai putut să crezi că aș putea renunța la credințele mele politice pentru a cere libertatea. Cum ai putut tu, care mereu m-ai înțeles și care mereu ai fost mândră de mine, să crezi așa ceva? Dar, așa, deodată, te-ai îndepărtat atât de mult de mine încât nu mai înțelegi iubirea pe care o simt pentru ideile mele?”

În timpul detenției sale în închisoarea Pianosa, printre altele, a avut loc o ciocnire gravă între el și gardianul Antonio Cuttano în dimineața zilei de 1 octombrie 1932, pentru care avea să fie condamnat de pretura din Portoferraio la 9 noiembrie 1933, la o sentință de 9 luni și 24 de zile închisoare pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, pe lângă plata cheltuielilor de judecată. Sentința a fost apoi confirmată în a doua instanță de către Curtea de Apel din Livorno la 16 februarie 1934 și, în final, definitiv, de către secția a doua penală a Curții de Casație la 30 ianuarie 1935.

În timpul șederii în închisoare, Pertini a întreținut o corespondență extinsă și cu iubita sa de la acea vreme, Matilde Ferrari, precum și cu mama sa Maria Muzio și cu avocatul său de încredere Gerolamo Isetta.

La 10 septembrie 1935, după șase ani și jumătate de închisoare, a fost transferat la Ponza ca deținut politic și, la 20 septembrie 1940, în ciuda faptului că își ispășise pedeapsa, a fost considerat a fi un „element foarte periculos pentru ordine”, și a fost realocat în detenție pentru încă cinci ani la Ventotene unde i-a cunoscut, printre alții, pe Altiero Spinelli, Umberto Terracini^⁠(d), Pietro Secchia^⁠(d), Ernesto Rossi^⁠(d), Luigi Longo, Mauro Scoccimarro^⁠(d), Camilla Ravera^⁠(d) și Riccardo Bauer^⁠(d). În perioada de detenție a fost supus unui alt proces pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, dar, pentru prima dată de când fascismul ajunsese la putere, a fost achitat de Tribunalul din Napoli, prezidat de judecătorul Giuseppe Ricciulli, la 17 iunie 1937, deoarece fapta nu exista, precum și de alte acuzații minore din lipsa probelor. La 11 septembrie 1941, la cererea sa, a fost dus la Savona, la închisorile judiciare locale, pentru a-și putea îmbrățișa din nou bătrâna mamă.

În Ventotene, Pertini s-a interesat și de condițiile de sănătate ale unora dintre colegii săi deținuți. La 3 mai 1942, de exemplu, a înaintat o plângere la Biroul de izolare politică al Ministerului de Interne pentru a se plânge de îngrijirile medicale precară acordate de autorități lui Ernesto Bicutri, care suferea de o formă gravă de tuberculoză, pentru tratarea căreia a cerut în zadar să fie transferat la un sanatoriu.

În 1938, chipul și numele său au apărut pe carnetele de membru al PSI^⁠(d), împreună cu cele ale lui Rodolfo Morandi^⁠(d) și Antonio Pesenti^⁠(d), deținuți și ei în închisorile fasciste.

Rezistența

La Roma, înainte și în timpul ocupației germane

August - 15 octombrie 1943

Pertini și-a recâștigat libertatea la 13 august 1943, la câteva zile după căderea fascismului. Inițial, măsura de eliberare a guvernului Badoglio^⁠(d) îi excludea pe deținuții comuniști^⁠(d) și anarhiști.

Prin urmare, Pertini a lucrat pentru a obține și eliberarea lor cât mai rapidă, mai întâi trimițând de pe insulă, împreună cu ceilalți membri ai Comitetului Deținuților (inclusiv Altiero Spinelli, Pietro Secchia^⁠(d), Mauro Scoccimarro^⁠(d)) o telegramă către Badoglio,, apoi, ajuns la Roma, împreună cu Bruno Buozzi^⁠(d), a presat autoritățile guvernamentale:

„Într-o zi, directorul [închisorii din Ventotene, comisarul Marcello Guida, care avea să devină chestor al Milanului și pe care Pertini, devenit președinte al Camerei Deputaților, în 1970 avea să refuze să-l întâlnească - N.d.E.] a trimis după mine: «Am o veste bună pentru dumneavoastră. A sosit o telegramă care dispune eliberarea dumneavoastră». «Mulțumesc», i-am zis, «dar nu plec de aici dacă mai rămâne vreunul dintre noi». Dar Camilla Ravera^⁠(d), care mereu a dat dovada unei tării morale extraordinare, Terracini^⁠(d) și alții m-au convins că trebuie să plec, să merg să susțin cauza deținuților, și ca atare nu i-am dat pace lui Senise^⁠(d), șeful Poliției^⁠(d), și lui Ricci^⁠(d), care era la Interne^⁠(d).

Mergeam la ei în fiecare zi cu Bruno Buozzi. Erau reticenți, față de comuniști simțeau ură și teamă.

Am amenințat cu greva generală, iar argumentul i-a convins.”

—Sandro Pertini,

Apoi s-a dus la Stella să-și viziteze mama:

„Când a sosit și ultimul [deținut - n.ed.] din Ventotene, am putut merg să-mi văd mama. Era foarte bătrână și mă aștepta. Stătea mereu sprijinită de zidul care înconjura casa noastră. «Ce mai faceți, doamnă?» o întreba lumea. «Îl aștept pe Sandro», răspundea ea.”

„Am rămas trei zile la ea acasă, apoi m-am întors la Roma. A fost ultima dată când am văzut-o.”

Apoi s-a întors imediat la Roma, pentru a contribui la reconstrucția Partidului Socialist și a relua lupta antifascistă; la 23 august a participat la înființarea Partidului Socialist Italian al Unității Proletare^⁠(d) (PSIUP), născut din unirea PSI cu MUP^⁠(d), avându-l ca secretar pe Pietro Nenni.

Pe 25 a fost ales secretar, avându-l ca adjunct pe Carlo Andreoni^⁠(d), pentru a se ocupa de organizarea militară a partidului de la Roma. Ulterior a făcut parte, în numele PSIUP, din junta militară a CLN^⁠(d) alături de Giorgio Amendola^⁠(d) (PCI^⁠(d)), Riccardo Bauer^⁠(d) (PdA^⁠(d)), Giuseppe Spataro^⁠(d) (DC^⁠(d)), Manlio Brosio^⁠(d) (PLI^⁠(d)) și Mario Cevolotto^⁠(d) (DL^⁠(d)).

La 10 septembrie a participat, împreună cu alți exponenți socialiști, la lupta împotriva germanilor de la Porta San Paolo^⁠(d) pentru apărarea Romei^⁠(d), împreună cu liderul sindical Bruno Buozzi^⁠(d), viitorii miniștri Emilio Lussu^⁠(d), Mario Zagari^⁠(d) și Giuliano Vassalli^⁠(d), și Giuseppe Gracceva^⁠(d) (viitorul comandant al Brigăzilor Matteotti^⁠(d) din Roma) și Alfredo Monaco^⁠(d) (care avea mai târziu să joace un rol fundamental în evadarea lui și a lui Giuseppe Saragat din închisoarea din Regina Coeli). Tot pentru această acțiune, Pertini a primit medalia de aur pentru curaj militar^⁠(d).

După bătălia pentru apărarea Romei^⁠(d), Pertini a intrat în clandestinitate.

Arestarea și evadarea din închisoarea Regina Coeli împreună cu Giuseppe Saragat

La 15 octombrie 1943, la capătul unei întâlniri a conducerii PSIUP din Via Nazionale^⁠(d), Pertini a fost capturat alături de Giuseppe Saragat și de alți lideri socialiști de către membri ai temutei „bande Bernasconi^⁠(d)”. Același Pertini avea să-și reamintează episodiul în fața Adunării Costituante^⁠(d), în ședința din 22 iulie 1946, când se discuta despre o interpelare parlamentară a lui pe tema modului de aplicare al amnistiei Togliatti^⁠(d):

„Onorat președinte al acestei Adunări, numele Bernasconi ar trebui să ne aducă aminte de ceva: arestarea noastră și prizonieratul la germani, și că dacă nu am fost împușcați nu se datorează voinței lui Bernasconi, ci intervenției patrioților din Roma, care ne-au făcut scăpați din Regina Coeli^⁠(d). Știm cu toții cum opera această bandă în Roma, apoi în Florența și în cele din urmă în Milano. Pe perioada conspirativă din timpul insurecției, eu mă aflam la Florența. Această bandă își săvârșea crimele și torturile la Villa Triste^⁠(d). Ajunge să mergi la Florența și să pronunți acest nume ca să vezi chipurile a sute de femei, soții, mame, cuprinse de oroare. Ei bine, în virtutea amnistiei au fost eliberați și astăzi sunt în deplină libertate o parte din complicii bandei Koch^⁠(d).”

Pertini și Saragat au fost închiși în închisoarea Regina Coeli^⁠(d) din Roma, și condamnați la moarte pentru activitatea lor de partizani; în închisoare, Pertini i-a surprins pe ceilalți deținuți prin calmul și autoritatea de care a dat dovadă, chiar și în asemenea condiții dificile.

Saragat a spus despre el:

„a cerut imediat uniforma de deținut, o dorea. Gardienii de la Regina Coeli aveau în fața lui un complex de inferioritate, pentru că el știa regulamentul mai bine ca ei. Răspândea în jurul lui un calm care îi susținea pe deținuții care așteptau să fie împușcați, pentru că chiar și în închisoare se comporta ca la el acasă. Voia ca hainele să fie bine călcate: își ținea pantalonii de uniformă sub saltea pentru ca dimineața să aibă dungă perfectă. Avea eleganța ducelui de Edinburgh.”

În închisoare, Saragat și Pertini s-au întâlnit cu alți doi eroi ai rezistenței: Leone Ginzburg^⁠(d), torturat și mort de infarct în închisoare în urma torturilor suferite în dimineața de 5 februarie 1944, și don Giuseppe Morosini^⁠(d), torturat și apoi împușcat pe 3 aprilie 1944 la Forte Bravetta^⁠(d).

Pertini s-a intersectat cu Ginzburg în timp ce era adus în celul după o bătaie cruntă, și cu acea ocazie a găsit puterea să-i șoptească:

„ar fi păcat ca după război să dăm vina pe tot poporul german pentru răutatea câtorva.”

Și don Morosini a fost văzut de Pertini după un interogatoriu al SS. Viitorul președinte a lăsat următoarea mărturie:

„Deținut la Regina Coeli sub germani, l-am întâlnit într-o dimineață pe don Giuseppe Morosini: ieșea de la un interogatoriu al SS, cu chipul tumefiat și sângerând, ca Hristos după biciuire. Cu lacrimile în ochi, mi-a exprimat solidaritatea: el s-a forțat să-mi zqmbească cu buzele care sângerau.

În ochii lui ardea o lumină vie. Lumina credinței lui.

A binecuvântat plutonul de execuție spunând tare: „Dumnezeule, iartă-i: nu știu ce fac”, ca Hristos pe Golgota. Amintirea acestui nobil martir trăiește și va trăi întotdeauna în sufletul meu.”

Condamnarea la moarte a lui Pertini și Saragat nu a mai fost însă executată, datorită acțiunii curajoase a partizanilor din Brigada Matteotti^⁠(d), care, la 24 ianuarie 1944 le-a facilitat fuga din închisoare.

Acțiunea, cu conotații rocambolești, a fost inițiată și condusă de Peppino Gracceva^⁠(d) și Giuliano Vassalli^⁠(d); acesta din urmă, alături de Massimo Severo Giannini^⁠(d) lucraseră până la 8 septembrie ca avocați al Procuratura de pe lângă Tribunalul Militar^⁠(d) din Roma și menținuseră contacte cu alți angajați și funcționari de acolo.

Cu ajutorul diferiților partizani socialiști, tânărul avocat Filippo Lupis, Peppino Sapiengo, Vito Maiorca, Luciano Ficca și, în interiorul închisorii, Ugo Gala, ofițer de gardieni, Alfredo Monaco^⁠(d), medic al închisorii, și soția lui, Marcella Ficca^⁠(d), au reușit, ca prim pas, să transfere actele de judecată ale lui Saragat și Pertini de la justiția militară germană la cea italiană și, prin urmare, să-i transfere pe deținuți din aripa 3 germană, în aripa 6 italiană.

Giuseppe Saragat spunea:

„Să ne gândim că din acea aripă nu se ieșea decât într-un singur fel: în fața plutonului de execuție. De câteva ori se ieșea deja mort de la bătăile suferite de la torționari în timpul interogatoriilor. Dacă eu și Pertini am ieșit ca prin minune într-un al treilea mod – și a fost un caz unic – nu este meritul lui Pertini sau al meu, ci al unui grup de partizani curajoși care și-au riscat viața pentru a o salva pe a noastră.”

Apoi s-au fabricat și s-au trimis la Regina Coeli ordine false de eliberare a celor doi lideri socialiști și a coinculpaților lor; aceasta nu era însă de ajuns, deoarece procedura impunea ca eliberarea să fie autorizată și telefonic de la chestură. S-a încercat în zadar folosirea liniilor obișnuite, care însă erau constant întrerupte sau ocupate; soluția a venit de la Vito Maiorca, locotenent la Poliția Africii Italiene^⁠(d), care i-a permis Marcellei Ficca^⁠(d) și avocatului Lupis să pătrundă în centrala telefonică a secției de poliție din Trastevere. De acolo, Lupis a sunat la Regina Coeli dându-se drept delegat al chesturii și a ordonat ca deținuții să fie „imediat scoși pe poartă”. Cei doi membri ai executivului PSIUP au fost astfel eliberați alături de Luigi Andreoni, Torquato Lunedei, Ulisse Ducci, Luigi Allori și Carlo Bracco.

Pertini însuși povestea aceste fapte în memoriile lui și într-un interviu acordat Orianei Fallaci în 1973.

Complexa pregătire a operațiunii secrete a fost descrisă într-un număr din Avanti!^⁠(d) editat la Roma după eliberarea orașului la 4 iunie 1944; cotidianul socialist descria amănuntele „evadării de la «Regina Coeli» a lui Alessandro Pertini și Giuseppe Saragat (membri ai Comitetului Executiv al Partidului Socialist) și a cinci alți tovarăși. De la mijlocul lui octombrie 1943, de când tovarășii noștri au fost capturați de javrele lui Bernasconi (cărora cu acea ocazie din pură întâmplare le-a scăpat Pietro Nenni), zăceau la «Regina Coeli»”. Astfel, conform ziarului Avanti!, protagoniștii evadării din închisoare au fost șapte și toți erau din Partidul Socialist.

Cunoscut cu siguranță ca militant socialist era Ulisse Ducci, antifascist de multă vreme, numit de Bruno Buozzi^⁠(d) mandatar sindacal pentru provincia Piombino, în cursul unei întâlniri la hotelul „Moderno” din Roma în perioada „celor patruzeci și cinci de zile” ale primului Guvern Badoglio^⁠(d). Revenit la Piombino, Ducci a participat la bătălia pe care au dus-o militarii italieni și populația civilă la 10 septembrie 1943 contra ocupației germane a orașului. Fugit apoi la Roma în octombrie 1943, a scris un raport despre bătălia de la Piombino pe care voia să-l înmâneze lui Pertini și Buozzi. Manuscrisul a fost interceptat de poliția nazisto-fascistă, după ce un spion reușise nu doar să-l localizeze pe Ducci, ci și, prin intermediul lui, să ajugă la arestarea lui Pertini, Saragat și a altora.

Ducci ascundea însă un istoric de colaborare cu OVRA^⁠(d). Interogat de militarii fasciști, Ducci a mărturisit motivul venirii lui la Roma, dar, în schimbul unei recompense monetare, care avea să fie acordată soției lui, s-a pus la dispoziția poliției pentru a ajuta „la căutarea lui Nenni și Buozzi”.

Conform istoricului Gabriele Mammarella, „în starea actuală a cercetărilor nu se poate ști cât de eficient s-a concretizat această ofertă de colaborare a lui Ducci. Cu toate acestea, dată fiind evoluția faptelor, este extrem de improbabil că a avut urmări. În schimb, pus la dispoziția poliției naziste, Ducci a colaborat și cu Gestapo, în care nu s-a ferit să dezvăluie contextul discuțiilor purtate cu Buozzi în luna august anterioară”.

Despre Luigi Andreoni, Avanti! scrie că numele lui a apărut alături de cele ale lui Pertini și Saragat în calitate de cotitular al dosarului adus în fața tribunalului militar italian de analiza căruia s-au ocupat Massimo Severo Giannini și Giuliano Vassalli, ceea ce sugerează rolul lui în organizația clandestină a PSIUP, poate și din cauza posibilei relații cu vicesecretarul de partid, Carlo Andreoni^⁠(d).

În ce-l privește pe Carlo Bracco, la 26 iulie 1943, a doua zi după căderea fascismului, el intrase în posesia unui vehicul blindat pe care Guvernul Badoglio îl pusese în fața închisorii Regina Coeli și cu acesta intrase în închisoare eliberând o bună parte din deținuții politici. Conform relatărilor din Avanti!, după eliberare, „Pertini, Saragat și Bracco și-au reluat imediat posturile de luptă înfruntând din nou fără răgaz pericolele conspirației și Rezistenței”.

Referitor la Torquato Lunedei, Avanti! declară că acesta a fost „arestat pentru că a fost confundat cu Nenni și acuzat apoi în procesul celorlalți, ca socialist”, ceea ce sugerează că, deși era antifascist, el nu aparținea PSIUP.

În interviul acordat lui Fallaci, Pertini vorbea doar de șase „eliberați” și îi numea pe ceilalți patru antifasciști (adică celilalți afară de el și de Saragat) drept „patru oficiali badogliani”, adăugând că a trebuit să insiste să fie eliberați alături de el și de Saragat și că, atunci când a aflat, Nenni a exclamat: „Dar scoateți-l pe Peppino! Sandro știe închisoarea, este obișnuit”.

Evadarea din închisoare a celor șapte antifasciști le-a salvat, foarte probabil, viața: nu este nicio îndoială că, dacă ar mai fi fost deținuți pe 24 martie 1944, numele lor ar fi fost incluse pe lista de Todeskandidaten (condamnați la moarte sau vinovați de fapte pasibile de condamnare la moarte) care au fost împușcați cu ocazia represaliilor de la Fosse Ardeatine^⁠(d).

Activitatea de responsabil militar al PSIUP

Sandro Pertini la Milano, 1 mai 1945

Într-o scrisoare din 2 martie 1944, adresată centrului dirigent al PCI^⁠(d) din Milano, Giorgio Amendola^⁠(d) evalua că, în acea fază, relațiile socialiștilor cu PCI nu erau bune. Amendola scria că pactul de unitate de acțiune^⁠(d) între cele două partide era „cu totul neoperabil”. Prin diferitele comportamente pe care socialiștii le reproșau comuniștilor, liderul comunist enumera: „când întâmpinăm din rândurile socialiștilor rezistență la acțiune, nu știm să facem compromisuri și să amânăm, și noi procedăm pe cont propriu”. Conform lui Amendola, plângerile socialiștilor „nu sunt valide și nu răspund unor realități”. Printre altele, mai scria și că Sandro Pertini, responsabilul militar al PSIUP, „mușca frâna” și, „invidios pe dovezile din ce în ce mai multe de capacitate și curaj arătate de Gap, cere să se convină asupra unei acțiuni armate comune”.

Prin urmare, a început planificarea unei acțiuni militare unitare între Gap comunist și Brigăzile Matteotti^⁠(d) socialiste pentru 23 martie 1944, la a douăzeci și cincea aniversare a fondării grupării Fasciile Italiene de Luptă la 23 martie 1919. Pentru această ocazie, sub îndrumarea secretarului local al Partidului Fascist Republican^⁠(d) (PFR), Giuseppe Pizzirani^⁠(d), fasciștii programaseră o mare adunare la Roma în fața Teatrului Adriano^⁠(d) din piața Cavour^⁠(d), unde avea să țină un discurs Carlo Borsani^⁠(d), care își pierduse vederea în război, și de unde urma să pornească un marș direct către palatul fostului Minister al Corporațiilor^⁠(d) din via Veneto.

În baza acordului între Pertini și Amendola s-a prevăzut astfel că coloana fascistă va fi atacată în două puncte diferite de GAP și de o echipă a Brigăzilor Matteotti^⁠(d) socialiste. Conform lui Amendola, traseul marșului a fost împărțit în două sectoare, socialiștilor fiindu-le alocat cel inițial (de la piața Cavour la via del Corso^⁠(d)) și celor de la GAP, cel final. Conform lui Franco Calamandrei^⁠(d) și Carlei Capponi^⁠(d), însă, GAP ar fi cei care urmau să lovească în piața Cavour, cu o încărcătură explozivă egală cu cea care avea apoi să fie folosită în Via Rasella și care, trasportată într-un cărucior de copil de către Carla Capponi, ar fi fost detonată în mijlocul fasciștilor la ieșirea din teatru. Acțiunea a fost apoi anulată când a venit vestea că generalul german Kurt Mälzer^⁠(d), comandant militar din piazza di Roma, a prevăzut posibilitatea unui atentat similar celui comis de GAP în via Tomacelli pe 10 martie, și astfel a anulat marșul fascist, dispunând ca toate celebrările să se țină în interiorul fostului Minister al Corporațiilor.

După ce s-a aflat din ziare că fasciștii nu vor mai defila pe 23 martie, GAP s-a hotărât să lovească în acea zi o unitate germană, Compania 11 din Batalionul III Polizeiregiment „Bozen”, compus din 156 de oameni între care ofițeri, subofițeri și soldați care, aproape în fiecare zi, pe la orele 14 traversau în coloană centrul Capitalei, întorcându-se de la tragerile din poligonul de tir de la Tor di Quinto^⁠(d), direct către Palazzo del Viminale^⁠(d) (pe atunci sediul Ministerului de Interne^⁠(d)) unde era încartiruit.

„Bozen” era format din sud-tirolezi înrolați în poliție după ce, în octombrie 1943, provincia Bolzano a fost ocupată de germani și anexată așa-numitei Zone de Operațiuni a Subalpilor, asupra căreia suveranitatea Republicii Sociale Italiene era doar nominală. „Bozen” reprezenta pentru gapiști o țintă relativ facilă și fusese deja identificată ca destinatar al unui posibil atentat.

Ca urmare, la 23 martie a avut loc, prin acțiunea partizanilor gapiști, atentatul din via Rasella contra unei companii de militari germani din Polizeiregiment „Bozen”, care a produs 33 de victime. A doua zi, germanii au trecut la represalii și au comis masacrul de la Fosse Ardeatine^⁠(d), în care au omorât 335 de oameni, printre care deținuți politici, evrei și persoane luate la întâmplare din zona via Rasella.

Amendola a afirmat, ca și alți protaconiști ai evenimentelor, că atentatul din via Rasella fusese doar o „acțiune de rezervă”, hotărâtă ca urmare a imposibilității de a lovi coloana fascistă la 23 martie. Totuși, din jurnalul lui Calamandrei rezultă că în realitate atacul asupra lui „Bozen” fusese planificat în manieră complet autonomă, și că doar din întâmplare a avut loc cu ocazia aniversării Fasciilor. Conform lui Mario Fiorentini, trei gapiști se postaseră în via Rasella să lovească „Bozen” încă „dintr-o după-amiază din a doua săptămână a lui martie”, dar a trebuit să renunțe la atac din cauză că coloana nu a apărut în ziua aceea, și nici în cele care au urmat.

Spre deosebire de atacul planificat împotriva coloanei fasciste, niciun alt membru al conducerii militare CLN nu fusese informat în avans despre planul de a ataca „Bozen”, cu atât mai puțin Pertini. Ca urmare, Amendola a pus lipsa de comunicare a planului pe seama discreției și „rațiunilor de siguranță conspirativă”. Alberto^⁠(d) și Elisa Benzoni cred în schimb că, din cauza riscului de represalii pe care îl comporta, planul „nu putea fi comunicat altora deoarece nu putea fi împărtășit de ei în niciun fel”.

După comiterea atentatului, Amendola a scris că Pertini a fost „furios”, dar numai „pentru că nu fusese pus la curent cu proiectul de acțiune de rezervă”.

În după-amiaza de 26 martie, s-a reunit junta militară a CLN, în toiul crizei prin care trecea organismul politic începând cu februarie și care, chiar în dimineața de 24 martie, îl forțase pe președintele său, Ivanoe Bonomi, să își dea demisia, bănuind că stânga pregătea un guvern revoluționar. Conform memoriilor lui Giorgio Amendola^⁠(d), în timpul reuniunii, el ceruse să se emită un comunicat care, printre altele, să condamne masacrul de la Fosse Ardeatine, și să revendice acțiunea partizană din Via Rasella. Această ultimă propunere a întâmpinat opoziția delegatului creștin-democraților^⁠(d), Giuseppe Spataro^⁠(d), care a contestat oportunitatea atacului și care, dimpotrivă, cerea un comunicat de distanțare, propunând printre altele ca orice acțiune viitoare să fie aprobată în avans de juntă. În „aprigile dezbateri” care au urmat, Amendola a răspuns că, dacă se aprobă propunerea creștin-democraților, atunci comuniștii vor fi „obligați să-și ia libertate de acțiune, chiar cu prețul ieșirii din CLN”. Întrucât deciziile se luau doar în unanimitate, nu a fost aprobată niciuna din cele două propuneri, chiar dacă Amendola a declarat „cu certă indignare” că comuniștii își vor asuma pe cont propriu – „cu mândrie” – responsabilitatea atentatului. Revendicarea atentatului de către PCI a venit în ziarul clandestin l'Unità din 30 martie printr-un comunicat al GAP redactat de Mario Alicata^⁠(d) (datat 26 martie), în care, printre altele, se afirma că, drept răspuns la „mincinosul și comunicat de intimidare al comandamentului german”, acțiunile gapiste din Roma nu vor înceta „până la evacuarea totală a capitalei de către germani”.

La solicitarea secretarului socialist Pietro Nenni, pe 31 martie Bonomi a acceptat să scrie în numele CLN „o notă de indignare și protest” față de uciderile de la Fosse Ardeatine. Comunicatul a fost rezultatul unui compromis găsit după o serie de întâlniri, discuții și propuneri de mediere, al cărui istoric nu mai poate fi reconstituit, în lipsa documentării. Deși a apărut în presa clandestină la jumătatea lunii aprilie, pentru a ascunde ezitările și disensiunile interne, a fost antedatat 28 martie. Definind atentatul drept „un act de război al patrioților italieni”, comunicatul CLN vedea în masacru „reacțiunea extremă a unei fiare rănite care își simte prăbușirea aproape”, la care „forțele armate ale tuturor popoarelor libere”, adică armatele aliate care înaintau, aveau să îi aplice în curând „ultima lovitură”, fără vreo referire la continuarea acțiunilor partizane din comunicatul comuniștilor.

Diferiți foști partizani socialiști, între care Matteo Matteotti^⁠(d) și Leo Solari^⁠(d), au susținut prin anii 1990 că, la acea dată, în două reuniuni cu alți lideri ai partidului său la sfârșitul lui martie și la sfârșitul lui aprilie 1944 (puțin înainte de plecarea lui în nord), Pertini criticase în termeni duri acțiunea ca expresie a unui aventurierism iresponsabil. În particular, Matteotti (pe atunci secretar al Federației Tineretului Socialist și membru al unei formațiuni armate socialiste comandate de Eugenio Colorni^⁠(d)) a declarat că Pertini se opunea atacării unei unități militare germane, de teama „că vor avea loc represalii disproporționate cu eficiența acțiunii”, și că susținea organizarea unei manifestații de protest în fața sediului Il Messaggero^⁠(d) în favoarea respectării principiului orașului deschis, într-un mod în care „curajul oamenilor să se poată manifesta cu printr-un protest fățiș contra trupelor de ocupație, dar cu intenția de a nu ajunge la o confruntare armată”. Mărturii similare par să găsească confirmarea în scrisoarea conducerii romane a PCI datată 30 martie 1944, în care scrie (cu referire „cu mare probabilitate” la Pertini, conform lui Alberto^⁠(d) și Elisei Benzoni) că delegatul socialist „își asumase o incalificabilă atitudine de protest și dezaprobare”.

În declarațiile publice, Pertini s-a limitat la poziția oficială asumată de CLN (mai mult la propunerea secretarului partidului său), îngrijorat „de exigența apărării unității antifasciste într-un context marcat de umbra teribilă a Ardeatinelor”.

În 1948 în cursul procesului colonelului SS Herbert Kappler^⁠(d) pentru masacrul de la Fosse Ardeatine^⁠(d), Amendola, Pertini și acționistul Riccardo Bauer^⁠(d), în calitate de responsabili responsabili ai PCI, PSIUP și al Partidului Acțiunii, au declarat că atentatul din via Rasella a fost conform „directivelor cartierului general” al juntei militare.

Din nou, în 1983, în timpul mandatului de președinte al Italiei, Pertini a declarat: „Acțiunile contra germanilor erau acoperite de secretul conspirativ. Acțiunea din Via Rasella a fost întreprinsă de GAP comuniste. Bineînțeles că nu eram la curent. Cu toate acestea, am aprobat-o întrutotul când am aflat de ea. Inamicul trebuia lovit oriunde se găsea. Aceasta era legea războiului de partizani. Așa că am fost de acord, a posteriori, cu hotărârea lui Giorgio Amendola^⁠(d)».

Paradoxal, chiar declarațiile publice ale lui Pertini pe tema legitimității atentatului, asupra legitimității atacului, despre a cărui oportunitate avea personal îndoieli și rezerve, i-a atras atribuirea nefondată a implicării sale în decizia acțiunii GAP.

În 1949 mai mulți urmași ai victimelor masacrului de la Fosse Ardeatine^⁠(d) au intentat proces pentru daune civile contra celor care au comis atentatul din via Rasella, anume Rosario Bentivegna^⁠(d), Franco Calamandrei, Carlo Salinari^⁠(d), Carla Capponi, precum și contra lui Giorgio Amendola, Sandro Pertini și Riccardo Bauer, considerați, în calitate de reprezentanți militari ai Partidului Comunist Italian, PSIUP și, respectiv, al Partidului Acțiunii, ispiratori și organizatori ai atentatului. Tribunalul din Roma, prin sentința din 26 mai-9 iunie 1950, a respins cererea de despăgubiri și a recunoscut că atentatul „a fost un act legitim de război”, ai cărui „făptași sau organizatori nu pot răspunde civil pentru masacrele dispuse cu titlu de represalii de comandamentul german”.

Prin sentința din 5 mai 1954, Curtea de Apel Civilă din Roma a confirmat sentința din prima instanță.

Prin sentința emisă în 11 mai 1957 și publicată în 2 august același an, Curtea de Casație^⁠(d) a reafirmat natura atacului ca act de război legitim, neacceptând afirmația apelanților potrivit căreia nu ar fi putut fi un act de război din moment ce Roma era oraș deschis.

Afirmațiile despre coresponsabilitatea lui Pertini în hotărârea de a comite atentatul i-a fost apoi reproșată în manieră polemică de adversarii politici: în 1982, în urma acordării a două medalii pentru curaj militar lui Rosario Bentivegna (una de argint și una de bronz, conferite în 1950), presa de dreapta l-a acuzat pe Pertini că ordonase atentatul (reluând versiunea dintr-o carte a lui Attilio Tamaro^⁠(d) din 1950).

În timpul unei dezbateri parlamentare pe tema procesuui penal al foștilor gapiști din 1997, chiar ministrul justiției Giovanni Maria Flick^⁠(d) din guvernul Prodi^⁠(d) a declarat eronat: „acțiunea din via Rasella a fost hotărâtâ de Comandamentul Grupurilor de Acțiune Patriotică din Roma, care avea drept lideri persoane de calibrul lui Sandro Pertini și Giorgio Amendola, printre părinții patriei”.

Împreună cu Ugo La Malfa^⁠(d) (pe atunci lider al Partidului Acțiunii) Pertini a fost un înverșunat adversar al răzgândirii de la Salerno^⁠(d) față de forma de guvernământ republicană.

Puțin înaintea căderii lui Bruno Buozzi (din 13 aprilie 1944), comunistul Giorgio Amendola^⁠(d) a înregistrat ceea ce avea să fie ultima opinie politică exprimată de bătrânul reformist înainte de moarte. Era în primele zile ale lui aprilie. Amendola și Pertini s-au întâlnit în Via Po. Discuția s-a încins imediat. Sintetizând poziția prevalentă din Partidul Socialist, Pertini s-a declarat contrariat de noile poziții exprimate de comuniști după „răzgândirea de la Salerno^⁠(d)”.

„În timp ce urlam, s-a apropiat Buozzi, venind din Piazza Quadrata [n.r. actuala Piazza Buenos Aires]. «Dar sunteți nebuni – ne-a mustrat el – răcniți ca niște apucați, de se aude din Piazza Quadrata». Informat de subiectul discuției, el a spus că inițiativa lui Togliatti îi pare înțeleaptă și că el își dorea să se încheie în mod pozitiv. «Vezi – a exclamat Sandro – numai reformiștii vă dau dreptate», și a plecat fără să salute”

—Giorgio Amendola^⁠(d)

Poziția lui Pertini era aceeași, deși cu diferite nuanțe, cu cea a întregului grup de la conducerea PSIUP, care nu știau de deciziile luate la conferința de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), în care „cei trei mari” începuseră să prefigureze împărțirea sferelor de influență între cele trei mari puteri din Europa, și încă erau convinși de posibilitatea unei evoluții în sens socialist a luptei de eliberare și a noii structuri instituționale a Italiei.

Legături externe

Materiale media legate de Sandro Pertini la Wikimedia Commons