Wikipedia

Cortinarius olidus

specie de ciupercă

Cortinarius olidus (Jakob Emanuel Lange, 1935/1940) din încrengătura Basidiomycota, în familia Cortinariaceae și de genul Cortinarius[1][2] este o specie rară de ciuperci necomestibile care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). O denumire populară nu este cunoscută. În România, Basarabia și Bucovina de Nord trăiește pe sol calcaros, niciodată nisipos sau silicos, împrăștiat, lipsind pe alocuri, în păduri de foioase precum în cele mixte sub fagi. Apare de la câmpie la munte din iulie până în octombrie (noiembrie).[3][4]

Cortinarius olidus
Genul Cortinarius, aici C. olidus
Clasificare științifică
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Cortinariaceae
Gen: Cortinarius
Subgen: Phlegmacium
Specie: C. olidus
Nume binomial
Cortinarius olidus
J.E. Lange J.E. Lange (1940)
Sinonime
Modifică text Consultați documentația formatului

Taxonomie

modificare
 
J. E. Lange

Taxonul Cortinarius olidus a fost determinat de micologul danez Jakob Emanuel Lange, de verificat în volumul 8, partea a 10-a a arhivei botanice daneze Dansk botanisk Arkiv din 1935[5] și prelucrat sub adăugarea unei imagini colorate de el însuși în 1940[6] care a fost hotărât drept nume binomial, fiind și numele curent valabil (2021).

Taxon obligatoriu este Phlegmacium olidum, denumit astfel de cunoscutul micolog austriac Meinhard Michael Moser în 1953, bazând pe descrierea lui Lange.[7] dar, de asemenea, toți ceilalți sunt acceptați drept sinonime.

Numele Phlegmacium olidum, bazând pe denumirea lui Lange, creat de micologii finlandezi Niskanen & Liimat. în 2022,[8] pare să fie un omonim (în sens taxonomic). Mai departe, termenul Phlegmacium este stabilit drept subgen al genului Cortinarius. Totuși, în momentul de față se năzuiește despre determinarea nouă a speciei.

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină olidus=fetid, mirosind rău),[9] din cauza mirosului dezgustător.

Descriere

modificare
 
J.E.Lange: Cortinarius olidus
  • Pălăria: cărnoasă, nu prea fermă și nehigrofană cu un diametru de 4-7 (9) cm este la început emisferică cu marginea nestriată, răsucită spre interior, repede convexă, la bătrânețe aplatizată și slab ondulată, chiar și puțin adâncită în centru, cu marginea attunci nu rar răsucită în sus, fără cocoașă. Cuticula care se poate separa ușor de carnea pălăriei este la ariditate lucioasă și lipicioasă, la umezeală cleioasă, prezentând ocazional solzi fini în mucilagiul din mijloc. Coloritul preponderent ca de gălbenuș de ou, poate fi și deschis ocru sau ocru-brun, la margine de obicei ceva mai deschis.
  • Lamelele: sunt subțiri, aglomerate și adesea ondulate, intercalate cu lameluțe de lungime diferită, fiind atașate bombat la picior. Coloritul inițial gri-brun până gri-roz se decolorează cu timpul, devenind în sfârșit brun de scorțișoară. În tinerețe sunt acoperite de o cortină trecătoare deasă, albicioasă, formată din fibre foarte fine ca de păienjeniș, rest al vălului parțial. Muchiile fin fierăstruite sunt mai deschise în culoare, aproape albicioase.
  • Piciorul: cărnos, destul de fragil și plin pe dinăuntru cu o lungime de 7-10 cm și o grosime de 1,2-2 cm (spre bază ceva mai mult) are forma de măciucă, prezentând ocazional la bază chiar un bulb nu prea proeminent. Coloritul suprafeței uscate este alb, presărat de solzi gălbui, resturi ale vălului care devin maronii atunci când cad sporii. Nu poartă un inel.
  • Carnea: ceva fragilă de culoare albicioasă nu se decolorează după tăiere. Mirosul este extrem de neplăcut, înțepător, ca de acid butiric respectiv gaz natural cu nuanțe pământoase, gustul fiind blând.[3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori galbeni, elipsoidali, sub-cilindrici, în formă de migdale sau lămâie, în centru cu o picătură uleioasă mare, pe exterior cu o ornamentație mediană formată din negi sau creste dense mai mult sau mai puțin anastomozate, măsurând 10-12 x 5,5-6,5 microni. Pulberea lor este brun-ruginie. Basidiile clavate și hialine cu cleme bazale prezintă 4 sterigme fiecare, având o dimensiune de 25-35 x 9-10 microni. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) în stratul superior de hife (numit ixocutis) sunt simple. Epicutis groasă, gelificată cu un pigment gălbui este formată din hife intracelulare, incrustate parțial, cele mai superficiale cu o grosime de 3-7 μm fiind drepte și dispuse lejer. La vârf se pot observa numeroase capete libere, cilindrice sau mărite, cele mai adânci pot ajunge la 10-15 μm în grosime. Ele sunt mai mult sau mai puțin paralele și mai compacte, iar pigmentarea lor este mai slabă. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenial sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) la marginea himenoforului sunt eterogene, prezentând celule sterile de 20-28 x 7-9 microni, slab diferențiate, cilindrice sau clavate.[10][11]
  • Reacții chimice: suprafața pălăriei și a piciorului se decolorează cu hidroxid de potasiu ocru-brun sau ocru-crem, dar carnea nu arată nicio reacție.[10]

Confuzii

modificare

Dacă nu se dă seama de miros, Cortinarius olidus poate fi confundat de exemplu cu Cortinarius claricolor (comestibil),[12] Cortinarius delibutus (comestibil),[13] Cortinarius elegantior (comestibil, carne slab gălbuie, în centrul piciorului ușor roșiatică, miros imperceptibil, gust blând),[14] Cortinarius elegantissimus (otrăvitor),[15] Cortinarius fulmineus (otrăvitor, miros slab de ciuperci, trăiește numai în păduri de foioase)[16] + imagini Arhivat în , la Wayback Machine., Cortinarius mucifluus (comestibil),[17] Cortinarius meinhardii sin. Cortinarius vitellinus (letal), [18] Cortinarius odorifer (comestibil, dar de valoare scăzută (lamele galben-verzuie la început, apoi maroniu-roșcate până la brun de scorțișoară și cu un miros de anason care nu se pierde la fiert),[19] Cortinarius percomis (comestibil),[20] Cortinarius saginus sin. Cortinarius subvalidus (comestibil),[21] Cortinarius superbus (posibil letal, foarte asemănător, dar miros de iarbă proaspătă sau de porumb verde, gust blând),[22] Cortinarius talus (comestibil),[23] Cortinarius triumphans sin. Cortinarius crocolitus (comestibil),[24] Cortinarius turmalis (comestibil, miros ceva fistichiu ca de drojdie sau de lapte acru, gust blând),[25] Cortinarius varius (comestibil)[26] sau chiar și cu Tricholoma equestre sin. Tricholoma flavovirens (poate să fie letală ca Paxillus involutus, pălărie galben-verzuie, picior albicios, spori albi, miros făinos și gust plăcut).[27]

Specii asemănătoare în imagini

modificare
  •  
    Cortinarius claricolor
  •  
    Cortinarius delibutus
  •  
    Cortinarius elegantior
  •  
    !!Cortinarius elegantissimus!!
  •  
    Cortinarius mucifluus
  •  
    Cortinarius odorifer
  •  
    !!!Cortinarius meinhardii!!!
  •  
    Cortinarius percomis
  •  
    Cortinarius saginus
  •  
    !!!Cortinarius splendens!!!
  •  
    Cortinarius superbus
  •  
    Cortinarius talus
  •  
    Cortinarius triumphans
  •  
    Cortinarius.turmalis
  •  
    !!Tricholoma equestre!!

Valorificare

modificare

Cortinarius olidus nu este otrăvitor, dar din cauza mirosului dezgustător absolut necomestibil.

Note

modificare
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 466, ISBN 3-405-12081-0
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 370-371 - 2, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ E. J. Lange: „Tricholoma populinum”, în: „Dansk botanisk Arkiv”, vol. 8, nr. 3, Copenhaga 1933, p. 14
  6. ^ Jakob Emanuel Lange: „Flora Agaracina Danica”, vol. 5, Editura Recato AS, Copenhaga 1940, Taxonomy conspecific III + tab. 86 E
  7. ^ Helmut Gams (ed.): Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora von Mitteleuropa”, vol. 2 - „Die Blätter- und Bauchpilze (Agaricales und Gastromycetes)”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1953, p. 181
  8. ^ Niskanen & Liimat.: „Phlegmacium percome”, în: „Fungal Diversity”, vol. 112, 2022, p. 148
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 826
  10. ^ a b Laura Raya López, Baldomero Moreno Arroyo (ed.): „Flora Micológica de Andalucía”, Editura Consejería de Medio Ambiente y Ordenación del Territorio, Junta de Andalucía, Sevilla 2018, p. 1055, ISBN: 978-84-16591-07-7
  11. ^ Myco.cz
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 138-139, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 224-225, ISBN 3-405-12116-7
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 222-223, ISBN 88-85013-46-5
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 184-185, ISBN 88-85013-37-6
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 178-179, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 156-157, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 214-215, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 156-157, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 136-137, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 188-189, ISBN 88-85013-37-6
  23. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 148-149, ISBN 88-85013-25-2
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 136-137, ISBN 3-405-12081-0
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 215-216, ISBN 88-85013-37-6
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 210-211, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 156-157, ISBN 978-3-440-13447-4

Bibliografie

modificare
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Christian Deconchat, Jean-Marie Polèse: „Champignons l'encyclopédie”, Editura Éditions Artémis, Chamalières 2002, ISBN: 2-84416-145-6
  • German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Roger Phillips: „Mushrooms: A comprehensive guide to mushroom identification”, Editura Macmillan, Londra sia Oxford 2013, ISBN: 978-0-330-44237-4
  • Peter Roberts, Shelley Evans: „The Book of Fungi - A Life-Size Guide to Six Hundred Species From Around The World”, Editura Ivy Press Ltd., Lewes (East Sussex) 2014, ISBN: 978-1782-40136-0

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cortinarius_olidus&oldid=16380221