Jules Bianchi, ultimul pilot decedat la un Mare Premiu a Campionatului Mondial de Formula 1, în 2014.
Standardele de securitate sunt îmbunătățite constant, iar dacă la primul campionat mondial, în Marele Premiu de la Silverstone în 1950, nu erau prezente echipe medicale și nici cu existau măsuri de securitate în caz de accidente,[5] în anii 1960 căștile de protecție și combinezoanele pentru piloți au devenit obligatorii pentru piloți, iar FIA și-a asumat responsabilitatea pentru siguranța pe circuite.[6][5] Pașii următori au fost sporirea siguranței mașinii de Formula 1 în anii 1970: deschiderea cabinei de pilotaj a fost lărgită pentru a permite piloților să iasă mai rapid în caz de accidente și oglinzile retrovizoare exterioare au devenit obligatorii.[7] În anii 1980, monococ-ul din fibre de carbon l-a înlocuit pe cel din aluminiu, sporind nivelul protecției la impact.[8] Imediat după moartea lui Ayrton Senna și Roland Ratzenberger la Imola în 1994, o serie de măsuri au fost întreprinse pentru a încetini mașinile. În 1998, anvelopele canelate le-au înlocuit pe cele netede de curse, pentru reduce viteza în viraje.[9] Măsurile de siguranță continuă să fie introduse și în secolul 21, cu o serie de circuite care și-au schimbat configurația pentru a spori protejarea piloților.[10]
Această listă include piloții care au decedat pe durata unor curse din cadrul Campionatelor Mondiale FIA, și a celor care au murit conducând o mașină de Formula 1 în afara campionatului mondial. Comisarii de cursă și spectatorii care au murit ca urmare a acestor accidente nu sunt incluși în listă. 52 de piloți au murit conducând o mașină de Formula 1, Cameron Earl fiind primul în 1952. Treizeci și doi de piloți au murit din cauza incidentelor întâmplate în weekend-urile de Mare Premiu ale Campionatului Mondial, șapte ca rezultat al traumelor suferite în sesiunea de teste și 11 în evenimente de Formula 1 extra-competiționale. Indianapolis Motor Speedway este circuitul cu cele mai multe incidente fatale; șapte piloți au decedat aici în cadrul curselor de Indianapolis 500. 15 piloți au decedat în anii 1950, 14 în anii 1960, 12 în anii 1970, 4 în anii 1980, 2 în anii 1990, 2 în anii 2000 și 3 în anii 2010. După moartea lui Ayrton Senna în 1994, niciun alt pilot nu a murit ca urmare a traumelor suferite în accidente suferite în cadrul Campionatului Mondial timp de 20 de ani, până la Jules Bianchi care a decedat în 2015 din cauza complicațiilor rănilor suferite în timpul Marelui Premiu al Japoniei din anul precedent.[11] Doar doi campioni de Formula 1 au murit în cadrul activităților ce țin de Formula 1, Jochen Rindt în 1970, și Ayrton Senna. Jochen Rindt este unicul pilot care devine campion postmortem.[12]
Indică faptul că evenimentul nu a făcut parte din Campionatul Mondial de Formula 1, cum ar fi evenimentele oficiale non-campionat de Formula 1[a] și evenimentele neasociate care utilizează mașini de epocă de Formula 1.
Indică un test drive al unei mașini de Formula 1 care nu a făcut parte din niciun eveniment competițional.[b]
^Evenimentele non-campionat, organizate de Formula 1 ca evenimente sancționate oficial în timpul unui sezon regulat, au fost întrerupte după Cursa Campionilor din 1983
^ abDecese în timpul unui test drive al unei mașini de Formula 1 care nu a făcut parte din niciun eveniment competițional. Primul astfel de deces a fost un inginer auto care a testat o mașină a echipei în timpul unui sezon de Formula 1, în timp ce toți ceilalți erau piloți de Formula 1 ce și-au testat propria mașină în timpul unui sezon de Formula 1.
^ abcdeDin 1950 până în 1960, Indianapolis 500 a făcut parte din Campionatul Mondial al Piloților, deși Indianapolis 500 a fost desfășurată după regulamentele AAA, mai degrabă decât de Formula 1. În acei 11 ani, o singură dată un pilot regulat de Formula 1 a intrat în cursa de 500 de mile de la Indianapolis, când eventualul campion mondial al piloților de Formula 1 din 1952, Alberto Ascari, a concurat în cursa din 1952, retrăgându-se în turul 40 din 200.[14]
^Ayulo a murit pe 17 mai 1955, a doua zi după accidentul său.[18]
^Lewis-Evans a murit din cauza arsurilor pe 25 octombrie 1958, la șase zile după accidentul său.[15]
^Unser Jr. a murit din cauza arsurilor la 17 mai 1959, la cincisprezece zile după accidentul său.[15]
^Bristow și Stacey au murit în accidente separate.[15]
^Neputând să-și încetinească mașina din cauza unei defecțiuni tehnice, Cabianca a trecut printr-o poartă deschisă pe un drum public alăturat, unde a lovit mai multe vehicule. Cabianca a decedat împreună cu alte trei persoane.[22]
^După ce s-a ciocnit cu Clark, mașina lui von Trips a intrat în malul de pământ de lângă pistă, a lovit un gard de sârmă și a lovit mai multe persoane adunate în spatele lui în timp ce mașina se învârtea în aer. Von Trips, care a fost aruncat din mașină, și cincisprezece spectatori au murit.[23]
^Godin de Beaufort a murit la 2 august 1964, a doua zi după accidentul său.[26]
^Taylor a murit din cauza arsurilor de cincizeci la sută la 8 septembrie 1966, la treizeci și două de zile după accidentul său.[27]
^Bandini a murit pe 10 mai 1967, la trei zile după accidentul său.[28]
^După ce o anvelopă a explodat, Donohue a trecut printr-o serie de garduri și panouri publicitare, al căror stâlp de sprijin ar fi putut să-i fi lovit casca. El și Manfred Schaller, o persoană din cadrul personalului de pistă care fusese lovit de resturi, au murit pe 19 august 1975, la două zile după accident.[38]
^Pryce și Frederick Jansen van Vuuren, un adolescent voluntar responsabil de siguranța pistei, au decedat după ce s-au ciocnit la mare viteză, când Jansen van Vuuren traversa calea pentru a stinge un incendiu.[39]
^Întâmpinând o defecțiune mecanică la mașina lui, McGuire a pierdut controlul și l-a lovit pe John Thorpe, responsabil de siguranța pistei, amândoi decedând.[40]
^Peterson a murit în spital pe 11 septembrie 1978, a doua zi după accidentul său.[41]
^De Angelis a murit pe 15 mai 1986, a doua zi după accidentul său.[45]
^Dawson-Damer s-a prăbușit într-o poartă de lemn la linia de sosire, ucigându-l și pe Andrew Carpenter, un membru din personalul circuitului, și rănind grav pe altul. Este posibil ca pilotul în vârstă de 59 de ani să fi suferit un atac de cord fatal înainte de a pierde controlul mașinii sale.[48]
^Bianchi a rămas în comat în spital până când a cedat din cauza rănilor sale pe 17 iulie 2015, la mai bine de nouă luni de la accident.[11]
^Ferrer a murit pe 7 septembrie 2017, la cinci zile după accidentul său.[53]
^Decese în timpul antrenamentelor, calificărilor sau cursei la un eveniment din Campionatul Mondial de Formula 1.
^Decese în timpul evenimentelor non-campionat de Formula 1 organizate ca parte a sezonului oficial de curse de Formula 1 (odinioară comune, cum ar fi cele 14 curse non-campionat din 1963, acestea fiind întrerupte după cursa unică din 1983) și alte competiții neasociate folosind mașini de epocă de Formula 1.
Această listă este o listă de calitate, adică printre cele mai bune liste produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.
Regatul Unit
Statele Unite
Italia
Franța
Austria
Germania
Belgia
Argentina
Mexic
Rhodesia și Nyasaland
Țările de Jos
Elveția
Australia
Suedia
Canada
Brazilia
Circuitul Kyalami
Circuitul Pau-Ville
Circuitul d'Ain-Diab
Circuitul Monaco
Autodrom Most
Circuitul Suzuka
. Parragon. pp. 82–83. ISBN 0-75258-766-8.
la .
