Deschide meniul principal

Bureți plăiești

specie de ciupercă
(Redirecționat de la Russula rubra)

Russula rubra (Jean-Baptiste de Lamarck, 1783 ex Elias Magnus Fries, 1838),[3] denumită în popor bureți plăiești, bureți roșii, roșioare, roșiori sau cupițe (în stadiu tânăr),[4] este o specie de ciuperci necomestibile a încrengăturii Basidiomycota, din familia Russulaceae și genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând solitară sau în grupuri mai mici, pe sol uscat, preferat calcaros sau brun, în păduri de foioase și mixte, în primul rând sub fagi, prin Galium odoratum, mai rar pe lângă stejari și tei, dar de asemenea prin Galium rotundifolium sub brazi argintii. Apare de la câmpie la munte, din iulie până în septembrie (octombrie).[5][6]

Russula rubra
2012-05-12 Russula rubra (Lam.) Fr 218431.jpg
Bureți plăiești, roșioare
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Agaricomycetidae
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. rubra
Nume binomial
Russula rubra
(Lam.) Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus russula Scop. (1772)
  • Amanita rubra Lam. (1783)
  • Agaricus ruber (Lam.) DC. (1805)
  • Agaricus ruber Fr. (1821)
  • Melaneuca russula (Scop.) Murill (1914)
  • Russula rubra (Krombh.) Bres. (1929)[1][2]
  • Russula rubra f. poliopus Romagn. (1962)

IstoricModificare

 
Jean-Baptiste Lamarck

Prima denumire acceptată a fost Amanita rubra descrisă de omul de știință francez Jean-Baptiste de Lamarck în volumul 1 al marii sale opere Encyclopédie méthodique - Botanique din 1783.[7] Alinierea falsă la genul Amanita a fost corectată de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries care a mutat-o mai întâi la genul Agaricus ca Agaricus ruber,[8] apoi, în 1838, la genul Russula sub numele binomial valabil până în prezent (2018), de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[9]

În 1918, micologul american Henry Curtis Beardslee (1865-1948) a denumit o specie foarte asemănătoare Russula pugens[10] care se dezvoltă nu numai în SUA și Canada, ci, de asemenea, în Europa de Nord.[11] Acest taxon este recunoscut până astăzi (2018).[12]

Dar, în 1960, instituția engleză National Chemical Laboratoies (NCL) a declarat specia sinonim cu Russula rubra, o aserțiune susținută de micologul anglo-kenian Alan Rayner (n. 1950) în 1985. Deși această denumire este perimată,[13] se mai folosește din când în când în Anglia și Irlanda.

DescriereModificare

 
Bres.: Russula rubra
  • Pălăria: are un diametru de 6-9 (11) cm, este cărnoasă, inițial bombată ca apoi treptat să fie plată, aproape mereu adâncită, cu marginea netedă, nebrăzdată, rar ascuțită, întâi răsfrântă spre picior, apoi complet întinsă precum ușor ondulată. Cuticula este mată, catifelată și lipicioasă sau ușor unsuroasă la vreme umedă, prezentând culori de la roșu aprins, purpuriu, până închis rozaliu, jurul marginii înălbind la avansarea în vârstă deseori. Ea nu poate fi îndepărtată.
  • Lamelele: stau nu prea înghesuite, sunt destul de subțiri și fragile, bifurcate și repede bombate precum aderate la picior, subțiindu-se spre el și acolo adesea reticulate. Coloritul este inițial alb, apoi ocru-gălbui.
  • Sporii: sunt destul de mici, aproape rotunzi, granulat-verucoși și slab reticulați, având o mărime de 8-9 x 7-8 microni. Pulberea lor este ocru-gălbuie. Basidiile în formă de măciucă măsoară 40-45 x 10 microni, iar cistoidele fusiforme, lung apendiculare (3,5 µ) și în regulă ascuțite, 64-78 x 8,5-9,5 microni.[14]
  • Piciorul: are o lungime de 4-7 cm și o grosime de 1,5-2,5 cm, este cilindric, câteodată puțin îngroșat la bază, plin, foarte consistent și fragil, dar la bătrânețe împăiat. Piciorul nu poartă manșetă și este de culoare albă, în vârstă spre bază cu nuanțe gri.
  • Carnea: este albă, cu timpul murdar gri până gălbuie, fiind tânără foarte compactă și tare, la bătrânețe spongioasă, cu un miros fructuos, un pic ca de miere uscată și un gust foarte iute care se simte de abia câteva secunde după o probă.
  • Reacții chimice: Buretele reacționează puternic cu guaiacol și lamelele se colorează cu sulfovanilină⁠(de) imediat albastru până violet-albăstrui.[2][5][6]

ConfuziiModificare

Roșiorii pot fi confundați cu alte soiuri necomestibile sau otrăvitoare, cu toate foarte iute, ca de exemplu cu Russula betularum,[15] Russula emetica,[16] Russula grisescens,[17] Russula fragilis,[18] Russula silvicola sin. Russula silvestris[19] sau cu Russula luteotacta,[20] Russula mesospora sin. Russula intermedia,[21] Russula persicina,[22] Russula nobilis (vinețica nobilă),[23] Russula pseudointegra,[24] Russula rhodopus[25] respectiv Russula sanguinea.[26]

De asemenea, ciuperca poate fi confundată cu specii comestibile cum sunt Russula atropurpurea,[27] Russula aurea,[28] Russula decipiens,[29] Russula decolorans,[30] Russula integra,[31] Russula paludosa,[32] Russula rosea sin. Russula lepida,[33] Russula vesca (se decolorează cu sulfat de fier portocaliu-roșu) [34] sau Russula xerampelina.[35]

Imagini de specii asemănătoareModificare

ValorificareModificare

Deși de miros plăcut, bureții plăiești nu sunt comestibili din cauza iuțimii cărnii, mai ales a lamelelor, pe care nu o pierde nici după fierbere.

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați. Totuși, dacă proba făcută este iute, nu o înghițiți, ci scuipați-o![36][37]

NoteModificare

  1. ^ GBIF
  2. ^ a b Rolf Singer: „Monografie der Gattung Russula, în: „Beihefte zum Botanischen Centralblatt, vol. XLIX, 1932, p. 345 [1]
  3. ^ Index Fungorum 1
  4. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 524, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1-5
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 364-365, ISBN 3-405-12124-8
  6. ^ a b Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 872, ISBN 3-8289-1619-8
  7. ^ Jean-Baptiste de Lamarck: „Encyclopédie méthodique – Botanique”, vol. 1, Editura Panckoucke, Paris - Liège 1783, p. 105
  8. ^ Elias Fries: „Systema mycologicum”, vol. 1, Editura Ernest Mauritius, Greifswald 1821, p. 58
  9. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 354 [2]
  10. ^ Henry C. Beardslee: „Russula pugens”, în: „Journal of the Elisha Mitchell Scientific Society”, nr. 33, Chapel Hill, N.C. 1918, p. 196
  11. ^ GBIF
  12. ^ http://www.mycobank.org/Biolomics.aspx?Table=Mycobank&MycoBankNr_=210694 Mycobank 2]
  13. ^ Index Fungorum 2
  14. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p. 415
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 414-415, ISBN 88-85013-25-2
  16. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196, ISBN 3-426-00312-0
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 356-357, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 390-391, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 344-345, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 340-341, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 202-203, ISBN 3-405-11568-2
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 360-361, ISBN 3-405-12124-8
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 358-359, ISBN 3-405-12124-8
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 400-401, ISBN 3-405-12116-7
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 350-351, ISBN 3-405-12124-8
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 372-373, ISBN 3-405-11774-7
  29. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  30. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 376-377, ISBN 3-405-11774-7
  31. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 197, 198, 200, ISBN 3-426-00312-0
  32. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 378-379, ISBN 3-405-11774-7
  33. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 396-397, ISBN 3-405-11774-7
  34. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
  35. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 412-413, ISBN 3-405-12081-0
  36. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  37. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196, ISBN 3-426-00312-0

BibliografieModificare

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929
  • Bruno Cetto, vol. 1-4 (vezi sus)
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externeModificare