Clitoris

organ erectil situat în vulvă

Clitorisul (pop.: lindic; lat. clitoris) constituie un organ sexual feminin, centrul senzual al plăcerii sexuale feminine.

Clitoris
Clitoris Anatomy RO.png
Structura aparatul erectil al vulvei
Clitoris detailed.jpg
Prepuțul (1) și glandul clitorisului (2) situate în partea anterioară a vulvei
Detalii
Latinăclitoris
Originea embrionarăTubercul genital
Parte aVulvei
SistemAparatul genital feminin
Arteră pudendală internă
Venă pudendală internă, venă femurală
Nerv pudendal
Ganglionii limfatici inghinali profunzi
Resurse externe
Gray'sp.1266
TAA09.2.02.001
FMA9909
Terminologie anatomică

Clitorisul este un organ impar, situat în partea antero-superioară a vulvei, cu două ramificații intern, pe pe părțile laterale ale vaginului. Clitorisul este considerat centrul plăcerii sexuale al femeii.[1]

Clitorisul cuprinde partea superficială: gland; și partea internă sau profundă: corp și rădăcină. Împreună cu bulbii vaginali alcătuiesc aparatul erectil feminin.

Glandul feminin, partea vizibilă clitorisului, arată ca un buton și este acoperit de o prelungiră pieloasă a labiilor mici, numită prepuț, similar cu prepuțul capătului penian al bărbaților.

Clitorisul este cea mai sensibilă parte erogenă (susceptibilă de a produce excitații sexuale) a femeii, precum și cauza principală a plăcerii sexuale feminine. În urma stimulării sexuale, clitorisul este capabil de erecție și producerea orgasm.

Dimensiunea și sensibilitatea clitorisului prezintă variații individuale, fiind obiectul unor ample dezbateri sociologice, sexologice și medicale.

EtimologieModificare

Lindic este un cuvânt moștenit din limba latină, provenit de la landica,[2] atestat pentru prima dată în formă scrisă la sfârșitul secolului al II-lea e.n. Cu timpul, termenul latin, fiind considerat obscen, a fost înlocuit cu grecescul clitoris. Denumirea latină s-a păstrat doar în limba franceză veche sub formă de landie sau landye și în limba română (lindic). Termenul latin landica derivă de la cuvântul proto-indo-european *leh₂ care înseamnă „a ascunde”, asemănându-se cu latinescul lateō - „sunt ascuns”. Astfel, semnificația cuvântului lindic face referire la poziția discretă a clitorisului (mai exact a glandului clioridian) printre cutele tegumentare ale labiilor vaginale.

Cuvântul clitoris a pătruns în lexicul românesc din limba franceză, împrumutat din limba greacă κλειτορίς (kleitoris) prin intermediul limbii latine. Trebuie de remarcat faptul că, pe parcursul istoriei, termenul a fost ortografiat în diferite moduri: kleitoris la Rufus, kletoris la Pollux (secolul al II-lea e.n.), klitoris la Hesychius (secolul al VI-lea e.n.) și, în final, clitoris la Suidas (secolul al XI-lea). Lingviștii propun mai multe versiuni ale semnificației cuvântului „clitoris” în limba greacă antică: „a închide”, „a ascunde” (κλείο: kleio); „cheie” (κλείς: kleis); „movilă” sau „deal mic” (κλειτορίς, -ίδος: kleitorís, -ídos).

În limba greacă veche există și alte cuvinte asemănătoare, care ar putea sta, după părerea unor cercetători, la originea substantivului „clitoris” sau ar avea proveniență comună:

  • cleitorizein sau kleitorizein – atingere lascivă (plăcere senzuală);
  • Kleitor (Cleitor, Clitorium) – oraș în Arcadia antică, fondat de Cleitor, localitate renumită pentru fântână a cărei apă avea gust de vin (în prezent, în Grecia există 2 localitățile cu numele Kleitor: un oraș din prefectura Arcadia și un sat din prefectura Ahaia);
  • kleo – a sărbători, a lăuda;
  • kleitos – glorios, proeminent, faimos, superb;
  • Clitoris (Cleitor, Cletor) – fiica legendară a lui Myrmidon, fiul lui Zeus și Eurymedusa;

În 1678, botanistul Georg Eberhard Rumphius, de origine germană, aflându-se în Asia de Sud-Est a descris o nouă specie de plante din familia Fabacee pe care a denumit-o Flos clitoridis ternatensibus (Clitoria ternatea) datorită asemănării exterioare cu forma vulvei umane. Ulterior, au fost descrise mai specii grupate în genul Clitoria.

StructurăModificare

MorfologieModificare

Clitorisul este de formă cilindrică, fiind alcătuit din 3 regiuni: rădăcină (sau peduncul), corp și gland.

 
Inserția organelor erectile feminine pe oasele pelviene:
1 - Ligamentul suspensor al clitorisului; 2 - Genunchiul (unghiul) clitorisului; 3 - Corpul clitorisului; 4 - Glandul clitorisului; 5 - Rădăcina clitorisului; 6 - Bulb vaginal; 7 - Ramura ischio-pubiană; 8 - Osul pubian; 9- Ramura ilio-pubiană; 10 - Simfiza pubiană.

Extremitățile posterioare ale celor două rădăcini clitoridiene (crura clitoridis) sunt fixate pe fața internă a oaselor ramurilor ischiopubiene, fiind acoperite de mușchiul ischiocavernos. Totodată, suprafața rădăcinilor aderă intim la bulbii vestibulari – organe alcătuite din țesut spongios. Aceștia, la rândul lor, vin în contact cu pereții laterali ai vaginului. Rădăcinile clitoridiene se îndreaptă oblic în sus și înăuntru, se unesc la marginea inferioară a simfizei pubiene formând corpul clitorisului.

 
Structurile vizibile ale clitorisului
1 - Prepuț
2 - Gland

Corpul clitorisului (corpus clitoridis) este atașat de simfiza pubiană printr-un ligament suspensor (ligamentum suspensorium clitoridis). Acesta se îndreaptă ascendent pe fața anterioară a simfizei, se sudează pe linia mediană a unghiul clitoridian. Corpul se termină printr-o extremitate proeminentă, care poartă denumirea de gland clitoridian (glans clitoridis). Corpul clitorisului nu este vizibil dar poate fi palpabil la extremitatea superioară a buzelor vaginale mici.

Glandul (glans clitoridis) reprezintă extremitate anterioară, liberă a clitorisului, având formă conică și rotunjită. Este alcătuit din țesut erectil, cu multe ramificații arteriale, acoperit de epiteliu pluristratificat pavimentos, slab cornificat.[3] Epiteliul stratificat al glandului conține aproximativ 8000 de corpusculi senzitivi genitali (copusculii voluptății) și terminații nervoase tactile, fiind una din cele mai sensibile zone ale corpului feminin. Glandul este amplasat la unirea extremităților anterioare ale buzelor mici, anterior orificiului urinar.

Glandul și corpul clitorisului sunt acoperiți pe partea superioară de un pliu tegumentar format din prelungirile anterioare ale buzelor mici denumit prepuț (preputium clitoridis) sau capișon. Inferior, față de gland, se află un alt pliu tegumentar - frâul clitorisului (frenulum clitoridis). Învelișul tegumentar clitoriadian, la fel ca și buzele mici, sunt extrem de bogate în terminații nervoase și vase sangvine.

Clitorisul poate avea o lungime totală de până la 10 cm (media 6-7 cm), inclusiv 3-5 cm – lungimea rădăcinilor, și 0,5-0,7 cm în grosime. Un studiu din 1992, a determinat că lungimea glandul și corpul, luate împreună, este de 1,60 cm ± 0,43 cm.[4] Cercetătorii de la spitalul Elizabeth Garrett Anderson and Obstetric din Londra au măsurat dimensiunile a mai multor structuri ale vulvei (labiile, clitoris etc.) la 50 de femei cu vârsta între 18 și 50 de ani (media - 35,6 ani) în anii 2003 și 2004. Conform rezultatele obținute, glandul clitorisului măsura 0,3-1,0 cm, media fiind de 0,5 cm.

AnatomieModificare

 
Secțiune transversală prin corpul clitorisului (segmentul descendent):
Corpii cavernoși:
1 - Trabecule;
2 - Cavernă (lacună);
Vase și nervi:
3 - Nervul dorsal al clitorisului;
4 - Artera superficială a clitorisului;
5 - Vena dorsală superficială;
6 - Vena dorsală profundă;
7 - Artera profundă a clitorisului;
Învelișuri:
8 - Piele;
9 - Țesut subcutanat;
10 - Fascia clitorisului;
11 - Tunica albuginea;
12 - Septul median al corpului clitorisului.

Clitorisul este alcătuit din doi corpi cavernoși (corpus cavernosum) constituiți din țesut erectil, acoperiți de tunica albuginea și fascia clitoris – membrane fibro-elastice.[5]

Tunica albuginea nu este o structură rigidă, grosimea se micșorează în timpul tumescenței (erecției) clitorisului, ca urmare a dilatării corpilor cavernoși, și se mărește (revine la normal) în starea de flaciditate. Totuși, extinderea tunicii are o anumită limită.

De la albuginea pornesc un sistem ramificat de trabecule care se intersectează în toate direcțiile, alcătuind „scheletul fibros” al corpilor cavernoși. Trabeculele sunt elastice, formate din fibre conjunctive colagene, fibre musculare netede și ramificații ale vaselor sangvine. Fibrele musculare netede sunt dispuse longitudinal și transversal, în pereții trabeculelor, formând mănunchiuri musculare interconectate. În țesutul conjunctiv al pereților trabeculari se găsesc numeroase terminații nervoase. Trabeculele formează un sistem de caverne care comunică între ele, alcătuind un adevărat labirint cavernos.

În starea flacidă (relaxată) a clitorisului, fibrele colagene au proprietatea de a se ondula, iar fibrele musculare sunt contractate, menținând pereții cavernelor (trabeculele) plisați. Arterele din pereții trabeculari sunt sinuoase și au o dispunere spiraliformă, fiind numite artere helicine. În timpul excitației sexuale, sub acțiunea neurotransmițătorul oxidului nitric (NO), musculatura netedă se relaxează, fibrele conjunctive și arterele helecine se întind.

Cavernele reprezintă cavități lacunare anfractuoase care se pot umple cu sânge determinând erecția. Suprafața internă a cavităților este tapetată cu endoteliu, asemănător cu cel al vaselor sangvine. Cavernele îndeplinesc rolul unor anastamoze arteriovenoase – conexiune între artere și vene. Dimensiunile și formele lor variază foarte mult. Cel mai des, cavenelor clitoridiene sunt de formă poliedrică, înguste și alungite, mai rar circulare sau ovale. Dimensiunea cavernelor este mai mare în centrul corpilor cavernoși,în apropierea arterelor cavernoase, și se micșorează spre periferie. Totodată, cavitățile cavernoase sunt relativ mai mari la nivelul rădăcinilor și se micșorează în dimensiuni la nivelul corpului, dar fără scăderea numărului lor.

VascularizațieModificare

Vasele sanguine ale clitorisului au un rol dublu. Pe lângă aprovizionarea cu oxigen și nutrienți a țesuturilor clitoridiene, circulația sangvină este implicată și în funcționalitatea erectilă a corpilor cavernoși.

Rețeaua arteriale este alcătuită din artera profundă a clitorisului și artera dorsală a clitorisului. Arterele provin din ramurile arterei pudendale interne, care este una dintre ramurile arterei hipogastrice. Artera pudendală urmează aceeași traseu ca și nervul pudendal. Arterele profunde se desprinde din artera dorsală a clitorisului, se ramifică în capilare care vascularizează structurile trabeculare ale țesutului erectil și se deschid în spațiile lacunare (caverne). Artera dorsală este ramura terminală a arterei pudendale interne. Din artera dorsală pornesc ramuri perpendiculare (circumflexe) care înconjoară corpul clitorisului și continuă până la gland. Prepuțului și frâul sunt irigate de aceleași artere ca și labiile mici. Arterele labiale reprezintă ramuri distale ale arterelor perineale superficiale și pudendale externe.

Sângele venos de la clitoris provine din scurgerea corpilor cavernoși și a venelor subalbugineale. Astfel, sângele dirijat, prin vena dorsală profundă, în plexul venos vezicular și, prin vena profundă a clitorisului, în vena pudendală internă. Vena profundă se formează prin joncțiunea venulelor corpilor cavernoși. Această venă poate fi unică sau divizată în două vene suprapuse. Venă clitorală profundă se revarsă în plexul venos Santorini. Venele dorsale superficiale ale clitorisului sunt drenate spre vena femurală. În aceste vene se deschid vasele sangvine care vin dinspre gland și corp.

Vasele limfatice formează numeroase anastomoze bilaterale, conduc spre nodurile inghinale superficiale din triunghiul lui Scarpa situat la baza coapsei. Limfaticele glandul clitorisului merg spre nodurile inghinale profunde și iliace externe.

InervațieModificare

Inervația este furnizată de nervul dorsal care este o ramură a nervului pudendal intern și nervul cavernos - componenta vegetativă provenită din plexul hipogastric.

FiziologieModificare

Clitorisul constituie nucleul senzațiilor sexuale feminine, fiind destinat exclusiv plăcerii, fără a avea vreun rol în procreare.[6] Totuși, din cauza dimensiunilor reduse, importanța sa a fost subestimată de către femei și bărbați, până la mijlocul secolului XX.

 
Presiunea exercitată asupra organelor erectile feminine de către penis în momentul intromisiunii:
1 - Corpul clitorisului; 2 - Glandul clitorisului; 3 - Partea anterioară a vestibulului vaginal; 4 - Orificiul urinar feminin; 5 - Rădăcina clitorisului; 6 - Vagin; 7 - Bulb vestibular; 8 - Glanda vestibulară mare; 9 - Învelișurile externe ale penisului; 10 - Tunica albuginea (a penisului); 11 - Corpul cavernos al penisului; 12 - Corpul spongios al penisului; 13 - Uretra masculină

Răspuns sexualModificare

Echipa creată de către din William H. Masters și Virginia E. Johnson, a fost pionieră în cercetarea fiziologică a răspunsului sexual uman. Conform acestor studii, ciclul răspunsului sexual feminin (ca și cel masculin) prezintă particularități fiziologice ce pot alcătui patru faze:

  • Faza de excitație, cu o durată variabilă;
  • Faza de platou, durează maxim 3 minute;
  • Faza orgasmică, durează câteva secunde;
  • Faza de rezoluție, durează până la 15 minute.

În momentul excitării, clitorisul se mărește în dimensiuni și devine erect prin vasoconstricția venelor de către mușchii care blochează sângele în cavitățile lacunare ale corpilor cavernoși. Erecția debutează în faza de excitație a răspunsului sexual, condiționată de stimularea receptorilor senzitivi ai organelor genitale sau a psihicului, în timpul actului sexual sau a masturbării. În acest proces sunt implicate terminațiile nervoase vegetative din trabeculele corpilor cavernoși și capilarele acestora. Concomitent, sistemul nervos simpatic este inhibat.

Excitația sexuală a femeii este declanșată de gândurile erotice, stimularea zonelor ereogene (inclusiv clitorisul), însoțite de secreția de hormonului dopamină.

Anne Koedt în eseul „Mitul Orgasmului Vaginal” (1969) tratează problema genezei și intensității orgasmului feminin, localizându-l exclusiv în clitoris.[7] Totuși, stimularea directă clitorisului nu este unica modalitatea de atingere a orgasmului feminin. Procesele fiziologice în timpul actului sexual sunt individuale și nu se poate formula o regulă generală asupra modului de obținere a orgasmului.

Excitația sexuală la femei are loc prin atingerea, mângâierea sau efectuarea masării a zonelor erogene: gât, umeri, sâni (mamelon), regiunii perineale, a organelor sexuale etc. Glandul clitorisului are un rol special în crearea senzației de extaz. Impulsurile sexuale parvenite de la organele genitale sunt transmise către regiunea sacrală a măduvei prin intermediul nervul pudendal și plexul sacral. În continuare, impulsurile sexuale sunt transmise către telencefal (creier). Țesutul erectil clitoridian, care înconjoară vaginul ca o potcoavă, este gestionat de nervi parasimpatici.

 
Poziția clitorisului (linie roșie)

În faza de excitație a răspunsului sexual, nervii parasimpatici coordonează dilatarea arterelor, permițând acumularea sângelui în țesutul erectil al clitorisului și în bulbii vestibulari. Odată cu dilatarea aparatului erectil feminin se îngustează partea inferioară a vaginului (orificiul vaginal). În așa mod, pereții vaginali cuprind strâns penisul în timpul actului sexual, intensificând excitația bărbatului și favorizând producerea ejaculării spermei. Glandele Bartholin și epiteliul vaginal elimină lichid lubrifiant pentru a ușura pătrunderea penisului și a preveni iritația mecanică a vaginului în timpul penetrării. Secreția lubrifiantă are un rol și în crearea unei senzații de masare plăcută a vulvei și vaginului, și declanșarea reflexelor ce vor culmina cu atingerea orgasmul. În timpul orgasmului, mușchii perineali, ai anusului și ai vaginului, inclusiv clitorisul, se contractă și pulsează în unison.

ErecțieModificare

Terminațiile nervoase parasimpatice ale corpilor cavernoși și spongioși conțin neuroni nitrergici și peptidergici, astfel încât vasodilatația neurogenă a arterelor este mediată și de oxidul nitric (NO) și de diverse peptide, cum ar fi peptidul intestinal vasoactiv. Efectul principal al proceselor enzimatice inițiate de oxidului nitric este creștere considerabilă a fluxului sangvin în spațiilor cavernoase datorită relaxării fibrelor musculare netede ale trabeculelor și ale arterelor clitoridiene, și extinderea fibrelor conjunctive care sunt ondulate. Umplerea cavernelor începe în cavitățile din apropierea arterelor cavernoase continuând spre tunica albuginea. Corpii cavernoși devin intumescenți ca urmare a extinderii țesutul erectil, la nivelul rădăcinii și corpului, și a subțierii tunicii albuginea.

Totodată, fenomene similare apar și în țesutul spongios al bulbilor vestibulari. Bulbi sunt umpluți cu sânge provenit din corpii cavernoși prin intermediul anastomozelor venoase bulbo-clitorale directe și în urma creșterii fluxului de sânge în organele sexuale.

Sinusoidele cavernoase și spongioase se umplu foarte rapid cu sânge și se produce o stază venoasă, blocarea drenajul sangvin, din cauza comprimării cavernelor periferice. Când extinderea albugineei este maximă și nu mai există spațiu în caverne pentru sânge, clitorisul devine compact, dur și apare erecție glandului și a corpului său. La început, glandul se umflă și iese de sub prepuț devenind vizibil. Însă, odată cu creșterea erecției, glandul se ascunde sub pielea pliurilor tegumentare ale labiilor. De asemenea, se poate palpa dilatarea și rigiditatea porțiunea descendentă a corpului clitoridian, acoperită de prepuț.

Stimulare sexualăModificare

Conform unor studii 70-80% dintre femei necesită stimulare clitorisului pentru obținerea orgasmului.

 
Glandului clitorisului în centrul imaginii, amplasat la intersecția labiilor mici.

Stimularea sexuală a clitorisului poate fi directă sau indirectă. Stimularea directă se manifestă prin atingerea, mângâierea manuală sau peniană, sărutarea prepuțului și glandului clitoridian. Stimularea indirectă are loc în timpul penetrării vaginale prin implicarea formațiunilor vulvare: tragerea labiilor vaginale mari și mici, presarea vestibulului vaginal. Când vaginul este penetrat, are loc stimulare clitorisului, prin presiunea exercitată de către penis asupra pereților vaginului, care apasă pe bulbii vestibulari și, respectiv, pe rădăcinile clitorisului.[8]

DezvoltareModificare

În stadiul embrionar dezvoltarea organelor genitale la ambele sexele este identică. Către a 4-a — a 5-a săptămâna de dezvoltare intrauterină, din mezenchim se face vizibil tuberculul genital, plicile genitale și eminențele genitale semilunare din care vor apărea genitaliile externe. Începând cu săptămâna a 9-a din tuberculul genital se dezvoltă clitorisul. La fetițe nou-născute, clitorisul este încurbat și relativ lung, datorită influenței hormonilor sexuali feminin proveniți din placentă. Odată cu diminuarea concentrației hormonilor sexuali, clitorisului se oprește în dezvoltare și crește proporțional cu corpul fără a suferi schimbări până la pubertate. La debutul maturizării, secreția hormonilor feminin de către ovare și, într-o mică măsură, a testosteronului sintetizat de către glandele suprarenale, determină dezvoltarea normală a clitorisului și funcționarea receptorilor nervoși ai sensibilității erotice.[9]

Malformații și maladiiModificare

Vezi șiModificare

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Clitoris

NoteModificare

  1. ^ Neamțu, C., 2004, p. 41.
  2. ^ CANDFREA, I.-A.; DENSUISEANU, O. Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-Putea). București: Editura Paralela 45, 1907-1914, pp. 149.
  3. ^ Afanasiev, I.; et al. Histologie: Literatura didactică. Traducere din l. rusă: Bulhac, V.; et al. Chișinău: Universitas, 1993. 621 p. ISBN 5-362-00591-X
  4. ^ VERKAUF Barry S.; THRON, James Von; O'BRIEN, William F. Clitoral size in normal women. In: Obstetrics and Gynecology, nr. 80 (1), 1992, pp. 41-44. PMID: 1603495
  5. ^ O'CONNEL, Helen; SANJEEVAN, Kalavampara; HUTSON, John. Anatomy of the Clitoris. In: The Journal of urology, nr. 174, 2005, pp. 1189-1195. doi: 10.1097/01.ju.0000173639.38898.cd
  6. ^ NASTASE, Andra. Clitorisul, organul plăcerii. Ce se întâmplă doctore.
  7. ^ POPESCU, Liliana. Politica sexelor. București: Maiko, 2004. 386 p. ISBN 973-86706-3-2
  8. ^ BÂLTOC,Oana. Mărimea chiar contează pentru ca femeia să ajungă la orgasm. Adevărul, 21 februarie 2014.
  9. ^ ȘTEFANEȚ, Mihail. Anatomia omului: Vol. 2. Chișinău: CEP „Medicina”, 2008. 524 p. ISBN 978-9975-915-72-4

BibliografieModificare

Legături externeModificare