Wikipedia

Partidul Comunist Român

partid comunist din România (1921-1989)
(Redirecționat de la P.C.R.)
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Partidul Comunist Român
AbrevierePCR
Oameni cheie
PreședinteNicolae Ceaușescu  Modificați la Wikidata
Secretar GeneralGheorghe Cristescu (primul)
Nicolae Ceaușescu (ultimul)
Date
Înființat  (1921-05-08)
Desființat  (1989-12-25)
SediuBucurești
ZiarScînteia
Organizație de tineretUniunea Tineretului Comunist
Număr de membri (1989)3,6 - 4 milioane[1]
Informații
Ideologie oficialăComunism
Marxism-leninism
Național Comunism
(după 1960)
Naționalism de stânga
(după 1960)
Naționalism românesc
(după 1960)
Patriotismul socialist⁠(en)[traduceți]
Conservatorism social
(după 1965)[2][3][4][5][6]
Poziție politicăExtrema stângă
Afiliere internaționalăComintern (1921-1943)
Cominform (1947-1956)
Culori oficiale     Roșu
     Galben
Drapelul partidului
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921–1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1948–1965 drept Partidul Muncitoresc Român. Din 1965 PMR redevine Partidul Comunist Român (PCR)[7]. Gărzile Patriotice au reprezentat aripa paramilitară a partidului.

Din punct de vedere numeric, rândurile partidului comunist au fost tot mai rare, scăzând de la circa 2000 pe timpul Congresului al II-lea (1922) la 1500 în 1931 și la sub 1000 pe timpul războiului. După o perioadă de oscilații politice care au durat până în 1923, partidul s-a identificat fidel cu interesele sovietice, urmărind aproape fără excepție o stridentă politică anti-românească.[8]

În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România.

În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea PCR în România a fost instaurată dictatura proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.

„Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” - Keith Hitchins[7]

Istoric

modificare

Înființarea

modificare

În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român (istoric), (așa numiții maximaliști, conduși de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile[9], au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR). Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia. Raidurile poliției și arestările au forțat abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala Comunistă.[10] În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile pentru o convulsie care ar fi instaurat, după model sovietic, "dictatura muncitorimii și a țărănimii".[11] Printre cei care stimulau activ crearea unei "avangarde" leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în România.

Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au aflat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani. În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.

Abia la cel de-al doilea congres al Partidului Comunist, desfășurat la Ploiești, la 3-4 octombrie 1922, au fost puse bazele noului partid comunist. La acest congres a fost adoptat un nou nume, „Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”, a fost ales un Comitet Central, s-a aprobat Statutul și a fost autorizată o organizare ilegală.[12]

Toți conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român erau mândri să-și proclame voința nestrămutată de a apăra "Patria Proletariatului" Uniunea Sovietică. Aceștia n-au avut nici o reținere în a susține pretențiile sovieticilor asupra teritoriilor istorice românești Basarabia ș Bucovina de Nord. (V. Tismăneanu,op. cit.)

La 11 aprilie 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după răscoala de la Tatarbunar a țăranilor basarabeni ale căror cereri iredentiste au fost susținute de Partidul Comunist, ținând seama și de linia antinațională a comuniștilor; partidul a rămas în ilegalitate până în 1944. Caracterul ilegal al activității partidului comunist a sporit dependența acestuia de Partidul Comunist Sovietic care, prin intermediul Cominternului, și-a arogat dreptul de a alege conducătorii partidului român și de a hotărî politica acestora.[13] Din cauza subordonării față de PC (b) al U.S., la congresele din 1924 și 1928 partidul român s-a simțit obligat să accepte principiul autodeterminării pentru minoritățile naționale din România și să aprobe „despărțirea” Bucovinei și a Dobrogei de România Mare. Firește, dependența de Partidul Comunist Sovietic a făcut ca partidul român să nu recunoască Unirea Basarabiei cu România.

În anul 1923, Partidul Comunist și-a însușit teza Cominformului în problema națională și a dreptului la autodeterminare, adoptând o rezoluție sugerată de Buharin , care a rămas în vigoare în întreaga epocă interbelică; conform acestei rezoluții, adoptate în timpul când secretar general era Gheorghe Cristescu, România era declarată un stat multinațional, o creație artificială a imperialismului apusean; ca urmare, rezoluțiile partidului au menționat continuu dreptul națiunilor conlocuitoare la autodeterminare "până la completa separare de statul existent în prezent"; reunirea Basarabiei cu țara nu a fost niciodată recunoscută; în 1928, la congresul al IV-lea de la Harkov s-a adoptat și teza reunirii Bucovinei cu Ucraina; în 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta după ce ani la rând susținuse teza Cominternului care ceruse crearea unei Dobrogea independentă.[14]

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” , o organizație de masă legală, care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Antifascist German etc.).

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști[15]. Numărul membrilor de partid a înregistrat probabil un maxim de circa 5000 de persoane în 1936. (Keith Hitchins, op. cit. p. 436). Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane.[16] Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT. Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici” [17]. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 - distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%)[18].

Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker[19].

23 august 1944

modificare

La 23 august 1944 PCdR a participat alături de regele Mihai, de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Român la înlăturarea regimului progerman al Mareșalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influență sovietică.

Reprezentanți ai PCdR au intrat în guvern (Consiliul de Miniștri) începând din 6 martie 1945 când, ca urmare a presiunilor sovietice, s-a format guvernul condus de Petru Groza, guvern în care PCdR, secondat de partidele satelite, deținea toată puterea; în cabinetul Petru Groza, comuniștii dețineau posturile-cheie, inclusiv Ministerul Justiției, Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Războiului, Propagandei, precum și Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu.[20] Din acest guvern făceau parte și Gheorghe Tătărescu, disident din Partidul Național Liberal, ca Ministru de Externe și prim-ministru adjunct și Anton Alexandrescu, disident din Partidul Național-țărănesc, ministru al Cooperației. Aceștia din urmă reprezentau doar mici facțiuni ale partidelor lor.

Partidul Comunist a participat la guvernare începând cu guvernul format după lovitura de stat[21] organizată de Regele Mihai la 23 august 1944, prima dată la ministerul de (afaceri) interne (Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul regelui) în guvernul Sănătescu (23 august - 3 noiembrie 1944), la insistența sovieticilor care voiau să se asigure că efortul lor de război nu este subminat de probleme legate de ce se întâmplă în spatele frontului.[22]

Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946. Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani. După Cristian Preda[23], Blocul Partidelor Democrate (BPD) a obținut 69,68 % din voturi, PNȚ-Maniu 12,87 % din voturi, Uniunea Forțelor Maghiare 8,3 %, PNL-Brătianu a obținut 3 mandate, Partidul Țărănesc Democrat al doctorului Lupu, o disidență țărănistă - 2 mandate.

Liberalii și țărăniștii au reclamat fraudarea scrutinului. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că a fost o fraudă minuțios pregătită.[24] Comuniștii ar fi stabilit , cu mult înainte de scrutin, procentele de voturi pe care ar fi trebuit să le obțină la alegerile din 1946. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că BPD a avut în mod real circa 40 % din totalul voturilor.

1947 - 1965

modificare
Africa
America
Asia
Europa
Orientul Mijlociu
Subiecte conexe

După o campanie susținută de PCR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai a fost forțat la 30 decembrie 1947 să abdice, iar România a fost proclamată republică (Republica Populară Română).

În 1948 s-a realizat fuziunea dintre PCdR și PSDR, noul partid numindu-se Partidul Muncitoresc Român (PMR), devenit totodată partidul politic unic în statul român.

În 1948 a avut loc „naționalizarea principalelor mijloace de producție”, adică etatizarea societăților comerciale mari și mijlocii cu capital privat – primul pas major spre desființarea proprietății private. În același an a fost reformat învățământul, introducându-se gratuitatea ce avea să fie generalizată la toate nivelurile în anii următori; a fost extinsă durata învățământului obligatoriu și introdusă gratuitatea manualelor școlare, obiectivul principal fiind eradicarea analfabetismului care afecta circa 80% din populație.

În 1949 a început marea campanie a cooperativizării agriculturii, prin care țăranii au fost forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior redenumite Cooperative Agricole de Producție (CAP). Proprietățile agricole transferate direct în patrimoniul statului au avut denumirea de Gospodării Agricole de Stat (GAS), ulterior redenumite Întreprindere Agricolă de Stat (IAS). În primii ani însă organizarea cooperatistă agricolă se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, GAC fiind denumirea ulterioară. În această perioadă sunt create închisorile politice.

La începutul anilor '50 s-a desfășurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii comuniste din România pe care a câștigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind, cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A reușit să-și mențină această poziție până la moartea sa, survenită în martie 1965.

Modelul de construcție socio-economic de tip sovietic aplicat sistematic a însemnat naționalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, etatizarea unei mari părți a fondului locativ, electrificarea țării. În anul 1965, partidul, redenumit PCR, întrunea 1,400, 000 de membri - 7% din populația României.

Modelul sovietic

modificare

După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elaborându-se așa-numitele „planuri cincinale”. Strategia planificării economiei avea la bază viziunea economiei naționale ca o corporație unică și trecerea de la economia preponderent agrară la economia preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea la oraș a unui segment important al populației rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creșterea nivelului de școlarizare și pregătire profesională.

Perioada anilor '50 a fost marcată pe plan politic de ceea ce a fost definită de însuși limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al dictaturii proletariatului. Aceasta a însemnat consolidarea continuă a unui sistem de guvernare și organizare a societății în chip totalitar, partidul politic unic, comunist, tinzând să controleze și controlând societatea pe toate planurile.

După 1965

modificare

În 24 iulie 1965 și-a schimbat numele din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Între cele două partide, Partidul Comunist Român (PCR) și Partidul Muncitoresc Român (PMR) nu există practic nicio diferență, primul continuând în mod firesc activitatea celui de-al doilea, fără întrerupere. Redenumirea PMR-ului în PCR a fost făcută din dorința lui Nicolae Ceaușescu, devenit prim-secretar al PMR în iunie 1965, care a vrut să demonstreze simbolic ruperea cu trecutul și orientarea politicii României, dar și renunțarea definitivă la orice pretenție doctrinară social-democrată, prin consfințirea înglobării social-democraților în rândul comuniștilor.

Sub conducerea lui Ceaușescu s-au accentuat tendințele autonomiste față de URSS, evidențiindu-se în acest sens relațiile bune cu comuniștii chinezi, aflați în relații ostile cu sovieticii; condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia (august 1968); apropierea și colaborarea cu țările occidentale (această politică fiind inițiată încă pe timpul lui Gheorghiu-Dej). În anul 1974 PCR întrunea 2,5 milioane de membri (11,5% din populație). În 1989, PCR avea circa 4 milioane de membri (18% din populația României), calitatea de membru de partid fiind o simplă formalitate golită de conținut, pe care oamenii o îndeplineau doar pentru a putea profita de ceea ce le putea oferi societatea acelor ani (funcțiile de conducere din întreprinderi, gradele universitare, și multe alte poziții importante necesitau ca aspirantul să fie membru de partid). Dacă sunt luați în considerare membrii UTC, precum și informatorii Securității Statului, se poate considera că România devenise sub Ceaușescu una dintre cele mai comunizate țări. PCR a ajuns să fie partidul comunist cu efectivul cel mai numeros din țările europene din sfera de influență sovietică. A deținut puterea până la 22 decembrie 1989. După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist, PCR a fost scos în afara legii și dizolvat prin decret-lege[25]

Continuatori

modificare
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Deși PCR a dispărut de jure în 1989, noua conducere a României era asigurată în principal de foste cadre superioare de partid regrupate în Frontul Salvării Naționale (FSN). Deși inițial trebuia să fie o organizație provizorie care să administreze statul până la organizarea de alegeri libere, FSN s-a înregistrat ca partid în februarie 1990 și, deși nu se recunoștea ca atare, a fost văzut drept succesor al fostului PCR, fiind dominat de persoane care până în anul anterior făcuseră parte din eșalonul secund al PCR. În 1992, gruparea comunist-conservatoare a FSN a format Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), care apoi a devenit Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), în continuare considerat a fi moștenitor al PCR.[26]

Alți foști activiști ai PCR au format în 1990 Partidul Socialist al Muncii (PSM) care s-a revendicat explicit drept continuator al PCR, deși primul său președinte, fostul demnitar și prim-ministru comunist Ilie Verdeț, a declarat de mai multe ori că el n-a fost niciodată comunist (sugerând astfel că adeziunea sa la PCR fusese în spiritul vremii, pentru succesul social). Între 1992 și 1996, PSM a intrat în Parlamentul României și a sprijinit cu voturile din parlament guvernul Văcăroiu, susținut de o coaliție care, datorită legăturii existente între toate partidele ce o susțineau (PDSR, PSM, PUNR și PRM) și fostul PCR, a fost poreclită Patrulaterul Roșu. Actiunile PSM au fost mai apropiate de social-democrație decât de doctrina comunistă.[necesită citare] Nemulțumiți de „moderația” PSM-ului, o parte a membrilor au format un partid mult mai apropiat doctrinar de PCR, Partidul Muncitoresc Român, în vreme ce alții, și mai moderați decât conducerea centrală, au format un nou partid socialist, Partidul Socialist al lui Tudor Mohora, care ulterior a și fuzionat cu PDSR-ul. Astfel, confruntat cu aceste sciziuni dar și cu altele, PSM nu a mai reușit să treacă de pragul electoral în 1996.

În 2003, Partidul Social Democrat (PSD; noua denumire a PDSR) a absorbit PSM, acceptând să-i pună pe liderii acestuia pe lista sa de candidați la alegerile legislative din 2004. O aripă s-a desprins din PSM, refuzând înregimentarea în PSD, și a format Partidul Alianța Socialistă (PAS). PAS e partid membru în Stânga Europeană și are o doctrină socialist-democrată clasică, doar retorica anumitor lideri ai săi amintind cumva de comunism. La Congresul din iulie 2010, Partidul Alianța Socialistă, prin cei 1500 delegați ai săi a decis schimbarea denumirii în PCR, denumire pe care Tribunalul București i-a refuzat-o.

În România activează și Noul Partid Comunist Român (NPCR), un partid care se revendică explicit drept continuator al PCR, ai cărui membri au plecat din PAS, nemulțumiți de „moderația” conducerii acestui partid. Doctrina NPCR e foarte apropiată de a vechiului PCR. NPCR a încercat să se înregistreze oficial în 2013, dar și acestuia Tribunalul București i-a refuzat înregistrarea. Toate refuzurile justiției din România de a lua act de dorința comuniștilor români de a avea un partid legal se bazează pe Legea Siguranței Naționale din 1991 care interzice explicit existența unui partid „de sorginte” comunistă. Totuși, în decembrie 2015, profitând de noua lege a înființării partidelor cu 3 membri, grupul NPCR a înscris în Registrul Partidelor Politice un partid numit Partidul Comunitar din România (PCdR).[27][28]

Gheorghe Ungureanu, un profesor de limba română din Curtea de Argeș a cerut, în 1996, constituirea unui partid denumit la început Partidul Comuniștilor Nepeceriști. Inițial, înființarea sa a fost respinsă de autorități în virtutea unei legi conform căreia sunt interzise partidele ce se opun ordinii constituționale și juridice din țară; în urma contestației lui Ungureanu, CEDO a anulat refuzul autorităților române, deoarece programul partidului nu era agresiv antidemocratic.[29] Radiat în 2014 din registrul partidelor politice pentru că nu a reușit să se înscrie la alegerile din 2012, partidul a fost reînființat în 2016 profitând de o lege ce permite crearea de partide politice mici, cu doar 3 membri, președintele partidului intenționând să candideze pentru un post de consilier local în comuna Cicănești.[30]

În 2016, altă aripă desprinsă din fostul PSM, numită PCR secolul XXI, al cărui președinte este Constantin Crețu, este înregistrată în registrul partidelor politice.[necesită citare]

Stema

modificare

Stema Partidului Comunist Român, de inspirație sovietică, are ca elemente principale secera și ciocanul, simbolizând „înfrățirea” și „uniunea de nezdruncinat” dintre „țărănimea muncitoare și proletariat”. Cununa de spice este ușor eliptică și ascendentă și conține acronimul PCR. Simbolurile heraldice și acronimul sunt de culoare galbenă și se află pe un fundal de culoare roșie.

 
Steagul Republicii Socialiste România. Între 1965 și 1989 păstra culorile naționale și dispunerea lor spațială, dar adăuga Stema Republicii Socialiste România, plasată în câmpul galben, la intersecția diagonalelor.

Congresele Partidului Comunist Român

modificare
Nume Perioadă Locație
Primul mai 1921 București, România
al II-lea octombrie 1922 Ploiești, România
al III-lea august 1924 Viena, Austria
al IV-lea iulie 1928 Harkov, Ucraina
al V-lea decembrie 1931 Gorikovo, Rusia
al VI-lea februarie 1948 București, România
al VII-lea decembrie 1955
al VIII-lea iunie 1960
al IX-lea iulie 1965 București, România
al X-lea august 1969
al XI-lea noiembrie 1974
al XII-lea noiembrie 1979
al XIII-lea noiembrie 1984
al XIV-lea noiembrie 1989

Secretarii Generali ai PCR

modificare

Potrivit revistei Memoria, respectiv articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize, următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, și anume: Elek Köblős, un muncitor ungur din Transilvania, 1924-1928; Vitali Holostenko, un membru al Partidului Comunist Ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris),[18] maghiar, 1940-1944.

Gheorghe Cristescu 1921–1924
Elek Köblős 1924–1927
Vitali Holostenco 1927–1931
Alexander Ștefanski 1931–1936
Boris Ștefanov 1936–1940
Ștefan Foriș 1940–1944
Gheorghe Gheorghiu-Dej 1945–1954
Gheorghe Apostol 1954–1955
Gheorghe Gheorghiu-Dej 1955–1965
Nicolae Ceaușescu 1965–1989

Note

modificare
  1. ^ „Romania: Information on the percentage of the population that are members of the communist party, from 1987”. Refworld. . Accesat în . 
  2. ^ DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966-Ministerul Justitiei
  3. ^ Kligman, Gail. "Political Demography: The Banning of Abortion in Ceausescu's Romania". In Ginsburg, Faye D.; Rapp, Rayna, eds. Conceiving the New World Order: The Global Politics of Reproduction. Berkeley, CA: University of California Press, 1995 :234-255. Unique Identifier : AIDSLINE KIE/49442.
  4. ^ en Sabrina P. Ramet (). „Church and State in Romania before and after 1989”. În Henry F. Carey. Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society. Lanham, Maryland: Lexington Books. p. 290. ISBN 9780739105924. 
  5. ^ en Viviana Andreescu (). „From legal tolerance to social acceptance: predictors of heterosexism in Romania” (PDF). Revista Română de Sociologie. București. XXII (3–4): 209–231. Accesat în . 
  6. ^ en Carl Stychin (). „Sexuality and EU Accession in Romania”. Governing Sexuality: The Changing Politics of Citizenship and Law Reform. Portland: Hart Publishing. p. 117. ISBN 1-84113-267-5. 
  7. ^ a b Hitchins, Keith: Romania,"The American Historical Review" al American Historical Association, 97: 4, pp. 1064-1083, Oxford University Press, Oct. 1992.
  8. ^ Georgescu, Vlad (). Istoria românilor. București: Humanitas. p. 231. 
  9. ^ Const. Titel-Petrescu, Socialismul în România, 1946, pp. 358-360
  10. ^ Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965. Trad. de Lucian Leuștean [din l. engleză]. Polirom, 2001, Iași. p. 16. ISBN 973-683-783-1
  11. ^ Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej. Prefață de Mircea Mihăieș. Editura UNIVERS, București, 1995, p. 26. ISBN 973-34-0324-5
  12. ^ Vasile Liveanu, Date privind pregătirea și desfășurarea Congresului I al Partidului Comunist din România, în Studii și materiale de istorie contemporană, 2, 1962, pp.163-197
  13. ^ .Keith Hitchins, România 1866-1947.Ediția a IV-a. Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2013, p. 436
  14. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre.Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992, p. 207. ISBN 973-28-0265-0 (cu un studiu biografic asupra lui Vlad Georgescu, datorat lui Mihai Botez)
  15. ^ Petre Țurlea, Câți comuniști erau în România în 1940? Arhivat în , la Wayback Machine.
  16. ^ Opriș, Petre: Despre numărul membrilor Partidului Comunist din România, la 23 august 1944, stindard.ro, [1] Arhivat în , la Wayback Machine.
  17. ^ Petre Constantinescu-Iasi, Pagini de luptă din trecut, Editura Politică 1972, pp. 205
  18. ^ a b Eugen Denize, Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej (revista.memoria.ro/)
  19. ^ Marcel Pauker (1896 - 1938) - ein Verfemter
  20. ^ Keith Hitchins, România 1866-1947. Ediția a IV-a. Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu. București, Humanitas, 2013, p. 586. ISBN 978-973-50-3922-6
  21. ^ "Lovitura de stat din 23 august 1944, prin care regele Mihai de România l-a îndepărtat pe dictatorul pro-german Mareșal Ion Antonescu de la putere […]"- p. 349 din articolul-recenzie al lui Dennis Deletant la lucrarea "Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government" lui Dinu C. Giurescu în "The Slavonic and East European Review" (Vol. 74, No. 2 (Apr., 1996), pp. 349-351, published by: the Modern Humanities Research Associationand University College London, School of Slavonic and East European Studies).
  22. ^ "Reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control, invocând nevoia de stabilitate într-o țară aflată în spatele frontului cât timp ei continuau efortul de război spre vest contra Germaniei, au insistat asupra controlului forțelor de impunere a ordinii și legii, armată, poliție și justiție. Direcția ministerelor de (afaceri) interne, al apărării și al justiției au devenit astfel ținta principală a Partidului Comunist. În nou-formatul cabinet interimar al generalului Sănătescu (23 august - 2 noiembrie 1944), numit pentru a dirija noua direcție a efortului de război a României, majoritatea portofoliilor ministeriale au fost acordate militarilor, cu excepția ministerului de (afaceri) interne acordat comuniștilor care l-au desemnat pentru funcția de ministru pe (Lucrețiu) Pătrășcanu." - p. 349 din articolul-recenzie al lui Dennis Deletant la lucrarea "Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government" lui Dinu C. Giurescu în "The Slavonic and East European Review" (Vol. 74, No. 2 (Apr., 1996), pp. 349-351, published by: the Modern Humanities Research Association and University College London, School of Slavonic and East European Studies).
  23. ^ Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent. Editura POLIROM, Iași, 2011, p. 216. ISBN 978-973-46-2201-6
  24. ^ Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice. Editura Curtea Veche, București, 2002
  25. ^ .Ziua în care PCR a fost adus în sapă de lemn Arhivat în , la Wayback Machine.
  26. ^ Ioan Stanomir (2014 octombrie 07), „PSD și fesenismul: un proiect de țară”, Revista 22, arhivat din original la 2015-12-08, accesat în 4 decembrie 2015  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  27. ^ „Registrul Partidelor Politice poz. 84”. Accesat în . 
  28. ^ „În conducerea NPCR și PCdR sunt persoane comune (ex. Alexandru Voicu) și de altfel site-ul care exprimă pozițiile NPCR susține direct așa-zisul „comunitarism" al PCdR”. Accesat în . 
  29. ^ „Hotărâri CEDO”, Hotararicedo.ro, accesat în  
  30. ^ „Argeș Express: Tov. prof. Gheorghe Ungureanu anunță: Partidul Comuniștilor se pregătește de alegeri!”. Arhivat din original la . Accesat în . 

Bibliografie

modificare
  • PCR și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, București, 2007
  • Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, Florica Dobre (coord.), Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareș, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, București, Editura Enciclopedică, 2004, 662 p

Vezi și

modificare
  Portal Politică

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Partidul_Comunist_Român&oldid=16500257