Deschide meniul principal

Lupta de pe valea Uzului (1916)

Acțiune militară de nivel tactic, desfășurată pe Frontul Român, în timpul campaniei din anul 1916 a participării României la Primul Război Mondial
Lupta de pe valea Uzului (1916)
Parte din operația Armatei României de apărare a trecătorilor în campania anului 1916 din timpul participării României la Primul Război Mondial
1916 - Austria - Operatiille pe frontrul Armatei de Nord octombrie-noiembrie 1916.png
Frontul Armatei de Nord între 6/19-14/27 octombrie 1916
Informații generale
Perioadă 1/14-14/27 octombrie 1916
Loc Satul Poiana Uzului, județul Bacău, România
Rezultat Victorie a defensivei trupelor române, cu înfrângerea trupelor atacatoare austro-ungare.
Casus belli Forțarea văii Trotușului prin văile laterale afluente superioare.
Modificări teritoriale Statu quo
Beligeranți
Flag of Romania.svg Armata Regală Română Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Armata Austro-Ungară
Conducători
Flag of Romania.svg G-ral Ioan Istrate Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg G-ral Blasius Dáni von Gyarmata
Efective
Flag of Romania.svg
Infanterie - Semn de arma.png Divizia 7 Infanterie
• • Infanterie - Semn de arma.png Regimentul 4 Vânători
• • Infanterie - Semn de arma.png Regimentul 15 Infanterie
• • Infanterie - Semn de arma.png Regimentul 16 Infanterie
• • Infanterie - Semn de arma.png Regimentul 27 Infanterie
• • Artilerie - semn de arma.png 1 baterie din Regimentul 8 Artilerie
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg
Infanterie - Semn de arma.png Divizia 39 Infanterie Honvéd
Pierderi
Incluzând pe cele din Luptele de la Agăș și Goioasa:
• Morți: 14 ofițeri, 446 soldați
• Dispăruți:4 ofițeri, 1463 de soldați
• Răniți:33 de ofițeri, 2183 de soldați

Lupta de pe valea Uzului a fost o acțiune militară de nivel tactic desfășurată pe Frontul Român, în timpul campaniei din anul 1916 a participării României la Primul Război Mondial. Ea s-a desfășurat în perioada 1/14-14/27 octombrie 1916 și a avut ca rezultat victoria forțelor române ale Diviziei 7 Infanterie– aflate în defensivă, împotriva Diviziei 39 Infanterie Honvéd a Puterilor Centrale – aflate în ofensivă. Lupta a făcut parte din acțiunile militare care au avut loc în timpul Operației de apărare a trecătorilor Carpaților.

Trupele austro-ungare ale Corpului VI Armată Austro-Ungar conduse de Ludwig von Fabini, au încercat să forțeze valea Trotușului prin văile laterale superioare. Aflată în apărare, Divizia 7 Infanterie a Armatei Române a constituit 2 grupări, Uz și Ghimeș, cărora le-a încredințat defensiva văii Uzului și respectiv, accesul în valea superioară a Trotușului.

După ce atacul trupelor austro-ungarea a început la 1/14 octombrie 1916, sub presiunea Diviziei 39 Infanterie Honvéd, la 7/20 octombrie trupele române au cedat teren și au pierdut satul Poiana Uzului, cheia dispozitivului Diviziei 7 Infanterie. În urma unor atacuri succesive, sprijinite indirect de Grupul Ghimeș, Grupul Uz a reușit în ziua de 14/27 octombrie recâștigarea poziției pierdute, ceea ce a avut ca efect câștigarea luptei defensive și retragerea trupelor inamice pe linia de frontieră la bazele de plecare.

În paralel, în regiunea de confluență cu Trotușul a râurilor Sulța și Ciobănuș, Grupul Ghimeș a susținut lupte la Agăș și Goioasa împotriva Diviziei 61 Infanterie austro-ungară.

La 29 octombrie 1916, ca urmare a unor rapoarte de informații care precizau că trupele imperiale ruse trebuiau să execute o lovitură spre Miercurea Ciuc ce ar fi avut ca efect spargerea Armatei 1 austro-ungare în două, precum și din cauza incapacității Corpul VI Armată austro-ungar de a-și atinge obiectivele de luptă și a hotărârii trupelor române de a rezista pe linia frontierei, comandantul Arthur Arz von Straussenburg a ordonat lui Ludwig von Fabini să ocupe poziții defensive. În intenție, operațiunile ofensive pe flancul de sud urmau să fie reluate doar după după reorganizarea unităților din linia întâi, care urmau să primească întăriri.

Img G-ral Eremia Grigorescu 03.jpg Apărarea trecătorilor în 1916 de către Armata de Nord
Romanian military cemetery and wooden church St. Archangels Michael and Gabriel.JPG Valea Bistricioarei 87 мм пушка.jpg Valea Bicazului Gyimes Rakoczivar 1914.jpg Valea Trotușului Valea Uzului - ferestrau cu aburi.jpg Valea Uzului
1916 - Respingerea unui atac austro-ungar - desen de I Bughardt.png Valea Oituzului (I) 1929 - Batalia de la Oituz Transee in satul Harjat Kiritescu II 34.png Hârja Funicular Oituzul Ardelean, Bretcu.jpg Valea Oituzului (II)

Cuprins

ContextulModificare

Date geograficeModificare

Munții Ciucului se învecinează la nord cu Munții Hășmaș și cu Munții Tarcău, ei fiind despărțiți de aceștia de râul Trotuș și legați de Munții Hășmaș prin Pasul Ghimeș, iar de cei ai Tarcăului prin Pasul Ghimeș-Palanca. La vest se află Depresiunea Ciucului, în sud-vest Depresiunea Cașinului Nou, iar în partea de sud Munții Bodoc, de care sunt legați prin Pasul Cașin. Tot la sud se află Munții Nemira, de care sunt legați prin Pasul Cărpineni, ei fiind despărțiți mai întâi de râul Bărzăuța cu obârșia sa Apa Lină și mai apoi de râul Uz.[1]

Dintr-o lungă și sinuoasă culme principală care constituie cumpăna apelor dintre bazinele hidrografice ale Oltului și Trotușului, având o orientare generală pe direcția NV-SE, se desprind puternice culmi secundare în partea de nord a masivului:[1]

  • una spre nord: Petru – Comiat, din care se bifurcă două culmi distincte, anume Comiat – Popoiu și Comiat – Cotumba;
  • două spre spre est: Viscolul – Cărunta (1517 m) și Agăș – Gura Muntelui (sau Șoiul Mare, 1553 m) – Lapoș, unde se află cele mai mari înălțimi ale întregului masiv;
  • una spre sud-vest: Viscolul – Alexandru.

Culmile secundare estice din partea de nord a Munților Ciucului sunt interfluvii majore, între câțiva afluenți importanți ai Trotușului: CiugheșSulța, Sulța – Ciobănuș, Ciobănuș – Uz.[1] Afluenții prin văile lor laterale în raport cu culmea principală, traversează munții și oferă acces spre valea Trotușului. În epocă, văile care oferă acces spre valea Trotușului (inclusiv cele aflate spre sud: Dofteana, Oituz, Slănic și Cașin) erau prevăzute cu șosele mai bune sau mai mediocre și unele chiar cu căi ferate particulare, pentru exploatarea pădurilor.[2]

    Vezi și articolul:  [[]]Vezi și articolele [[]] și [[]]Vezi și articolele Calea ferată forestieră Dărmănești–Valea Uzului, Calea ferată forestieră Onești–Oituz și Calea ferată forestieră Onești–ScutaruVezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].
 
Retragerea Armatei de Nord pe vechea frontieră

Valea Trotușului este o importantă cale de comunicație, fiind poarta de intrare cea mai uzitată pentru trecerea dintre Ardeal și Moldova. Valea are un rol strategic și încă din trecut era străbătută pe tot parcursul ei de o șosea și o cale ferată, care prin pasul din regiunea Ghimeș lega căile ferate din Moldova cu cele din Transilvania. Pe o lungime de aproape 50 de km, șoseaua mergea încă de atunci aproape paralel cu frontiera de stat a Regatului României, depărtându-se destul de puțin de aceasta, ea aflându-se în general la o distanță de circa 5-15 km de graniță.[2] Împreună cu drumul ce trece prin Pasul Tulgheș, aceste artere de transport reprezentau în trecut singurele căi de comunicație din regiunea Carpaților Orientali dintre Transilvania și Regat care, datorită înălțimii lor relativ reduse, puteau fi exploatate din punct de vedere militar cu mare randament pentru transportarea artileriei grele și pentru convoaie auto sau hipo. De asemenea, ele erau singurele care făceau legătura dintre Regatul României și Austro-Ungaria din această zonă muntoasă prin intermediul cărora se puteau angaja efective armate mai mari, mai ales că de-a lungul acestora existau aglomerări umane și implicit resursele necesare pentru susținerea coloanelor militare.[3]

Climatul rece și umed determină ca din punct de vedere militar, punctele aflate la o cotă înaltă pretabile ca puncte de observație să se găsească adesea ascunse în norii aduși de vânt sau în ceața ridicată din văi, ceea ce le face inutilizabile. O eventuală rețea de supraveghere s-ar fi putut realiza numai cu mare dificultate, deoarece înafara văii Trotușului, doar detașamente mici, care să se deplaseze pe piste incerte s-ar fi putut aventura, conduse doar de ghizi siguri. De asemenea, cu excepția văii Trotușului propriuzis, la sud de pasul din regiunea Ghimeșului[3] numai văile Ciobănușului și Uzului[4] sunt suficient de permeabile,[3] pentru a putea fi folosite militar pentru câștigarea supremației în zona Comănești, asupra văii Trotușului.[4] Din cele mai vechi timpuri valea râului Uz a constituit o cale de legătură cu Transilvania. Această cale, folosită mai puțin în vremuri de pace, a fost astfel foarte intens folosită în timpul unor războaie.[5]

Date militareModificare

Ca urmare a bătăliilor de la Sibiu și de la Brașov de la sfârșitul lunii septembrie și respectiv începutul lunii octombrie, Armatele 1și 2 române au fost obligate să se retragă din Transilvania în Vechiul Regat, presate de Armata a 9-a germană. În acest context, în aripa dreaptă a dispozitivului român Armata de Nord a trebuit să se plieze manevrelor făcute de vecinii săi, având misiunea de a întârzia printr-o retragere treptată, Armata 1 austro-ungară.[6] Odată cu finalizarea retragerii din Transilvania, Armata de Nord a ocupat crestele Munților Moldovei și trecătorile lor,[7] la 1/14 octombrie aproape toate unitățile armatei fiind dispuse pe frontieră,[8] în pozițiile fortificate construite înante de invazia Transilvaniei.[9]

În acest context, Divizia 7 Infanterie (comandată de către generalul Ioan Istrate) a ocupat pozițiile vecine pasului Ghimeș-Palanca ce domină valea Trotușului până la valea Uzului, inclusiv.[7] Aici divizia a constituit două grupuri de acoperire, numite „Ghimeș” și „Uz”[10] (vezi mai jos și Ordinea de bătaie a Diviziei 7 Infanterie).[11] Marea unitate era într-o formă bună, în pofida retragerii din bazinul transilvan. Unitățile sale nu avuseseră parte de luptele îndelungate duse de la începutul Marelui Război, erau bine înarmate și în același timp, bine echipate pentru operațiunile de munte. În plus moralul trupei era la cote înalte, în pofida replierilor făcute după un marș care păruse victorios. Trupa avea încredere în comandanții săi și era sigură că inamicul, deși mușcase din teritoriul național, nu va depăși linia de fortificații.[12]

Misiunea Armatei 1 austro-ungare a fost aceea de a asigura spatele trupelor germane, în ce privește posibilitatea unor atacuri venite dinspre nord-est. Cu acest scop, ea trebuia să ajungă să stăpânească în cel mai scurt timp posibil creasta principală a Carpaților, menținând legătura la dreapta cu trupele amice.[6] În plus, similar Armatei 9 germane, trebuia să preia controlul asupra trecătorilor montane mai înanite de a debușa în România.[13]

În cadrul acestei armate, Corpul XXI Armată austro-ungar a înaintat spre văile superioare ale Bicazului și Bistricioarei,[6] iar Corpul VI Armată austro-Ungar s-a axat spre valea Trotușului.[14] Aflat sub comanda lui Ludwig von Fabini, Corpul VI Austro-Ungar a primit misiunea de a ataca cu cele două divizii ale sale (Divizia 61 Infanterie austro-ungară și Divizia 39 Infanterie Honvéd) trecătorile Ghimeș și Uz,[8] pentru a debușa spre valea Trotușului prin văile laterale superioare.[2] Dat fiind că zona de delimitare dintre Armata 1 austro-ungară și Armata 9 germană era situată pe valea Uzului,[13] trupele lui Fabini au fost în plus responsabile și de păstrarea contactului cu cele mai apropiate unități ale germanilor (aflate sub comanda lui Schmettow pe valea Oituzului).[15]

Pentru atacul văii Trotușului prin văile laterale sudice, vedeți Prima bătălie de la Oituz (1916).

La 29 septembrie/12 octombrie 1916 a început în aripa stângă a Armatei de Nord bătălia pentru trecătorile Moldovei, care s-a propagat ulterior pe toată lungimea frontierei muntoase, până la valea Dornei.[8]


 
 
 
 
 
 
Divizia 7 Infanterie
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Regimentul 4
Vânători
 
Brigada 13
Infanterie
 
 
 
Brigada 14
Infanterie
 
 
 
 
Brigada 37
Infanterie
 
 
 
 
 
 
Brigada 7
Artilerie
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Regimentul
15
Infanterie
„Războieni”
Regimentul
27
Infanterie
„Bacău”
Regimentul
14
Infanterie
„Roman”
Regimentul
16
Infanterie
„Suceava”
Regimentul
69
Infanterie
„Dorohoi”
 
Regimentul
77
Infanterie
„Botoșani”
 
Regimentul
4
Artilerie
„Roman”
 
Regimentul
8
Artilerie
„Roman”
 

PreludiulModificare

   
Aflați în fruntea diviziilor lor, generalii Blasius Dáni von Gyarmata und Magyar-Cséke și Ioan Istrate s-au înfruntat pe valea Uzului

Datorită faptului că pătrunderea directă prin pasul Ghimeș impunea dificultăți suplimentare (acesta fiind bine apărat) și lungea prea mult linia de pătrundere, generalul Fabini a ales să atace prin văile laterale. Cu acest scop, a destinat aripii stângi formată din Divizia 61 Infanterie austro-ungară (aflată sub comanda generalului Konrad Grallert von Cebrów) misiunea de a ataca împărțită în două coloane, pe văile Sulței spre Agăș și respectiv Ciobănușului spre Goioasa, iar aripii drepte formată din Divizia 39 Infanterie Honvéd[2] (aflată sub comanda generalului Blasius Dáni von Gyarmata)[16] misiunea de a înainta pe valea Uzului.[2]

Pentru atacul văii Trotușului prin văile Sulței și Ciobănușului, vedeți Luptele de la Agăș și Goioasa (1916).

La rândul său, Divizia 7 Infanterie a destinat Brigăzii 14 Infanterie apărarea directă a văii Trotușului, iar Brigăzii 13 Infanterie apărarea văilor Ciobănuș și Uz. Cu o parte din trupe trimise în Bucovina,[12] marea unitate se baza pe plan local pe un total de 14 batalioane de infanterie, cărora li se alăturau Regimentele 4 și 8 Artilerie dispunând de tunuri ușoare de campanie, precum și din punct de vedere operativ, Regimentul 7 Roșiori, cu 4 escadroane.[17]

Profitând de faptul că văile erau despărțite de șiruri de munți și coloanele inamice nu aveau astfel legătură între ele, generalul Istrate a decis să apere terenul cu Divizia 7 Infanterie contraatacând, pentru a bate coloanele inamice pe rând.[18] Cu acest scop a ordonat Grupului Uz să reziste pe poziții și să nu cedeze terenul decât pas cu pas, urmând ca acțiunea ofensivă să fie susținută de Grupul Trotuș.[19]

LuptaModificare

   
   
Planurile directoare de tragere ale zonei, din 1917. Sus stânga: Lapoșul, sus dreapta: Dărmănești; jos stânga: Poiana Uzului; jos dreapta: Slănic

1/14-7/20 octombrieModificare

Pozițiile ocupate de Grupul Uz au fost atacate de trupele Diviziei 39 Infanterie Honvéd în zilele de 1/14-2/15 octombrie.[10] În centru pe vale Regimentului 27 infanterie împreună cu o baterie a Regimentului 8 Artilerie au împiedicat inițial inamicul să facă mari progrese.[19] Regimentului 15 Infanterie, aflat în rezerva Grupului Uz cu un batalion la Poiana Uzului și cu două batalioane la Dărmănești, i s-a ordonat să ocupe la 4 km nord-vest de Dărmănești cu un batalion cota 609 în dimineața zilei de 3/16 octombrie și cu celelalte două batalioane Plaiul Mândroaia. La 4/17 octombrie, batalionul aflat la cota 609 a atacat și a cucerit Obcina Lăpușului, unde a organizat o poziție de apărare menținută până la 8/21 octombrie și de unde a executat acțiuni de recunoaștere pe văile Ciobănușului și Uzului.[10]

Cu toate acestea, folosindu-se de întreaga sa forță, Divizia 39 Infanterie Honvéd[19] a silit trupele române să cedeze teren[10] și a reușit să ocupe la 7/20 octombrie Poiana Uzului,[19] cheia dispozitivului Diviziei 7 Infanterie,[20] de unde militarii români s-au retras spre Sălătruc.[19] În aceeași zi, generalul Ion Istrati a decis să atace cu grupurile Uz și Ghimeș pozițiile Diviziei 39 Infanterie Honvéd (1916-1918), pentru a respinge trupele ungare peste vechea frontieră.[10] Atacul Grupului Uz a fost programat să se desfășoare atât de front de-a lungul văii, cât și pe flancuri, de pe înălțimi.[21]

Pentru atacul înălțimii Nemirei, aflată în stăpânirea trupelor inamice, au fost destinate astfel trei companii, care au atacat în aceeași zi de 7/20 octombrie.[10]

8/21-13/26 octombrieModificare

Dispozitivul de atac al Grupului Uz destinat să intre în acțiune în data de 8/21 octombrie a fost constituit în linia întâi de 4 companii ale Regimentului 15 Infanterie comandate de către maiorul Ștefan Mihăileanu, în linia a doua de patru companii ale Regimentului 27 Infanterie comandate de către locotenent-colonelul Gabriel Niculescu, iar in linia a treia de alte două companii ale Regimentului 15 infanterie, aflate sub comanda locotenent-colonelului Teodor Pirici.[10] Atacul s-a desfasurat conform programării in ziua de 8/21 octombrie între orele 7.30 si 16.[20] Rezistând cu îndârjire, trupele inamice au situat în centrul apărării lor o redută construită inițial de români de-a curmezișul văii Uzului, situată la vest de satul Poiana Uzului,[21] astfel că atacul declanșat nu a condus la obținerea unor rezultate deosebite.[20]

   
Situația în zona Carpaților Orientali de la mijlocul lunii octombrie până la începutul lunii noiembrie
Situația Armatei de Nord la 1 noiembrie 1916

La 10/23 octombrie la ora 16, a încept un nou atac destinat să recucerească satul Poiana Uzului de la trupele ungare. Cu acest scop, localitatea a fost atacată frontal de către Batalionul 2 din Regimentul 15 Infanterie, asupra flancului stâng inamic au manevrat doua companii ale Regimentul 27 Infanterie, flancul drept a fost învăluit de către alte patru companii românești (din care două ale Regimentului 15 Infanterie), iar câte un batalion din Regimentele 15 (Batalionul 1) și 27 Infanterie au constituit un detașament de intoarcere. Deși coloana centrală a reușit să pătrundă în marginea estică a satului Poiana Uzului, datorită rezistenței inamice manevra de învăluire nu a avut succes.[20]

Încurajat de succesul defensiv,[21] comandantul Corpului VI Austro-Ungar,[2] Ludwig von Fabini, a trimis din nou Divizia 61 Infanterie austro-ungară să atace Ghimeșul, în timp ce artileria sa a atacat Goioasa, fără ca aceste atacuri să se poată însă dezvolta cu succes. Decizia urma astfel să se ia pe valea Uzului, unde sucesul trupelor ungare ar fi urmat să-i deschidă drumul și generalului Konrad Grallert von Cebrów.[21]

Pentru detalii suplimentare, vedeți Luptele de la Agăș și Goioasa (1916).

La 11/24 octombrie,[22] la Comănești sub comanda locotenent-colonelului Cătănescu, Divizia 7 Infanterie a constituit un detașament format din trei batalioane[21] ale Regimentului 16 Infanterie. Misiunea de luptă încredințată acestui detașament („Lapoș”) a fost aceea de a de a înfrânge rezistența inamică de pe muntele Lapoș,[22] pentru a ajunge la Poiana Lapoșului[21] și a coborâ ulterior în valea Uzului,[22] astfel încât să cadă în spatele poziției inamice de la Poiana Uzului. În același timp cu desfășurarea manevrei respective de către Detașamentul Lapoș, trupele române urmau să declanșeze un nou atac frontal pe valea Uzului.[21]

Pornit în marș spre Poiana Lapoșului, Detașamentul Lapoș a întâmpinat o opoziție semnificativă, ceea ce l-a făcut să înainteze cu dificultate.[21] Astfel, în timp ce bombarda tunelul Goioasa, inamicul a făcut recunoașteri ofensive pe stânga Trotușului. Întâlnind trupele detașamentului, acestea au opus rezistență inamicului și au trebuit să contraatace, pentru a respinge trupele atacatoare.[22] În același timp atacul frontal s-a dezvoltat și acesta mai mult spre stânga, trupele române reușind să ocupe Nemira.[21]

14/27 octombrieModificare

Într-un atac frontal desfășurat la 14/27 octombrie, sub comanda colonelului Gherculescu, Regimentul 4 Vânători a asaltat puternica poziție inamică de la Poiana Uzului, cu Companiile 1 și 2 înaintând în timp ce cântau „La Arme !”. Spre seară, trupele regimentului au reușit să-l scoată pe inamic din pozițiile sale înaintate, în timp ce noaptea, Companiile 3 și 4 au ocupat lucrările de fortificație de la Poiana Uzului, cucerind reduta și capturând întreaga garnizoană.[21]

Drept efect[21] al asigurării cheii întregului dispozitiv al Diviziei 7 Infanterie, aflat la Poiana Uzului,[20] inamicul s-a retras pe tot frontul, lăsând pe teren un mare număr de morți, un mare număr de prizonieri și o cantitate mare de material de război. În același timp, soldații Regimentului 4 Vânători au continuat să împingă inamicul până la Poiana Lapoș.[21]

EpilogulModificare

Cu toate că Detașamentul Cătănescu (Lapoș) nu a reușit să coboare în valea Uzului, Divizia 39 Infanterie Honvéd ungară a suferit o înfrângere simțitoare. Trupele inamice au trebuit astfel să se retragă pe linia de frontieră, ceea ce a pecetluit câștigarea luptei defensive de către trupele române și înfângerea acțiunii ofensive de forțare a văii Trotușui prin văile laterale nordice, a Corpului VI Austro-Ungar. Epuizat de lupte și cu ambele divizii dezorganizate, inamicul nu a mai dat ulterior decât mici atacuri locale, respinse de artileria română.[21]

Pentru atacul văii Trotușului prin văile laterale sudice, vedeți Prima bătălie de la Oituz (1916).

Cauzele acestui dublu eșec la marii unități maghiare, atât de a-și atinge obiectivele cât și acela adus de retragerea ei, au fost complexe. Printre ele sa-au aflat conform analizei efectuate de von Fabini alături de starea de sănătate precară a commandantului ei (ceea ce l-a făcut în mare măsură incapabil să comande, după intrarea diviziei în valea Uzului), în principal superioritatea numerică a trupelor române. Superiorul său Von Arz nu a fost de acord însă cu această opinie, punând eșecul în principal pe seama lui Blasius Dáni von Gyarmata. Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare i-a dat dreptate lui Von Arz, drept care a efect al incapacității Diviziei 39 Infanterie Honvéd de a-și atinge obiectivele de luptă și al retragerii ulterioare a acesteia, comandantul ei a fost transferat la Budapesta în aceeași lună.[23]

Prețul acestei victorii a a fost însă reprezentat pentru Divizia 7 Infanterie (incluzând pierdrile suferite în luptele desfășurate la Agăș și Goioasa) de 14 ofițeri și 446 soldați morți, 4 ofițeri și 1463 de soldați dispăruți și 33 de ofițeri și 2183 de soldați răniți.[21]

În plan strategic, în timp ce trupele române se întăreau în poziții favorabile în munți de-a lungul întregii frontiere, până la sfârșitul lunii octombrie Înaltele Comandamente austriac și german au realizat că nu va putea fi pusă în practică o trecere imediată peste Carpații Orientali. Neavând efectivele și suportul logistic necesare pentru a permite tuturor celor trei armate ale Puterilor Centrale să invadeze România concomitent și în plus, dat fiind că dacă ar fi atacat în Carpații Răsăriteni, trupele Armatei 1 austro-ungare ar fi ar fi avansat divergent în raport cu Armata 9 germană și cu trupele lui von Mackensen, Armata 1 astro-ungară a primit misiunea – conform lui Michael B. Barret „de neînvidiat”, de a apăra Carpații Orientali și de a proteja spatele și flancul estic al Armatei 9 germane.[29]

La 29 octombrie 1916,[30] ca a unor rapoarte de informații precum că trupele imperiale ruse ar urma să execute o lovitură spre Miercurea Ciuc, ce ar fi avut ca efect spargerea Armatei 1 austro-ungare în două,[31] precum și ca urmare a incapacității Corpul VI Armată austro-ungar de a-și atinge obiectivele de luptă și a hotărârii trupelor române de a rezista pe linia frontierei,[32] comandantul Arthur Arz von Straussenburg a ordonat lui Ludwig von Fabini să ocupa poziții defensive. În intenție, operațiunile ofensive pe flancul de sud urmau să fie reluate doar după după reorganizarea unităților din linia întâi, care urmau să primească întăriri. Pentru a nu permite trupelor române să afle că trupele Corpului VI Armată austro-ungar trecuseră la defensivă, eșalonul superior al acestuia a ordonat efectuarea în continuare însă, de raiduri și patrulări.[30]

La 14/27 noiembrie 1916, Divizia 7 infanterie a fost scoasă din dispozitivul Armatei de Nord , a fost concentrată în raionul Onești și de aici a fost deplasată cu trenul spre București, pentru a participa la apărarea acestuia.[33]

    Vezi și articolul:  Operațiile Armatei României pentru apărarea Bucureștiului în campania anului 1916Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Apărarea văii Uzului a fost preluată astfel de către trupele ruse.[20]

In memoriamModificare

Despre aceste lupte defensive duse de trupe Armatei de Nord, Alexandru Marghiloman a scris:[34]

„15 octombrie - Splendidă ținută a Armatei Prezan; succes pe Trotuș și încă mai mare succes în valea Uzului.”

După ce trupele austro-ungare au fost respinse dincolo de frontieră, preotul confesor Victor Gervescu a ridicat la Sălătruc încă de la sfârșitul anul 1916, o bisericuță stabilă de lemn fasonat. Acesteia i-a pus inscripția: „În memoria eroilor căzuți în Valea Uzului din Regimentul Nr. 15 Infanterie” și lăcașul de cult a deservit trupele care veneau la rezervă pentru câteva zile.[35]

Un loc de înhumare pentru cei căzuți în Primul Răboi Mondial a fost creat în zona satului Poiana Uzului, la locul numit „Vadu Rău”.[36] Acesta a fost desființat în perioada interbelică, osemintele de aici fiind centralizate în Cimitirul eroilor din Comănești.[37]

ReferințeModificare

  1. ^ a b c Rusu, Constantin & Talabă, I. & Lupașcu, Gh. Ciucului, Colecția Munții Noștri + Rusu Constantin & Stănescu, C. (cartograf); 1988; Harta; Ed. Abeona; 1992
  2. ^ a b c d e f Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 400
  3. ^ a b c fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 217
  4. ^ a b fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 218
  5. ^ Văcărașu, Iulia; Poiana Uzului, un sat dispărut de pe harta județului Bacău; Carpica, 3/1970; p.163; accesat la 15 iunie 2019
  6. ^ a b c fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 215
  7. ^ a b Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 397
  8. ^ a b c Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 398
  9. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 209
  10. ^ a b c d e f g Regimentul 15 Războieni - File ..., Otu, 1996, p. 45
  11. ^ ***; Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920; Editura Machiavelli; București; 1996; Ordinea de bătaie a armatei - 14 august 1916
  12. ^ a b fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 220
  13. ^ a b Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 207
  14. ^ fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 216
  15. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 208
  16. ^ Ioanițiu, Alexandru; Războiul României: 1916-1918, vol. 1; Tipografia Geniului; București; 1929
  17. ^ fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 221
  18. ^ Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 400
  19. ^ a b c d e Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 402
  20. ^ a b c d e f Regimentul 15 Războieni - File ..., Otu, 1996, p. 46
  21. ^ a b c d e f g h i j k l m n Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 403
  22. ^ a b c d Grumuș, Sorin (istoric); Sublocotenent de rezervă Petru Popescu, erou al Războiului pentru Întregirea României; Ziarul de Roman, 24 aprilie 2016; accesat la 15 iunie 2019
  23. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 216
  24. ^ a b Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.20
  25. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.21
  26. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.22
  27. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.23
  28. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.24
  29. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 219
  30. ^ a b Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 217
  31. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 215
  32. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 216
  33. ^ Regimentul 15 Războieni - File ..., Otu, 1996, p. 47
  34. ^ Marghiloman, Alexandru; Note politice, 1897-1924; Vol. II – România și primul război mondial (1914-1919), Războiul (1916-1917); Editura Institutului de Arte Grafice „EMINESCU S. A.” București; 1927; p. 247 (fragment)
  35. ^ Dosoftei, D. (protosinghel); Preoți eroi în luptă pentru Marea Unire; Cuvinte către tineri 2017; Mănăstirea Putna; 2017; accesat la 15 iunie 2019 2018
  36. ^ Societatea Mormintele Eroilor căzuți în Răsboiu; Lista de morminte din județul Bacău, Plasa Comănești, Comuna Dărmănești, Satul sau cătunul Poeana Uzului, Cimitirul No. 3 la locul numit Vadu Rău; accesat la 16 iunie 2019
  37. ^ Oficiul Național pentru Cultul Eroilor; Documentar - Referitor la situația Cimitirului Eroilor Valea Uzului; accesat la 15 iunie 2019

BibliografieModificare

  • Barrett, Michael B.; Preludiu la Blitzkrieg: campania austro-germană în România - 1916; Editura Militară; București; 2016; ISBN 978-973-32-1021-4
  • Kirițescu, Constantin; Istoria războiului pentru întregirea României- Ediția a III-a, vol. I; Editura Științifică și Enciclopedică; București; 1989; ISBN 973-29-0048-2; pp. 399-400
  • fr Flipo, J. (capitaine) & Vitez, Libor (major); Une opération de guerre de montagne (Carpathes 1916); Revue Militaire Française, 96' année nouvelle série, tome dix-neuvième, janvier-mars 1926; pp. 215-241
  • Otu, Petre; Regimentul 15 Războieni - File dintr-o istorie eroică; Ed. A92; Iași; 1996