Deschide meniul principal

Carol al II-lea al României

Al treilea rege al României
(Redirecționat de la Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen)
Carol al II-lea al României
Rege al României
King Carol II of Romania.jpg
Portret oficial, cu bastonul de mareșal.
Date personale
Nume la naștereCarol de Hohenzollern-Sigmaringen
Carol al României
Carol Caraiman
Născut15 octombrie 1893
Sinaia, România
Decedat (59 de ani)
Portugalia
ÎnmormântatMănăstirea Curtea de Argeș Modificați la Wikidata
PărințiFerdinand I al României
Maria a României Modificați la Wikidata
Frați și suroriNicolae al României
Mircea de România
Ileana a României
Elisabeta de România
Maria de România, Regina Iugoslaviei Modificați la Wikidata
Căsătorit cu31 august 1918 - Ioana Maria Valentina („Zizi”) Lambrino
10 martie 1921 - Regina-mamă Elena a României
3 iunie 1947 - Elena Magda Lupescu
CopiiRegele Mihai al României (legitim)
Mircea Grigore Lambrino (nerecunoscut)
CetățenieFlag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Ortodoxă Română Modificați la Wikidata
Ocupațiesuveran[*] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliarăCasa Regală a României
Imn regalTrăiască regele
Domnie
Domnie8 iunie 19306 septembrie 1940
Predecesorregele Mihai
Succesorregele Mihai

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.

Logo of the Romanian Academy.png Membru de onoare al Academiei Române

În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ion I.C Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, și a murit în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, regele Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el. Nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol al II-lea, la Mănăstirea Curtea de Argeș din 2003, regele Mihai nu s-a prezentat.

Cuprins

CopilărieModificare

Carol al II-lea a fost primul fiu al regelui Ferdinand și regina Maria, acesta s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Sinaia. Nașterea lui a însemnat pentru popor o mare bucurie, fiind primul prinț născut în țară, precum și un semn al stabilității și de continuitate a monarhiei. "Eu, mică și străină, avusesem tactul de a face lucrul acesta pentru țara și poporul meu: le-am dat moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp cu putință."[1] Carol a venit pe lume la nici măcar un an distanță de când mama lui a pășit pentru prima dată în România.

Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" -tradus ca unchiul (apelativ pentru regele Carol I al României), după care nu în mod întâmplător a fost și numit. Însă acest lucru nu înmuiase inima de gheață a regelui, și nici nu l-a împiedicat să își impună principiile și autoritatea asupra nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să fie crescut. Educația pe care a primit-o a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) și regele auster, care, fără a lăsa pe cei doi părinți să ai aibă un cuvânt de spus, au reușit să modeleze ce Carol urma să devină.

Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reuși să traseze, încă de când era doar un copil, trăsăturile cele mai importante din caracterul lui Carol:

"Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (...) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții."[2]

Principe MoștenitorModificare

Primul Război Mondial (perioada 1916-1918)Modificare

Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914 după moartea unchiului, Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se pe muchia Primului Război Mondial.

Carol în timpul războiului s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și Cercetași, una dintre cele mai reușite instituții din toată țara la aceea vreme creat de el însuși. În ciuda a ce urma să se întâmple cu principele în viitor, deocamdată era descris ca fiind stăruitor, practic, logic și cinstit. Regina era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important..."[3]

La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească cu Țarul despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine clară în privința lor. Grija cea mai mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau decât să înrăutățească situația.

Carol era atașat de armată, și mereu i-a tratat ca fiind egali săi: "Totul a fost foarte frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a stat printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei."[4] Petrecea foarte mult timp alături de trupe, chiar și pe front. Însă cu timpul toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan relația cu Zizi Lambrino și îmi plan secund îndatoririle sale.

Căsătoria cu Zizi LambrinoModificare

Zizi era o tânără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iașilor sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română.[5] Cei doi se cunoșteau din copilărie. În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte. Însoțit de un prieten de încredere, a ajuns în Ucraina trecând Nistrul. Aici s-a pus sub protecția unor ofițeri austrieci și și-a continuat drumul până la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Politicianul I.Gh.Duca își amintește: "Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură." Ce agrava capitolul era faptul că Odesa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se făcea astfel vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe agravante; țara se afla în război.[6]

Pentru regele Ferdinand și regina Maria, gestul fiului lor a venit ca o lovitură puternică, date fiind condițiile politice, militare și economice în care se afla țara.[7]

Constantin Argetoianu nota în Memorii: "Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție."[8] Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoștenirea lui Carol și trimiterea lui în fața tribunalului militar pentru dezertare. Alții însă propun o soluție blândă. Regina Maria, mai ales, își apără copilul cu energie: "Opinia publică s-a întors împotriva lui Carol. Barbu a confirmat că Marghiloman este ostil, se hotărâse să ceară Regelui să-și declare fiul scos din toate drepturile fără să i se dea ocazia de a-și repara greșeala. Nu mai e nevoie să spun că vestea m-a pus pe foc și m-am ridicat furtunos declarând că Marghiloman și-a vândut sufletul germanilor."[9]

La insistențele trimișilor lui Ferdinand, prințul Carol se întoarce la Iași. Este așteptat la graniță de Regina Maria cu care are discuții încordate pline de reproșuri, lacrimi și promisiuni, Va fi trimis la mânăstirea Secu-Horaița, în Carpații Orientali, lângă Bicaz. În 8 ianuarie 1919 căsătoria este anulată. Însă Carol îi scrie în continuare scrisori de dragoste lui Zizi și amenință cu evadarea și cu sinuciderea. Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea așteaptă un copil. La 1 august 1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele copilului a fost Mircea Lambrino, și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a României.[10]

Regele Ferdinand și regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii, la 20 februarie prințul Carol, în soțit de aghiotantul său Nicolae Condiescu, pleacă din portul Constanța pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Paris. La sfârșitul călătoriei Carol o întâlnește pe Elena a Greciei la Lucerna. Se pare că este dragoste la prima vedere și principele o uită pe Zizi Lambrino.

"Înapoiat în țară, vindecat, l' Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o canapea."[11]

Căsătoria cu principesa ElenaModificare

Carol se mai căsătorește încă o dată la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu principesa Elena a Greciei și Danemarcei, iar după două luni amândoi s-au întors în România și în cele din urmă s-au stabilit la București. În perioada logodnei, Carol expediază scrisori către Zizi Lambrino în care îi confirmă faptul că a trecut mai departe "Întorc o pagină nouă în cartea vieții mele" și "N-am cedat fără să lupt. Am rezistat până în ultima clipă și numai când m-am văzut singur m-am declarat învins." [12] Tot așa expediază și șarmantei actrițe Mirella Marcovici, ultima sa iubită pasageră, care părea să triumfe pe ecranele pariziene de atunci; o scrisoare prin care o înștiințează despre logodna cu principesa Elena. Aceasta pare surprinsă și, revoltată, îl acuză pe principe că se căsătorește "din plictiseală".[13] În cadrul acestei căsătorii s-a născut, pe 25 octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura lui Carol, atunci principe moștenitor, cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu. Principele o întâlnea în timpul absențelor principesei Elena din țară.

Criza dinastică (1925-1930)Modificare

Astfel, principele moștenitor a cauzat un alt scandal în 1925. A aruncat țara într-o criză dinastică, când a renunțat la succesiunea la tron, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, și apoi o alta de la Milano. A profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la înmormântarea Reginei Alexandra, mătușa Reginei Maria și soția Regelui Eduard al VII-lea, în Marea Britanie, de unde nu se mai întoarce și pleacă la Paris împreună cu Elena Lupescu. După câteva săptămâni Carol se află în Veneția, și trimite la data de 5 decembrie o scrisoare de abdicare. Nefiind prima dată când acesta invocă o asemenea cerere, inițial întâmplându-se cu Zizi Lambrino în plin război. Însă în cazul Elena Lupescu lucrurile stau altfel. Carol este de departe de a dori să se întoarcă la București, afirmă că vrea trăiască departe de țară, ca un simplu civil. Reacția lui după discuțiile cu emisarii este să trimită o a doua scrisoare, de data asta de la Milano.[14]

Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai întorc fără autorizația Suveranului. Milano 28 decembrie 1925[15]

 
Principesa Elena și principele moștenitor Carol

Întrucât principele a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand, fiind bolnav, a conștientizat că era momentul să ia o hotărâre. A convocat la sfârșitul anului 1925, la Sinaia Consiliul de Coroană pentru a cere decăderea din drepturile de moștenitor a prințului și declararea lui Mihai, fiul lui Carol și nepotul lui Ferdinand, ca viitor Rege al României, iar până la majoratul acestuia să existe o Regență formată din trei persoane.

Cei care au fost pentru dezmoștenirea lui Carol au fost: Brătianu, Știbey, Averescu. Iar Iorga și Argetoianu au fost pentru continuarea negocierilor cu Carol, Maniu și Mihalache cer moderație. Consiliul de Coroană accepta dorința Regelui Ferdinand, care renunță la sentimentele sale paterne față de Carol, spre binele tării și aprobă renunțarea la tron a propriului fiu. Dezamăgirea resimțită de Rege a fost puternică și îi va accelera evoluția bolii.

Prințul Carol, sub numele de Carol Caraiman, a trăit o vreme în Italia, apoi în Anglia. Cel mai mult îi plăcea să viziteze Parisul împreună cu amanta sa.

Regina Maria va scrie în jurnal:

"Ei, doamne! Cum pot relata în cuvinte simple?Sitta (apelativul principesei Elena) a venit la mine și...Carol a repetat prima lui dezertare. Carol nu se mai întoarce! Cu sânge rece și fără sentimente, el scrie mamei lui și soției sale că abandonează totul, că este neînțeles, judecat greșit, desconsiderat și, ca atare, s-a hotărât să renunțe la tot și să dispară.

Sitta și cu mine am fost îngrozitor de neliniștite în ultimul timp. Noi știam că este în mâinile unei femei rele, pe care noi toți o cunoșteam. Marea noastră neliniște nu era împărtășită de nimeni. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că el putea acționa atât de abominabil - nu era de crezut, dar la înapoierea mea în această toamnă, eu l-am găsit pe Carol un om schimbat, un om bolnav, un om obsedat. N-am scris niciodată ce s-a întâmplat. El și-a distrus căminul - asta s-a întâmplat, nimicind totul pentru o mică evreică cu părul roșu cu o reputație groaznică.

Am stat, Sitta și cu mine, și am privit grozăvia în față. (...) Noi l-am chemat pe Majestatea sa. Toți trei am stat ca și cum am fi fost loviți de trăsnet. (...) Dar Sitta, copilul, noi, părinții lui țara sa, armata în care a servit! Rușine! Rușine! Rușine!" Luni 21 decembrie 1925, Cotroceni [16]

Deși principesa Elena a încercat în nenumărate ocazii să îndrepte lucrurile și să se întâlnească cu el, Carol a rămas în continuare rece și neclintit în hotărârea sa.

Regina Maria a încercat același lucru în octombrie 1926, când s-a oprit la Paris în drumul ei spre Statele Unite ale Americii însă lucrurile rămân la fel. [17]

Totul în cursul aceluiași an Carol s-a întâlnit cu Regele Ferdinand în august, pentru ultima dată, la Paris. O întâlnire emoționantă, în urmă căreia de data asta Ferdinand era cel care nu-i putea promite nimic cu referire la intențiile acestuia de a se mai întoarce în țară.[18]

Următorul an este dominat de moartea Regelui Ferdinand la data de 18 iulie 1927, la Pelișor, lăsând în urmă o țară divizată între simpatizanții și opozanții lui Carol. Argetoianu menționa imediat după moartea regelui "Principesa Elena și micul Rege au sosit la Cotroceni. I-am ieșit întru întâmpinare cu Brătianu, era sărmana femeie foarte emoționată, se întreba ce soartă îl așteaptă pe copilul ei chemat a se urca pe tron atât de tânăr și având peste hotare un tată pe care deocamdată țara nu-l dorea...." [19] Lui Carol i s-a refuzat autorizația de a reveni în țară pentru înmormântarea tatălui său.

Regența se formează din Principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație. La patru luni distanță moare și Ion I.C Brătianu, marcând începutul încercărilor lui Carol de a se întoarce. Atâta vreme cât Regele și Brătianu erau în viață, iar partidul liberal continua să domine politica românească, Carol nu avea nicio șansă să revină pe tron. Formula Regenței fiind nesigură îi ofereau lui Carol șansele potrivite. Carol nu ducea lipsă nici de simpatizanți, cum ar fi persoane în zona armatei, partidul țărănesc, intelectuali ca Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu, chiar și fratele său, principele Nicolae care dezgusta politica și care opta mai mult pentru viața particulară.

Divorțul de principesa ElenaModificare

În anul 1928 Carol dorește cu orice preț divorțul de principesa-mamă Elena, însă aceasta refuză. În urma acestui refuz, Carol începe să orchestreze un șantaj prin care principesa să dorească de fapt divorțul, un fel de antagonizare a ei și spălare a păcatelor lui, publicul trebuia să creadă că el a fost părăsit și alungat, deși presa străină îl prezenta mereu alături de amantă. Astfel principesa a cedat presiunilor lui și întregului său joc de manipulare stil du-te-vino.Ținta lui fiind de fapt ușoara ei înlăturare din țară când el avea să se reîntoarcă.

Tot așa a pretins că a fost alungat de pe tron, nu că ar fi renunțat la tron, și că ar fi fost victima unei cabale organizate de mama sa, Regina Maria, Ion I.C Brătianu și Barbu Stirbey. Care este o minciună menită să acopere aventura sa cu Elena Lupescu.

Rege al României (1930–1940)Modificare

Restaurarea regelui Carol al II-lea pe tron (1930)Modificare

Partizanii reîntoarcerii lui Carol pe tron așteptau momentul oportun. Iar acesta a răsărit la începutul verii anului 1930. Carol fără niciun plan clar, pleacă spre România de la Paris, se oprește la München de unde ia avionul, aterizează la Cluj de unde ia alt avion, iar mai apoi ajunge la Băneasa pe 6 iunie. Într-o mașină Carol sosește la Palatul Cotroceni unde este întâmpinat de Principele Nicolae.

Regina Maria relatează în jurnalul său din tren, aflându-se într-o călătorie:

"O veste incredibilă mi-a fost transmisă la Viena. O telegramă de la Nicky (apelativul Principelui Nicolae) și câteva cuvinte: "Carol se întoarce la noi, formidabil entuziasm, totul bine,cu dragoste, Nicky!" Deci asta este ceea ce plănuiau ei! Pe la spatele meu și al lui Barbu, de care se temeau, cei doi frați ajutați de armată au plănuit asta. Nici nu știu cum să mă simt! Care ar putea fi consecințele acestui act? "Formidabil entuziasm"- firește, poporul și armata care l-au dorit înapoi, dar care o să fie reacția Partidului Liberal? Și ce o să spună Sitta? Ce o să facă ea?..."[20]

Vestea că s-a întors a bulversat mediile politice. La Cotroceni se fac negocieri toată noaptea dintre 6-7 iunie, între Iuliu Maniu, prim-ministru în aceea perioadă, și Carol. Maniu îi amintește condițiile venirii sale, care nu includeau pe de altă parte reîntoarcerea sa pe tron. El trebuia să fie membru al Regenței și mai ales să găsească o reconciliere cu principesa-mamă Elena, și de asemenea să nu o aducă în țară pe Elena Lupescu. Carol acceptă. Însă următoarea zi cere să fie încoronat, dovedind adevăratele sale intenții. Regența și Iuliu Maniu nu sunt de acord, declară că au jurat credință regelui Mihai.

Carol susținut de armată face propriul lui joc. Iar printre politicieni ca și în Regență, e dezbinare. Țărăniștii cred că vor avea un sprijin politic de la rege și că îi vor înlocui pe liberali din grațiile Curții Regale. Carol a promis, a dat asigurări, s-a angajat. Liberalii ajung să se scindeze din cauza opiniilor contradictorii dintre membri. Iuliu Maniu își dă demisia. Gheorghe Mironescu devine prim-ministru și anulează decizia din 4 ianuarie 1926 și a punctelor 6 și 7 din statutul Casei Regale, prin care Carol își pierduse drepturile la tron. Regența se auto-dizolvă.

Astfel Carol își detronează propriul fiu și devine rege pe 8 iunie 1930.

Regele Mihai își va aminti momentul reîntâlnirii cu tatăl său:

"Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la Rege. A venit deci el în calea noastră. Îmi amintesc, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.Se aflau acolo unchiul meu- prințul regent Nicolae, mătușa mea-principesa Elisabeta, și mama mea, adunați cu toți în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitație extremă. Deși stătea cu spatele la mine, știam că plânge. Iar acolo așezat calare pe un scaun, se afla bărbatul pe care nu-l cunoșteam. Înalt, arătos, cu o mustață scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare și m-a luat în brațe, eu întorceam capul spre mama, care plângea pe tăcute. Știam ce reprezenta tatăl meu pentru ea și acestă scena îmi era teribil de neplăcută. Nu-mi era frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simțeam niciun fel de bucurie.Nu știam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din istorie." [21]

Câteva zile mai târziu, fosta soție primește o vizită de la Principele Nicolae, jucând rolul de intermediar, pentru a o ruga să scrie o scrisoare oficială lui Carol, prin care să-i ceară să nu anuleze divorțul. Carol se opunea anulării divorțului mult mai înverșunat decât se opusese ea, dar cererea continuă a poporului de împăcare îl pusese într-o situație penibilă. I se cerea practic Elenei să se incrimineze pentru a acoperii greșelile lui Carol. Principesei îi vine ideea să anuleze conținutul scrisori printr-o formulare care ar dovedi că nu fusese scrisă din proprie inițiativă, spre marea furie a lui Carol, care așa nu se mai putea folosi de scrisoare. [22]

Se spune totuși că la început Carol și fosta sa soție au fost văzuți împreună cu diferite ocazii. Ba mai mult, Carol venea des la dejun la principesă, în Casa de la Șosea, și părea dispus să vorbească deschis despre trecutul lor comun, despre erorile și momentele care ar fi putut fi evitate sau aplanate. În iulie se mai joacă un ultim act al dramei lor. Carol pleacă la Sinaia, unde locuiește la Foișor. Elena și Mihai locuiau la Peleș, însă Carol îi poftea zilnic la ceai. Tot ce a stricat o probabilă împăcare între cei doi a fost apariția mai târzie a amantei lui în țară.

De la începutul domniei sale, Carol al II-lea și-a luat foarte în serios rolul de șef al Casei Regale. A anihilat-o din punct de vedere politic pe Regina Maria, l-a înlăturat de la curte pe Barbu Ștribey și a încercat toate metodele de expediere a fostei soții, Elena, peste granițe. I-a interzis în mod special mamei sale să desfășoare vreo activitate politică, și i-a impus să se stabilească la celelalte castele din țară (Castelul Bran și Castelul Balcic). Interesul lui fiind să o țină la distanță de viața publică de la București, trimițând-o practic într-un exil. Știrbey, diplomat și abil, evită însă orice situație neplăcută și pleacă în străinătate, stabilindu-se în Elveția.

Societatea românească și-a pus mari speranțe în Carol. Se spera că odată ce regele se întorsese, lucrurile se vor îndrepta. Economia românească era în plină criză. Lumea aștepta să se termine confuzia de la vârf, unde Regența era de departe de a stăpâni situația. Însă el și-a încălcat rând pe rând angajamentele pe care le avea.

De exemplu, Elena Lupescu sosește pe neașteptate în august 1930, deși Carol promisese că acest lucru nu se va întâmpla. Amanta regală se întoarce după ce urmărise de la Paris evenimentele din țară, temându-se că într-un moment de slăbiciune Carol s-ar fi putut întoarce la principesă. Într-o scrisoare Lupeasca îi reproșa:

"După ziare înnebunesc. Matin de azi spune că la dineul dat la Cotroceni și la care trebuia să vină și of (principesa-mamă Elena) pentru a celebra reunirea voastră, a avut loc. Maică, Maică, Maică, Maică văd că divorțul religios a fost anulat, ce să mai pricep?(...) Atât Mama, cât și celelalte au pus mâna pe tine și te joacă după cum cântă."

Carol a ascuns-o câteva luni la Sinaia, dar secretul va fi dezvăluit în noiembrie când a adus-o la Palatul Regal din București. Iuliu Maniu află și demisionează din nou. Astfel, Carol își pierde credibilitatea în fața singurului partid care avea încredere în el. De atunci Partidul Național Țărănesc a fost principalul său critic. Practic Carol i-a manipulat și pe adversarii, și pe susținătorii lui. Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile cerute de poziția unui rege. Va domni zece ani, până în septembrie 1940. Au fost zece ani de succese economice, de prosperitate, însă și eșecuri. S-a vorbit mult despre corupția regimului său și a sa proprie. S-a speculat mult pe marginea poveștii cu Elena Lupescu.

După multe umiliri publice, restricții și retragerea tuturor titlurilor, principesa-mamă Elena părăsește țara la data de 2 noiembrie 1932.

Regimul carlist și camarila regalăModificare

Carol,fire autoritara, nu se bazează pe partide cum procedaseră Carol I și Ferdinand. Dorea ca miniștri să asculte de el, nu de șefii de partid. Carol se vede superior partidelor, de aceea a dus o politică de slăbire a puterii partidelor în care nu avea încredere. A încurajat disidențele și sciziunile, s-a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să-i fie acceptate soluțiile. Și-a impus favoriții ca miniștri. A cerut tuturor subordonare față de voința sa.

 
Carol al II-lea și Elena Lupescu la Paris (1936)

Regele urmărea ceea ce își propusese: un regim carlist. Impunând un guvern deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau fideli.

În anul 1932, Nicolae Iorga demisionează, îl urmează alte trei guverne de durată scurtă, conduse de Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Ultimul se retrage în anul 1933. Aceleași cauze, aceleași efecte: amestecul regelui. Circumstanțele: criza economică și ascensiunea extremei drepte. Clasa politică este acuzată de corupție și neputință în a rezolva problemele economice și sociale grave de la începutul anilor '30.

În jurul lui Carol se formează un grup de favoriți numiți "camarila regală" în centrul căruia se afla nimeni alta decât Elena Lupescu. Din camarilă făceau parte: Nicolae Malaxa, Max Auschnitt-industriași, Aristide Blank- bancher, Mihail Manoilescu, Richard Franasovici- politicieni, Gabriel Marinesu- prefectul poliției, Puiu Dumitrescu- secretar particular și mulți alți.

Camarila juca un rol important din ce în ce mai semnificativ în viața politică și economică. O mână de profitori formează o Curte neoficială, unde se distribuie favoruri și se țes intrigi.

Criticile adresate regelui Carol țin mai ales de viața sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost își găseau explicația în fluența malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputația lui a avut mult de suferit.

Combaterea Gărzii de FierModificare

Odată cu ascensiunea lui Hitler în Germania, grupurile de extremă-dreapta din România devin mai active. Ele apăruseră la începutul anilor '20 în mediile studențești. Se distinge cel mai mult Garda de Fier prin violențele politice pe care le declanșează, dar și prin influența ei crescândă. Ideile antiparlamentare, antisemite, naționaliste caracterizează întru-totul acest grup. Atentatele, amenințările, agitația și violențele devin un fapt cotidian din anul 1933.

Regele caută pe cineva capabil și hotărât în a combate Garda de Fier. Îl invită pe I.Gh. Duca, liberal, să formeze un guvern. Îi evitase sistematic pe liberali pentru multă vreme, dar în acel moment nu vedea altă soluție decât apelul la cel bun partid al vremii. Acesta organizează alegeri și printr-un decret dizolvă Garda de Fier, chiar în timpul campaniei electorale. Liberali câștigă și Duca este numit prim-ministru. Încercarea de oprimare a Gărzii de Fier le-a adus legionarilor ipostaza de victime ale regimului și multe simpatii într-o oarecare măsură. Atacul începea cu tema amantei regale de origine evreiască, Elena Lupescu, continuă cu acuzația de corupție adusă camarilei și se termină cu tronul și viața regelui. Însă la 30 decembrie 1933, I Gh. Duca va fi asasinat în gara din Sinaia de trei legionari care alcătuiau o "echipă a morții''. Atunci opinia populației se schimbă. Garda de Fier nu ezitase să ucidă șeful guvernului. Oricine trebuia să se simtă în pericol, chiar și regele.

În luna aprilie în 1933, fratele mai mic al regelui, Principele Nicolae, adăugă la tensiunea deja existentă în familia regală, se căsătorește în secret cu Ioana Dolletti-Săveanu, la fel cum făcuse Carol în 1918 cu Zizi Lambrimo. Acesta acționează ferm și îl obligă pe Nicolae să divorțeze, el refuză și este nevoit să plece în Occident. În anul 1935 se împacă, dar ajung repede la conflict din cauza simpatiilor și sprijinul acordat de principele Nicolae legionarilor. Cum regele era în război declarat cu legionarii, reacția sa nu a întârziat. Carol îl șterge pe principe din registrele Casei Regale Hohenzollern-Sigmaringen pe bază de trădare în 1937.

În România nu există practic comuniști. Dar la extrema-dreaptă lucrurile devin tot mai amenințătoare. Susținuți de Berlin legionari câștigă teren. Carol a încercat la un moment dat să-i aducă sub controlul său, dar fără succes.

În timpul unei vizite de a lui Carol în occident, în anul 1938, legionari s-au dedat unor noi acte de violențe. Regele i-a ordonat telefonic lui Armand Călinescu, prim-ministru în aceea perioadă, să fie uciși lideri legionari. Când a auzit ce i s-a cerut acesta a spus: "Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte." [23] De la închisoarea din Râmnicu-Sărat au fost ridicați 14 deținuți în frunte cu Zelea Codreanu, împreună cu asasinii lui I.Gh. Duca și cei ai lui Mihai Stelescu, ucis în 1936 de o altă echipă a morții. Toți au fost uciși în Tincăbești sub pretextul unei tentative de evadare.

Armand Călinescu va fi asasinat și el la data de 21 septembrie 1939 în mijlocul Bucureștiului de către un grup condus de Horia Sima, refugiat la Berlin. Odată cu aceasta generalul Gheorghe Argeșeanu a primit ordinul de a pedepsi pe cei responsabili. Astfel liderii legionarilor din fiecare județ, au fost arestați și executați apoi expuși în piața publică împreună cu "echipa morții". Nu a existat niciun proces. Cadavrele au fost lăsate pentru a fi văzute de populația Bucureștiului pentru câteva zile lungi.

Europa, și împreună cu ea România, intră în zodia Satanei, cum avea s-o denumească regele Carol al II-lea. Temerile lui se legă în special de jocurile politice europene, care pun în pericol țara. El rămâne loial Franței și Angliei și nu era deloc de acord cu ce se întâmpla în Germania. În jurnalul său va scrie: "Totul se joacă între Germania, Rusia și Societatea Națiunilor.


Vizita regelui Carol al II-lea la Bălți (2 iunie 1935)


În imagini regele Carol al II-lea, principele Mihai, premierul Tătărăscu, episcopul Visarion Puiu și alți demnitari, cu ocazia sfințirii catedralei Sfinții Constantin și Elena de la Bălți


Dictatura regală (1938-1940)Modificare

Succesul electoral al extremei drepte din decembrie 1937 îl îngrijorase pe rege. Era momentu să pună piciorul în prag și să treacă la ofensivă.

Profitând de slăbiciunea guvernului Goga, Carol trece la o acțiune care a lichidat total regimul democratic. În noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol a înlocuit guvernul Goga cu un guvern consultativ condus de Patriarhul Miron Cristea. Această măsură era o gravă încălcare a regimului democratic, pe care regele a motivat-o prin încercarea de a restabili ordinea publică. A fost o lovitură de stat. Pe 20 februarie Carol a abolit Constituția de la 1923, înlocuind-o cu alta (Constituția de la 1938) care îi dădea mari puteri regelui. Iar din 30 martie 1938 a dat decretul de dizolvare a partidelor politice care a lichidat total regimul parlamentar. La scurt timp a creat un partid al său numit Frontul Renașterii Naționale (F.R.N). Cu toate acestea partidele tradiționale au continuat să funcționeze, dar în afara regimului parlamentar. F.R.N nu a reușit să se impună în viața politică românească, ne având nici ideologie și nici un program clar de guvernare.

 
Regele Carol al II-lea în 1938

Fondatorii respectivului partid unic au fost Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Angelescu, M. Cancicov, Mitiță Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C.C. Giurescu (dintre liberali), Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-Karpen, D.V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști), C. Garoflid, I. Gigurtu, I. Bujoiu (industriași), generali: N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu, oameni de cultură: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian Blaga. Consilierii regali: Miron Cristea (patriarhul), mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G. Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint. Nu au aderat: Iuliu Maniu, Madgearu, M. Popovici, Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.”[24]

Astfel, regele Carol instaurează dictatura sa personală pentru a ieși din situația internă complicată și pentru a da o replică amenințărilor externe tot mai puternice. Ține să guverneze, nu doar să domnească. Dar acum regele este izolat politic. Acest lucru se va vedea în perioada următoare care îl găsește slab pregătit în fața unor primejdii imense pentru el și pentru țară. În plus la est, Stalin pândește. Regele Carol încercă să salveze ce nu se poate de fapt salva. România este prinsă într-un angrenaj fatal.

Decide să facă o vizită oficială în Marea Britanie și Franța pentru a cere sprijin. Britanici se arată rezervați. La Paris același rezultat. Practic regele nu a obținut nimic nici la Londra, nici la Paris. Până la urmă își calcă pe inimă și merge în Germania pe data de 24 noiembrie 1938 în Alpii bavarezi pentru a-l întâlni pe Hitler, chiar dacă îl detesta. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate de Bulgaria, Ungaria și URSS. În schimb, Hitler îi ține un discurs despre forța militară care este Germania și căreia nimănui nu i se poate opune. Carol înțelege amenințarea. Se întoarce la București fără să fi obținut nimic din tot acest turneu al țărilor europene.

La 14 martie 1939, Cehoslovacia cade victimă tacurilor germane, reprezentând o lovitură puternică chiar și pentru România. Cehoslovacia era una dintre aliatele României în Mica Înțelegere. Sistemul de alianțe de după Primul Război Mondial, practic s-a prăbușit. Granițele țării nu mai erau sigure.

Spre sfârșitul lunii martie se semnează un acord comercial cu Germania, astfel din punct de vedere economic România intră în zona de interese germane.

În august 1939, Germania și URSS au încheiat așa numitul pact de neagresiune sovieto-german, Ribbentrop-Molotov, prin care cele două state își împart de comun acord între ele Europa de est. În acest context URSS își manifestă interesul pentru Basarabia.

La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al Doilea Război Mondial începuse.

La 6 septembrie România se declară neutră, deși guvernul este de acord să primească refugiați polonezi. Mai mulți politicieni cereau reorientarea politici externe către Germania, care triumfa peste tot.

În 1940 Franța a fost învinsă, a fost un șoc pentru populația română. În acest context România este complet izolată și își așteaptă sfârșitul.

Pierderi teritoriale (1940)Modificare

La data de 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol, la București convoacă urgent Consiliul de Coroană, poziția sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată la graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri din cei 27 ai Consiliului. O a doua întâlnire în aceleași zi, seara, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Restul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului, mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel România ar fi putu rezista unei ofensive a Armatei Roșii doar două săptămâni. Carol se înclină.

Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute. Vorbim despre 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar nordul Bucovinei 5.396 km și jumătate de milion de locuitori. Carol va nota în jurnal: "Mi-e rușine de mine însumi." Este o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă.

Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit apoi de istorici Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită sa cedeze nord-vestul Transilvaniei un teritoriu de 42.000 de km pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Iar Bulgaria a cerut Cadrilaterul, aflat la sudul Dobrogei, cedat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și 100.000 de km pătrați din suprafață.

Lumea devine revoltată. Popularitatea lui Carol s-a prăbușit. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică. El devine țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas singurul în acest vârtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o în zece ani de oprimare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui.

Abdicarea regelui Carol al II-leaModificare

Prezența mulțimii în Piața Palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Toate liniile de comunicare sunt ocupate de legionari.

Carol îl cheamă pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern. Aceștia aveau relații proaste încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al Statului Major al Armatei, în semn de protest față de regimului corupt al lui Carol de atunci. Antonescu era dorit de armată, dar și de liderii partidelor istorice. Legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau înțeleși deja cu generalul. Antonescu avea reputația de om capabil și greu de corupt. Astfel, a acceptat în septembrie oferta de a forma guvernul, însă cu condiția de a primi puteri depline. Regele, următoarea zi, semnează un decret prin care îi da generalului puteri excepționale.

La 5 septembrie 1940, în urma eșecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele refuzau vehement altă soluție decât abdicarea, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore. Carol se vede complet izolat, mulți din apropiați lui sunt favorabili abdicării de asemenea. La 6 dimineața, pe 6 septembrie semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol plănuiește gândul secret că odată se va reîntoarce pe tron.

Mulțimea de oameni, neîncrezătoare de anunțul abdicării, rămâne în Piața Palatului în așteptare. Generalul îi cere lui Carol al II-lea să părăsească țara și îi oferă protecție

Carol, însoțit de Elena Lupescu, de Mareșalul Curții Ernest Urdăreanu și câțiva apropiați, părăsesc Bucureștiul. În gara din Timișoara un comando de legionari trage asupra trenului. Soldații care asigurau paza trenului ripostează cu foc. Carol și Elena vor trece granița pe pardoseala vagonului.

ExilModificare

 
Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona unde a fost depus sicriul lui Carol al II-lea între 1953-2003

Carol a rămas în exil, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică.

Călătoria lui de după 6 septembrie arată așa: Au o mică oprire în Iugoslavia, de acolo vagoanele lor sunt atașate la trenul Orient Express și trec în Italia, apoi Franța și se opresc câteva luni în Spania, după aceea Portugalia. În două luni pleacă spre Cuba, de unde dorea apoi să se stabilească în SUA, dar a fost refuzat de autoritățile americane și astfel ultima sa oprire este Mexic.

Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. În 1944 se mută din Mexic în Brazilia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro pe 3 iulie 1947.

Va încerca să revină în Europa, specific Franța, dar îi este refuzată viza și optează în schimb pentru Portugalia. Acolo își cumpără o casă numită Vila de Sol la Estoril. Își va petrece timpul participând la micile evenimente mondene locale, va călători și își va mări colecția de timbre. De acum este rar vizitat și cu timpul devine uitat.

Moare la 4 aprilie 1953, pe 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme, la Paris, se stinsese din viață prima lui soție, Zizi Lambrino. Carol a fost depus lângă Panteonul regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente din Lisabona. Mai târziu, lângă el, a fost depus și sicriul Elenei Lupescu.

DecorațiiModificare

PosteritateModificare

 
Noua catedrală arhiepiscopală şi regală din Curtea de Argeş

În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș (într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii), în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României.[26] Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino.[26] Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.[26]

Osemintele lui Carol al II-lea, care au fost scoase vineri 8 martie 2019 din cripta aflată în paraclisul din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, au fost depuse sâmbătă 9 martie 2019 într-o criptă amenajată în necropola noii Catedrale arhiepiscopale și regale de la Curtea de Argeș, acolo unde se odihnesc Regele Mihai și Regina Ana.[27]

Arbore genealogicModificare

TitluriModificare

  • 15 octombrie 1893 - 10 octombrie 1914: „Alteța Sa Regală” Principele Carol al României, Principe de Hohenzollern
  • 10 octombrie 1914 - 4 ianuarie 1926: „Alteța Sa Regală” Carol, Principele moștenitor al României
  • 4 ianuarie 1926 - 8 iunie 1930: „Domnul” Carol Caraiman
  • 8 iunie 1930 - 6 septembrie 1940: „Maiestatea Sa” Regele Carol al II-lea al României
  • 6 septembrie 1940 - 4 aprilie 1953: „Alteța Sa Regală” Principele Carol de Hohenzollern

NoteModificare

  1. ^ Regina României, Maria (). Jurnal de război(1916-1917). Humanitas. p. 92. 
  2. ^ Regina României, Maria (). Povestea vieții mele vol. II. Moldova. p. 289-290. 
  3. ^ Regina României, Maria (). Jurnal de Război (1916-1917). Humanitas. p. 174. 
  4. ^ Regina României, Maria (). Jurnal de Război (1916-1917). Humanitas. p. 400. 
  5. ^ Tănase, Stelian (). Dinastia. RAO. p. 94. 
  6. ^ Tănase, Stelian (). Dinastia. RAO. p. 95. 
  7. ^ Mandache, Diana (). Viva, Regia Maria. Corint. 
  8. ^ Argetoianu, Constantin (). Memorii. Machiavelli. p. 142. 
  9. ^ Regina României, Maria. Jurnal de război (1918). Humanitas. 
  10. ^ Tănase, Stelian (). Dinastia. RAO. p. 96. 
  11. ^ Argetoianu, Constantin (). Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Vol. VI (1919-1922). Machiavelli. p. 200. 
  12. ^ Marcou, Lilly (). Carol al II-lea al României. Regele trădat. Corint. p. 90. 
  13. ^ Marcou, Lilly (). Carol al II-lea al României. Regele trădat. Corint. p. 155. 
  14. ^ Tănase, Stelian (). Dinastia. RAO. p. 112. 
  15. ^ Paul, D.Quinlan, (). Regele Playboy- Carol al II-lea al României. Humanitas. p. p.108. 
  16. ^ Regina Maria. „Însemnări zilnice vol. VII”. 
  17. ^ Paul, D. Quinlan (). Regele playboy. Carol al II lea al României. Humanitas. p. paginile 119-120. 
  18. ^ Lilly, Marcou (). Carol al II-lea al României. Regele trădat. Corint. p. pagina 193. 
  19. ^ I.Gh Duca. „Amintiri politice, Volumul III, anul 1982”. 
  20. ^ Regina Maria. „Arhivele Naționale ale României, Fond Casa Regală. Memorii. Dosar nr. III 175 fila 169”. 
  21. ^ Ecaterina, Stamatin (). M.S Regele Mihai al României, O domnie întreruptă. (Versiunea în limba romănă). Libra. p. pagina 43. 
  22. ^ Arthur, Gould Lee (). Regina-mamă Elena a României. humanitas. p. 145. 
  23. ^ Stelian, Tănase (). Dinastia. RAO. p. 156-157. 
  24. ^ Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014), 50-54.
  25. ^ Ministerul de Răsboiu, Anuarul ofițerilor și drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit ordinul „Mihai Viteazul”, Atelierele grafice „Socec & Co”, București, 1930
  26. ^ a b c „Carol al II-lea, înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș”, Curierul Național, , accesat în  
  27. ^ Carol al II-lea, reînhumat în noua Catedrală Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș

BibliografieModificare

  • Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ediție revăzută și adăugită. Editura Corint, București, 2007. ISBN 978-973-135-031-8
  • Matthieu Boisdron, La Roumanie des années trente. De l'avènement de Carol II au démembrement du royaume (1930-1940), Éditions Anovi, Franța, 2007
  • Carol al II-lea, Regele României. Însemnări zilnice, 1937-1951. Volumul I, 11 martie 1937-4 septembrie 1938 (Caietele 1-6), ediție îngrijită, note, glosar și indice de Viorica Moisiuc, Nicolae Rauș, cuvânt înainte de Ioan Scurtu. Editura Scripta, București, 1995; ISBN 973-9161-38-3
  • Carol al II-lea, Regele României. Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul II, 13 martie-15 decembrie 1939 (Caietele 8-10), ediție îngrijită, note, glosar și indice de Nicolae Rauș, studiu introductiv de Ioan Scurtu. Editura Scripta, București, 1997; ISBN 973-9161-56-1
  • Gabriel Constantinescu, Șah la rege, declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, 2007
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, 1997
  • Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită de Doina Alexandru, București, Editura Vremea, 2014, ISBN 978-973-645-647-3
  • Neagu Cosma, Culisele palatului regal, Editura Globus, 1998
  • Paul D. Quinlan, The playboy king: Carol II of Romania. Greenwood Press, 1995
  • Paul D. Quinlan, Regele playboy: Carol al II-lea de România, traducere în limba română de Mona Antohi, Editura Humanitas, 2001
  • Cristian Sandache, Viața publică și intimă a lui Carol al-II-lea. Editura Paideia, 1998
  • Cristian Sandache, Europa dictaturilor și originile războiului româno-sovietic. Editura Militară, București, 2007
  • Ion Scurtu, Monarhia în Romania 1866-1947. Editura Danubius, 1991
  • Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România. Volumul II, Eșecul democrației române. Editura Rao, 2001
  • Andrei Pippidi, România regilor, Editura Litera, București, 1994

Lectură suplimentarăModificare

  • Sorin Cristescu, Carol al II-lea - Scrisori către părinți, Editura Tritonic, București, 2015. ISBN 978-606-749-049-7

Legături externeModificare

Imagini

Vezi șiModificare