Deschide meniul principal
1916
1916 - F. Aderca.jpg
Coperta ediției princeps a romanului 1916
Informații generale
AutorF. Aderca
SubiectParticiparea României la Primul Război Mondial
Genroman
Ediția originală
Titlu original
1916
Limbaromână
EditurăEditura „Socec & Co” S.A. din București
Țara primei apariții Regatul României
Data primei apariții1936
Format originalTipăritură
Număr de pagini364

1916 este un roman scris de Felix Aderca și publicat pentru prima oară în 1936 de către Editura „Socec & Co” S.A. din București.[1] Autorul realizează o frescă amplă a societății românești din perioada Primului Război Mondial și din perioada interbelică.[2]

Romanul prezintă drama sufletească a moșierului mehedințean Costache Ursu, erou al Primului Război Mondial, care este obsedat de trădarea propriului fiu, Titel, pe care nu o poate înțelege.[3][4] Evenimentele postbelice influențează puternic conștiința protagonistului.[1] Urmărit permanent de năluca fiului său, Costache Ursu încearcă să șteargă orice amintire a existenței lui Titel, se căsătorește cu fosta logodnică a acestuia și apoi, dezorientat, ajunge un susținător al forțelor politice naționaliste.[3][5] Deruta sufletească evoluează către demență, iar personajul se sinucide în cele din urmă în urma unei crize de nebunie.[1]

Apariția romanului a fost salutată în presa literară a epocii, fiind apreciată capacitatea de creație obiectivă a autorului în evocarea unor evenimente politico-istorice recente și în descrierea unei drame individuale.[6][7] Romanul lui Aderca a fost comparat, prin modul convingător de urmărire a evoluției unei obsesii, cu proza psihologică cu accente naturaliste a lui I.L. Caragiale și Gib Mihăescu.[7] Cei mai reputați critici literari au considerat însă că 1916 are o structură dezechilibrată, fiind format din două părți inegale valoric: o evocare admirabilă a războiului și o prezentare tendențioasă a ascensiunii politice a organizațiilor naționaliste, pe fundalul cărora se desfășoară patetica dramă individuală a ofițerului Costache Ursu.[8]

În ciuda tuturor defectelor sale, acest roman rămâne una dintre dintre cele mai valoroase opere literare închinate Primului Război Mondial, dovedind maturitatea artistică a autorului.[9]

Cuprins

RezumatModificare

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
 
Trupe românești de artilerie în munți (1916)

Mobilizat într-un regiment de artilerie din Severin după înfrângerea Armatei Române în Bătălia de la Turtucaia, căpitanul Costache Ursu, moșier din satul mehedințean Broșteni, conduce un detașament care nu mai apucă să participe în Bătălia de la Târgu Jiu din 17 noiembrie 1916, fiind rupt de restul oștirii după căderea frontului românesc.[5][10][11] Detașamentul condus de Ursu rătăcește în cerc prin Oltenia[12] și rezistă eroic atacurilor germane (atitudine catalogată de superiori ca „un eroism inutil, o nebunie sublimă”) spre uimirea și admirația inamicului.[5][10][11] Joncțiunea cu restul diviziei are loc în timpul atacului asupra orașului Turnu Severin, unde căpitanul Ursu este rănit la brațul stâng de un glonț de mitralieră.[10][11] Divizia Cernei, supranumită „divizia martiră”, se retrage greu și în dezordine din capătul vestic al Olteniei până în sudul Moldovei.[8][13][14]

Căpitanul Ursu, considerat erou și decorat apoi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, rămâne invalid după ce brațul său, care se cangrenase în timpul retragerii, este amputat în spitalul militar din Bârlad.[11][14][15] Spre deosebire de tatăl său, care-și făcuse datoria cu eroism, locotenentul Titel Ursu consideră însă că intrarea României în război împotriva Germaniei este o gravă eroare politică și refuză să lupte alături de aliați.[5][11][14] Asupra lui planează acuzația de trădare după ce, în timpul Bătăliei de pe Neajlov, fuseseră descoperite manifeste filogermane în automobilul pe care-l conducea.[5][11] Tânărul refuză să semneze o declarație de nevinovăție și să ceară să fie trimis pe front împotriva nemților, în ciuda rugăminților tatălui său și a intervențiilor făcute de unchiul său, generalul Vasile Ursu, așa că este condamnat la moarte și executat la Iași.[5][11][15]

Nereușind să înțeleagă gestul fiului său, Costache Ursu este urmărit ziua și noaptea de vedenia execuției.[11] Previziunile lui Titel par o vreme să se îndeplinească: destrămarea Imperiului Rus, Revoluția Rusă din 1917, încheierea păcii cu Puterile Centrale și pierderea unei părți a teritoriului național în 1918.[11][15] Căpitanul Ursu trece cu unitatea sa în Basarabia în urmărirea trupelor rusești ce se retrăgeau în dezordine, apoi revine la Iași și se gândește să se sinucidă pe locul unde fusese executat Titel, stăpânit de sentimentul culpabilității.[11][15] Refuză o lungă perioadă să fie demobilizat și intră cu brigada sa de artilerie în Ardeal și apoi, în 1919, ia parte la campania militară împotriva Ungariei, fiind înaintat pe rând până la gradul de colonel.[15] Chipul fiului executat îl urmărește însă ca o nălucă chiar și după ce se întoarce la Broșteni, deși au trecut șase ani de la încleștările dramatice ale războiului, iar tatăl îndurerat încearcă să șteargă orice amintire a existenței lui Titel: îi ucide câinele, îi arde cărțile, scrisorile și obiectele personale, se căsătorește cu Nuni, fosta logodnică a fiului său, și în cele din urmă dă foc conacului pe care-l credea bântuit de fantoma fiului său.[3][11][15]

În acest timp, generalul Vasile Ursu, care intrase în politică și spera să devină ministru de război după venirea la putere a Partidului Poporului condus de generalul Averescu, încearcă zadarnic să-l determine pe Costache să deschidă un proces pentru reabilitarea postumă a fiului executat.[11][15] Costache sosește la București chiar în timpul instalării guvernului Averescu și, dezorientat ideologic, este antrenat într-o mișcare politică naționalistă și antisemită (condusă de „pandurul” Ion Tunsu) pe care ajunge să o sponsorizeze cu banii obținuți din vânzarea moșiei de la Broșteni.[3][5][11][14] Viața imorală pe care o duce (escapadele amoroase cu surorile Vătreanu) și implicarea tot mai intensă în acțiunile huliganice ale grupării studențești îl îndepărtează de propria familie: se rupe de fratele său, pe care-l acuză de trădarea interesului național, și este părăsit de Nuni, care-i născuse un copil.[11][15] Suferă unele dezamăgiri politice în anii următori și, după ce își părăsește foștii camarazi aflați acum în solda unui partid fascist german care avea ca simbol svastica, începe să înțeleagă zădărnicia acțiunilor sale politice și atitudinea fiului său.[11][16] Arestat în urma unei crize de nebunie suferite în timpul vizionării filmului Dezonorata (1931) în care spioana austriacă interpretată de Marlene Dietrich este executată, colonelul Costache Ursu se spânzură în biroul prefectului de poliție.[3][14][15][17][18]

StructurăModificare

Romanul 1916 este împărțit în patru părți, cu un total de 19 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.[1]

  • Dezastrul - cu 4 capitole
  • Foc! Foc! - cu 5 capitole
  • Năluca - cu 5 capitole
  • „Deșteaptă-te, române...” - cu 5 capitole

PersonajeModificare

  • Costache Ursu - moșier de la Broșteni, originar dintr-o veche familie de răzeși mehedințeni ce au cumpărat proprietățile boierilor Caragea.[19] Este încorporat cu gradul de căpitan în Armata Română după intrarea României în Primul Război Mondial și săvârșește acte de vitejie în fruntea unui detașament militar în campania militară din Oltenia.[3][10] Devine invalid de o mână și este decorat, apoi se căsătorește cu fosta logodnică a fiului său.[3][10] Ajuns la București, intră într-un partid naționalist și duce o viață imorală.[3] Urmărit permanent de moartea fiului său, se sinucide într-un acces de nebunie.[3]
  • Titu (Titel) Ursu - fiul moșierului Costache Ursu și al soției lui, Magda (n. Hotonog),[20] ofițer de stat major, fost atașat militar la Berlin, în vârstă de 23 de ani.[10][13] Consideră că intrarea României în război împotriva Germaniei este o gravă eroare politică și sabotează eforturile de război, fiind acuzat de trădare, condamnat la moarte și executat.[3]
  • Vasile Ursu - fratele mai mare al moșierului Costache, ofițer de stat major cu studii la Academia Militară Prusacă de la Potsdam,[10][21] devenit apoi general și comandant al corpului de armată care a pătruns în Transilvania pe la Predeal și apoi a luptat eroic la Oituz.[10][22] Căsătorit cu Alberta Costescu (fiica unui fost ministru al industriei și comerțului),[23] intră în politică după război și devine ministrul apărării și apoi ministru de interne în guvernele generalului Averescu.[24] Este implicat în afaceri de proporții cu samsari străini.[25]
  • Didina (Dida) Sorbier - sora lui Vasile și a lui Costache Ursu, văduva inginerului naval francez Sorbier.[10][21] Tristă și singură, o adoptă pe Nuni.[10][26]
  • Nuni - fiica unei nefericite familii de greci din portul Severin, adoptată de Dida;[27] logodnică lui Titel, femeie tânără și fragilă.[10][28] Se căsătorește după război cu Costache Ursu, pe care-l părăsește mâhnită de viața imorală dusă de acesta.[3][29]
  • Antigona Caragea („Mămuca”) - descendenta boierilor Caragea, crescută la curtea boierească de la Broșteni, văduva unui negustor grec.[30] A vândut moșiile Broșteni și Florești arendașului Petre Ursu și, după ce și-a risipit banii în străinătate, s-a stabilit la Turnu Severin.[19]
  • Mèri Caragea - fiica boieroaicei Antigona, cu un destin de cocotă.[28] Are legături cu mai mulți bărbați. Se căsătorește în străinătate cu industriașul Naum din Ploiești și nu se mai întoarce în țară.[31]
  • Luchi Caragea - fiul boieroaicei Antigona, pictor, mobilizat în război ca locotenent de roșiori în divizia căpitanului Ursu.[32] A fost luat prizonier în timpul luptelor de pe valea Oltului și transportat în lagărele germane. S-a întors acasă cu membrele paralizate (ambele picioare și mâna dreaptă) și trăia dintr-o pensie de invaliditate pe insula Ada Kaleh, unde învăța să picteze cu mâna stângă.[33]
  • Lența și Vivi Vătreanu - două surori, studente la Facultatea de Drept din București, fiicele unui grefier din Călărași.[34] Se implică activ în politică ca membre ale echipei de propagandă ale partidului naționalist „Deșteaptă-te, române” și trăiesc cu colonelul Costache Ursu. Criticul Nicolae Manolescu le considera a fi „două propagandiste nimfomane”.[3]
  • Erna Schuhmazer - bona lui Titel și amanta lui Costache Ursu, originară din satul Frieburg din munții Bavariei.[10][28] Se întoarce în Germania, unde preia conducerea birtului familiei și se căsătorește cu un frizer.[35]
  • Paraschiva - țărancă bulgăroaică de pe malul Dunării, care îl găzduiește pe rănitul Costache Ursu după trecerea Oltului în plină iarnă și cu care căpitanul are o aventură erotică.[10][36] Îi amintește criticului Pompiliu Constantinescu de personajele din „grădinăriile” romanului Femeia cu carnea albă (1927).[28]
  • Viktor Kühne - general german, comandantul armatelor germane de pe valea Jiului.[37] Este unul dintre primii ce remarcă, cu o furie greu stăpânită, eroismul căpitanului Ursu.[10][18]
  • Samuel Rosen - bătrân deputat evreu din Cernăuți, ales în mai multe legislaturi și huiduit și înjurat de fiecare dată când vorbea de la tribuna Parlamentului.[38] El îi oferă în final lui Costache Ursu o pildă de înțelepciune iudaică.[39]
  • Ion Tunsu - tânăr jurist originar din Muscel, doctorand în drept, conducătorul partidului naționalist și antisemit „Deșteaptă-te, române”, autointitulat „pandur”.[40] Organizează manifestații antisemite în numele patriotismului românesc.[25]

Scriere și publicareModificare

Surse de inspirațieModificare

Principala sursă de inspirație a romanului 1916 o constituie experiența personală de combatant a autorului în cursul Primului Război Mondial.[41] Aflat la studii la Paris în 1914, Aderca a fost martor al izbucnirii Primului Război Mondial și, după ce a revenit în România în același an, și-a înregistrat experiența în volumul Sânge închegat. Note de război (1915).[42][43][44]

A lucrat o perioadă ca ziarist, publicând articole de opinie pacifiste și socialiste, în care a condamnat în egală măsură țările Antantei și Puterile Centrale.[42][45] A avut pentru o vreme o orientare germanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele mai progresiste dintre două părți.[46] Mobilizat în armată în 1915, Aderca a colaborat la ziarul filogerman Seara al lui Alexandru Bogdan-Pitești, scriind articole elogioase despre generalul Mackensen și angajându-se în polemici cu privire la război cu Constantin Rădulescu-Motru și Constantin Antoniade.[44] A fost arestat și a riscat să fie deferit Curții Marțiale, dar a scăpat doar cu o pedeapsă disciplinară.[44]

După intrarea României în război în 1916, Aderca a participat la luptele de pe frontul din Oltenia, făcând parte din serviciul de infanterie al Regimentului 1 Dolj (unitate componentă a Brigăzii 2 Infanterie din cadrul Diviziei 1 Infanterie, comandată la intrarea României în război de colonelul Alexandru D. Sturdza)[44] și având o conduită militară „eroică”, potrivit istoricului cultural Andrei Oișteanu,[47] A fost luat prizonier și apoi decorat cu Medalia pentru bărbăție și credință.[44][48] Ulterior, ca urmare a faptului că era un bun cunoscător al limbii germane, a fost repartizat ca translator la un spital pentru prizonierii grav răniți.[44] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpul perioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofil Scena al lui A. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare.[49] Mai târziu, în 1919, a luat parte la campania militară a României din 1919 împotriva Ungariei sovietice.[44]

Evenimente realeModificare

 
Generalul Teodor Tăutu, fostul comandant al Detașamentului Tăutu, în 1918

Faptele de vitejie ale detașamentului gorjean, descrise de Aderca, sunt reale.[10][41] În toamna anului 1916 Divizia 1 Infanterie, aflată în nord-vestul Olteniei, a rămas izolată de restul armatei după ce armatele germane au învins în A doua bătălie de pe Valea Jiului (1916) și au pornit către Craiova.[10][41][50] Trei unități militare românești au rămas dincolo de Olt: grupul Cerna la Orșova, detașamentul Tăutu în Gorj și detașamentul de Dunăre la Băilești.[50]

După victoria în Bătălia de pe Valea Jiului, Grupul german de la Jiu, condus de generalul Viktor Kühne, a înaintat spre Craiova, fiind reluată în același timp ofensiva împotriva Grupului de la Cerna în zona muntelui Alion.[51] Grupul condus de Kühne a ocupat Craiova și a înaintat către râul Olt, dar generalul german, îngrijorat de siguranța spatelui său, a trimis Batalionul întărit Picht pentru a înfrânge rezistența inamicului; batalionul german a ocupat orașul Turnu Severin în seara zilei de 9/22 noiembrie 1916.[51]

Detașamentul Tăutu, format în seara zilei de 2/15 noiembrie 1916 de comandamentul Diviziei 1 Infanterie din trei batalioane de infanterie (dislocate din Grupul de la Cerna) și o baterie de artilerie și având un efectiv de peste 2.000 de militari,[51] a fost trimis prin Baia de Aramă la Târgu Jiu pentru a participa la A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916),[52] dar nu a putut ajunge la timp și a trebuit să se întoarcă din drum[50] după ce s-a confruntat cu inamicul la Peștișani pe 4/17 noiembrie.[51] Neștiind că frontul se deplasase către sud, colonelul Tăutu a ordonat un marș tot către sud, pe valea Bistriței,[51] iar detașamentul s-a învârtit în cerc, ducând o luptă eroică de partizani în spatele frontului, în special pe linia Târgu-Jiu - Bumbești,[53] și obținând victorii rapide în luptele de la Peștișani, Bălcești, Bolboci, Severinești și Turnu Severin, consemnate atât în documentele militare românești, cât și în documentele militare germane.[10] Felix Aderca descrie această odisee a detașamentului gorjean, păstrând numele unor comandanți militari intrați în istorie ca Ioan Dragalina și Viktor Kühne, dar schimbând unele nume ale combatanților: comandantul detașamentului, colonelul Teodor Tăutu (1868-1937), devine în roman Costache Ursu, iar căpitanul Benedict Popescu, eroul de la Bolboci,[54] care a fost lăsat să apere un pod cu o mitralieră și trei soldați, este numit aici Benedict Ionescu.[10]

De asemenea, scriitorul menționează alte evenimente reale: actul de trădare al colonelului Alexandru D. Sturdza (numit în roman colonelul Stavri), care a dezertat la inamic,[15][41][55] arestarea lt.col. Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 Infanterie, fiul generalului Grigore Crăiniceanu și nepotul generalului Constantin Prezan, care a avut o întrevedere între linii cu col. Sturdza și s-a înapoiat cu un sul de manifeste prin care militarii români erau îndemnați să treacă la inamic,[56] și acuzarea generalului Alexandru Socec (numit în roman generalul Macec) de părăsire de post pe timpul Bătăliei pentru București, care a fost condamnat de Tribunalul Militar și degradat în fața trupelor pe care le-a comandat, apoi reabilitat după război.[15]

Scrierea romanuluiModificare

Participant la campania României din Primul Război Mondial (1916-1918) și apoi la campania militară din Ungaria (1919), Aderca a purtat în el timp de aproape două decenii subiectul Primului Război Mondial, frământând nucleul epic timp de aproape un deceniu.[12][57][58] Scrierea romanului s-a datorat nu unui imbold interior, ci unei necesități materiale.[12] Scriitorul era strâmtorat financiar la mijlocul anilor 1930 și s-a angajat către editorul Emil Ocneanu de la Editura „Socec & Co” să-i predea manuscrisul unui roman în schimbul unui onorariu.[12][59] Avea intenția să scrie un roman erotic pe gustul publicului larg, dar procesul de elaborare mergea greu, după cum mărturisește Aderca într-un interviu acordat confratelui Dan Petrașincu:[60]

În aceeași perioadă scriitorul terminase elaborarea unui roman anunțat cu titlul Lucifer,[63] care a fost refuzat de editori din cauza dimensiunii (800 de pagini) și a subiectului istoric ingrat,[64] care va apărea intitulat A fost odată un imperiu... abia în 1939, din care unele fragmente fuseseră publicate încă din 1930 în diferite ziare și reviste (Excelsior, Vremea, Realitatea ilustrată, România literară, Magazinul, Adevărul literar și artistic).[65][66] În acest roman, care prezenta prăbușirea Rusiei țariste[67] și figura legendară a lui Grigori Rasputin (1869-1916), Aderca reconstituia literar o perioadă istorică de mari frământări în care Rusia era angrenată în Primul Război Mondial.[65][68]

Romanul 1916 a fost scris pe durata a 40 de zile, ca urmare a faptului că întâmplările reale trăite de autor în timpul războiului i se imprimaseră în memorie și dobândiseră deja în subconștient o formă literară.[57] Decalajul temporal între perioada războiului și momentul scrierii romanului a permis o detașare de întâmplările relatate, dar, cu toate acestea, Aderca a mărturisit că a trebuit să lupte din greu cu „demonul subiectivității” pentru a prezenta „tocmai această aparentă platitudine, aparentă banalitate a faptelor care se succed, se îngrămădesc sau se încheagă dincolo de conștiința autorului”.[8][69] Sursele dezbaterilor politice din roman cu privire la necesitatea intrării României în război și la posibilele consecințe ale acestei decizii sunt memoriile reginei Maria și a fostului prim-ministru britanic Lloyd George.[41] Odată scris într-o formă brută, textul romanului a fost cizelat prin găsirea cuvintelor potrivite și prin stabilirea unui ritm fluid și armonios.[70] Aderca a trebuit să renunțe, ca urmare a cererii editorului, la peste o treime din paginile manuscrisului.[71]

În opinia autorului, anul 1916 marchează „o cotitură atât de însemnată în istoria țării și a poporului românesc”, deoarece evenimentele istorice care au început în acel an puteau să aducă România în situația de stat vasal așa cum fusese anterior Războiului de Independență, dar s-au încheiat prin voia destinului cu unirea neamului românesc și cu întregirea teritoriului național.[72]

Publicarea romanuluiModificare

 
F. Aderca (1936).

Romanul a fost publicat în mai 1936 de Editura „Socec & Co” S.A. din București[2] într-un volum de 364 de pagini,[1] care a fost lansat în „Săptămâna Cărții”.[71] În același an, pe 16 mai 1936, a apărut un scurt fragment din roman în nr. 28 al revistei de stânga Cuvântul liber, conduse de Tudor Teodorescu-Braniște (Cuvântul liber, anul III, 16 mai 1936, nr. 28, p. 4).[1] Publicarea romanului a avut loc într-un context politic tulbure în care forțele politice naționaliste începeau să dețină poziții tot mai puternice în dauna forțelor politice tradiționale.[5] Trecuseră 20 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, iar suferințele începuseră să fie uitate.[73] Foștii combatanți trăiau o derută ideologică speculată cinic de o serie de grupări politice care încercau să alimenteze nemulțumirile pentru a provoca un nou război.[17]

În acest context, apariția romanului a fost remarcată de principalii critici literari ai vremii precum Pompiliu Constantinescu (14 iunie 1936), Vladimir Streinu (23 iunie 1936) și George Călinescu (26 iulie 1936), care au publicat recenzii favorabile, deși cu unele rezerve.[8] S-a remarcat revenirea autorului la proza obiectivă, după mai mult de zece ani de subiectivism epic.[5][74] Poetul și jurnalistul Eugen Jebeleanu observa într-un articol publicat pe 11 iulie 1936 în revista Cuvântul liber „impresionanta schimbare a procedeelor artistice ale d-lui F. Aderca” de la viziunea erotică freudiană din romanele anterioare către viziunea socială obiectivă, ce relevă noi „sensuri umane și sociale”.[75][76]

Prima ediție a cărții a rămas mult timp singura ediție apărută, deși autorul a încercat să-i convingă pe editori să-i retipărească romanul.[77] Ediția definitivă inițiată în 1946 de Editura „Cugetarea-Georgescu Delafras” conținea doar romanele Domnișoara din str. Neptun, Zeul iubirii și Omul descompus, nemaicontinuând apoi și cu celelalte scrieri.[77] Singura promisiune a venit în anii 1964-1965 din partea romancierului Ion Pas, care era pe atunci director al Radiodifuziunii Române, dar demersul lui a fost anulat de opoziția noului regim Ceaușescu, care-și însușise unele idei ale vechii morale legionare, precum și de prezența unor idei rusofobe în contextul lipsei de implicare a Armatei Ruse în campania României din Primul Război Mondial.[78] Ediția a doua, îngrijită și prefațată de Henri Zalis, a fost tipărită abia în 1997, după mai mult de 60 de ani, de către Editura Hasefer din București.[79]

Receptare critică și polemiciModificare

Autorul, care avea impresia că a scris o carte importantă, a fost mâhnit și chiar revoltat de unele analize critice care i s-au părut că au un orizont îngust de înțelegere a esenței romanului, consumându-se enorm, după cum i-a mărturisit Marcel Aderca (fiul prozatorului) lui Henri Zalis, și sperând că evaluările ulterioare îi vor face dreptate.[80] A fost deranjat, se pare, cel mai mult de acuzațiile formulate de George Călinescu în monumentala lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), apărută într-o perioadă când scriitorii evrei erau marginalizați, și a scris o lungă replică în care a încercat să-și prezinte punctul de vedere.[4][81] Mihail Sebastian, care a citit o variantă a acestui răspuns în timpul unei vizite în casa lui Aderca, a admirat efortul scriitorului într-o notă de jurnal din 18 august 1941: „[Răspunsul este] foarte frumos, foarte just - dar cum de a avut puterea, gustul, curiozitatea să o scrie? Semn de tinerețe, de vitalitate.”[81]

Călinescu a devenit victima unui dublu atac: al presei de extrema dreaptă care-l învinuia de filosemitism prin includerea lui Aderca în studiul său cu menționarea tuturor operelor sale și cu aprecieri elogioase la adresa lor (Chemarea vremii, anul XV, 14 septembrie 1941, nr. 67, p. 4) și mai târziu al lui Aderca însuși care-l acuza de antisemitism, nemulțumit că opera sa a fost catalogată ca pacifistă.[82] Se pare că scriitorul, sensibilizat de perioada de persecuție, a considerat că observația cu privire la pacifismul operei ar reprezenta o acuzare a lipsei sale de patriotism.[82] Răspunsul lui Aderca, publicat pe 21 ianuarie 1945 în articolul „Lupta de noapte. În jurul unei «Istorii a literaturii române»” ce a apărut în ziarul Democrația (anul II, 21 ianuarie 1945, nr. 16, p. 3), contesta dur valoarea lucrării călinesciene, considerată a fi „un monument de erori”, în timp ce criticul era acuzat de lipsă de obiectivitate, opacitate și neînțelegere estetică,[82] ba chiar și de o „adjectivare huliganică mergând până la denunț calomnios”.[83] În opinia lui Alexandru Piru, discipolul lui Călinescu, acest răspuns a reprezentat o „izbucnire violentă”, „curioasă”.[84]

Unele dintre observațiile criticului au fost citate de unii cercetători ca o dovadă a antisemitismului rezidual al lui Călinescu, despre care se susține că a ieșit la suprafață atunci când a analizat operele autorilor evrei.[85][86] Într-un articol publicat în 2009 istoricul literar Alexandru George a ținut partea lui Călinescu împotriva lui Aderca: acuzația de antisemitism era „foarte puțin convingătoare”, iar scrisoarea de răspuns a venit într-o perioadă când Călinescu fusese acuzat de filosemitism de către revista de extremă dreaptă Gândirea.[87] Alții afirmă, de asemenea, că menționarea numelui lui Aderca în lucrarea lui Călinescu era o dovadă clară a disidenței lui Călinescu.[88][89]

Analiză literarăModificare

După ce a debutat ca poet și jurnalist, F. Aderca s-a consacrat prozei, asimilând inovațiile tehnicii literare și dovedind originalitate și mobilitate în conceperea operei sale.[90][91] El s-a inspirat în general din mediul citadin suburban și a îmbinat într-un stil propriu lirica iubirii cu atracția acută către analiza psihologică de origine freudiană.[92][93] Proza lui Aderca este impregnată masiv de evenimentele actualității, reflectând principalele evoluții politico-sociale contemporane din istoria României.[94] În prim plan se află, prin amploarea și impactul lor, Primul Război Mondial și mișcările revoluționare ce au determinat prăbușirea Austro-Ungariei și a Imperiului Rus.[94]

Primul Război Mondial produsese traume adânci generației de combatanți, care se maturizase forțat în tranșee.[94] A rezultat astfel o întreagă literatură ce a încercat să prezinte confruntările dramatice de pe front și încercările de reintegrare socială a foștilor militari.[94]

Proza de război a lui AdercaModificare

Încă din anul 1922, criticul simbolist Pompiliu Păltănea îl descria pe Aderca drept un scriitor „ideologic” cu tendințe pacifiste, alături de Eugen Relgis, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești și Barbu Lăzăreanu.[95] Participant activ la luptele din Primul Război Mondial, Felix Aderca a evocat întâmplări trăite, auzite sau imaginate în unele povestiri emoționante publicate încă din anii 1920.[96] Experiența războiului constituie o temă frecventă a operei sale literare.[96] Privit în ansamblu, prin intermediul căprarului Aurel (alter ego al autorului) din „Scurt roman al unei baterii de munte”, războiul este considerat un eveniment crucial, în comparație cu care majoritatea celorlalte evenimente își pierd importanța și devin meschine.[96] Într-o cronică a literaturii românești de război Aderca susține că un roman de război ar trebui să conțină mărturii, să evidențieze idei și să păstreze eventual senzațiile de neliniște și de psihoză, evitând să confere evenimentelor un caracter strict memorialistic.[97]

Scriitorul a realizat o cronică vastă a Primului Război Mondial, dezvăluind cititorilor suferințele trăite de combatanți: marșuri lungi și obositoare, frigul și foamea, retragerea dezordonată din calea inamicului, amărăciunea înfrângerii, dezorganizarea administrativă etc.[96] Imaginea războiului este în general golită de eroism în secvențe realiste ce oferă „chipul unei umanități ultragiate”.[98] Aderca prezintă în unele cazuri o viziune caricaturală a conflictului, cu false ostilități, discursuri teatrale și înțelegeri între părțile beligerante („Învingători... învinși...”).[96] Alteori condamnă absurditatea războiului, surprinzând teroarea trăită de combatanți, unele atitudini antisemite, dar și manifestări de omenie („Fugarul”).[96]

Există pagini de război și în romanele lui Aderca.[99] Astfel, țăranul Păun Oproiu din Domnișoara din strada Neptun (1921) moare inutil și absurd pe front, determinând întoarcerea familiei sale în satul pe care-l părăsiseră cu speranța obținerii unui trai mai bun.[100][101] Romanul Moartea unei republici roșii (1924), scris pe baza însemnărilor făcute chiar în timpul campaniei militare împotriva Ungariei sovietice, urmărește unele idei utopice de sorginte marxistă cu privire la organizarea unei societăți postbelice noi[102] și are un tezism ideologic observat cu regret de Liviu Rebreanu.[94] Autorul combina reportajul de război cu analiza psihologică și pe alocuri chiar cu pamfletul.[103] Personajul principal, căprarul Aurel, alter ego literar al autorului, suferă schimbări ideologice pe parcursul campaniei, evoluând de la marxism la anarhism și în cele din urmă la un solidarism universal al cărui chip nu reușește să-l întrevadă.[103] Având o structură eterogenă ca efect al experimentării de către autor a unor formule de creație diverse, Moartea unei republici roșii nu are o semnificație literară deosebită, dar conține pagini descriptive valoroase.[104]

Primul Război Mondial era considerat de autor un „fenomen universal” care a distrus liniștea antebelică a României și i-a împins pe oameni în mijlocul evenimentelor istorice, oferindu-le unora un destin eroic și altora un sfârșit tragic.[105] Cei care s-au supus curentului istoric au avut șansa să supraviețuiască, iar cei care au încercat să i se opună au căzut victime acestui flagel.[105]

Teme principaleModificare

Reconstituirea imaginii Primului Război MondialModificare

 
Generalul german Viktor Kühne remarcă, printre primii, eroismul căpitanului Ursu.

Marcând o evoluție în creația literară a lui Aderca, romanul 1916 a reprezentat o surpriză pentru unii critici contemporani prin faptul că a însemnat o revenire a autorului la proza epică obiectivă, după mai mult de un deceniu de proză analitică subiectivă, după cum remarca Dan Petrașincu în articolul „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!” (publicat în Rampa, anul XIX, 1936, nr. 5505 și 5507, p. 1 și respectiv pp. 1 și 3).[5][106][107] Autorul reconstituie aici cu obiectivitate epopeea participării României la Primul Război Mondial, eveniment istoric pe care îl cunoscuse în calitate de participant direct la ostilități.[12][41] Cei douăzeci de ani scurși de la întâmplările trăite până la publicarea cărții au permis sedimentarea și decantarea impresiilor, precum și privirea lor cu detașare și fără exces de patetism.[94]

Romanul transpune epic întâmplările prin care a trecut o divizie românească, supranumită „divizia martiră” (din care a făcut parte Aderca),[41] care a rămas izolată de restul Armatei Române prin spargerea frontului de către armatele Puterilor Centrale și a trebuit să-i atace din spate pe germanii care înaintau către București.[12] S-au dat lupte grele în nord-vestul Olteniei în cursul cărora unitățile militare române au fost nevoit să avanseze și să se retragă, învârtindu-se ca un șarpe în jurul cozii.[12][41] Aderca descrie evenimente istorice cunoscute (intrarea României în război, bătăliile din munții Severinului, de pe Jiu și de pe Olt, retragerea în Moldova), modificând în unele cazuri numele protagoniștilor: colonelul trădător Alexandru D. Sturdza devine în roman Stavri, generalul Alexandru Socec degradat în fața trupelor în urma acuzațiilor de părăsire de post pe timpul Bătăliei pentru București este denumit Macec etc.[12][15] În paginile acestei cărți autorul prezintă starea proastă de înzestrare a armatei, ordinele contradictorii primite, nesiguranța și superficialitatea comandanților, trădarea și lașitatea unor militari, lipsa implicării militare a aliaților ruși și răspândirea ideilor revoluționare în armată.[108]

Războiul este golit de eroism în viziunea lui Aderca, fiind înfățișat realist cu suferințele și dilemele sale.[11] Primele secvențe urmăresc marșurile epuizante ale armatei după înfrângerea Armatei Române în Bătălia de la Turtucaia.[11] Rupt de restul armatei, detașamentul căpitanului Costache Ursu săvârșește inconștient acte de „eroism inutil”, stârnind nemulțumirea, dar și admirația comandanților militari germani într-o „discuție copilărească” purtată între ei (după cum o considera Anton Holban).[11][109] Victoriile sunt scurte și nu schimbă soarta războiului, iar Armata Română se retrage umilită din fața inamicului până în Moldova.[11] Rănit, devenit invalid și decorat apoi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, căpitanul Ursu simbolizează eroul anonim care își face datoria din patriotism fără a judeca deciziile luate de comandanții militari sau de conducătorii țării.[11]

Pe fundalul războiului au loc drame individuale ce evidențiază lipsa de importanță a omului în confruntarea cu evenimentele istorice; omul devine un pion în angrenajul general, fiind luat de un vârtej căruia trebuie să i se supună pentru a putea supraviețui.[18][105] Urmările moral-politice ale războiului sunt urmărite prin intermediul destinului tragic al unui fost combatant, colonelul Costache Ursu.[8] Personajul se simte descumpănit de trădarea idealului național de către fiul său și, observând imoralitatea din politica de după război, nu-și mai găsește locul în noua societate și își pierde rațiunea, îndreptându-se astfel către un final tragic.[110]

În opinia criticului Valeriu Râpeanu, 1916 se încadrează ca roman de război mai degrabă în categoria romanului-cronică al lui Cezar Petrescu, ce conține numeroase observații sociale, decât în categoria romanului psihologic, reprezentat de Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu.[4]

Recrudescența naționalismuluiModificare

 
„Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu în mijlocul legionarilor (1937).

Romanul 1916 surprinde concomitent recrudescența naționalismului în atmosfera de diversiune politică din anii de după război.[8][105] Profitând de modificarea granițelor și de schimbarea componenței etnice a țării apar grupări politice de dreapta care promovează și mențin o stare de nesiguranță, pregătind calea către un nou conflict militar mondial.[8] Contextul politic al apariției romanului era unul tulbure, cu confruntări intense între forțele tradiționale și forțele naționaliste.[5] În mai multe țări europene partidele fasciste câștigaseră alegerile sau aveau poziții tot mai puternice, speculând cinic tema naționalismului.[5]

Preocupat încă din tinerețe de retorica naționalismului, F. Aderca a publicat în 1910 eseul politic Naționalism? Libertatea de a ucide, care a fost reeditat în 1922 cu titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicației Noua Revistă Română Constantin Rădulescu-Motru).[111] Cu prilejul reeditării eseului Rădulescu-Motru îi scria în prefață: „Iubite domnule Aderca, am fost tot timpul contra monopolizatorilor de ideal național, fiindcă de mult am recunoscut în aceștia forma cea mai periculoasă a parazitismului social (...) Naționaliștii pe care îi ai d-ta în vedere sunt paraziți - și încă din cei mai periculoși. Te felicit că ai început lupta contra lor. Servești o cauză dreaptă și mare”.[112][113]

În mod evident Aderca a fost alarmat de ascensiunea forțelor politice fasciste și, aflat în plină putere creatoare, a căutat să atragă atenția asupra pericolului în creștere.[91][114] Această efervescență polemică a lui Aderca a fost sesizată de unii confrați ca Eugen Ionescu, care îl descria drept un „spirit mobil” ostil „staticului” și „fixității” (într-un articol publicat în 27 mai 1936 în revista polemică Facla), și Liviu Rebreanu, care îl considera „un veșnic răzvrătit. Parcă ceea ce face azi nu-i mai place mâine. Ironia îl întovărășește pretutindeni”.[74][91][115] În consecință a hotărât să participe activ la viața comunității evreiești, solicitând inițierea unor acțiuni de combatere a antisemitismului; efectul acestei implicări politice poate fi observat în romanul 1916.[91]

 
„Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu reprezentat pe un timbru românesc din 1940.

Personajul principal al romanului său, colonelul Costache Ursu, dezorientat ideologic de atitudinea propriului fiu, este atras de propaganda naționalistă și participă la acțiunile huliganice ale unei organizații politice de extrema dreaptă finanțată de la Berlin.[11][116] Membrii grupării se numesc „haiduci” și sunt conduși de un tânăr jurist, doctorand în drept, pe nume Ion Tunsu, care și-a atribuit titulatura de „pandur”.[25] Aceste aluzii tendențioase clare (în ultima parte intitulată „Deșteaptă-te, române...”) la Mișcarea Legionară și la „căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu[105] au contribuit la ațâțarea unor spirite mai înfierbântate asociate mișcărilor politice de dreapta și au diminuat valoarea literară a cărții.[77][108] Cu toate acestea, prin intermediul unor „comentarii polemice inteligente”, romanul lui Aderca respinge retorica legionară[113] și „face procesul unei orbiri ideologice, susținea criticul Ov.S. Crohmălniceanu.[17]

Este descrisă aici o mentalitate dezechilibrată a unui tineret furios, cu o memorie afectivă încă necoagulată, manipulat de propovăduitorii intoleranței și ai violenței; această realitate tot mai irațională îl uimește pe autor.[117] Acești indivizi trăiesc o stare inexplicabilă de exasperare, asemănătoare celor prezentate de Emil Cioran în cărțile sale de eseuri.[118] Manifestările huliganice și antisemite, de origine străină, justificate prin sloganuri demagogice presupus patriotice și tolerate tacit de autorități, dezvăluie imaginea unei societăți aflată în criză democratică cu o evoluție clară către fascism.[25] Strigătul isteric al lui Costache Ursu în sala de cinema („Foc! Foc!...”) reprezintă o condamnare finală a demagogiei și trădării de neam și o autoexorcizare a personajului idealist înșelat de mascarada propagandistică.[119]

Autorul își manifestă stupoarea și consternarea față de pasivitatea evreilor în fața asaltului forțelor fasciste și față de predispoziția lor martirică prin prezentarea atitudinii istoricului evreu Iosephus Flavius care inițial a luptat împotriva romanilor și apoi s-a predat legionarilor lui Vespasian pentru a salva Templul din Ierusalim și odată cu el identitatea evreiască.[39][120] Această morală a istoriei, expusă de bătrânul deputat evreu Samuel Rosen din Cernăuți, dobândește în opinia criticului Ion Negoițescu un „iz de milenară și obosită înțelepciune”, asemănătoare cu filozofia mujicului Iliov din romanul A fost odată un imperiu (1939).[39]

Urmărirea unei obsesiiModificare

Romanul urmărește în paralel evoluția obsesiei trăite de Costache Ursu, care, privită din interior, a determinat comparații cu proza psihologică cu accente naturaliste a lui I.L. Caragiale și Gib Mihăescu.[7][121] Moșierul mehedințean, prezentat inițial ca o figură simplă, bonomă și candidă, fără complicații sufletești,[105] își îndeplinește datoria atât în vreme de pace, când administrează cu o mână dârză moșia de la Broșteni, cât și în vreme de război, când conduce atacuri curajoase împotriva germanilor; el dobândește statura unui personaj legendar după cum reiese din dialogul ironic purtat în gara Filiași de generalul von Kühne, comandantul armatelor germane de pe valea Jiului, cu colaboratorii săi care nu reușesc să-l captureze.[13][14]

Tatăl erou se confruntă într-o închisoare din Moldova cu fiul său, arestat pentru trădare: în timp ce Titel își așteaptă execuția, tatăl său indignat îl îndeamnă să se sinucidă și să-și salveze onoarea - un moment „cheie”, potrivit lui Cubleșan.[122] În sufletul tatălui se trezește o ură față de trădător, care, deși contrabalansată de milă și regret, i-a uimit pe criticii literari ai acelor vremuri.[123] Autorul descrie astfel într-un fragment sentimentele trăite de Costache Ursu: „pe Titel îl ura, îl ura cu un nestins jar între pleoape, cu o lespede pe piept, care-i tăia răsufletul. [...] Existența pe lume a fiului i se părea o cumplită greșeală”.[124] Odată cu trecerea timpului această portretizare a început să fie privită cu mai multă înțelegere de către critici: Zalis a susținut că Aderca „culege din cortegiul măcelului efectul de conștiință al exasperării și al perplexității”.[125]

Neînțelegerea actului de trădare al fiului său și asistarea la execuția lui Titel declanșează resorturi psihologice latente și îl face să-și piardă instinctul judecății chibzuite.[126] Oscilând între dragostea paternă și disprețul față de un trădător, Costache Ursu alege să-și facă datoria, iar gestul lovirii cu cizma în cadavrul propriului fiu o dovedește.[15][127] Tatăl își sacrifică fiul, iar acel moment declanșează o trezire a conștiinței.[7]

Prăbușirea sufletească a personajului după război este cauzată în principal, ca și în cazul lui Radu Comșa (personajul romanului Întunecare), de neîmplinirea idealurilor sociale și morale pentru care au luptat toți combatanții.[121] Năzuința celor care au luptat în tranșee a fost atât idealul unității naționale, cât și realizarea unor reforme social-politice care să îmbunătățească situația economică a maselor umane și să reducă decalajele între clasele sociale.[128] Pentru împlinirea acestor năzuințe au luptat cu elan majoritatea combatanților români.[128] A rezultat, astfel, după război, o stare generală de dezamăgire în societatea românească.[128] Dezamăgirea trăită de Costache Ursu a fost agravată de suprapunerea permanentă a imaginii fiului său care n-a vrut să lupte, parcă presimțind că nu vor avea loc schimbările dorite.[121] „Năluca” lui Titel începe să-l bântuie tot mai mult, amplificându-i confuzia și împingându-l către forțele politice de dreapta.[128] În părțile mediane ale romanului („Foc! Foc!” și „Năluca”) autorul descrie evoluția progresivă, din interior, a tulburării sufletești a moșierului către demență obsesivă până în momentul căderii definitive suferite în timpul vizionării filmului Dezonorata (1931).[7][76][121]

Perpessicius afirma că romanul prezintă „ravagiile psihologiei de campanie”,[1] comparând dezagregarea sufletească a lui Costache Ursu cu cea a lui Radu Comșa, eroul romanului Întunecare al lui Cezar Petrescu.[127] În opinia lui Vladimir Streinu cele două părți mediane ale romanului pot fi incluse între cele mai valoroase texte literare românești scrise pe tema „conștiinței omenești morbide”.[7]

Stil literarModificare

Romanul 1916 se distinge printr-o compoziție epică obiectivă și prin folosirea unor mijloace literare sobre.[5][18] Autorul reconstituie realist fresca războiului în pagini memorabile ce redau dezumanizarea și tragismul confruntărilor armate, făcând ca panorama să dobândească o valoare de generalitate.[18] Eroismul armatei române rezultă din prezentarea obiectivă a unor situații precise privite din punctul de vedere al ambelor părți beligerante: al militarilor români implicați în conflict și al inamicului german.[18] Relatarea seacă a întâmplărilor prin care trece detașamentul căpitanului Ursu este combinată cu dialogul stenografiat, pictural și plin de sarcasm, al generalului german Viktor Kühne cu ofițerii lui în gara din Filiași.[14][18][41][76][129]

Sunt combinate aici cronica memorialistico-jurnalistică, descrierea psihanalitică și verva satirică cu referire la evenimentele recente.[74] Tonul amar și sumbru folosit în evocarea războiului și a confuziei sufletești a personajului Costache Ursu se schimbă atunci când descrie forțele politice de dreapta, devenind brusc pamfletar.[128] Prezentând un număr mare de situații complexe și diverse, autorul „topește” cu ingeniozitate obiectivismul în obsesiv și descrie singurătăți apăsătoare, gânduri dureroase și neliniști metafizice prin asimilarea procedeelor literare moderne ale timpului său.[74] Aderca prezintă în paralel două „fronturi” pe care luptă personajul principal: un front exterior al războiului și un front interior unde are loc o luptă între iubirea paternă și trădarea filială.[130] Acest conflict interior, generat de neputința de a înțelege și accepta gestul fiului, îi oferă autorului ocazia să descrie modul de evoluție al agoniei emoționale până în faza căderii nervoase.[130]

Scrierea are în mare parte o formă convențională, dar Aderca utilizează tehnici avangardiste pentru a spori autenticitatea narativă: de exemplu, el introduce într-o secțiune partituri muzicale în text.[131]

Aprecieri criticeModificare

Romanul a fost primit relativ bine la momentul apariției, deși au existat unele rezerve referitoare în principal la întinderea acțiunii până în perioada prezentă.[76][80][110] Într-una dintre primele recenzii ale cărții criticul Vladimir Streinu remarca puterea „excepțională de creație obiectivă” a lui Aderca în redarea dramei colonelului Costache Ursu, una „dintre cele mai patetice drame individuale din câte s-au scris la noi”, considerând că romanul 1916 scotea în evidență maturitatea artistică a autorului.[6][7]

În mod asemănător, Tudor Vianu îl considera „aproape de capodoperă”,[132] iar prozatorul Anton Holban drept „cel mai bun, chiar dacă incomplet roman de război”.[1] Criticul Eugen Lovinescu, fondatorul cenaclului Sburătorul și apropiat lui Aderca, scria că 1916 este „o admirabilă evocare a războiului și a evenimentelor imediat după el”, regretând însă „tonul, pe alocuri, prea de cronică” al relatării întâmplărilor recente,[133] în timp ce tânărul eseist contestatar Eugen Ionescu îi reproșa autorului „amestecul epicului cu psihologicul”.[1]

Existența unui dezechilibru valoricModificare

 
George Călinescu a evidențiat existența unui dezechilibru valoric în structura romanului.

Mult mai exigent, criticul George Călinescu considera că romanul 1916 avea două părți inegale valoric: astfel prima jumătate ce reconstituie „excelent” imaginea războiului este superioară părții a doua marcată de tendenționism.[8][14][110][134] „Cam o sută de pagini din romanul 1916 reprezintă una din cele mai bune reconstrucții ale războiului nostru. Cu o uimitoare competență, cu mare simț al mișcărilor de mase, cu desăvârșită sobrietate, autorul urmărește retragerea căpitanului Costache Ursu din capătul occidental al Olteniei până în Moldova, păstrând mereu sentimentul eroic al luptei și rezistenței. Acesta e poate cel mai bun document literar al războiului văzut în realitatea lui zilnică, fără artificii”, scria Călinescu.[14][110][129][135] Paginile care evocă zilele de încordare fizică și morală din timpul războiului și redau imaginea mișcărilor continue ale maselor umane au o construcție artistică solidă, marcată de un lirism sumbru.[121]

Acest dezechilibru valoric, considerat principalul defect al romanului,[109] a fost remarcat și de alți autori care au constatat diferența între obiectivitatea primei jumătăți în care este prezentat războiul și tezismul celei de-a doua jumătăți, dominată de intervenții polemice comentate adesea cu o ironie prea groasă.[18] „Un început destul de bun, pe un ton potrivit, cu multă observație realistă, e compromis de senzaționalul din final, unde reapare vechiul și cronicul defect al romanelor lui Aderca, insuficienta motivație”, sublinia Nicolae Manolescu.[3] După o prima jumătate consacrată războiului, consistentă epic, cea de-a doua jumătate a romanului este cam confuză, nereușind să clarifice în mod convingător contextul politic al epocii și contradicțiile antagonice care au dus la ascensiunea forțelor de extrema dreaptă.[17][29] Crohmălniceanu afirmă că autorul uită treptat „mobilul istoric major” (speranțele patrioților români într-o unire politică postbelică cu conaționalii lor din Austro-Ungaria) care declanșase intrarea României în război, concentrându-se pe descrierea polemică a situației politice interbelice, fără rezultate satisfăcătoare.[17]

Astfel, după un început bun, romanul „eșuează în tezism”, susținea Călinescu,[134] dobândind un caracter de manifest pacifist[14] și în același timp de pamflet social.[97] Concluzia călinesciană cu conotații etnice: „ca mai toți scriitorii evrei, F. Aderca este obsedat de umanitarism, pacifism și toate celelalte aspecte ale internaționalismului”,[136] adică „în loc să osândească agresiunea ironizează rezistența, glorificând într-un cuvânt defecțiunea și dezertarea”,[14][47] îl determină pe Henri Zalis să afirme că reputatul critic este tributar clișeului că scriitorii evrei nu pot fi martori de încredere ai evenimentelor istorice.[137] În opinia lui Andrei Oișteanu, aceste acuzații sunt doar forme moderne ale vechilor prejudecăți că evreii ar fi un popor laș.[47]

Consecvent liniei critice călinesciene, profesorul Alexandru Piru cataloga romanul 1916 drept o cronică „cu bune note de campanie, dar cu o ideologie discutabilă, de cele mai multe ori iritantă”, asemănându-l din acest punct de vedere cu romanele Moartea unei republici roșii și A fost odată un imperiu.[138] Criticul Ion Rotaru considera, de asemenea, că F. Aderca combină în 1916 o proză autentică obiectivă (în prima parte a romanului, când reconstituie luptele româno-germane și retragerea armatei române din Oltenia până în Moldova) cu „teze defetiste tulburi” (în restul cărții), promovând un umanitarism anarhic.[139]

Lipsa unui tip reprezentativModificare

 
Pompiliu Constantinescu reproșa nereprezentativitatea personajului principal.

Au existat și alte nemulțumiri critice. Eugen Ionescu și Pompiliu Constantinescu au afirmat că personajul Costache Ursu ar fi un personaj demonstrativ și astfel nereprezentativ.[18][140] Primul dintre ei, viitorul creator al teatrului absurd, susținea că drama sufletească a personajului ar fi fost prezentată abstract fără a fi dusă până la „ultimele consecințe metafizice”.[18][141] Afirmând că romanul social are menirea să creeze „tipuri reprezentative”, în absența cărora „cade în document sau cronică, în simbol facil și în pitoresc, în cel mai bun caz”, Pompiliu Constantinescu evidenția neputința autorului de a prezenta obiectiv evenimente recente și de a reda convingător conflicte grave de conștiință.[2][142] Romanul 1916 concentrează, în opinia criticului citat anterior, mai multe cronici (cronica războiului, cronica vieții politice postbelice, cronica imoralității) fără ca din îmbinarea lor să apară un personaj cu o structură interioară puternică.[143] Pe parcursul romanului Costache Ursu dobândește fizionomii succesive: erou de război, tată intransigent, om bântuit de halucinații, soț romantic, bătrân libidinos și aventurier politic care nu sunt întregite într-o fizionomie unică cu multiple nuanțe.[29][140][142] Astfel, căpitanul Ursu devine „un personagiu demonstrativ, o emblemă a unei teme”, cu o evoluție abstractă și lipsită de credibilitate artistică.[29][140]

 
Valeriu Râpeanu a constatat că personajele lui Aderca nu urmăresc un ideal înalt.

Criticul Valeriu Râpeanu a constatat că personajele lui Felix Aderca, printre care și Costache Ursu, nu au în fața lor un ideal, fiind lipsite de forță morală chiar și atunci când luptă pentru o cauză înaltă.[144] Această carență se datorează, în opinia aceluiași critic, faptului că autorul judecă evenimentele istorice într-un mod subiectiv și pătimaș, comițând erori fundamentale de interpretare.[144] Astfel, lupta împotriva naționalismului l-a determinat să nege idealurile naționale (apărarea patriei, unificarea țării cu celelalte teritorii locuite de români), iar dezamăgirea cauzată de inerția vieții politice după Primul Război Mondial și de neîmplinirea dezideratelor sociale l-a făcut să pună la îndoială rostul sacrificiilor umane.[145] Personajele lui Aderca sunt mai degrabă „oameni ai experiențelor” decât oameni „ai convingerilor și ai pasiunilor”, precum Gelu Ruscanu sau Ștefan Gheorghidiu, de aceea nu urmăresc un țel înalt, se resemnează ușor și devin niște învinși.[144]

Analiza evoluției psihologice a personajului nu i-a convins nici pe alți critici. Astfel, conflictul ideologic între Costache Ursu și fiul său a fost considerat de poetul și criticul Alexandru Protopopescu „o manevră exterioară” mai degrabă neconvingătoare în plan analitic,[146] în timp ce modul în care a fost descrisă evoluția personajului dovedea, potrivit prozatorului Anton Holban, o „psihologie rudimentară”.[109]

Critic la adresa frescei sociale, în ansamblul ei, Pompiliu Constantinescu evidențiază existența unor numeroase fragmente „de senzualitate rafinată, de poezie subtilă, de cea mai bună calitate”, mai ales cele care descriu siluete feminine precum bulgăroaica Paraschiva, ce-i amintește criticului de personajele din „grădinăriile” romanului Femeia cu carnea albă (1927),[147] nemțoaica Erna, bona lui Titel „evocată cu grație, cu finețe și infinită poezie”, tânăra și fragila Nuni sau trupeșa Mèri, destinată a deveni cocotă.[36][142] Într-o epocă în care mulți romancieri de valoare dădeau dovadă de un „regretabil exhibiționism erotic”, episoadele amoroase descrise de Aderca dovedeau o decență exemplară, completa Vladimir Streinu.[7]

ConcluziiModificare

În ceea ce privește încadrarea tematică a romanului există opinii diverse: roman de război, roman social sau roman psihologic.[65] În opinia exegetului Valentin Chifor 1916 ar fi o combinație a celor trei genuri romanești, în care războiul nu este decât fundalul unei drame psihologice.[65] Criticul Nicolae Manolescu considera 1916 ca fiind „cel mai clasic dintre romanele lui Aderca”, asemănându-l, prin descrierea evoluției unei obsesii, cu proza lui Gib Mihăescu.[3] Romanul are, în ultima sa parte, un aspect de cronică contemporană, conținând o evocare tendențioasă a vieții politice de la acel moment.[7] „Scris, douăzeci de ani de la război, poate că-i mai trebuiesc douăzeci de ani de perspectivă pentru a putea fi valabil verificat și pus în adevărata lui lumină”, afirma Perpessicius.[127]

Intenția autorului era să prezinte o tragedie umană pe fundalul evenimentelor dramatice ale Primului Război Mondial, după cum explica într-o scrisoare adresată criticului George Călinescu: „N-am urmărit, iubite domnule Călinescu, să confecționez un roman de război; războiul propriu-zis, precum atât de bine ai observat, nu cuprinde mai mult de 100 de pagini, și nici măcar o cronică-satiră a unuia sau a altuia din curentele de extremă-dreaptă... ci o tragedie strict individuală și deci universal umană”.[4]

Cu toate acestea, concluzia criticului Valeriu Râpeanu era că 1916 este o cronică de război și un roman de observație socială și nu un roman psihologic (așa cum a dorit Aderca), deoarece paginile cele mai reușite ale cărții sunt cele care reconstituie atmosfera războiului și rezistența îndârjită a Armatei Române[4] din perspectiva unui om care a trăit evenimentele acelei perioade.[121]

Romanul 1916 reprezintă o culme valorică a operei literare a lui Felix Aderca în care autorul și-a folosit toate calitățile sale de observator al societății și de analist al psihologiei umane;[128] el completează convingător, în ciuda inegalităților stilistice, galeria romanelor românești inspirate de Primul Război Mondial.[148] Istoricul literar Henri Zalis îl plasa, alături de romanul Revolte, în punctul cel mai înalt al creației lui Aderca, socotindu-l superior unui alt roman de război: Întunecare de Cezar Petrescu.[149] Un alt critic, Constantin Cubleșan, îl considera a fi comparabil cu alte opere literare românești (scrise de Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu sau George Cornea) care descriu conflictele morale din timpul Primului Război Mondial.[73] Romanul lui Aderca, notează el, este o abordare inversată a frământărilor identitare prezentate în romanul Pădurea spânzuraților al lui Rebreanu, în care un intelectual de etnie română își reevaluează loialitatea sa față de Austro-Ungaria.[73]

În concluzie, 1916 rămâne, alături de Domnișoara din strada Neptun, Orașele scufundate și Revolte, unul dintre romanele cele mai valoroase și rezistente artistic ale lui Aderca,[9] o dovadă a maturității literare a autorului și unul dintre cele mai bune romane închinate Primului Război Mondial.[65]

AdaptareModificare

Prima dramatizare a romanului a fost realizată de regizorul de teatru Alexandru Berceanu și reprezentată în premieră la 30 iunie 2018 pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București în contextul evenimentelor dedicate aniversării centenarului Marii Uniri.[150][151] Reprezentația teatrală a fost un spectacol multimedial, acompaniat de orchestră, cu decoruri realizate prin proiecții video.[150][151] Spectacolul, cu o durată de 220 de minute (cu pauză), a fost regizat de Alexandru Berceanu și i-a avut în distribuție, printre alții, pe actorii Adrian Titieni și Mircea Dragoman (interpreți alternativi ai rolurilor Felix Aderca și Costache Ursu), Mihai Ciucă (maiorul, dr. Tilineu, gen. Nicoară), Cornel Ciupercescu (gen. Mârza, Moroianu), Rudi Rosenfeld (Samuel Rosen), Nicolae Botezatu (Moșneagu, un general, evreul, Ion), Darius Daradici (lt. Luchi Caragea, slt. Otulescu, căprarul, căpitanul, ceaușul), Viorel Manole (cpt. Vlahide, doctorul, ordonanța Ispir, Stănișor), Andrei Finți (Vasile Ursu, Ion Tunsu), Cristina Cîrcei (Didina Ursu), Mircea Drîmbăreanu (Benedict, dr. Darré, Nicușor Pintilie), Iolanda Covaci (Nuni), Mirela Nicolau (Antigona Caragea, o doamnă), Viorica Bantaș (Meri, sora elvețiană), Nicolae Călugărița (colonel, deputatul Malahron), Marius Călugărița (maiorul din Popești, Nedelea, Florin Crainicu), George Lepădatu (Titel Ursu) etc.[150][151]

NoteModificare

  1. ^ a b c d e f g h i Adriana Grecu, Ion Istrate, Dicționarul cronologic al romanului românesc : de la origini până la 1989, Editura Academiei Române, București, 2004, p. 369.
  2. ^ a b c Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Scrieri, vol. 1, 1967, p. 13.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 778.
  4. ^ a b c d e Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 131.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 427.
  6. ^ a b Vladimir Streinu, „F. Aderca. 1916. roman”, în Gazeta, anul III, nr. 682, 23 iunie 1936, p. 3.
  7. ^ a b c d e f g h i Vladimir Streinu, „F. Aderca. II. 1916”, în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, p. 198.
  8. ^ a b c d e f g h Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 86.
  9. ^ a b Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 99.
  10. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Vladimir Streinu, „F. Aderca. II. 1916”, în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, p. 196.
  11. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 87.
  12. ^ a b c d e f g h Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 85.
  13. ^ a b c Perpessicius, Opere: Mențiuni critice, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, p. 247.
  14. ^ a b c d e f g h i j k George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1982, p. 790.
  15. ^ a b c d e f g h i j k l m Vladimir Streinu, „F. Aderca. II. 1916”, în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, p. 197.
  16. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, pp. 427-428.
  17. ^ a b c d e Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 428.
  18. ^ a b c d e f g h i j Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 88.
  19. ^ a b F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 13.
  20. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 16.
  21. ^ a b F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 15.
  22. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 22, 109.
  23. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 16-17.
  24. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 252-253.
  25. ^ a b c d Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XI.
  26. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 16-20.
  27. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 49.
  28. ^ a b c d Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Scrieri, vol. 1, 1967, p. 16.
  29. ^ a b c d Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Scrieri, vol. 1, 1967, p. 15.
  30. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 12-13.
  31. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 274.
  32. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 11.
  33. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 55-56, 168.
  34. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 223, 242.
  35. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 182-194.
  36. ^ a b Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Scrieri, vol. 1, 1967, pp. 15-16.
  37. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 33.
  38. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 276.
  39. ^ a b c Ion Negoițescu, Istoria literaturii române (1800-1945), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 275.
  40. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 243-245.
  41. ^ a b c d e f g h i Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 21.
  42. ^ a b Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2010, p. 133.
  43. ^ Constantin Cubleșan, „Felix Aderca – experimentalistul”, în Anuarul filologic al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2009, p. 86.
  44. ^ a b c d e f g Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 207.
  45. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1982, pp. 791-792.
  46. ^ Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 133-135.
  47. ^ a b c en Andrei Oișteanu, Inventing the Jew. Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central East-European Cultures, University of Nebraska Press, Lincoln, 2009, p. 253.
  48. ^ Mihail Sebastian, Jurnal: 1935-1944, ed. a 2-a, revăzută, Editura Humanitas, București, 2016, p. 148.
  49. ^ Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 105, 135.
  50. ^ a b c Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ed. a III-a, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 474.
  51. ^ a b c d e Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ed. a III-a, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 475.
  52. ^ Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ed. a III-a, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 462.
  53. ^ Dumitru Cioflinǎ (gen.-col.), Marele Cartier General al armatei române: documente, 1916-1920, Editura Machiavelli, București, 1996, p. 153.
  54. ^ Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ed. a III-a, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 476.
  55. ^ Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura „Cultura Națională, București, 1935, p. 128.
  56. ^ Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura „Cultura Națională, București, 1935, pp. 128-129.
  57. ^ a b S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, p. 13.
  58. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 18.
  59. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, pp. 18-19.
  60. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 19.
  61. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, pp. 19-20.
  62. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, pp. 85-86.
  63. ^ S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, vol. I, Editura „Slova”, A. Feller, București, [1935], p. 2.
  64. ^ S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, pp. 12-13.
  65. ^ a b c d e Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 89.
  66. ^ Adriana Grecu, Ion Istrate, Dicționarul cronologic al romanului românesc : de la origini până la 1989, Editura Academiei Române, București, 2004, p. 427.
  67. ^ S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, p. 12.
  68. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 429.
  69. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 20.
  70. ^ S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, pp. 13-14.
  71. ^ a b S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, p. 14.
  72. ^ S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, [1936], 1985, p. 11.
  73. ^ a b c Constantin Cubleșan, „Felix Aderca – experimentalistul”, în Anuarul filologic al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2009, p. 83.
  74. ^ a b c d Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. VII.
  75. ^ Eugen Jebeleanu, „«1916». Roman de F. Aderca”, în Cuvântul liber, anul III, 11 iulie 1936, nr. 36, p. 3.
  76. ^ a b c d Marcel Aderca, F. Aderca și problema evreiască, 1999, p. 117.
  77. ^ a b c Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XII.
  78. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, pp. XII-XIII.
  79. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. IX.
  80. ^ a b Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. V.
  81. ^ a b Mihail Sebastian, Jurnal: 1935-1944, ed. a 2-a, revăzută, Editura Humanitas, București, 2016, p. 372.
  82. ^ a b c Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 196.
  83. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, pp. 196-197.
  84. ^ Alexandru Piru, „Prefață” la vol. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p. XI.
  85. ^ en Andrei Oișteanu, Inventing the Jew. Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central East-European Cultures, University of Nebraska Press, Lincoln, 2009, pp. 253-254.
  86. ^ Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Editura Cartea Românească, București, 2007, p. 296. ISBN: 978-973-23-1911-6
  87. ^ Alexandru George, „Pentru o istorie a viitorului (XII)”, în Luceafărul, nr. 17 (889), 3 iunie 2009.
  88. ^ Alexandru Piru, „Prefață” la vol. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986, pp. X-XI.
  89. ^ Liviu Rotman (red.), Demnitate în vremuri de restriște, Editura Hasefer, Federația Comunităților Evreiești din România & Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, București, 2008, pp. 175-177. ISBN: 978-973-630-189-6
  90. ^ Vladimir Streinu, „F. Aderca. II. 1916”, în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, p. 199.
  91. ^ a b c d Marcel Aderca, F. Aderca și problema evreiască, 1999, p. 118.
  92. ^ Perpessicius, Opere: Mențiuni critice, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, pp. 246-247.
  93. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 15.
  94. ^ a b c d e f Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 82.
  95. ^ fr Pompiliu Păltănea, „Lettres roumaines”, în Mercure de France, nr. 576, iunie 1922, p. 803 (digitalizat de Bibliothèque nationale de France Biblioteca digitală Gallica).
  96. ^ a b c d e f Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 45.
  97. ^ a b Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. VI.
  98. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 46.
  99. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 58.
  100. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, pp. 56-57.
  101. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 424.
  102. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 423.
  103. ^ a b Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 83.
  104. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, pp. 83-84.
  105. ^ a b c d e f Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, p. 22.
  106. ^ Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, 1996, p. 84.
  107. ^ Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, [1936], 1985, pp. 16-17.
  108. ^ a b Const. Gh. Popescu, „F. Aderca. 1916”, în Afirmarea, Satu Mare, anul I, nr. 6-7, august-septembrie 1936, p. 85.
  109. ^ a b c Anton Holban, „***”, în Viața literară, anul XI, 1936, nr. 8, p. 3; reprodus în Opere, vol. 3, ediție îngrijită și studiu introductiv de Elena Beram, Editura Minerva, București, 1975, p. 296.
  110. ^ a b c d Henri Zalis, „Un filtru spiritual: Felix Aderca”, 1982, p. 13.
  111. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, 1972, p. 422.
  112. ^ F. Aderca, Personalitatea, Editura Librăriei Socec, București, 1922, p. VII.
  113. ^ a b Henri Zalis, „Un filtru spiritual: Felix Aderca”, 1982, p. 8.
  114. ^ Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 123.
  115. ^ Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, pp. 117-118.
  116. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, pp. XXII-XXIII.
  117. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, pp. VIII-IX.
  118. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. X.
  119. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, pp. XXIII-XXIV.
  120. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XIII.
  121. ^ a b c d e f Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 132.
  122. ^ Constantin Cubleșan, „Felix Aderca – experimentalistul”, în Anuarul filologic al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2009, pp. 83-85.
  123. ^ Constantin Cubleșan, „Felix Aderca – experimentalistul”, în Anuarul filologic al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2009, p. 85.
  124. ^ F. Aderca, 1916, Editura Hasefer, București, 1997, p. 126.
  125. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. X.
  126. ^ Perpessicius, Opere: Mențiuni critice, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, pp. 247-248.
  127. ^ a b c Perpessicius, Opere: Mențiuni critice, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, p. 248.
  128. ^ a b c d e f Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 133.
  129. ^ a b George Călinescu, „F. Aderca: 1916”, în Adevărul literar și artistic, anul XV, nr. 816, 26 iulie 1936, pp. 9-10.
  130. ^ a b Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. VIII.
  131. ^ Adrian Mihalache, „Scriitorul ca oglindă a criticului”, în Cuvântul, nr. 365, noiembrie 2007.
  132. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XVI.
  133. ^ Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), cap. „Evoluția poeziei epice”, în vol. Texte critice, Editura Tineretului, București, 1968, p. 318.
  134. ^ a b George Călinescu, Istoria literaturii române: compendiu, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001, p. 310.
  135. ^ Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, pp. 131-132.
  136. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 791.
  137. ^ Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XVIII.
  138. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Editura Univers, București, 1981, p. 341.
  139. ^ Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. II, Editura Minerva, București, 1972, p. 307.
  140. ^ a b c Henri Zalis, „Un filtru spiritual: Felix Aderca”, 1982, p. 9.
  141. ^ Eugen Ionescu, „Felix Aderca - 1916”, în Facla, anul XV, 27 mai 1936, nr. 1596, p. 2.
  142. ^ a b c Henri Zalis, „Prefață”, 1997, p. XIX.
  143. ^ Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Scrieri, vol. 1, 1967, pp. 14-15.
  144. ^ a b c Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 128.
  145. ^ Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, pp. 128, 133.
  146. ^ Alexandru Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, București, 1978, p. 279.
  147. ^ O opinie similară a formulat-o Vladimir Streinu care a scris că aventura erotică a lui Costache Ursu cu bulgăroaica se leagă „prin delicatețea procesului amoros de cele mai bune pagini din Femeia cu carnea albă”. Vezi Vladimir Streinu, „F. Aderca. II. 1916”, în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, p. 198.
  148. ^ Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, 1970, p. 134.
  149. ^ Boris Marian, „Un scriitor care nu merită uitarea”, în Realitatea evreiască, nr. 292-293 (1092-1093), 4 martie - 4 aprilie 2008, p. 25.
  150. ^ a b c Magdalena Popa Buluc, „Premieră la Teatrul Evreiesc de Stat – Spectacolul «1916», de Felix Aderca”, în Cotidianul, 30 iunie 2018.
  151. ^ a b c ***, „Teatrul Evreiesc de Stat găzduiește Premiera spectacolului «1916»”, în România liberă, 29 iunie 2018.

BibliografieModificare

  • F. Aderca, 1916, ediția a 2-a prefațată de Henri Zalis, Editura Hasefer, București, 1997.
  • Marcel Aderca, F. Aderca și problema evreiască, Editura Hasefer, București, 1999, pp. 117-118.
  • George Călinescu, „F. Aderca: 1916”, în Adevărul literar și artistic, anul XV, nr. 816, 26 iulie 1936, pp. 9-10.
  • George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982, pp. 789-792.
  • Valentin Chifor, Felix Aderca sau vocația experimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, pp. 84-89.
  • Pompiliu Constantinescu, „1916 (roman)”, în Vremea, anul IX, nr. 441, 14 iunie 1936, p. 10, rubrica Cronica literară; reprodus în Scrieri, vol. 1, Editura pentru literatură, București, 1967, pp. 13-16.
  • Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, pp. 427-428.
  • Constantin Cubleșan, „Felix Aderca – experimentalistul”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2009, pp. 79-90.
  • Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, ed. a III-a, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pp. 474-476.
  • Perpessicius, Opere: Mențiuni critice, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, pp. 245-248.
  • Dan Petrașincu, „Convertirea d-lui F. Aderca la epică!”, în Rampa, anul XIX, nr. 5507, 25 mai 1936, pp. 1, 3; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 15-24.
  • S. Podoleanu, „La apariția lui 1916. 35 de minute cu romancierul F. Aderca”, în Rampa, anul XIX, nr. 5501, 17 mai 1936, pp. 1, 4; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 11-15.
  • Const. Gh. Popescu, „F. Aderca. 1916”, în Afirmarea, Satu Mare, anul I, nr. 6-7, august-septembrie 1936, p. 85.
  • Valeriu Râpeanu, „Omul contrastelor: Felix Aderca”, în vol. Interferențe spirituale, Editura Eminescu, București, 1970, pp. 114-135.
  • Vladimir Streinu, „F. Aderca. 1916. roman”, în Gazeta, anul III, nr. 682, 23 iunie 1936, p. 3; reprodus în Pagini de critică literară, vol. V (Marginalia, eseuri), Editura Minerva, București, 1977, pp. 196-199, apoi în vol. Prozatori români, Editura Albatros, București, 2003, p. 332.
  • Henri Zalis, „Un filtru spiritual: Felix Aderca”, prefață la vol. F. Aderca, Domnișoara din str. Neptun, Editura Minerva, București, 1982, pp. 5-28.
  • Henri Zalis, „Prefață” la vol. F. Aderca, 1916, ediția a 2-a, Editura Hasefer, București, 1997, pp. V-XXIV.