Wikipedia

Ion Iliescu

politician român, primul președinte al României post-comuniste
(Redirecționat de la Ion iliescu)

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Ion Iliescu
Date personale
Născut (94 de ani)[3][4][5][6][7] Modificați la Wikidata
Oltenița, Călărași, România[6] Modificați la Wikidata
PărințiAlexandru Iliescu și Maria Dumitru Toma (naturală), Maria P. Iliescu
Căsătorit cuElena „Nina” Iliescu
Cetățenie România Modificați la Wikidata
ReligieLiber-cugetător[1]
Ocupațieinginer
politician
revoluționar
autor de non-ficțiune[*]​
propagandist[*]​
activist[*]​
om de stat
video blogger[*][[video blogger (type of blogger; person who makes webcast videos)|​]] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba rusă
limba engleză
limba română[8] Modificați la Wikidata

Al II-lea și Al IV-lea Președinte al României
În funcție
20 mai 1990 – 29 noiembrie 1996
Prim-ministruPetre Roman - (1989-1991)
Theodor Stolojan - (1991-1992)
Nicolae Văcăroiu - (1992-1996)
Precedat deNicolae Ceaușescu
Succedat deEmil Constantinescu
În funcție
20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004
Prim-ministruMugur Isărescu - (2000)
Adrian Năstase - (2000-2004)
Precedat deEmil Constantinescu
Succedat deTraian Băsescu

Senator de București
În funcție
1996 – 2000
2004 – 2008

Președinte de Onoare al PSD
În funcție
2005 – 2020

Secretar General al Comitetului Central al UTC
În funcție
1956 – 1970
PremiiOrdinul Vulturul Alb
Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan[*]​
Ordinul Național „Serviciul Credincios”
Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*]​
Marele Ordin al regelui Tomislav[*]​
Ordinul Dostyk gradul I[*]​
Ordinul Elefantului[*]​ ()
Orden jugoslovenske velike zvezde[*][[Orden jugoslovenske velike zvezde |​]]
Ordinul Regal al Serafimului[*]​
...mai multe...
Partid politicPSD
Ideologieeuropenism[2]
Atlantism
socialism democratic
social-democrație
populism de stânga
naționalism de stânga Modificați la Wikidata
Alte afilieriPCR, FSN, FDSN, PDSR,
Alma materInstitutul de Inginerie Energetică de la Moscova[*]​
Universitatea Politehnica din București
Universitatea de Stat din Moscova
ProfesieHidrolog
Semnătură
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Ion Iliescu (n. , Oltenița, Călărași, România) este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD. A fost președinte de onoare al PSD.

Familia

Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.

La vârsta de un an Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma (de origine bulgară), care nu s-a interesat niciodată de soarta lui.[9]

La scurt timp Alexandru Vasile Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu.[9] Conform ziarului Evenimentul zilei, mama sa naturală, Maria Toma, era fata unor rromi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie rromă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă.[10]

Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României.[11]

Viața

Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.[12][13] Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.[14] Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.[15]

Ion Iliescu vorbește limbile română, engleză și rusă.

Activitatea în organizațiile comuniste

 
Ion Iliescu la o adunare a UTC, sfârșitul anilor 1950

A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR.[12] A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.[12]

  •  
    Ion Iliescu într-un afiș de campanie din 1965
  •  
    Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu
  •  
    Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu în timpul unei vacanțe a familiei Ceaușescu din 1976, când Iliescu era președinte al CJ Iași
  •  
    Ion Iliescu în 1976 împreună cu Elena Ceaușescu
  •  
    Ion Iliescu și Ivan Bodiul în 1978 la inaugurarea barajului Stânca - Costești
  •  
    Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu dezvelesc o placă la Iași în 1976

Revoluția din 1989

 
Ion Iliescu la Televiziunea Română în timpul Revoluției din 1989
 
Dumitru Mazilu, Ion Iliescu și Petre Roman (de la stânga la dreapta), liderii de facto ai CFSN (23 decembrie 1989)

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.[16]

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.[necesită citare]

Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”[17].

Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”.[necesită citare] Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de Gen. Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.[necesită citare]

După Revoluția din 1989

După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.[necesită citare]

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).[necesită citare]

Conform lui Florin Poenaru, „formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36).[18]

Interimatul la președinția României

La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.

În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.

În această perioadă, noile autorități s-au confruntat cu tensiunile interetnice din Târgu Mureș. Iliescu și FSN-ul au abordat conflictul într-o manieră populistă.[19][20] Ion Iliescu a fost membru fondator al Uniunii Vatra Românească.[21][22]

Primul mandat (1990-1996)

 
Ion Iliescu în 1990

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție. În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale, Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993).

În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație. Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări neo-comuniste și naționaliste (PRM, PUNR, PSM — denumite de presa de opoziție „Patrulaterul Roșu” pentru rezistența opusă oricăror reforme profunde. Coaliția a mai fost denumită și Pentagonala roșie atunci când era inclus și PDAR-ul lui Victor Surdu). În 1996, candidează pentru un nou mandat, din partea PDSR. În turul 1 s-a clasat pe primul loc, cu 47,34% din opțiunile de vot, fiind depășit în turul 2 de Emil Constantinescu, candidatul CDR, cu 8,82% de voturi diferență.

Perioada de opoziție (1996-2000)

La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996-2000. Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a președintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente. Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege: a anunțat că refuză aceste avantaje, că prioritățile guvernului ar trebui să fie altele și că scopul acestui proiect este să acorde avantaje regelui Mihai.[23]

Al doilea mandat (2000-2004)

În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.[necesită citare]

Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000. În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.

  •  
    George W. Bush și Ion Iliescu în 2002
  •  
    Ion Iliescu decorându-l pe Donald Rumsfeld cu Steaua României la Pentagon în 2003
  •  
    Ion Iliescu aducându-i un omagiu lui Mahatma Gandhi, Delhi, 2004

După președinție

 
Liviu Dragnea, Victor Ponta și Ion Iliescu la reuniunea BPN în 2013

La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD.

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

Conform emisiunii TVR „Mari români” din anul 2006, lansată sub forma unei campanii de identificare a celor mai mari români din toate timpurile, din 100 de „Mari români” aleși de participanți, Ion Iliescu a ieșit pe locul 71.[24][25]

În 2009 a apărut într-o scenă a filmului Medalia de onoare.[26]

La 1 aprilie 2019 a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare Prof. Dr. C.C. Iliescu din București.[27]

Trimiterea în judecată în dosarul Mineriadei

În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente.[28] În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.[29][30][31]

Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității.[32] Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.[33]

Trimiterea în judecată în dosarul Revoluției

În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției.[34][35] În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.[36] Curtea de Apel București a constatat în data de 25 octombrie 2023 legalitatea sesizării instanței precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.[37] În data de 14 iunie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpați.[38]

Controverse

Articol principal: Grațieri și amnistii legate de Revoluția Română din 1989.

Grațieri

Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă.[39] Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.[40]

Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989[41]. De asemeni a grațiat ofițerii condamnați pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timișoara[42] și a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, care fuseseră de asemeni găsiți vinovați de reprimarea revoluției, dar fuseseră numiți membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joița, a făcut recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenție[41].

În decembrie 2003 Ion Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, un milițian care a ucis o persoană în revoluția din 1989 la Timișoara[43][44].

În același decret prin care l-a grațiat pe Miron Cosma, Ion Iliescu l-a grațiat și pe Ioan Corpodean, ofițer de miliție implicat în reprimarea revoluției de la Timișoara[45].

Pe data de 15 mai 2007, fiind invitat în emisiunea "Tu decizi" difuzată de postul de televiziune "Realitatea TV", Ion Iliescu a afirmat că " [... minerii] au făcut un act civic."

Decorarea lui Vadim Tudor

În ultimele zile ale mandatului de președinte i-a acordat lui Corneliu Vadim Tudor, președintele Partidului România Mare, ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler.[46] Acest act a atras critici în presă și i-a determinat pe Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cincisprezece jurnaliști de la Radio Europa Liberă, primarul Gheorghe Ciuhandu al Timișoarei și pe istoricul Randolph Lewis Braham să returneze, în semn de protest, onorurile și distincțiile primite. În data de 24 mai 2007 președintele Traian Băsescu a retras distincția conferită de Ion Iliescu lui Corneliu Vadim Tudor.[47]

Pretinse conexiuni cu KGB-ul

În 1995 ziarul Ziua a publicat un interviu cu un ex-ofițer KGB care a declarat că Ion Iliescu a fost un infiltrat KGB. Iliescu a negat afirmațiile ofițerului, totuși Ziua a continuat să investigheze subiectul în detaliu. Câteva zile mai târziu, „Ziua” a susținut că angajații săi au fost plasați sub supravegherea Serviciului Român de Informații. Scandalul privind presupusa legătură cu KGB a continuat în perioada 2003-2008, atunci când disidentul rus Vladimir Bukovski a declarat că Iliescu și majoritatea membrilor FSN ar fi fost agenți acoperiți ai KGB, că Iliescu ar fi avut relații puternice cu Gorbaciov, și că revoluția română din 1989 ar fi fost un complot organizat de KGB pentru a recâștiga controlul politic asupra țării.[48]

Lucrări publicate

  • Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993
  • Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994
  • Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995
  • Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995, ISBN 973-45-0109-7
  • Fragmente de viață și istorie trăită, Editura Litera, 2011 [49][50]
  • Destinul Unui Om De Stânga. Amintiri., Editura Litera, 2014.

Ordine și distincții

  • Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)[51]
  • Emblema de Onoare a Armatei României - 24 octombrie 2012[52]
  • Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).[53]

Venituri

În 2008 Ion Iliescu avea următoarele venituri trecute în declarația de avere:

  • circa 54 000 lei indemnizație de senator
  • circa 55 000 lei indemnizație de fost președinte
  • 33 000 lei pensie
  • 8 400 lei de la Academia de Științe Agricole și Silvice
  • un apartament în Capitală, de 156 mp, cumpărat în 1996.

În declarația de avere din 2007 mai figurau 16 tablouri de pictori români și mici obiecte de artă, achiziționate înainte și după 1989 și un autoturism Volkswagen din 2004, dar acestea nu mai apar în declarația de avere din 2008[54]. Soția lui Iliescu, Nina, avea în 2018 o pensie anuală de 2100 lei[55].

Referințe

  1. ^ „La 80 de ani, Ion Iliescu este în continuare un ateu convins: «Iisus a fost un rebel» Mai mult: La 80 de ani, Ion Iliescu este în continuare un ateu convins: «Iisus a fost un rebel»”. Libertatea. 05 iunie 2010. Accesat în 13 iunie 2012.  Text " Libertatea.ro " ignorat (ajutor); Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  2. ^ https://argesulonline.ro/batranul-comunist-ion-iliescu-mai-democrat-si-mai-european-decat-dragnea-si-tot-guvernul-sau-de-incompetenti/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ Ion Iliescu, Opća i nacionalna enciklopedija 
  4. ^ Ion Iliescu, Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  5. ^ Ion Iliescu, Brockhaus Enzyklopädie 
  6. ^ a b Encyklopedie Kroměříže, accesat în  
  7. ^ Ion Iliescu, Munzinger Personen, accesat în  
  8. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  9. ^ a b Care este adevărata mamă a președintelui României, 10 august 2012, Alina Dan, Evenimentul zilei, accesat la 8 martie 2013
  10. ^ Track, -News (), Secretul pe care Iliescu nu îl mai ia în mormânt. Evz.ro susține că e pe jumătate căldărar bulgar, rudă cu Cioabă, News Track 
  11. ^ „Traseul lui Ion Iliescu: Copilul neiubit din mahalaua lăutarilor din Oltenița, comunistul fericit de la Moscova și păpușarul jocurilor politice de după '89”. . 
  12. ^ a b c New York Times, "Upheaval in the East: A Rising Star; A Man Who Could Become Rumania's Leader", 23 decembrie 1989, p. 15
  13. ^ Neagu, Alina (). „Mihail Gorbaciov: Iliescu nu a telefonat la Moscova pentru a cere interventia armatei sovietice, in timpul Revolutiei”. Hotnews.ro. Accesat în . In ceea ce il priveste pe Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov spune ca l-a cunoscut pe acesta in ultima etapa a desfasurarii evenimentelor din Rusia si din Europa:"Nici nu l-am cunoscut inainte". 
  14. ^ România Liberă. „Gura lumii despre România”, 8 mai 1990, citând Paris Match
  15. ^ "De ce nu a avut Ion Iliescu urmasi" Arhivat în , la Wayback Machine., Ziua, 5 septembrie 2008
  16. ^ Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice!, 7 martie 2010, Ana-Maria Onisei, Adevărul, accesat la 15 iulie 2013
  17. ^ ionkiliescu (). „iliescu PCR” – via YouTube. 
  18. ^ Cistelecan, Alex (). „Materialismul evanescent”. revistavatra.org. Accesat în . 
  19. ^ Târgu Mureș 1990: zori însîngerate. Manipulare la pătrat, Observator Cultural 
  20. ^ Sebastian Rusu (), Evenimentele de la Târgu-Mureș din martie 1990 și planul eșuat al Securității Ungariei (AVO) în destabilizarea României. Interviu cu col. (r) SRI Tudor Păcuraru, adevarul.ro 
  21. ^ Redactia Hotnews (), Iliescu da vina pe maghiari pentru conflictul de la Targu Mures - HotNews.ro, HotNews.ro 
  22. ^ http://www.edrc.ro/docs/docs/extremism_ro/04_extremism_ro_003.pdf
  23. ^ „Guvernul asigură o batrînețe liniștită foștilor șefi ai statului”, Evenimentul zilei, , accesat în  
  24. ^ Mari români Arhivat în , la Wayback Machine., tvr. ro
  25. ^ Domnitorii domina topul celor mai mari 10 romani, hotnews.ro
  26. ^ SA, Imedia Plus Group. „Trailer Medalia de onoare (2009) - 0m55s - CineMagia.ro”. Cinemagia. 
  27. ^ Elena Petre (). „Ion Iliescu a fost internat din cauza unor probleme la inimă”. Libertatea.ro. Accesat în . 
  28. ^ Iliescu, scăpat de dosarul „Mineriada 13-15 iunie”, 19 iunie 2009, Amalia Derscariu, evz.ro, accesat la 18 decembrie 2011
  29. ^ Ionel Stoica, Cristian Delcea, Mihai Voinea (), „În sfârșit: Iliescu, cercetat pentru sângele vărsat”, Adevărul, accesat în  
  30. ^ „Dosarul Mineriadei. Procurorii cer aviz pentru urmărirea penală a lui Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu”, Digi24, , accesat în  
  31. ^ Catalin Lupasteanu (). „Dosarul Mineriadei:Ion Iliescu, urmărit penal pentru infracțiuni contra umanității”. Mediafax. Accesat în . 
  32. ^ R.M. (), „Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Magureanu si Miron Cozma, trimiși în judecată în dosarul Mineriada, la 27 de ani de la sângeroasele evenimente din București”, HotNews, arhivat din original la , accesat în  
  33. ^ Dosarul Mineriadei din 1990, returnat Parchetului, europalibera.org. Accesat la 17 aprilie 2021.
  34. ^ Digi24, Dosarul Revoluției. Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, trimiși în judecată. Petre Roman - decizie de clasare, www.digi24.ro 
  35. ^ Dosarul Revoluției s-a întors la Curtea Supremă, adevarul.ro, 24 februarie 2021. Accesat la 17 aprilie 2021.
  36. ^ ÎCCJ, Comunicat de presă din 24 februarie 2023. Accesat la 17 august 2023.
  37. ^ Curtea de Apel București, Dosar 1687/1/2022/a2. Accesat la 27 decembrie 2023.
  38. ^ Dosarul Revoluției. ÎCCJ a admis contestația depusă de inculpații Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus. Parchetul Militar are 5 zile să hotărască dacă vor mai fi trimiși în judecată, europafm.ro, 14 iunie 2024. Accesat la 14 iunie 2024.
  39. ^ Monitorul Oficial din 4 ianuarie 1990
  40. ^ Lucia Hossu-Longin, "Memorialul Durerii", serial TV, episodul referitor la Revoluția de la Timișoara
  41. ^ a b În ce stadiu mai sunt dosarele decembrie 1989?, 19 decembrie 2005, Corneliu Miclescu], BBC
  42. ^ Decretul 727 din 2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002
  43. ^ „Iosif Veverca, membru in Lotul Timisoara, a fost gratiat - CURIERUL NATIONAL”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Dragoș Bota - Revoluționarii timișoreni, dezamăgiți de lipsa de curaj a lui Ion Iliescu, articol în "Adevărul" din 29 decembrie 2003[nefuncțională]
  45. ^ „Ultima apariție publică a lui Ion Iliescu ca președinte al României, comentariu al Radio France Internațional relatat pe pagina "Revista presei internaționale" a sitului Senatului României”. 
  46. ^ Decretul 1.109 din 10 decembrie 2004, publicat în Monitorul Oficial nr. 1.179 din 13 decembrie 2004.
  47. ^ Decretul 567 din 24 mai 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 364 din 29 mai 2007.
  48. ^ „Russian dissident who copied the Gorbachev Foundation's archive: Mitterrand and Gorbachev wanted the European Socialist Union, Thatcher opposed Germany's reunification”. 
  49. ^ Iliescu și-a lansat cartea "Fragmente de viață și de istorie trăită Arhivat în , la Wayback Machine., 22 iulie 2011, Andra Dumitru, România liberă, accesat la 15 iulie 2013
  50. ^ Ion Iliescu își lansează volumul "Fragmente de viață și de istorie trăită", 19 iulie 2011, Mediafax, accesat la 15 iulie 2013
  51. ^ Decretul nr. 500/1964 pentru conferirea unor ordine și medalii, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Romîne nr. 18 din 9 decembrie 1964.
  52. ^ Iliescu si Constantinescu au primit Emblema de Onoare a Armatei, 24 octombrie 2012, Madalina Mitan, Ziare.com, accesat la 15 iulie 2013
  53. ^ Vivat Academia, vivat impostores! Arhivat în , la Wayback Machine., 5 mai 2010, Academia Cațavencu, accesat la 17 iulie 2013
  54. ^ Valentina Ion (), „Iliescu nu a trecut în declarația de avere autoturismul Volkswagen și obiectele de artă”, Mediafax, accesat în  
  55. ^ „Nina Iliescu și-a făcut public talonul de pensie. Câți bani ia, de fapt, pe lună”. . Arhivat din original la . Accesat în . 

Vezi și

Bibliografie

  • Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2005
  • Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2004
  • Ion Iliescu, în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele șoc. Din finalul unui secol scurt. Despre comunism, postcomunism, democrație, prefață de prof. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2004
  • Dan Pavel, Iulia Huia, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
  • Vladimir Alexe - Ion Iliescu: biografia secretă : candidatul manciurian, Editura Australian Romanian Association, 2003

Legături externe

 
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Iliescu
 
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Ion Iliescu.

Eseuri

Activitatea în perioada comunistă

Articole biografice

Interviuri

Iliescu și Revoluția

Iliescu și Mineriadele

Critici


Funcții politice
Predecesor:
Nicolae Ceaușescu 		Președinte al României
(primul mandat)
20 mai 1990 - 1992 		Succesor:
Ion Iliescu
Predecesor:
Ion Iliescu 		Președinte al României
(al doilea mandat)
1992 - 29 noiembrie 1996 		Succesor:
Emil Constantinescu
Predecesor:
Emil Constantinescu 		Președinte al României
(al treilea mandat)
20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004 		Succesor:
Traian Băsescu


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ion_Iliescu&oldid=16662187