Bătălia de la Orbic

Acest articol participă la Concursul de scriere. Ajutați la îmbunătățirea lui!

Bătălia de la Orbic a fost o luptă între oștile conduse de Ștefan cel Mare și Petru Aron desfășurată în regiunea Orbicului (azi, cartier al orașului Buhuși). A fost a doua confruntare armată între cei doi voievozi, după Bătălia de la Doljești din 12 aprilie 1457. Ambele bătălii au fost câștigate de Ștefan cel Mare, care și-a învins astfel rivalul la tronul Moldovei.

Bătălia de la Orbic
Monumentul lui Ștefan cel Mare de la Buhuși este un memento contemporan al bătăliei.
Informații generale
Perioadă 1457? 1469? 1470? Loc Orbic, Ținutul Neamțului 46°45′20″N 26°41′16″E ({{PAGENAME}}) Rezultat Victorie a lui Ștefan cel Mare Casus belli Succesiunea la tronul Principatului Moldovei
Conducători
Ștefan cel Mare	Petru Aron

Datarea acestui eveniment a fost supusă mai multor revizuiri critice în literatura istoriografică și „rămâne încă o problemă nerezolvată a medievisticii ștefaniene”. În funcție de soluționarea ei, diferă și interpretarea dată unor detalii privind contextul, premisele și consecințele bătăliei.

Beligeranții

În bătălie s-au confruntat fostul domn al Moldovei, Petru al III-lea Aron, și succesorul lui, Ștefan al III-lea cel Mare.

Petru Aron a ridicat pretenții la domnie ca fiu și moștenitor al lui Alexandru cel Bun. El a obținut tronul în 1451, asasinându-l mișelește pe predecesorul său, Bogdan al II-lea. Acesta fusese și el un fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și tatăl tânărului voievod Ștefan, pe care l-a asociat la domnie încă din 1450. La început, Petru Aron și-a păstrat tronul doar pentru scurte perioade de timp, fiind înlăturat de la putere în două rânduri de către fostul său complice Alexăndrel, pe care l-a învins definitiv abia în 1455.

Tânărul Ștefan a fost silit să părăsească Moldova după asasinarea tatălui său și s-a refugiat pentru o vreme în Transilvania, împreună cu Vlad Țepeș, cu care avea legături de rudenie. În 1456, l-a însoțit pe acesta din urmă în Țara Românească. Devenit domn acolo, Vlad Țepeș i-a pus la dispoziție o oaste munteană, cu care Ștefan s-a întors în Moldova în aprilie 1457 pentru a-l înfrunta pe Petru Aron. Corpului expediționar i s-au adăugat sprijinitori din Țara de Jos a Moldovei, efectivele lui Ștefan ridicându-se în total la circa șase mii de oameni.

Localizarea bătăliilor de la Doljești și Orbic pe Harta Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare realizată de Vladimir Mironescu în 1908
(datarea bătăliilor în 1458 este greșită)

Prima confruntare dintre cele două tabere a avut loc la 12 aprilie 1457, în Bătălia de la Doljești, câștigată de Ștefan cel Mare. Deși există încă incertitudini cu privire la localizarea acestei prime lupte (pe Siret, în apropiere de Suceava sau în apropiere de Roman?), în schimb datarea ei este relativ precisă și acceptată în mod unanim ca marcând începutul domniei lui Ștefan cel Mare în Moldova.

Învins la Doljești, Petru Aron a reușit să scape și să se refugieze în Polonia. A doua confruntare militară hotărâtoare cu Ștefan cel Mare a fost cea de la Orbic. Locul, care mai apare menționat și în varianta „Arbic” în unele surse slavone, nu este controversat: se admite că este vorba despre un toponim (pârâu, deal, sat) din apropierea orașului Buhuși de azi, situat în vechiul Ținut al Neamțului. În schimb, data desfășurării bătăliei face obiectul mai multor încercări de reconstrucție, provocate de sesizarea unor inadvertențe la nivelul surselor analizate.

Sursele

Principalul izvor narativ care menționează bătălia de la Orbic este Letopisețul Țării Moldovei redactat de Grigore Ureche la mijlocul secolului al XVII-lea. Pentru începutul domniei lui Ștefan cel Mare, în anul 6965 (1457), cronicarul relatează:

„Acest domn, Ștefan vodă, după doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au de la Țara Muntenească cu multă mulțime de oaste muntenească și din țară adunați și au intrat în țară. Și silind spre scaunul Sucévii, i-au ieșitu inainte Pătru vodă Aron pe Sirétiu, la Doljăști, la tină, și s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12, și înfrânse Ștefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu să lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu și al doilea rându; să lovi la Orbic și iară birui Ștefan vodă. Și-l prinse pe Pătru vodă Aron și-i tăie capul, de-și răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă.”

—Grigore Ureche

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei:
„După doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron...”
(copie din sec. al XVII-lea)

Textul cronicii continuă imediat cu pasajul celebru „Cându s-au strânsu țara la Direptate”, care descrie adunarea „în câmp” a reprezentanților „țării” pentru a-l aclama pe Ștefan și a-l recunoaște ca domn, ungerea lui și preluarea steagului țării Moldovei, înainte de a intra în cetatea de scaun a Sucevei.

Asupra acestor evenimente, cronicarul revine însă în capitolul „De un Pătru vodă, ce i-au tăiat capul craiul leșescu vă leato 7009” situat spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare (1501). În acel loc, soarta lui Petru Aron după bătălia de la Orbic este descrisă altfel. Alungat de Ștefan, el ar fi trecut în Țara Ungurească, de unde l-a îndemnat pe Matia Corvin să pornească în campania împotriva Moldovei pentru a-l repune pe tron. După înfrângerea suferită în Bătălia de la Baia și moartea regelui Ungariei, el s-a refugiat în Polonia încercând să uneltească de acolo împotriva lui Ștefan, dar acesta, „împăcându-se cu craiul leșescu”, a obținut decapitarea rivalului său.

„De moartea acestui Pătru vodă nu scriu toți într-un chip, că létopisețul cel moldovenescu scrie că daca au venitu Ștefan vodă cu oastea muntenească, s-au lovitu cu Pătru vodă la Doljăști pre Sirétiu și al doilea rându la Orbic și tot au izbânditu Ștefan vodă și au prinsu pre Pătru vodă și i-au tăiatu capul.
Iară cronicariul cel leșesc scrie că daca au biruit Ștefan vodă pre Pătru vodă, au scăpatu Pătru vodă la unguri și décii toate pre rându, precum scrie mai sus.”

—Grigore Ureche

Cronicarul nu stăruie mai departe asupra diferențelor, „ci oricum au fostu, tot să tocmescu că izbânda tot au fostu la Ștefan vodă, iară lui Pătru vodă tot să află că i-au tăiat capul”.

Textul lui Grigore Ureche a fost redactat la o distanță de aproape două secole de la aceste evenimente. El se bazează, la rândul său, pe alte izvoare mai vechi, dintre care cele mai importante au fost un „letopiseț moldovenesc” (sursă internă) și un „letopiseț leșesc” (sursă externă). „Letopisețul leșesc” (numit uneori și „latinesc”) este o cronică publicată la sfârșitul secolului al XVI-lea de polonezul Ioachim Bielski. Textul ei s-a păstrat și permite recunoașterea cu ușurință a informațiilor provenite de acolo.

„Letopisețul moldovenesc” a fost probabil o lucrare, astăzi pierdută, redactată în limba română de Eustratie logofătul, un cronicar menționat de Miron Costin ca primul care a scris în limba țării, înainte de Ureche. Pentru știrile despre secolul al XV-lea, acest letopiseț a folosit și a tradus vechile cronici slave ale Moldovei. Informația despre bătălia lui Ștefan cel Mare de la Orbic provine din acele surse.

Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI care s-au păstrat permit reconstituirea filiației lor și indică existența la origine a unui prototip comun, o cronică oficială redactată probabil chiar la curtea lui Ștefan cel Mare și în timpul domniei sale. Dintre diferitele variante ulterioare care se bazează pe acest prototip pierdut, textul cel mai apropiat, atât cronologic cât și sub raportul fidelității sale, este așa-numitul Letopiseț anonim al Moldovei (cunoscut și ca Letopisețul de la Bistrița).

În acest letopiseț, a cărui redactare este contemporană domniei lui Ștefan cel Mare, nu apare menționată bătălia de la Orbic. Evenimentele din 1457 sunt descrise astfel:

„În anul 6965 (1457), luna aprilie 12, marțea mare, a venit Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, împotriva lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, la Doljești și a biruit Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și a luat schiptrul Moldovei.”

—Letopisețul anonim al Moldovei

Nici în Cronica moldo-germană nu există vreo mențiune distinctă a bătăliei de la Orbic. Acest text (citat uneori și sub titlul Cronica breviter scripta, după incipitul latin al manuscrisului) a fost redactat în limba germană pe baza acelorași anale oficiale de la curtea lui Ștefan cel Mare. Copia păstrată a fost realizată în anul 1502, iar evenimentele relatate se opresc în 1499, cronica datând prin urmare din ultima parte a domniei voievodului.

Cronica breuiter scripta (1502)

Începutul domniei este descris după cum urmează:

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în ziua de 11, într-o Marți în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Ștefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste împreună cu Muntenii și cu cei din țara de jos, ca la vreo 6000 de oameni. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”

—Cronica breviter scripta

Cele mai vechi mențiuni ale bătăliei de la Orbic apar în letopisețele slavone redactate la Mănăstirea Putna, cel mai probabil în timpul domniei lui Ștefăniță. Aceste cronici adaugă numeroase informații care țin de mediul mănăstiresc, dar și unele inexactități, cum ar fi indicarea datei de 12 aprilie 1457 ca Joia Mare (în realitate, Marțea Mare). În Letopisețul de la Putna I, pasajul este următorul:

„În anul 6965 <1457>, luna aprilie 12 în joia mare, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a venit de la munteni și a dobîndit întîia biruință asupra lui Aron voievod, pe Siret la tină, la Doljești. A doua luptă a purtat-o cu dînsul la Arbic și iarăși l-a biruit Ștefan voievod, cu ajutorul lui dumnezeu. După aceea s-a adunat toată țara cu prea sfințitul mitropolit, chir Theoctis și l-a uns pentru domnie, pe Siret, unde se numește Dereptate pînă în ziua aceasta. Și a luat schiptrul țării Moldovei.”

—Letopisețul de la Putna I

Pasajul corespunzător din Letopisețul de la Putna II este similar, cu minime diferențe. Detaliul despre tăierea lui Petru Aron odată cu înlăturarea sa de la domnie se găsește în Cronica moldo-polonă, o traducere care se situează în aceeași filiație a letopisețelor de la Putna.

Interpretarea

Istoricul Olgierd Górka a lămurit soarta lui Petru Aron, învins la Orbic.

Istoricul polonez Olgierd Górka^⁠(d), care a descoperit și publicat manuscrisul Cronicii moldo-germane, a comparat textul acesteia cu cele ale cronicilor slavo-române, semnalând faptul că a doua luptă dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron, urmată de decapitarea celui învins, apar doar în „grupa putneană”. „Pe când cea dintâi din aceste informații, și anume aceea despre bătălia de la Orbic nu se poate constata în alte izvoare și nici nu se poate nega, a doua știre, adică aceea despre decapitarea lui Petru Aron în anul 1457, este absolut neadevărată.” În sprijinul afirmației sale, istoricul invocă alte izvoare documentare care demonstrează incontestabil că Petru Aron se afla în Polonia în 1459 și în Ungaria în 1462. El ar fi fost decapitat în Ardeal, din porunca lui Ștefan, abia în 1469.

Demonstrația lui O. Górka a fost reluată și susținută ulterior de Constantin Cihodaru, care i-a adăugat și considerații legate de campaniile lui Ștefan cel Mare în Secuime și campania lui Matia Corvin în Moldova. El a formulat ipoteza că finalul descrierii Bătăliei de la Baia din 14 decembrie 1467 în Cronica moldo-germană și trădarea vornicului Isaia se referă de fapt la Bătălia de la Orbic, care ar fi avut loc la 14 decembrie 1470 și s-ar fi încheiat cu înfrângerea și decapitarea lui Petru Aron. Alipirea celor două bătălii s-ar fi datorat faptului că era vorba de aceeași dată de lună și tot de o luptă cu o oaste „ungurească”.

Fragmentul avut în vedere este următorul:

„Dacă lui Ștefan Vodă i-ar fi fost credincios Isaia, marele său vornic și ar fi alergat acolo, unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat teafăr nici picior [de Ungur]. Pentru aceea a trebuit să-i cadă capul lui și altora mulți. În ziua de 15 Decembrie într-o Miercuri, se împrăștie oastea lui Ștefan Vodă, așa încât și Ungurii omorîră pe mulți dintre ei; și Domnul însăși a fost fugărit călare cu doi feciori [de curte] și căzu în mâinile dușmanului; se răscumpără însă Ștefan Vodă, căci se tălmăci cum putu și scăpă de ei.”

—Cronica breviter scripta

Ingeniozitatea scenariului propus de C. Cihodaru pentru elucidarea neconcordanțelor legate de Bătălia de la Orbic „a sedus istoriografia contemporană”.

În întâmpinarea acestei ipoteze vin și studiile mai noi consacrate încercării de reconstituire a activității desfășurate de cancelaria lui Ștefan cel Mare pentru consemnarea oficială a evenimentelor din cursul domniei lui. Reluând o idee mai veche, conform căreia primul letopiseț moldovenesc a fost alcătuit sub forma unor anale la curtea voievodului, aceste studii au propus împărțirea în etape distincte a acestei activități, marcată de lungi perioade de redactare, întrerupte de perioade de pauză.

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Astfel, pe baza analizelor textologice comparative, cercetătorul Leon Șimanschi a ajuns la concluzia că primul fragment analistic consemnat la curtea voievodului acoperea evenimentele perioadei 1457-1469 și că el a început probabil să fie elaborat în cursul anului 1468, sub impresia victoriei obținute de Ștefan cel Mare în conflictul moldo-ungar din 1467 încheiat cu Bătălia de la Baia. Redactarea a fost reluată, într-un fragment separat, după 1473, din punctul în care a fost întreruptă anterior.

Această realizare în etape ar explica faptul că textul inițial al relatării conflictului cu Matia Corvin din 1467 s-a deteriorat în partea sa finală, întrucât filele unui manuscris sunt supuse factorilor destructivi în părțile mai expuse ale sale, la început și mai ales la sfârșit. Porțiunea deteriorată și nedescifrată s-ar putea recunoaște, conform acestei interpretări, în modul cum s-au raportat la ea copiștii de mai târziu ai manuscrisului. Autorul Letopisețului anonim a înlocuit pasajul cu un citat din Biblie; Letopisețele de la Putna, cu împăcarea dintre Ștefan și Mateiaș. În schimb, episodul de la Orbic, aflat pe fila deteriorată, a fost strămutat de grupa putneană la anul 1457 și doar Cronica moldo-germană îl mai redă la locul inițial, reconstituindu-l însă doar parțial și „mai mult decât defectuos”.

Rezerve serioase la adresa acestei interpretări au fost formulate de istoricii care consideră descrierea Bătăliei de la Baia din Cronica moldo-germană un fragment unitar și coerent, care se referă în întregime la evenimentele din 1467. O astfel de poziție a fost apărată recent de către Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, pentru care relația cauzală și temporală propusă cu lupta de la Orbic este doar o simplă ipoteză a istoricilor. „O presupunere și o datare ipotetice nu pot fi premise certe pentru o concluzie sigură. Faptul că în Cronica moldo-germană evenimentele anului 1467 sunt așezate sub anul 1469 nu constituie un temei puternic și sigur pentru o asemenea translație.”

Datarea

Niciuna din sursele medievale care menționează explicit Bătălia de la Orbic nu precizează data la care aceasta a avut loc. Datarea luptei se poate baza doar pe considerente legate de alte evenimente cu care este asociată direct sau de contextul mai larg, prin coroborarea cu alte categorii de izvoare.

Însă chiar și cronologia evenimentelor cu care a fost asociată direct în unele izvoare narative este marcată de incertitudini și ambiguități. Astfel, Bătălia de la Doljești, prima confruntare dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron, este datată când în Marțea Mare, 12 aprilie 1457 (Letopisețul anonim al Moldovei), când în Joia Mare, dar tot 12 aprilie 1457 (Letopisețele de la Putna, Grigore Ureche) ori la 11 aprilie 1457, într-o marți în Săptămâna Mare dinaintea Paștilor („an eynem dynstag in der Carwochen vor Osteren”, Cronica moldo-germană). Iar Cronica moldo-polonă o datează cu totul aberant la „12 august, Joia Mare”!

Neconcordanțele dintre ziua de lună și ziua de săptămână în datarea acestei bătălii au fost rezolvate de specialiști în favoarea datei de marți 12 aprilie, singura care se confirmă calendaristic pentru anul 1457. Joia Mare, care în acel an a căzut în data de 14 aprilie, a rămas astfel „disponibilă” și a putut fi revendicată de cealaltă bătălie dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron, pe care izvoarele o plasau în proximitatea celei dintâi.

Lucrările istoriografice mai vechi nu au pus la îndoială această proximitate temporală, ci au acceptat asocierea dintre cele două bătălii pe care o propuneau letopisețele. Astfel, istoricii Nicolae Iorga, A. D. Xenopol și Ioan Ursu prezintă bătăliile împreună și, deși nu menționează o dată precisă pentru Bătălia de la Orbic, lasă să se înțeleagă că ea avut loc în aprilie 1457, imediat după Bătălia de la Doljești și înainte de fuga lui Petru Aron în Polonia.

La „tina”, adeca la vadul noroios al Doljeștilor din părțile Romanului, el avu întâia ciocnire cu oamenii lui Aron, desigur numai cu ostașii din cetatea vecină (12 April). Dar, deși biruitor, el înșeală pe dușmanul său și, în loc să treacă apa, la Hreasca, văzându-se descoperit, el se dă către munte. La Orbic însă îi prind de veste pârcălabii de Neamț, cari încearcă să-i risipească, la rândul lor, ceata, și nu pot nici ei. La „Direptate”, locul de osândă „de lângă Siretiu”, până a nu ajunge supt zidurile Sucevei, țara, cu Mitropolitul în frunte, i se închină, făcând astfel cuvenita „direptate” lui Petru-Vodă Aron, care fuge fără a fi dat o luptă, fiindcă nici n-avuse puteri strânse în vederea ei. În câteva rânduri, pe care le-am tălmăcit astfel, cronica slavonă a Moldovei povestește în acest chip cele două dintâi biruințe, asupra Moldovenilor trădători, ale lui Ștefan.

N. Iorga, Istoria armatei românești

Ulterior s-a conturat ideea unei datări mai precise a celei de-a doua bătălii de la Orbic. Pentru Ilie Minea, „Joia Mare, 12 aprilie” este o eroare de copist, în locul datei corecte de 14 aprilie. „Se poate admite că deoarece suntem în fața unei știri prescurtate a vechiului letopiseț, lupta de la Doljești să fi fost la 12 Aprilie, iar cea de la Orbic la 14 ale aceleiași luni”. În același sens se pronunță și Mihai Costăchescu în 1933: „În vreo redacție primitivă a Cronicei, care a servit de bază celor ce s-au păstrat, vor fi fost amândouă datele: Marția mare, 12 Aprilie pentru Doljești, și Joia mare 14 Aprilie pentru Orbic. Din ele, copiștii ulteriori vor fi pierdut, din nebăgare de seamă, 14 Aprilie, rămânând apoi să se întrebuințeze ziua de 12 Aprilie când pentru Marția mare, când pentru Joia mare. Și tot așa, apoi s-a pierdut știrea de dată pentru lupta de la Orbic”. Nicolae Iorga admite și el data de 14 aprilie ca posibilă dată a Bătăliei de la Orbic în volumul IV din 1937 al sintezei sale Istoria românilor.

Constantin C. Giurescu preia fără rezerve datarea precisă a celor două bătălii la distanță de două zile una de alta sugerată de Ilie Minea: „În lupta de la Doljești, pe Siret, la 12 Aprilie și în cea următoare de la Orbic, în ținutul Neamțului, la 14 Aprilie – Joia Mare – armata lui Ștefan învinse, iar Petru Aron fu silit să ia calea pribegiei, în Polonia”. La fel procedează, pe urma sa, Ion Ionașcu și Teodor Manolache, iar data de 14 aprilie 1457 a rămas până în prezent una dintre cele mai persistente cronologii problematice din epoca gloriosului voievod.

Din punctul de vedere al strategiei militare, principala dificultate cu care se confruntă această datare este de a explica de ce Ștefan cel Mare, deși învingător la Doljești, nu și-a continuat înaintarea spre cetatea de scaun a Sucevei, ci s-a retras spre sud-vest, unde a fost atacat din nou de Petru Aron după două zile, la Orbic. O astfel de explicație necesită imaginarea unor scenarii destul de complicate, cum este cel descris de Nicolae Iorga în Istoria armatei românești.

Problema celor două bătălii a făcut obiectul mai multor discuții în cadrul sesiunii de comunicări organizate la Institutul de Istorie din Iași în aprilie 1957, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare. După publicarea comunicărilor lui C. Cihodaru și N. Grigoraș, o nouă soluție s-a conturat, constând în abandonarea proximității dintre cele două evenimente și distanțarea lor, atât geografică, cât și temporală. Pentru Bătălia de la Doljești, plasarea ei spre nord, în ținutul Sucevei, a devenit aproape unanimă, în vreme ce pentru Bătălia de la Orbic, data desfășurării ei a fost decalată treisprezece ani mai târziu, în intervalul anilor 1469-1470.

În favoarea anului 1469 pledează în special relatarea cronicarului polonez Jan Długosz privind „năvălirea lui Ștefan în Ardeal”, atragerea lui Petru Aron în cursă și decapitarea lui. Această soluție este adoptată de Emil Diaconescu în studiul său din 1977, care citează și alți autori mai noi. Ea este argumentată în detaliu de Leon Șimanschi și Dumitru Agache, pentru care data posibilă a bătăliei a fost începutul lunii august. Propunerea concordă și cu opinia altor medieviști care plasează decapitarea lui Petru Aron tot în 1469, deși nu o asociază explicit cu Bătălia de la Orbic (Ioan-Aurel Pop, Șerban Papacostea).

Datarea luptei în 1470 se bazează pe ipoteza că fragmentului corupt de la sfârșitul relatării despre Bătălia de la Baia din Cronica moldo-germană se referă de fapt la al doilea conflict, decisiv, dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron. Constantin Cihodaru a reafirmat propunerea sa mai veche de datare în 1982. Principalul susținător al acestei soluții este istoricul Constantin Rezachevici, care prezintă argumente pentru situarea Bătăliei de la Orbic în ziua de 14 decembrie 1470. În favoarea aceleiași perioade (iarna 1470-1471) se pronunță și lucrarea colectivă Istoria militară a poporului român. Această datare este considerată adesea ca fiind general acceptată și asumată fără altă argumentare suplimentară.

Deplasarea datei la o distanță de peste un deceniu după desfășurarea evenimentelor din 1457 face necesară redefinirea completă a contextului, premiselor imediate și consecințelor Bătăliei de la Orbic.

Reconstituirea

Din punctul de vedere al politicii externe, prima perioadă a domniei lui Ștefan cel Mare, înaintea angajării sale în „Războiul de 13 ani” cu Imperiul Otoman (1473-1486), a fost caracterizată printr-o orientare spre Polonia și împotriva Ungariei. Istoricul Alexandru V. Boldur numește această perioadă „antiungurească” și o rezumă astfel: „După înscăunare, Ștefan cel Mare vînează în Polonia la granița cu Moldova pe rivalul său și ucigașul tatălui său Petre Aron, încheie pacea cu Polonia și se declară vasal al regelui polonez (1459). Apoi duce acțiune războinică contra ungurilor și reușește să-l decapiteze pe Petre Aron.”

Pe plan intern, reașezarea pe baze noi a raporturilor tronului cu boierimea implica de asemenea contracararea opoziției și a conspirațiilor legate tot de pretendența lui Petru Aron. În consecință, s-a putut afirma că pedepsirea celui responsabil de sângele scurs pe nedrept la Reuseni prin asasinarea părintelui său conferă „liantul necesar domniei lui Ștefan cel Mare de la înscăunare până la deznodământul de la Orbic”.

După înfrângerea suferită la Doljești în 1457, Petru Aron s-a refugiat în Polonia, unde prezența sa este atestată la 24 ianuarie 1458 printr-un document semnat împreună cu alți boieri moldoveni care l-au însoțit în Camenița Podoliei. Ultimii pribegi au revenit ulterior din Polonia în Moldova în primele luni ale anului 1460, iar fostul domn a trecut în Transilvania probabil în vara aceluiași an. Acolo s-a stabilit în Secuime, aproape de hotarul Moldovei, de unde a continuat să întrețină legături cu unii boieri conspiratori din țară.

Din acel moment, șederea lui Petru Aron în Transilvania și intrigile sale au devenit „un spin pentru Ștefan cel Mare”. „Neavând conflict cu Turcii, împăcat cu Polonii, el poate risca un conflict cu Ungaria spre a o sili să-i predea sau să gonească pe rivalul său, cu atât mai mult cu cât situația internă a vecinei maghiare era turbure”. Ca urmare, așa cum observa generalul Radu R. Rosetti, strategia voievodului se conformează politicii sale: face incursiuni militare în Secuime (1461), încurajează răscoalele împotriva regelui (1467), atacă Cetatea Chilia, mai întâi fără succes, în 1462, și apoi o cucerește în 1465.

Matia Corvin a susținut pretendența lui Petru Aron la tronul Moldovei.

De cealaltă parte, regele Matia Corvin al Ungariei refuză să-i dea satisfacție lui Ștefan, iar în 1462, printr-o scrisoare adresată voievodului Ardealului, îi cere acestuia să i-l trimită la Buda pe domnul pribeag (qua Petrum Vayvodam Moldaviae ad se accersit). În noiembrie 1467, el se decide să riposteze la provocările anterioare ale vecinului său și trece munții în Moldova cu o armată care cuprindea între 20.000 și 40.000 de oșteni, avându-l în suita sa și pe Petru Aron, cu care intenționa să-l înlocuiască pe Ștefan cel Mare.

Concomitent cu agresiunea regelui maghiar izbucnește însă și o criză politică internă, domnul Moldovei fiind obligat să se angajeze practic pe două fronturi. În țară, mai ales în zona sudică a acesteia, se formase un curent de opinie favorabil pretendentului pribeag și actului de forță pregătit de Matia Corvin, punându-l pe voievodul de la Suceava într-un „moment de cumpănă” extrem de grav.

Cu toate acestea, războiul moldo-ungar din 1467 s-a încheiat cu victoria lui Ștefan cel Mare în Bătălia de la Baia din 14-15 decembrie și pedepsirea exemplară a trădătorilor din rândurile boierilor moldoveni. După această dată, desfășurarea evenimentelor s-a precipitat în mod inevitabil pe direcția deznodământului de la Orbic.

Reîntors în Transilvania, Petru Aron s-a stabilit în zona Rodnei, într-unul din districtele românești pe care regele maghiar a hotărât să le păstreze la dispoziția sa, alături de Țara Amlașului și a Făgărașului, pentru a putea fi cedate ca feude voievozilor din Moldova și Țara Românească alungați din scaun.

Ștefan a folosit abil în favoarea lui precedentul defecțiunii boierești din timpul campaniei din Moldova a lui Matia Corvin și a recurs la o stratagemă diplomatică prin care a încercat să-l atragă pe Petru Aron într-o capcană, chemându-l să ia tronul în numele unor conspiratori din anturajul său. Astfel, se păstrează o scrisoare redactată la Suceava în 10 iulie 1468, prin care „boierii de frunte ai lui Ștefan trimet Brașovenilor o solie prin fratele lor Iliaș și-i roagă să dea credință vorbelor acestuia” (quia sunt verba nostra – căci sunt vorbele noastre). Acest răvaș misterios a fost pus în legătură cu „meșteșugita cursă pe care, de multă vreme, căuta să o întindă Ștefan ucigașului tatălui său.” Despre stratagema voievodului are cunoștință și cronicarul polonez Jan Długosz, contemporan al evenimentelor, care menționează scrisorile și darurile trimise lui Petru ca din partea boierilor Moldovei, ca să vină și să ia domnia.

1469:

Ștefan Voevodul Moldovei, căutând în tot chipul să răsbune nedreptatea suferită, năvăli în Transilvania numai cu 1800 călăreți, pe când regele Matia se afla în Wartislavia și jefuind-o cu foc și omor în repezeală, întocmai ca o furtună, săvârși mai multe cruzimi și se întoarse încărcat de pradă. Tot atunci trimețând scrisori și daruri la Petru, ca din partea boerilor Moldovei, să vină și să ia domnia, prinse de viu pe numitul său rival de domnie, care omorâse pe tatăl său și pe care regele Matia al Ungariei îl favoriza împotriva lui Ștefan, și aducându-l la sine îi tăie capul.

_______ Jan Długosz

Însă Ștefan nu s-a mulțumit doar să stea în așteptarea venirii rivalului său. Profitând de angajarea regelui maghiar în conflictul cu Boemia, domnul moldovean a pătruns fulgerător în Transilvania cu un mic corp de oaste în luna mai 1469 și a prădat scaunele secuiești ca represalii pentru sprijinul acordat lui Petru Aron. Tot atunci, el a trimis un al doilea corp de oaste, sub conducerea lui Filip Pop, care a devastat regiunile nordice ale voievodatului, inclusiv Rodna, unde își avea reședința pretendentul pribeag.

Ambele incursiuni sunt relatate de Jan Długosz în cronica sa, care menționează că Ștefan s-a întors din Ardeal încărcat de prăzi (onustus praeda rediit) și că ademenindu-și rivalul cu scrisori și daruri, l-a prins de viu și, după ce l-a adus la sine (ad se usque perductum), i-a tăiat capul. Pe baza acestei indicații lapidare, multe lucrări istoriografice moderne acceptă anul 1469 ca dată a decesului lui Petru Aron, fără a preciza suplimentar împrejurările decapitării sale. Coroborată însă și cu alte izvoare, informația confirmă faptul că pretendentul nu a fost ucis în Ardeal, ci a organizat el însuși o expediție în Moldova împotriva lui Ștefan cel Mare, în cursul căreia și-a găsit moartea.

După raidurile moldovenilor, vicevoievodul Transilvaniei Dominic de Bethlen a convocat Dieta de la Turda pentru rațiuni extrem de urgente (racionibus summopere urgentibus), menționându-i pe „hoții moldoveni” care obișnuiesc să prade în fiecare an pe locuitorii din aceste părți (moldavienses latrunculi annuatim soliti sunt incolas parcium istarum seducere). La 29 iunie 1469, el a adresat o scrisoare către bistrițeni, prin care le comunica această decizie a sa și le ordona să alerge de îndată cu toți pedestrașii și călăreții la locul de adunare de la Borșa, în Comitatul Dăbâca, pentru ca de acolo să poată porni contra inamicilor, unde va fi nevoie (illac quo opus erit).

Astfel, folosindu-se de mijloacele militare necesare puse la dispoziție de autoritățile din Ardeal și bazându-se pe unele promisiuni de colaborare ale boierimii opoziționiste din Moldova, Petru Aron a pornit din Secuime propria sa campanie împotriva lui Ștefan cel Mare.

Campania lui Petru Aron și Bătălia de la Orbic

El a trecut munții pentru a doua oară, însă de această dată nu prin Pasul Oituz, ca Matia Corvin în 1467, ci prin Pasul Ghimeș, înaintând pe valea Trotușului, pentru a-și surprinde adversarul.

După unii autori, expediția a pornit deja la începutul lunii august 1469, înainte de invazia tătarilor în Moldova. După alții, ea a avut loc abia în luna decembrie 1470, după năvălirea tătarilor, de care a profitat, Petru Aron mizând pe faptul că Ștefan cel Mare nu se mai aștepta la o nouă invazie.

Domnul Moldovei, cu oastea lui, a întâmpinat însă agresorul pe valea Bistriței, ceea ce dovedește că nu a fost luat chiar prin surprindere. Lupta hotărâtoare s-a dat la Orbic, în Ținutul Neamțului, și este cea pe care vechile letopisețe au asociat-o cu prima confruntare de la Doljești din 1457.

Rezultatul bătăliei nu s-a conturat clar de la bun început. Într-o primă fază, ea s-a încheiat cu înfrângerea și capturarea lui Ștefan cel Mare. După cum relatează Cronica moldo-germană, atunci „se împrăștie oastea lui Ștefan Vodă, așa încât și Ungurii omorîră pe mulți dintre ei. Și domnul însăși a fost fugărit călare, cu doi feciori [de curte], și căzu în mâinile dușmanului (vnd kam in die hend seyner feynd)”.

Valea Orbicului lângă Buhuși.

Defecțiunea din armata moldoveană, care ar fi putut să-i fie fatală domnului țării, s-a datorat faptului că o seamă de boieri, în frunte cu marele vornic Isaia, cumnatul lui de soră, nu s-au dovedit cu credință lui Ștefan și i-au ignorat ordinele. „Dacă lui Ștefan Vodă i-ar fi fost credincios Isaia, marele său vornic și ar fi alergat acolo, unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat teafăr nici picior [de Ungur]. Pentru aceea a trebuit să-i cadă capul lui și altora mulți.” S-a formulat chiar ipoteza că aceste elemente boierești ostile guvernării lui Ștefan și dornice să-l readucă pe tron pe Petru Aron ar fi încercat să-i întindă domnului moldovean o contra-capcană la Orbic, în replică la cea întinsă de el pentru ademenirea rivalului său.

Oşteni moldoveni din epoca lui Ştefan cel Mare.

Nefiind recunoscut de oștenii unguri care l-au prins, Ștefan a scăpat de la ei după ce „s-a răscumpărat și s-a tălmăcit cum a putut”. Apoi, văzându-se liber, și-a strâns propria oaste risipită și a lovit oastea transilvană a pretendentului pribeag, care se credea victorioasă. Inamicul a fost înfrânt, iar Petru Aron a fost executat cel mai probabil pe câmpul de luptă, după obiceiul vremii.

Cronica moldo-germană, de la care provin informațiile, relatează că aceste evenimente s-au desfășurat într-o zi de miercuri, 15 decembrie (an dem 15 tag Decembris an eynem mytwoch). Descrierea lor urmează imediat după aceea a Bătăliei de la Baia, pe care cronica o datează corect în noaptea dinspre luni spre marți, 14-15 decembrie 1467 (an dem 14 tag Decembris an eynem montag auff den dinstag in der nacht). Deci, evenimentele datate miercuri 15 decembrie nu s-au desfășurat în același an cu Bătălia de la Baia, pentru că, după cum s-a remarcat, în 1467 ziua de 15 decembrie nu a căzut într-o miercuri, ci într-o marți. Olgierd Górka propune ca acest locus să fie corectat în „miercuri, 16 decembrie”. Constantin Cihodaru reține „vineri 16 decembrie”, iar Leon Șimanschi citește „miercuri 14 decembrie”, notând totodată că „datarea luptei de la Orbic rămâne încă o problemă a medievisticii ștefaniene.”

Semnul omisiunii din manuscrisul Cronicii moldo-germane, între „Mattyass der Kunyg geschossen myt zweyen pfeylen, dy er auss dem land bracht. Wer dem” și „Stepfen voyvoda seyn grosser hoffgrof Ysaya getrew gewesen” (fol. 289 recto)

S-a mai remarcat, de asemenea, că manuscrisul Cronicii moldo-germane conține în acest paragraf 6° o prescurtare („rt” pentru retentio sau „etc” pentru et caetera) care indică o omisiune. Semnul este plasat între descrierile celor două bătălii, mai precis între propoziția despre rănirea lui Matia Corvin la Baia și cea despre inobediența vornicului Isaia, în locul unde copistul a întâlnit probabil un pasaj corupt, pe care nu l-a putut descifra. Cercetătorul Leon Șimanschi a formulat ipoteza că originalul analelor redactate la curtea lui Ștefan cel Mare prezenta, după campania regelui maghiar în Moldova, pe o filă care s-a deteriorat ulterior, mai multe evenimente: moartea Evdochiei, soția domnului, incursiunea lui Ștefan în Secuime, invazia tătarilor încheiată cu înfrângerea lor la Lipnic și lupta de la Orbic încheiată cu decapitarea lui Petru Aron (nu neapărat în această ordine).

Bătălia de la Baia din 1467 a avut loc tot într-o zi de 14 decembrie și tot cu o oaste „ungurească”.

Dintre fragmentele corupte pe care a reușit să le descifreze, autorul Cronicii moldo-germane a considerat mai firesc să-l alipească pe cel referitor la Bătălia de la Orbic descrierii anterioare a Bătăliei de la Baia, probabil și în virtutea faptului că era vorba tot de o confruntare cu o oaste „ungurească” și mai ales de aceeași dată de lună. Adoptând această explicație, istoricul Constantin Rezachevici susține că a doua confruntare armată dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron de la Orbic a avut loc în data de 14 decembrie 1470 (care a căzut într-o zi de vineri).

Alte două informații referitoare la evenimente din perioada imediat următoare vin să întărească argumentația în favoarea acestei reconstituiri a Bătăliei de la Orbic.

O lună mai târziu, la 16 ianuarie 1471, vornicul Isaia, împreună cu alți doi dregători, au fost decapitați din ordinul domnului în târgul Vasluiului, după cum relatează succint și fără explicații toate letopisețele vechi, inclusiv Grigore Ureche. Pedeapsa capitală și execuția au fost puse în legătură cu trădarea de pe câmpul de luptă din timpul Bătăliei de la Orbic, așa cum este ea descrisă de Cronica moldo-germană. Această justificare confirmă faptul că trădarea marelui vornic a avut loc într-un moment ulterior și nu în Bătălia de la Baia din 1467, cum ar pretinde interpretarea ad litteram a textului cronicii, care mai este susținută uneori. De altfel, în timpul Bătăliei de la Baia, mare vornic nu era încă Isaia, cumnatul lui Ștefan, ci Crasnăș; iar, dacă Isaia ar fi trădat în 1467, este greu de explicat cum se face că a fost ridicat ulterior în acest mare rang și pedepsit abia după trei ani prin decapitare.

Existența unei alte incursiuni militare dinspre granița cu Ungaria, diferită de campania lui Matia Corvin și situată într-un orizont temporal mult mai recent decât cel al anului 1467, este dovedită și de scrisoarea adresată de Ștefan cel Mare regelui Cazimir al IV-lea la 13 iulie 1471, în care invocă supărările și atacurile suferite „din partea tătarilor, turcilor, muntenilor, secuilor și ungurilor”, care l-au împiedicat să îndeplinească cererile monarhului polon.

Principala consecință a Bătăliei de la Orbic a fost dispariția lui Petru al III-lea Aron din competiția pentru putere. Aceasta a constituit „un succes hotărâtor al domnului Moldovei în efortul său de consolidare internă și externă a pozițiilor domniei, care va obliga opoziția boierească, rămasă fără un candidat propriu la tron, să intre într-un rapid proces de disoluție, iar regalitățile înconjurătoare să-și reconsidere atitudinea”. În anii următori, victoria de la Orbic a permis normalizarea relațiilor cu Ungaria și cu reprezentanții scaunelor secuiești, îndepărtarea treptată de sfera de influență a intereselor Poloniei și angajarea fermă a politicii lui Ștefan cel Mare pe o poziție antiotomană.

Mit și realitate

Într-un studiu consacrat circumstanțelor urcării pe tron a lui Ștefan cel Mare în 1457, istoricul Constantin Rezachevici nota: „O ciudată caracteristică a istoriografiei românești alătură adesea date și fenomene minuțios analizate științific, cu altele din domeniul legendei, crezând în egală măsură în ambele. Iar odată legenda pătrunsă în lucrările științifice, purtând girul unor nume prestigioase, cu greu mai poate fi recunoscută ca atare și înlăturată. Căci pare mai frumoasă ca realitatea, mai atractivă, uneori chiar mai «patriotică»”.

Observația sa se verifică și în cazul tratării Bătăliei de la Orbic și se aplică inclusiv propriilor lui contribuții la elucidarea aspectelor neclare legate de acest eveniment, deoarece limita dintre ipotezele explicative necesare și presupunerile gratuite care sunt menite doar să suplinească lipsa informațiilor certe este greu de respectat cu strictețe. Astfel, în epilogul reconstituirii sale realizate cu spirit critic și maximă precauție metodologică, istoricul ieșean afirmă că mormântul lui Petru Aron nu se cunoaște, adaugând însă că „ar fi putut fi chiar în biserica de atunci a satului Orbic”. Or, nu numai că nu se știe dacă a existat o asemenea biserică, dar nici măcar existența satului nu este atestată încă la data respectivă.

Valea Orbicului în arealul cartierului Orbic

Gura Orbicului, spre valea Bistriței.

Valea, în amonte spre Siliștea și Români.

Conform opiniei lui Emil Diaconescu, toponimul „Orbic” care apare invocat în contextul bătăliei se referă de fapt la pârâul cunoscut astăzi și ca Pârâul Negru, Prăjești sau Români, iar numele satului omonim a apărut abia în secolul al XVI-lea. Pârâul este menționat deja într-un document al lui Alexandru cel Bun de la 3 iunie 1429. Două documente emise la Suceava de Ștefan cel Mare fac referire la „obârșia Oarbicului” (11 septembrie 1480) și respectiv „gura Oarbicului” (15 octombrie 1491). Forma „Oarbic” este apropiată de forma „Arbic” întâlnită în descrierea bătăliei din letopisețele slavonești de la Putna.

Un alt document din 1438 al voievozilor Iliaș I și Ștefan al II-lea menționează totuși trei sate pe Bistrița, „anume Moinești, unde au fost casa lui Herlic și unde au fost Negușor, în gura Orbicului, și Bodeștii din gios și Mogoșăștii din sus”. Mihai Costăchescu a sugerat ideea că acest „Moinești” ar putea fi un nume anterior al satului Orbic de mai târziu, din comuna Costișa, județul Neamț. Acest sat a mai purtat și numele de „Hârlițești”, de la stăpânirea neamului Herlic.

Reprezentări de figuri militare pe cahle din sec. al XV-lea descoperite la Curtea Domnească din Vaslui

În rândul legendelor autentice și al tradiției populare, cu greu pot fi identificate elemente care să poată fi puse în legătură directă cu Bătălia de la Orbic. În culegerea lui Simion T. Kirileanu Ștefan cel Mare și Sfânt. Istorisiri și cântece populare, este consemnată povestirea „Ștefan Vodă și Hatmanul Peștiovici” (după N. Trofin, care a auzit-o de la Vasile Morariu din satul Glodeni, comuna Paparnița, județul Vaslui). Ea relatează cum, aflând de năvala ungurilor, voievodul Moldovei trimite în întâmpinare pe hatmanul Peștiovici, care trece Siretul, îndreptându-se spre munți. El ajunge la un boier mare și bogat, „care de o bucată de vreme nu se prea înțelegea cu Vodă, ci mai lesne se înțelegea cu dușmanii lui”. Acesta îl cumpără pe hatman și îl convinge să-i pună pe oșteni la muncă pe moșia lui, arătându-i că încă nu-i niciun pericol din partea ungurilor, cu care era înțeles. Dușmanii năvălesc și înving oastea moldovenilor pe care o surprind dezarmată. Apoi Ștefan îi bate pe unguri și îl pedepsește pe hatmanul lacom care fusese cumpărat cu bani de boierul trădător.

Povestirea este menționată de Alexandru Teodorescu printre cele care ar putea reprezenta ecouri folclorice anonime ale bătăliilor de la Baia și Orbic. În ea se regăsesc temele trădării din partea boierilor și a înfrângerii inițiale suferite în confruntarea cu armata atacatorilor înainte de victoria finală a voievodului și pedepsirea trădătorilor, care apar și în relatarea din Cronica moldo-germană a acestor bătălii. Cum această cronică a fost descoperită și publicată recent, iar istoriografia subiectului nu a cunoscut anterior aceste teme, reflectarea lor în tradiția populară nu poate fi suspectată de lipsă de autenticitate sau influențe culte.

Biserica Mănăstirii Runc (construită în 1760)

Mai puțin convingătoare este tradiția orală transmisă de Mănăstirea Runc, situată în imediata apropiere a văii Orbicului, conform căreia ea ar fi fost ctitorită de Ștefan cel Mare în urma Bătăliei de la Orbic. Sprijinindu-se pe obiceiul cunoscut al dreptcredinciosului voievod de a construi câte o biserică după fiecare victorie obținută, această tradiție orală, care este creditată inclusiv în volumul V al Marelui Dicționar Geografic al Romîniei din 1902, nu este confirmată însă de niciun document scris sau probă materială. Dimpotrivă, un act de la 1 aprilie 1695 îi atestă drept ctitori ai mănăstirii pe medelnicerul Ionașcu Isăcescu și soția sa Alexandra, care au donat și moșia pe care a fost construită.

Sărăcia informațiilor din epocă și caracterul lor confuz au permis un spectru larg de raportări posibile la acestea, între extrema unei atitudini hipercritice și cea a unei abordări care lasă frâu liber imaginației creatoare. În prima categorie se înscriu autorii care neagă existența însăși a Bătăliei de la Orbic. Alexandru V. Boldur nu include această luptă printre cele 36 pe care le enumeră în lista stabilită de el a bătăliilor purtate de voievodul moldovean și citează afirmația lui Al. I. Gonța conform căreia o a doua luptă între Ștefan cel Mare și Petru Aron nu a mai avut loc.

La celălalt capăt al spectrului se situează reconstrucțiile libere ale evenimentelor, care suplinesc parcimonia surselor prin elemente fictive, mai mult sau mai puțin adaptate contextului istoric în care sunt incluse. Acest procedeu, foarte obișnuit în perioada romantică a istoriografiei naționale (Gheorghe Asachi), a fost moștenit de acolo și amplificat mai apoi de autorii biografiilor literaturizante ale lui Ștefan cel Mare, de la Bolintineanu și Ispirescu, până la Sadoveanu. Pentru acești autori, evocarea evenimentelor istorice pe care o realizează este totodată și purtătoarea unor mesaje importante adresate contemporanilor, cu învățăminte plasate cel mai adesea în registru patriotic și moralizator, care devin mai esențiale decât preocuparea pentru exactitate și acribie documentară.

   Vezi și articolul:  Literatura română romanticăVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

În Viața lui Ștefan Vodă cel Mare, publicată de munteanul Dimitrie Bolintineanu în anul 1863 și dedicată doamnei Elena, soția lui Alexandru Ioan Cuza, bătăliile de la Joldeni și Orvic [sic!], datate în 1456 [sic!], sunt un bun prilej de a aminti cititorului că domnul Moldovei a fost un adept al unirii românilor din cele două Principate. Autorul descrie în detaliu oastea viitorului voievod care era compusă, pe lângă moldoveni, din mercenari cazaci, dar și din dorobanți mehedințeni și romanațeni „ce erau pe atunci floarea armatei Țării Românești”, precum și câteva sute de roșiori. Pentru prima confruntare de la Joldeni, este descrisă și dispunerea lor pe flancuri și ordinea lor de intrare în luptă. „Luptă între fiii acelueași neam! luptă dureroasă! trădare!” După această luptă, o mie de români din amândouă țările zăceau pe câmpul de bătaie. Văzând leșurile fraților săi căzute în sângele lor, „Ștefan avu ideia unirii”. Despre a doua luptă de la Orvic se spune doar că ea a fost mai puțin sângeroasă, dar a fost cea din urmă.

Între cele două atitudini extreme se situează ipotezele explicative legitime, uneori confirmate, alteori infirmate, dar și cu posibilitatea reconsiderării lor în funcție de datele noi pe care le pune la dispoziție evoluția ulterioară a cercetărilor. Ilustrativă este, în această categorie, evoluția ipotezei paralele despre localizarea Bătăliei de la Doljești în marginea satului omonim din județul Neamț, în apropiere de Roman. În perioada interbelică, Nicolae Iorga a afirmat în mai multe rânduri că „în această localitate s-a construit o mare biserică pe locul unde a fost biserica veche înălțată de Ștefan cel Mare”, care după obiceiul lui „a făcut, a trebuit să facă, aici o biserică”. Totuși, după cum s-a dovedit, biserica veche data abia de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Osemintele găsite de țărani în timpul lucrărilor agricole, „când brăzdau pământul cu plugul” în apropierea satului, au fost interpretate ca un indiciu al faptului că acolo și-ar fi înmormântat Ștefan morții căzuți în luptă. Dar, conform observației generalului Radu Rosetti, faptul că alături de oseminte s-au găsit și vase de lut, însă nu s-au găsit arme sau urme de arme, ar veni mai degrabă în sprijinul tradiției locale că acolo a fost în vechime vatra satului Doljești și nu locul luptei.

Constantin Cihodaru istorisește și un alt episod legat de soarta osemintelor de la Doljești. „Un inimos ofițer din orașul Roman, însuflețit de înalte sentimente patriotice, a luat între cele două războaie mondiale inițiativa de a le aduna într-un osuar, peste care a ridicat un obelisc, socotind că cinstește astfel memoria celor care au căzut la inaugurarea unei noi și glorioase domnii. Monumentul în cauză constituie un bun mijloc pentru educarea patriotică a tinerei generații din zilele noastre, dar, din nefericire, autorul acestui gest frumos nu a consultat specialiști înainte de a porni la efectuarea unor astfel de lucrări.” Opinia specialiștilor nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor stimulate de patriotismul local. „De fapt după ceramică se pare că avem de a face cu resturile unei așezări umane de prin secolul al IV-iea e.n. și nu are nimic de a face cu vremea lui Ștefan cel Mare.”

Ipoteza localizării Bătăliei de la Doljești în satul din apropiere de Roman a fost abandonată ulterior în favoarea altor propuneri, dar ea este reluată din când în când pe baza unor noi argumente. În 1977, Costin Merișca a publicat un articol în care semnalează existența unei seliști (locul unui fost sat) cu numele „Orbic” situate tot în vecinătatea Siretului, pe partea stângă a râului, lângă Doljeștii din județul Neamț. Ca urmare, articolul propune reconsiderarea atât a locurilor în care s-au desfășurat cele două bătălii, cât și a datei Bătăliei de la Orbic, mutată din nou la 14 aprilie 1457, la două zile distanță de cea de la Doljești. Faptul că în zona respectivă se întindea și proprietatea boierilor Dereptate, unde ar fi putut avea loc întâmpinarea învingătorului și ridicarea lui la domnie, l-a făcut pe istoricul Constantin Rezachevici să remarce că este vorba de „coincidențe într-adevăr tulburătoare”, chiar dacă nu subscrie concluziei entuziaste a lui Sergiu Iosipescu conform căreia „astfel, un întreg eșafodaj era spulberat”.

Bibliografie

• Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Sfânta Mănăstire Putna, 2003. (disponibil online pe www.centrulstefancelmare.ro, accesat la 8 iunie 2024)

Lectură suplimentară

• Ștefan cel Mare și războaiele sale (I), Volum întocmit de Constantin Rezachevici, Editura Cartdidact, 2019.

Vezi și

• Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare