Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919

Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919
Parte a Operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri
și a Războiului Polono-Ucrainean
Cmt 1919.jpg
Marcă poștală austriacă cu supratipar românesc C.M.T. (Comandamanentul Militar Teritorial) emisă în anul 1919 la Colomeea, în perioada în care armata română a ocupat Pocuția]]
Informații generale
Perioadă 1919
Loc Pocuția
Rezultat Ocuparea temporară a Pocuției
Casus belli Împiedicarea creării unui coridor strategic între Armata Roșie și treupele Republicii Sovietice Ungare
Modificări teritoriale Statu quo
Beligeranți
România Armata României
Polonia Armata Poloniei
Conducători
RomâniaGeneralul Iacob Zadik
Polonia
Efective
România Divizia 8 Infanterie
Polonia

Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919 a reprezentat o acțiune a trupelor Regatului României desfășurată în intervalul 24 mai - 24 august1919, care a vizat împiedicarea formării unui coridor strategic între trupele Armatei Roșii și cele ale regimului Béla Kun, stipulat în proiectul de cooperare militară dintre Regimul sovietic instaurat în Ungaria și Rusia bolșevică, în condițiile în care flancul trupelor române din Maramureș era amenințat de detașamentele ucrainene aflate în Galiția. Acțiunea a vizat, de asemenea, securizarea flancului trupelor statului polonez renăscut, aflate în ofensivă contra celor ale Republica Populare a Ucrainei Occidentale, în disputa militară care avea ca subiect, stăpânirea Galiției.

ContextModificare

 
Teritoriul implicat, în 1919.
    Vezi și articolul:  Intervenția Armatei României de sprijin pentru trupele franceze din sudul Rusiei în 1919#Aspecte strategice regionaleVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

În cursul confruntării militare avea drept fond disputa privind Galiția, dintre statul polonez renăscut și Republica Ucraina, armata poloneză a declanșat la 13 mai 1919 o ofensivă, îndreptată împotriva gruparii ucrainene comandante de către generalul Pavlenko. Deși trupele poloneze au înregistrat rezultate notabile, printre care și ocuparea orașului Strîi, absența unor forțe suficiente[1] pentru a putea respinge detașamentele ucrainene din Pocuția, a determinat guvernul polonez să ia, în calcul, varianta ca guvernul român să trimită trupe românești în teritoriul aflat la sud de Nistru, până la aliniamentul Tlumaci (poloneză Tłumacz) – Otînia (poloneză Ottynia) – Sodzawisk (poloneză ).[2] În urma unei cereri consemnate în scris a comandamentului superior polonez, precum și a atașatului militar polonez de la București, s-a decis trimiterea de trupe române în Galiția, până la un aliniament precizat în respectiva cerere.[3]

Acțiunile acestor trupe în Pocuția urmăreau, astfel, să gestioneze o situație de criză care apăruse, ele trebuind să se desfășoare într-un spațiu aflat înafara teritoriului național românesc. Populat de polonezi, ucraineni și ruteni, terenul era asemănător geografic cu cel din Bucovina (deluros și muntos).[4]

PreludiuModificare

 
Generalul Iacob Zadik

Prin Ordinul nr. 1195 din 22 mai 1919, Marele Cartier General român a dispus ca începând cu 23 mai 1919, Divizia 8 Infanterie să înainteze dincolo de Bucovina între Nistru și munți, până la linia Nadvirna (poloneză Nadwórna) – Otînia (poloneză Ottynia) – Nezvîsko (poloneză Niezwiska). În același timp, Grupul de Nord al trupelor din Transilvania urma să pună stăpânire pe axa de comunicație dintre Colomeea (poloneză Kołomyja) și Sighetu Marmației. În aceeași zi, comandamentul „Grupului de Divizii „General Petala” a prevăzut, prin Ordinul de operații nr. 8 ca din rezerva grupului de divizii, Regimentul 8 Vânători și Bateria 3 din Regimentul 12 Artilerie să fie puse la dispoziția Diviziei 8 Infanterie, pentru a-și putea aceasta îndeplini misiunea.[2] Datele privind înaintarea trupelor române au fost transmise Marelui Cartier General polonez.[5]

Prin Ordinul de operații nr. 21, comandamentul Diviziei 8 Infanterie a prevăzut pentru data 23 mai 1919, având în vedere declanșarea acțiunii,[2] misiunea diviziei, modul de actiune al forțelor marii unități, gruparea forțelor, modul de hrănire și reaprovizionare ale trupelor și asigurarea acestora cu muniții, modul de realizare al legăturilor, evacuarea răniților și a bolnavilor.[6] Ordinul de operații a oferit date privind evaluarea situației militare[2] de pe diferite fronturi,[6] precum și forțele inamice la 4.620 de oameni, 19 mitraliere si 6 tunuri de calibre diferite.[2] Conform Ordinului de operații, forțele diviziei s-au concentrat și grupat în raioanele stabilite până în seara zilei de 23 mai 1919, în vederea înaintării pana la aliniamentul ordonat.[6]

Rapid, trebuia realizată legătura cu trupele din Transilvania, prin luarea în stăpânire a segmentului de cale ferată Cernăuți – Colomeea (pe atunci Kołomyja)[2] și a segmentului Horodenka (poloneză Horodenka) – Colomeea – Nadvirna – Frasin (maghiară Körösmezö, poloneză Jasina, germană Jassinja),[7] care, ducea spre Sighetu Marmației. Terenul, care urma să fie ocupat, trebuia organizat sub forma unei zone militare administrate de un comandament propriu, a cărui activitate ar fi urmat să se desfășoare, în conformitate cu prevederile articolelor 43-65 din Regulamentul Asupra Legilor si Uzurilor Războiului pe Uscat. Orice conflict cu trupele ucrainene petliuriste urma însă să fie evitat, comandamentul lui Simon Petliura urmând să fie informat. O proclamație redactată în limbile rusă, poloneză și romană, urma să fie adresată populației din zonă.[2]

Divizia 8 infanterie înaintase în Galiția și ocupase aliniamentul marcat de localitățile: Olesza, Ottynia, Nadworna, că avea misiunea să mențină aceste orașe până la noi ordine, cât și calea ferată care realiza legătura între .

Prin Ordinul de operații nr. 22, comandantul diviziei a stabilit ca în data de 24 mai, în timp ce rezerva diviziei urma să staționeze la Lujeni (poloneză Łużany, germană Luschany) , trupele marii unități să formeze trei detașamente care să înainteze astfel:[6]

Tot teritoriul aflată în spatele frontului român urma să fie, pe timpul intervenției, sub administrație românească.[5]

Intervenția trupelor româneModificare

Înaintarea pe terenModificare

 
Înaintarea trupelor române, în relație cu operațiunile trupelor poloneze aflate la nord.
Teritoriul conform Generalkarte von Mitteleuropa (cea de-a treia ridicare topografică militară austro-ungară)

În dimineața zileie de 24 mai 1919, la ora 04.30, unitățile române și-au început înaintarea în Pocuția, precedate de zboruri de recunoaștere ale aviației române. Cu această ocazie, avioanele au lansat foi volante tipărite cu proclamația adresată de comandantul Diviziei 8 Infanterie, generalul Iacob Zadik, către populație. Înaintând pe câte două coloane, detașamentele de Nord și de Sud au ocupat în ziua respectivă, prima grupare,[6] Czerneatîn (pe atunci Czerniatyn),[8] seara și a doua în jurul orei 15, Cuturi (poloneză Kuty). Primul detașament a întâlnit o rezistență slabă a inamicului, iar al doilea a avut parte doar de un scurt schimb de focuri. Înaintând de-a lungul Prutului, Detașamentul Central a atins în jurul orelor prânzului orașul Sneatîn (pe atunci Śniatyn). Seara era ocupat aliniamentul Horodenka, Czerneatîn, Targovyka (poloneză ), Zadubruvca (poloneză Zadobrowka), Beleluja (poloneză ), Uscie (poloneză ), Rudnîkî (poloneză Rudniki), Dzurow (poloneză ), Roznow (poloneză ), Cosău (poloneză Kosów, germană Kossiw), Sokolowk (poloneză ). Trupele române au înregistrat în ziua respectivă 2 morți si 7 răniți și au capturat 45 de oameni, o mitralieră, 15 alte arme, precum și un depozit de muniții.[6]

În 25 mai detașamentele s-au deplasat, pierzând 2 oameni și capturând 2 tunuri și 3 mitraliere, fără ca Detașamentele de Nord și de Sud să întâmpine o rezistență puternică, astfel:[8]

În seara zilei de 26 mai, a fost atins aliniamentul prevăzut încă din 22 mai, fiind luată în stăpânire inclusiv calea ferată Colomeea – Ivano-Frankivsk (poloneză Stanisławów, germană Stanisalu).[8]

La 29 mai, un detașament venit de la Sighetu Marmației a relizat la Tatariv (poloneză Tatarów, germană Tatariw) joncțiunea trupelor Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1920) cu cele ale Diviziei 8 Infanterie, fiind luate, de asemenea, măsuri de pază a căii ferate Deleatîn (poloneză Delatyn, germană Deljatyn) – Tatariv. La ordinul generalului Nicolae Petala, un eșalon operativ al comandamentului Diviziei 8 infanterie a fost dislocat de la Cernăuți la Colomea, de unde generalul Zadik a exercitat ulterior comanda trupelor din subordine. Drept efect, a fost realizat un nou sistem de legături telegrafice și telefonice, cu acest scop.[5]

Relația cu trupele polonezeModificare

Dat fiind faptul că, în confruntarea dintre polonezi și ucraineni nu se obținuse încă un rezultat decisiv, trupele poloneze se aflau în mișcare continuă pe teritoriul Galiției, din dorința de a-și regrupa forțele și mijloacele în zone și pe poziții, prin care, să poată obține avantaje pentru acțiunile care urmau să aibă loc ulterior. În acest context, Divizia 3 Infanterie a Legiunii Poloneze⁠(pl) și Divizia 4 Infanterie (A Doua Republică Poloneză)⁠(pl), aflate în viitoarea zonă de contact cu trupele române, se pare fie că nu au primit informații despre respectiva înaintare, fie că nu li s-a transmis aliniamentul pe care, trupele Diviziei 8 Infanterie urma să-l ocupe.[5]

Contactul între cele două armateModificare

Primul contact cu polonezii s-a produs la 27 mai, când, o patrulă de recunoaștere formată din ofițeri români ajunsă la nord de Ivano-Frankivsk (pe atunci Stanislau), a întâlnit subunități ale Diviziei 4 Infanterie poloneze, al cărei post de comandă se afla la Kaluș (poloneză Kałusz), germană Kalush). Militarii polonezi au intrat până în seara zilei respective în Ivano-Frankivsk. Alte forțe poloneze au ocupat până în seara zilei de 28 mai, Solotvin (poloneză Sołotwina, germană Solotwyn) și de aici, un batalion a fost trimis la Nadvirna (pe atunci Nadwórna), unde a ajuns la 29 mai, cu ordinul de a înainta până la Colomeea.[5] În aceeași zi, polonezii din Tîsmenîceanî (poloneză Tyśmieniczany, germană Tysmenytschany) au înaintat prin Tlumaci (pe atunci Tłumacz) spre Oleșa (poloneză Olesza, germană Olescha), iar cei din Ivano-Frankivsk spre Otînia (pe atunci Ottynia). A apărut astfel o situație nedorită, existând riscul ca militarii români și polonezi să intre într-o dispută involuntară. S-a luat legătura cu comandanții unităților poloneze, cerându-li-se să odone oprirea înaintării, până la reglementarea de comun acord, a liniei de demarcație dintre cele două armate. Invocând ordinele primite, militarii polonezi din Nadvirna au refuzat să evacueze localitatea.[5] Astfel, deoarece ambele părți nu cunoșteau aliniamentele care trebuiau ocupate de trupe, s-a ajuns la situații conflictuale.[9]

Comandanți polonezi
Generalul Wacław Iwaszkiewicz-Rudoszański, comandantul grupării de forțe aflate la sud de Nistru.
Colonelul Leon Berbecki, comandantul brigăzii din Divizia 3 Infanterie poloneză, cu care trupele române se aflau în contact.
Generalul Franciszek Krajowski, locțuitorul comandantului Diviziei 4 Infanterie poloneză

Dată fiind apropierea de trupele poloneze,[9] generalul Iacob Zadik a cerut să-l întâlnească pe comandantul polonez al Diviziei 4 Infanterie,[5] generalul Franciszek Aleksandrowicz⁠(pl),[7] propunând Otînia (în trecut Ottynia) ca punct de întâlnire.[8] Prin intermediul unei scrisori adresate acestuia, Zadik a trimis și un raport către comandandul polonez de la de la Liov (poloneză Lwów, germană Lemberg).[5] Întâlnirea solicitată, la care s-a prezentat locțuitorul comandantului diviziei poloneze, generalul Franciszek Krajowski⁠(pl), a avut loc în noaptea de 28 spre 29 mai 1919. Pe lângă oferirea reciprocă de date referitoare la dislocarea trupelor poloneze în nordul Galiției și române în Pocuția, precum și a unor date despre comandanții acestora, [7] ea a scos în evidență și deficiențe de comunicare, atât la nivel militar cât și politic.[9]

La momentul întâlnirii, polonezii au comunicat că, la Solotvin (pe atunci Solotwina) se găseau trupele unei brigăzi din Divizia 3 Infanterie, comandată de către colonelul Leon Berbecki⁠(pl), punctul de comandă al marii unități aflându-se în aceeași localitate. La Ivano-Frankivsk (pe atunci Stanislau) se găsea Divizia 4 Infanterie, comandată de către generalul Franciszek Aleksandrowicz. În adâncime se mai afla o grupare eterogenă neprecizată, de forțe. La sud de Nistru, comanda tuturor trupelor revenea generalului Wacław Iwaszkiewicz-Rudoszański⁠(pl), în timp de la nord de Nistru acestea se aflau sub comanda generalului Józef Haller⁠(pl).[7]

    Vezi și articolul:  Armata de Est (A Doua Republică Poloneză)Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Conform informării făcute de polonezi, a rezultat că aceștia ar fi știut de înaintarea unei divizii românești, cu care Divizia 3 Infanterie poloneză ar fi urmat să coopereze, dinspre Muncaci (maghiară Munkács) spre Colomeea (în trecut Kołomyja), nu și că ar fi știut de înaintarea trupelor române până la aliniamentul Oleșa (pe atunci Olesza) – (Nadvirna (pe atunci Nadwórna). Istoricul militar Ion Giurcă pune la îndoială acest aspect, fără a exclude însă existența unor probleme de comunicare între conducerea politico-militară a Poloniei și marea unitate poloneză aflată în Galiția.[7]

Exceptând faptul că prezența trupelor române era agreată[9] și că cei doi generali au convenit ca, pe moment, înaintarea trupelor să fie oprită, militarii polonezi au precizat că doresc să înainteze până la granița cu Bucovina, iar militarii români să se retragă treptat. De asemenea, aceștia au afirmat că doresc să fie permisă înființarea de organizații politice poloneze, bunurile statului și materialul de război să nu fie evacuate și rechizițiile să fie făcute contra plată sau chitanță, precizând totuși, că, acestea erau cerințe cu caracter neoficial.[7] Aceste solicitări se aflau în dezacord însă, atât cu înțelegerile anterioare politice, cât și cu viziunea militarilor români (anterior exprimată prin ordonanțele date).[9]

Stabilirea liniei de demarcațieModificare

A doua zi a venit un răspuns polonez în termeni diplomatici, referitor la stabilirea liniei de demarcație, de la colonelul Leon Berbecki, comandantul brigăzii de infanterie din Divizia 3 Infanterie poloneză, cu care trupele române se aflau în contact. Acesta a sugerat ca detașamentul român, ajuns la Nadvirna, să rămână acolo împreună cu polonezii, în timp ce, un pluton de cavalerie poloneză urma să fie dislocat la Deleatîn (pe atunci Delatyn), unde se aflau deja militari români. Propunerea nu a fost considerată oportună de către generalul Zadik, acesta ordonând-ui colonelului Petre Cănciulescu să redacteze un răspuns în consecință. Pe lângă litigiul privind Nadvirna, exista însă în plus și o problemă referitoare la diferențele de rang militar și de responsabilitate în ce privește trupele, dintre reprezentantul român (Zadik) și cei polonezi (Krajowski⁠ și Berbecki), care, începuseră discuțiile.[7]

Necesitatea de a se cunoaște reciproc și de a stabili un climat de încredrere, cu polonezii, a determinat debutul unei corespondențe formale între generalul Iacob Zadik și omologii săi polonezi, care, nu a rezolvat însă problema de fond a unei linii de demarcație între trupele celor două armate.[3]

La 30 mai, atașatul militar polonez de la București, împreună cu generalul Constantin Prezan, au convenit ca să faciliteze comunicarea dintre autoritățile militare aflate pe teren în Galiția, prin detașarea reciprocă a unor ofițeri de legătură pe lângă comandamentele trupelor române și poloneze, aflate pe teren. Din partea poloneză, a fost nominalizat locotenentul Boguslas de Horodynski. A doua zi, trupele Diviziei 3 Infanterie poloneze s-a retras spre Ivano-Frankivsk (pe atunci Stanisalu), mai puțin o singură companie rămasă la Nadvirna[10] (având ca motiv oficial necesitatea păzirii unor depozite ale armatei poloneze).[3] Același ordin de retragere l-au primit și militarii Diviziei 4 Infanterie, aflați pe teritoriul controlat de români. Tot la data de 31 mai, colonelul Gheorghe Liciu s-a deplasat la Colomeea, unde, s-a întîlnit cu comandantul Diviziei 4 Infanterie poloneză, generalul Franciszek Aleksandrowicz. Acesta a solicitat ca în teritoriul controlat de români populația să fie dezarmată, dar să fie permise recrutări pentru completarea Diviziei 4 Vânători poloneză. Pentru cazul în care comandamentul român ducea lipsă de trupe de etapă, drept efect al lungirii liniilor de aprovizionare, Aleksandrowicz s-a oferit să trimită, sub comanda unor ofițeri români, batalioane de etapă poloneze.[10]

Evidența situației pe teren demonstra astfel că, exista o diferență de optică între partea poloneză și cea română: astfel în timp ce militarii polonezi doreau soluționarea problemelor la nivel local, prin înțelegeri între comandanții trupelor aflate în contact, românii țineau să urmeze linia stabilită de eșalonul superior și să mențină situația de pe teren, ambele aflate în contradicție cu cererile polonezilor. Pe de altă parte, comunicarea întărziată între factorii decizionali se transformase în sursă de tensiune pe teren, cu potențial conflictual direct.[3]

La 31 mai, Marele Cartier General Român a transmis Ordinul Nr. 1405 semnat de către generalul Henri Cihoski[3] (subșef al Statului Major General român),[11] prin care se reconfirmau precizările Ordinului nr. 1195 din 22 mai 1919, referitoare la linia de demarcație stabilită inițial. Ordinul a precizat suplimentar că, atașatului militar polonez de la București i s-a cerut să se deplaseze personal în Galiția pentru a a aplana neînțelegerile apărute și a stabili linia de demarcație, de comun acord. De asemenea, ordinul a impus ca să i se comunice comandamentului trupelor poloneze aflate la sud de Nistru, următoarele:[3]

„a) Intrarea trupelor noastre în Galiția s-a făcut după cererea scrisă a atașatului militar polon și comandamentului superior polonez;
b) Prin această cerere am fost rugați să înaintăm până la o linie care se găsește mai la vest de acea pe care ne găsim actualmente;
c) Trupele noastre rămân unde se găsesc până ce se va stabili între între Marele Cartier General român și Marele Cartier General polonez linia de demarcație. Ele vor păstra o atitudine corectă față de trupele poloneze;
d) S-a cerut comandamentului superior polonez să se retragă la vest de linia pe care se găsesc trupele Diviziei 8-a. Să trimită un delegat pentru ca de comun acord să se stabilească linia de demarcație între trupele poloneze și cele române.”

La 1 iunie 1919, la Coloneea au sosit un ofițer polonez și ofițerul francez de naționalitate română Pop Bucur, care au adus o scrisoare de la comandantul Armatei de Est poloneze, generalul Józef Haller. Datată 29 mai, aceasta notifica partea română de trimiterea a trei ofițeri polonezi, destinați conform opiniei istoricului Ion Giurcă, să-l reprezinte pe Haller în ce privește discutarea și reglementarea problemelor aflate în litigiu. În aceeași zi, comandantul Diviziei 4 Infanterie poloneză, generalul Franciszek Alexandrowicz, a trimis o scrisoare în care a comunicat,[3] la cererea generalului Zadik,[10] faptul că cererile făcute anterior de generalul polonez fuseseră făcute în numele Marelui Cartier General polonez, aflat la Varșovia. Scrisoarea a notificat de asemenea că ofițerii polonezi de legătură se află pe drum spre Otînia și Colomeea.[3] Trei zile mai târziu, la 4 iunie, negocierile politice și militare desfășurate s-au concretizat prin Ordinul nr. 1459 al Marelui Cartier General Român, adresat Corpului IV Armată, prin care s-a ordonat cedarea localității Nadvirna polonezilor și s-a consemnat stabilirea liniei de demarcație pe aliniamentul:[11]

Lubiznia – nord Lajeva – sud MaidanHuta – nord-vest Maidan – sud cota 350 – Nendt (exclusiv) – S. Uhoniki – Ottynia – nord Zakszence – sud Herton – sud Przybitow – nord Puzniki – nord cota 304 – PesiekaNiezwiska.”

În aceeași zi, Corpul IV Armată a remis Diviziei 8 Infanterie un ordin de operațiuni în conformitate cu ordinul eșalonului superior, prin care s-a precizat și faptul că, nu este cazul să se organizeze un front defensiv între Nistru și Carpați, împotriva polonezilor.[11] După ce la 6 iunie comandamentul Diviziei 8 Infanterie a revenit la Cernăuți,[12] pentru ameliora comunicarea între comandanții aflați pe teren, la 10 iunie a fost stabilită o legătură telegrafică între Colomeea și Ivano-Frankivsk (pe atunci Stanislau), prin grija șeful Serviciului telegrafic al Diviziei 8 infanterie, maiorul Constantin Turbatu. Urma să fie, de asemenea și o legătură telefonică, desele întreruperi ale comunicațiilor care au urmat, impunând până la urmă realizarea a două trasee independente, unul care trecea prin Otînia și unul care trecea prin Nadvirna (Nadwórna) și Deleatîn (Delatyn). Până la 29 iunie a fost extinsă legătura până la Cernăuți, astfel că traseul telegrafo-telefonic de comunicație, dintre comandamentele Diviziilor 4 Infanterie poloneză și 8 Infanterie română, a putut servi comunicării dintre Marile Cartiere Generale, român și polonez (ultimul aflat la Varșovia).[13] Locotenentul Hofman, din Batalionul 8 Pionieri, a primit însărcinarea de a asigura legătura telefonică și telegrafică dintre Stanislau și Cernăuți, fiind detașat pe lângă Divizia 4 Infanterie poloneză.[12]

Pe lângă marea unitate poloneză menționată mai sus au fost numiți de către generalul Icaob Zadik, drept ofițeri de legătură, maiorul Stan Constantinescu, alături de locotenenții Foch și Gallin. Aceștia s-au aflat în legătură directă cu colonelul Petre Cănciulescu, care fusese numit comandant al forțelor române din Pocuția.[12]

Problemele asociate cu Divizia 4 Vânători polonezăModificare

 
Generalul Lucjan Zeligowski, comandantul Diviziei 4 Vânători poloneză

Ca efect al solicitării adresate României de către Marele Cartier General Polonez, Divizia 4 Vânători poloneză⁠(pl), aflată la începutul lunii mai 1919 în contact cu trupele bolșevice la est de Nistru,[11] limitrof sudului Basarabiei,[14] a fost retrasă de pe front, fiind trimisă la nord-est de Cernăuți[11] în zona VerbăuțiVaslăuțiDobronăuți.[13] Scopul manevrei era acela de a concentra marea unitate cu un efectiv de 9.000 de oameni în vederea sprijinirii apropiatei ofensive poloneze, care, urma să aibă loc în Galiția.[11] Din zona stabilită pentru concentrare, trupele poloneze urmau să fie trecute în Galiția, pentru a ajunge la Ivano-Frankivsk (în trecut, Stanislau).[13] Ajunse în Bucovina, acestea s-a dovedit un factor de dezordine pe teritoriul respectiv[14] și problemele apărute cu această ocazie au depășit în gravitate, pe cele date de stabilirea liniei de demarcație cu polonezii, în centrul Galiției.[11]

Primul tren cu trupe și materiale poloneze a ajuns la Noua Suliță la 27 mai.[13] De aici, polonezii s-au deplasat în marș, spre zona de concentrare.[11] Odată cu cantonarea militarilor polonezi în satele din zonă, au început numeroase jafuri, scandaluri, devastări și loviri, în condițiile în care ofițerii polonezi nu au dovedit că fac eforturi pentru a-și controla trupele.[13] În acest context, generalul Zadik a solicitat la 7 iunie 1919 generalului Petala[11] evacuarea diviziei din Bucovina[14] de urgență.[13]

Prin Ordinul nr. 1613, Marele Cartier General a dispus ca divizia poloneză, la momentul respectiv aflată în regiunea Sadagura, să treacă în subordinea comandamentului condus de către generalul Józef Haller și să fie dislocată în partea de Galiție aflată sub autoritatea guvernului polonez. Transportul trupelor urma să înceapă la 12 iunie, cu trenul până la Otînia (pe atunci Ottynia) și ulterior în marș pe jos, până în zona care urma a fi stabilită de către comandamentul polonez. iItinerarul și etapele urmau a fi fixate de către comandamentul Corpului IV Armată român (aflat la acel moment sub comanda generalului Zadik).[15] Organizarea și coordonarea acestei acțiuni a revenit comandamentului Diviziei 8 Infanterie.[16]

Atât pe fondul problemelor legate de asigurarea la termenele stabilite și la un nivel suficient de către partea română, de material rulant necesar transportului pe calea ferată a efectivelor poloneze, cât și al unor dificultăți de comunicare între reprezentanții armatelor poloneze și română, au apărut incidente legate de deplasarea trupelor poloneze. S-au asociat, de asemenea, o slabă disponibilitate și posibilitate a ofițerilor polonezi ai Diviziei 4 Vânători, de a restabili ordinea și de a urgenta intrarea în zona operațiilor militare.[15]

Cel mai grav incident a debutat în noaptea de 15 spre 16 iunie la Colomeea și a avut drept protagoniști militari ai regimentului de artilerie al diviziei poloneze. Cantonarea lor în localitate a condus la dezordini, în urma cărora au murit 5 evrei. Raportând acest caz, precum și alte acte de vandalism comise de către trupele poloneze Marelui Cartier General român, generalul Zadik a solicitat ca să se intervină pe lângă Legația poloneză din București, astfel încât să fie luate măsuri împotriva vinovaților. Deferit spre cercetare autorității cu atribuții în domeniu din cadrul Diviziei 8 infanterie, cazul a fost preluat spre cercetare de către locotenentul Gheorghe Băciulescu din Regimentul 3 Grăniceri și de către procurorul Ogonowski din Colomeea, în baza unor reclamații scrise ale celor afectați și ale unor martori. Astfel, deși locotenentul polonez Baczinski, membru al tribunalului Diviziei 4 Infanterie poloneză, a remis Comandamentului român din Pocuția o notă de serviciu, prin care a disculpat soldații polonezi de responsabilitate, punând crimele respective pe seama unor particulari fără a aduce vreo dovadă în acest sens, cercetările părții române coroborate cu acțiunea procurorului Ogonowski și ale expertizelor medicale, au concluzionat că responsabilitatatea revenea soldaților din Bateria Nr. 2 a divizionului de artilerie condus de către polonezul Zalenkowski. Din dosarul întocmit au lipsit totuși dovezile directe, concluzia finală bazându-se pe coroborarea prezenței trupelor poloneze în regiune, a contactului acestora cu polonezii din Colomeea și a incitării produse prin ziarele primite de la farmacistul Lopatka din Colomea, cu prădăciunile și atrocitățile și săvârșite în același timp în comuna Racowski și cu felul leziunilor găsite la cadavre.[15]

Un alt caz legat de dificultățile asociate tranzitului trupelor poloneze a apărut la 16 iunie, când militari ai Regimentului 1 Cavalerie poloneză, aflați în drum spre Tlumaci (pe atunci Tłumacz), au arestat fără a cere avizul autorităților militare române, la Zabietov, 2 ingineri din localitate. Dat fiind faptul că, astfel se produsese o încălcare a atribuțiilor autoritaților române de ocupație și a suveranitatății exercitate de trupele române, la ordinul generalului Iacob Zadik, administrația teritoriului ocupat i-a pus în vedere comandantului regimentului polonez că, arestarea respectivă este considerată drept o măsură arbitrară, de netolerat de către partea română, drept care acesta trebuie să predea imediat pe cei arestați.[15]

La 19 iunie 1919, Divizia 4 Vânători poloneză a terminat concentrarea în zona Tîsmenîceanî (Tyśmieniczany) – Tlumaci (Tłumacz).[12] Marea unitate poloneză fiind trimisă pe frontul polono-ucrainean, în contextul luptelor desfășurate acolo însă, a devenit posibil ca Divizia 4 Vânători poloneză să se retragă prin Pocuția, ceea ce a impus stabilirea unor noi legături cu aceasta, pentru a fi evitate incidentele.[16]

Organizarea teritoriului ocupatModificare

Dispozitivul militarModificare

 
Caricatură aflată în relație cu Conferința de pace de la Paris din 1919, cu titlul „Pacea mondială în Ucraina !”. Arată Ucraina și ucrainenii din centru înconjurați de un bolșevic (la nord), de un soldat rus al Armatei Albe (la est), de soldați polonezi, maghiari și români (la vest).

Odată aliniamentul dorit atins, trupele diviziei au trecut de la un dispozitiv ofensiv la unul defensiv. Cele trei detașamente au fost dizolvate și terenul atribuit trupelor române a fost organizat în două sectoare, Horodenka si Oltînia, avându-se în vedere bararea căilor de comunicații dinspre est și organizarea unor puncte de rezistență.[8] Misiunile trupelor române urmau să fie acelea de a supraveghea frontiera cu forțe puține și de a interzice pătrunderea în Pocuția și Bucovina a unor forțe ostile, de a menține ordinea în spatele liniei frontului și de a administra zona militară.[14]

Până la 8 iunie, dispozitivul trupelor a fost reorganizat, astfel încât să fie create în ce privește apărarea Pouției și Bucovinei, o linie de supraveghere și una principală de rezistență. În sectorul Otânia, a fost interzisă organizarea de amenajări defensive orientate spre vest, unde se aflau trupele poloneze. În ce privește linia de supraveghere, la nivelul ei trebuiau creat puncte de sprijin pe direcțiile de interzis, cu forțe aflate la dispoziția sectoarelor. În ce privește sectoarele, trupele acestora trebuiau să hărțuiască, în funcție de situație, inamicul care ar fi trecut Nistrul și să lupte pe aliniamente succesive, până la poziția principală de rezistență. Aceasta din urmă trebuia organizată pe puncte de sprijin, de către rezerva diviziei, datoare să intervină oportun și ferm pe orice direcție, să execute recunoașteri și să fie permanent în contact, cu comandanții de sectoare. Aliniamentul reprezentat de linia principală de rezistență a fost stabilit la nivelul localităților Pecenijîn (poloneză Peczeniżyn,) – Slobovska (poloneză ) – Lesna (poloneză ) – Korszow (poloneză ) – Obertîn (poloneză Obertyn) – Okna (poloneză ) – Cerneatîn (poloneză Czerniatyn, germană Tschernjatyn) – Iasienov (poloneză ) – Plny (poloneză ) – Vrânceni, Zastavna (germană Werenczanka) – Zastavna (poloneză Zastawna) – Iurcăuți (germană Jurkoutz)) – Balamutca (Balamutovca).[14] Arealul a fost împărțit în două sectoare, Horodenka și Zastavna.[17]

Administrarea teritoriuluiModificare

La 28 mai, generalul Zadik a emis o ordonanță prin care a fost instaurată starea de asediu în zona controlată de către trupele române. Printr-o altă ordonanță (Nr. 2) emisă a doua zi, a stabilit măsuri privitoare la siguranța armatei, ordinea publică și garantarea teritoriului. Împreună cu acestea, Instrucțiunile No 3247 pentru organzarea militară a teritoriului ocupat, au constituit baza necesară unui comandament militar, care a preluat în administrare teritoriul ocupat.[9]

Extinderea ariei de responsabilitateModificare

La 7 iunie, generalul Zadik a preluat comanda Corpului IV Armată, înlocuindu-l pe generalul Nicolae Petala.[14] Datorită faptului că Divizia 1 Cavalerie a fost trimisă pe frontul din Ungaria, apărarea nordului Basarabiei a fost preluată de Brigada 4 Călărași, împreună cu Divizia 8 Infanterie, aceasta din urmă prelând și administrarea teritoriului aflat în cauză. Responsablitatea deosebit de mare care a revenit forțelor existente ale diviziei, a impus o nouă regrupare a acestora,[16] inițial pe două sectoare (Colomeea și Nistru) la 16 iunie[18] și apoi la 20 iunie pe trei sectoare: Colomeea, Cernăuți și Hotin, trebind apărate atât linia Nistrului, cât și zona liniei de demarcație față de trupele poloneze. Au fost, de asemenea, avute în vedere măsuri de evitare a confruntării atât cu trupele ucrainene, cât și cu cele poloneze[19]

La 19 iunie, colonelul Petre Cănciulescu a fost numit la comanda tuturor forțelor[12] de operație[20] române din Pocuția, acestea fiind reprezentate de: Regimentul 8 Vânători, Regimentele 13 și 25 Infanterie, Bateriile 3 și 4 din Regimentul 12 Artilerie, Bateria 2/Regimentul 4 Artilerie Grea, Bateria 2/ Regimentul 17 Obuziere. Misiune care le revenea acestora era să supravegheze și să apere linia Nistrului în sectorul BabinNezvîsko (Niezwiska). De asemenea trupele române trebuiau să supraveghze linia de demarcație dintre Pocuția și zona de dislocare și acțiune a trupelor poloneze, prin trimiterea de ofițeri către zonele de acțiune ale trupelor poloneze, în recunoaștere. Colonelul Cănciulescu, în calitatea de comandant, trebuia să se afle în contact permanent, cu comandamentul Diviziei 4 Vânători poloneze.[12]

 
În luna iunie 1919, generalul Alexandru Lupescu l-a înlocuit pe generalul Iacob Zadik la comanda trupelor Corpului IV Armată.

Primele 10 zile ale lunii iulie 1919 au fost relativ liniștite, în intervalul 8-10 iulie, zona fiind inspectată de către generalul Constantin Prezan. La 10 iulie, generalul Lupescu l-a înlocuit pe generalul Zadik la comanda Corpului IV Armată. Pentru apărarea frontierei de nord a Basarabiei și Pocuției, precum și a liniei de demarcație de către trupele poloneze din vestul Pocuției,[16]la dispoziția Diviziei 8 Infanterie au fost puse Escadrilele 9 și 10 ale Grupului 3 Aeronautic, iar forțele aflate la dispoziție au fost reorganizate din 12 iulie, pe sectoarele Pocuția, Bucovina și Hotin.[21]

Relațiile româno-poloneze la nivelul teritoriuluiModificare

Tendința polonezilor a fost aceea de de a desfășura activități și acțiuni care, să submineze autoritatea trupelor române din Pocuția. Astfel, unele ziare poloneze, pe timpul ocupației de către români a teritoriului respctiv au avut un caracter incitator, ceea ce a făcut autoritățile militare românești să oprească distribuirea necenzurată a acestora și să trimită la judecata Curții marțiale, pe agenții care distribuiau clandestin astfel de ziare, care, ajunseseră să influențeze atitudinea trupelor poloneze aflate în tranzit, incitându-le.[12]

Într-un astfel de context, incitarea produsă de distribuirea publicisticii poloneze, trupelor poloneze care treceau prin Colomeea și-a avut rolul său, în incidentul (mai sus menționat) petrecut în localitate în noaptea dinspre 15 spre 16 iunie 1919.[12] Alături de aceasta, un memoriu al timpului, având drept subiect ilegalitățile și crimele comise de trupele polone în Pocuția,[15] a pus drept motiv preexistența unui sentiment de ură contra evreilor, dată fiind calitatea victimelor asociate incidentului respectiv. Un exemplu în sensul incitării a fost dat de către ziarul „Gazeta Poranna”, care, nescriind nimic despre autorii faptelor, a adus în schimb acuzații trupelor române, care, încercau să mențină ordinea în oraș.[12]

Este de menționat că în condițiile în care Divizia 4 Vânători poloneză ar fi fost nevoită să se retragă drept urmare a presiunii trupelor ucrainene sau bolșevice, generalul comandant al marii unități, Lucjan Zeligowski, s-a exprimat că optează pentru retragerea diviziei în zona de Galiție ocupată de români. Raportând aceasta Marelui Cartier General român, generalul Iacob Zadik a propus să nu fie permisă revenirea trupelor poloneze în Pocuția, deoarece suprapunerea acestora cu cele românești în teritoriul respectiv, administrat de militarii români, ar fi putut determina urmărirea acestora de către inamicii ucraineni sau bolșevici. Pe de altă parte, având în vederea antecedentele de comportament ale soldaților diviziei din timpul staționării în Bucovina și a tranzitării Pocuției, ar fi existat, conform lui Zadik, un risc de confruntare între militarii polonezi respectivi și cei români, pe fondul creșterii insecurității pentru populație și pentru trupele române. Dacă totuși, retragerea polonezilor ar fi urmat să se producă în Pocuția, Zadik a sugerat ca trupele poloneze respective să fie dezarmate, drept care la 19 iunie 1919, a ordonat să se comunice comandamentului Diviziei 4 Vânători că nu se vor permite trupelor poloneze trecerea liniei de demarcație, care, fusese stabilită și ocupată de către trupele române. În plus, militarii diviziei trimiși în concediu în Pocuția urmau să fie dezarmați.[12]

Atitudinea finală exprimată în raport cu trupele poloneze, a fost totuși una mai flexibilă, posibil fiind ca, aceasta să se fi întâmplat drept efect al unor precizări noi venite de la Marelui Cartier General român, aflat în contact cu autoritatea militară superioară poloneză.[22] Astfel, la 19 iunie genralului Zeligowsky i s-au comunicat următoarele:[12]

„1. Comandantul Grupului ,,General Zadik” a fost informat că în cazul unei presiuni mai puternice din partea ucrainenilor bolșevici, comandamentul Diviziei 4-a vânători poloneză ar avea intenția să se retragă spre zona din Pocuția ocupată de trupele române, intrând chiar în această zonă. Marele Cartier General român crede că linia naturală și logică de retragere a Diviziei 4-a vânători poloneză este către NV, unde se găsește grosul armatei poloneze cu care această divizie trebuie să păstreze necontenit legătura. Părerea Grupului de divizii ,,General Zadik”este însă ca D-voastră să căutați prin toate mijloacele să nu rupeți legătura cu trupele române.
2. În caz când Divizia 4-a vânători poloneză ar fi nevoită să se retragă în zona din Pocuția ocupată de trupe române, atunci va fi primită numai sub următoarele condiții:
a) Divizia 4-a vânători poloneză să intre sub ordinele comandamentului Grupului care să-i destine un front propriu.
b) Divizia 4-a vânători poloneză să păstreze o atitudine corectă din toate punctele de vedere. În acest scop va funcționa pe lângă comandamentul diviziei poloneze un serviciu de pretorat român.
c) În caz când se vor constata acte repetate de indisciplină și dezordine din partea trupelor Diviziei 4-a poloneză ele vor fi dezarmate și internate.[12]
d) Dacă nevoile operative ar impune retragerea Diviziei 4-a vânători poloneză pe teritoriul din Pocuția ocupat de trupele române, trecerea trupelor poloneze peste linia de demarcație nu s-ar putea face decât după ce comandamentul Diviziei 4-a vânători poloneză ar conveni în scris la respectarea condițiilor de mai sus.[22]

Nici un incident nu a avut loc însă, între trupele Diviziei 8 Infanterie română și Divizei 4 Vânători poloneză, situația determinată de confruntările trupelor poloneze cu cele ucraineano-bolșevice, conducând doar la modificări ale dispozitivului trupelor române aflate în nordul Basarabiei. Mai mult, în aceeași zi în care respectivele modificări s-au făcut, Divizia 4 Vânători a fost desființată de către conducerea militară poloneză, efectivele sale fiind integrate nou createi Divizii 10 Infanterie poloneză, pusă tot sub comanda lui Lucjan Zeligowski.[22]

Evacuarea PocuțieiModificare

 
Semnatarul polonez al Convenţiei şi Protocolului privind evacuarea Pocuţiei, contele Robert Lamezan de Salins.

La 16 iulie, drept efect al evoluției militare favorabile din Europa Centrală, de comun acord cu comandamentele omonime polonez și cehoslovac, s-a luat decizia de evacuare a Pocuției, aceasta urmând să fie efectuată după perfectarea detaliilor operațiunii. Pentu stabilirea detaliilor executorii a fost stabilită o întâlnire între generalul Zadik și generalul Ivaschievici, comandantul polonez din Liov (germană Lemberg), la 27 iulie la Ivano-Frankivsk (poloneză Stanisławów, germană Stanisalu).[21] Succesiv ordinului privind evacuarea Pocuției din 16 iulie, au început evacuările de materiale, pentru acest scop fiind dislocate în zonă două batalioane de etape, alături de mijloace potrivite și specialiști necesari planificării transporturilor. La 26 iulie, teritoriul aflat în responsabilitatea diviziei a fost împărțit între frontul operativ, localizat între Restea, Atachi și Vasiliev și cel de supraveghere, localizat între Vasiliev și Iablonița (poloneză Jabłunycia, germană Jablonitza). Datorită nevoilor operative din Transilvania și Ungaria, Regimentele 7 și 8 Vânători, împreună cu Bateria 3 din Regimentul 17 Obuziere, au fost scoase din subordinea diviziei.[23]

Una dintre problemele care au trebuit negociate cu partea poloneză s-a referit atât la evacuarea materialelor care au aparținut armatelor austriacă și ucraineană, revendicate atât de polonezi, cât și de români,.[21] cât și a bunurilor statului austriac precum și apersoanelor fizice și juridice din Pocuția. Între 30 iulie și 2 august, s-au desfășurat tratative pentru semnarea unei convenții și unui protocol privind evacuarea Pocuției, între generalii Iacob Zadik și contele Robert Lamezan de Salins, la Liov. Evacuarea urma să se facă în 9 zile, data concretă urmând a fi stabilită ulterior. Încă din timpul derulării negocierilor, românii au operit evacuările de materiale.[23] La 5 și 11 august 1919, părțile poloneză și respectiv română (ultima fiind reprezentată de generalul Constantin Prezan) au ratificat documentele negociate, generalul Zeadik fiind împuternicit să fixeze data evacuării. Acesta a fixat începutul retragerii la 17 august 1919, operațiunea urmând să se încheie la 25 august.[20]

Pe baza înțelegerii amicale dintre guvernele român și polon, teritoriul Pocuției ce a fost ocupat până acum de Trupele Regale Române, trece sub administrația polonă. Evacuarea Pocuției de către Trupele Regale Române și luarea ei în primire de către trupele polone, conform convențiunii încheiate, începe în ziua de 18 august și se va termina în ziua de 25/VIII/1919, de la care dată Comandamentul Militar Teritorial se dizolvă complet, rămânând numai autoritatea polonă. Cu această ocazie, Comandamentul Armatei Române de ocupațiune, aducând mulțumirile sale tuturor autorităților și întregii populații pentru buna ordine și liniștea ce au păstrat-o pe timpul ocupațiunei române, urează tuturor spor la muncă, pentru a readuce această frumoasă și bogată provincie la înflorirea ei de altă dată.[necesită citare]
Colomeea în 17 august 1919
Comandantul Armatei Române de ocupațiune în Pocuția, General (ss) Iacob Zadik

Evacuarea urma să se facă pe cât posibil pe districte, la comanda trupelor de operații rămânând colonelul Cănciulescu, care avea punctul de comandă stabilit la Cernăuți. Desemnat, pentru misiunea de predare către trupele poloneze a teritoriului Pocuției, a fost colonelul Liciu. Discutarea și stabilirea detaliilor operațiunilor de evacuare de către români și ocupare de către polonezi s-a făcut într-o discuție, cu ofițeri români și polonezi, primari și prefecți din Pocuția, la 15 august 1919. Cu o zi înainte de începerea evacuării, generalul Zadik a dat o nouă proclamație.[20]

La 18 august 1919, a început evacuarea, care s-a desfășurat fără probleme deosebite[20] și s-a încheiat în seara zile de 24 august.[4] În perioada respectivă, în zona atribuită în nordul Basarabiei și Bucovina Diviziei 8 Infanterie s-a aflat comandantul Corpului IV Armată, generalul Lupescu.[20]

EpilogModificare

Condițiile meteorologice pe timpul acțiunilor au fost favorabile. Pericolele care au planat asupra trupelor au venit de fiecare dată de peste Nistru, deoarece populația nu a manifestat o ostilitate evidentă, în perioada de 94 de zile în care trupele române s-au aflat în Pocuția.[4]

Caracterul operațiunilor executate la cererea guvernului Poloniei a fost cel de pacificare (similar celui din Bucovina), urmărindu-se restabilirea ordinii și asigurarea liniștii locuitorilor, fără a avea caracter anexionist și a fost limitat în timp. A existat o bună conlucrare între organele militare poloneze și românești. Totalul pierderilor trupelor române a fost de 7 morți (din care 4 în luptă și 3 în cursul unor accidente).[4]

Rămasă în stare de război după evacuarea Pocuției, Divizia 8 Infanterie a executat în continuare misiuni specifice activităților curente, trecând treptat la starea de pace cu începere de la sfârșitul lunii martie 1920, conform decretului de demobilizare.[4] Cu toate acestea, comandamentele și părțile de trupă nu și-au suprimat părțile sedentare, împreună cu restul diviziilor dislocate în Basarabia și Bucovina, Divizia 8 Infanterie fiind subordonată Comandamentului Trupelor de Est, constituite pe structura Inspectoratului 2 A, condus de generalul de divizie Alexandru Lupescu.[24] Centrul de greutate al siguranței în ce privește frontierei cu Rusia Sovietică a fost mutat pe linia Nistrului, unde au continuat să existe atacuri izolate, treceri ilegale si contrabandă.[25]

NoteModificare

  1. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 197
  2. ^ a b c d e f g Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 198
  3. ^ a b c d e f g h Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 29
  4. ^ a b c d e Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 207
  5. ^ a b c d e f g h Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 26
  6. ^ a b c d e f g h i Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 199
  7. ^ a b c d e f g Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 27
  8. ^ a b c d e f g h i Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 200
  9. ^ a b c d e f Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 201
  10. ^ a b c Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 28
  11. ^ a b c d e f g h i j Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 30
  12. ^ a b c d e f g h i j k l Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 33
  13. ^ a b c d e f Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 31
  14. ^ a b c d e f Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 202
  15. ^ a b c d e f Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 32
  16. ^ a b c d Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 203
  17. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 277 (Anexa 44)
  18. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 278 (Anexa 45)
  19. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 279 (Anexa 46)
  20. ^ a b c d e Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 206
  21. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 204
  22. ^ a b c Armata Română în Pocuția, Giurcă, 2019, p. 34
  23. ^ a b Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 205
  24. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 208
  25. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 209

BibliografieModificare

  • Seserman, Dumitru; Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920); Editura Universității Naționale de Apărare; București; 2004; Cap: Acțiunile Diviziei 8 Infanterie în Pocuția. Apărarea și administrarea Pocuției; pp. 196-209
  • Alternativă: Seserman, Dumitru; Divizia 8 Infanterie în Pocuția mai 1919-august 1919.; Buletinul Universității Naționale de Apărare, Nr. 3/2014; pp. 30-41
Lectură suplimentară
  • Giurcă, Ion; Trei luni în Pocuția: acțiuni ale Diviziei 8 Infanterie (23 mai-24 august 1919); Editura Militară; București; 2019; ISBN 978-973-32-1132-7
  • Hrenciuc, Daniel; Alianța militară româno-polonă în geopolitica Europei central-răsăritene (1919–1939); Editura Militară; București; 2018; ISBN 978-606-543-985-6
În curs de folosire




  • Foto:

Vezi șiModificare