Palestinieni
(în arabă الفلسطينيون,
al-Filasṭīniyyūn)
Palestinieni notabili
Populație totală

~ 12.37 milioane[1]

Regiuni cu populație semnificativă
 Autoritatea Națională Palestiniană 4.750.000[2][3][a 1]
 – Cisiordania 2.930.000 (din care 792.081 sunt refugiați înregistrați (2016))[4][5][6]
 – Fâșia Gaza 1.880.000 (din care 1.311.920 sunt refugiați înregistrați (2016))[4][2][5]
 Iordania 2.144.233 (doar refugiați înregistrați (2016))[4]–3.240.000 (2009)[7]
 Israel 1.750.000[8][9] (60% se identifică palestinieni (2012))[10]
 Siria 560.000 (doar refugiați înregistrați (2016))[4]
 Chile 500.000[11]
 Liban 174.000 (recensământul din 2017)[12]-458.369 (refugiați înregistrați (2016))[4]
 Arabia Saudită 400.000[13]
 Qatar 295.000[13]
 Statele Unite 255.000[14]
 Emiratele Arabe Unite 91.000[13]
 Germania 80.000[15]
 Kuweit 80.000[16]
 Egipt 70.000[13]
 El Salvador 70.000[17]
 Brazilia 59.000[18]
 Libia 59.000[13]
 Irak 57.000[19]
 Canada 50.975[20]
 Yemen 29.000[13]
 Honduras 27.000–200.000[21][13]
 Regatul Unit 20.000[15]
 Peru 15.000
 Mexic 13.000[13]
 Columbia 12.000[13]
 Pakistan 10.500
 Olanda 9.000
 Australia 7.000 (estimare aproximativă)[22][23]
 Suedia 7.000[24]
 Algeria 4.030[25]
Limbi vorbite
Palestina și Israel:
arabă palestiniană, ebraică, engleză și greacă
Diaspora:
Alte variante ale arabei, limbile țărilor din diaspora palestiniană
Religii
Majoritatea: islam sunit
Minorități: creștinism, samaritanism,[26][27] druzism, șiism, musulmani fără denominație[28]
Grupuri înrudite sau legate cultural
Alți levantini, alte popoare semite, evrei (așkenazi, mizrahi, sefarzi), asirieni, samariteni, alți arabi, alți mediteraneeni.[29]
Note
  1. Nu s-au adunat cei 910.264 plecați peste hotare înregistrați în recensământul din 2011, deoarece se presupune că au fost deja enumerați în datele oficiale din țările unde au reședința permanentă.
  2. Limba română este numită drept „moldovenească” de către autoritățile moldovenești (până în 2013)[30] și transnistreni.

Poporul palestinian (în arabă الشعب الفلسطيني, ash-sha‘b al-Filasṭīnī), cunoscut și sub numele de palestinieni (în arabă الفلسطينيون, al-Filasṭīniyyūn, {în ebraică: פָלַסְטִינִים) sau arabi palestinieni (în arabă العربي الفلسطيني, al-'arabi il-filastini), este un grup etno-național[31][32][33][34][35][36][37] alcătuit din descendenții actuali ai arabilor care s-au stabilit în Palestina între secolele al VII-lea - al XX-lea, precum și ai locuitorilor din Palestina de-a lungul secolelor, inclusiv o parte din evrei, samariteni și greci, care s-au creștinat, s-au arabizat și în mare parte au trecut la islam, devenind arabi din punct de vedere cultural și lingvistic.[38][39][40][41][42][43][44][45] Circa jumătate din populația palestiniană de pe glob continuă să locuiască în Palestina istorică, regiune care cuprinde Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.[46] În toată această regiune, în anul 2005, palestinienii constituiau 49% din totalul locuitorilor,[47] cuprinzând întreaga populație a Fâșiei Gaza (1.865 milioane),[48] majoritatea populației din Cisiordania (aproximativ 2.785.000) și 20,8% din populația Israelului - inclusiv palestinienii din Ierusalim - cu cetățenie israeliană.[49][50] Mulți sunt refugiați sau strămutați intern, inclusiv peste un milion în Fâșia Gaza,[51] circa 750.000 în Cisiordania[52] și circa 250.000 în Israel. Din populația palestiniană care trăiește în străinătate, cunoscută ca diaspora palestiniană, mai mult de jumătate este apatridă, fiind lipsită de cetățenia oricărei țări.[53] Între 2,1 și 3,24 milioane de palestinieni din diaspora trăiesc în Iordania vecină,[54][55] peste 1 milion în Siria și Liban și circa 750.000 în Arabia Saudită, în timp ce cei 500.000 de palestinieni din Chile reprezintă cea mai mare concentrare din afara Orientului Mijlociu.

Acest articol conține text în limba arabă, scris de la dreapta la stânga. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea litere arabe scrise de la stânga la dreapta sau de altă natură în locul caracterelor arabe.

În 1919, palestinienii musulmani și creștini constituiau 90% din populația Palestinei Autorității Mandatare Britanice.[56][57] Opoziția față de mandat și față de imigrarea evreiască a stimulat consolidarea unei identități naționale unificate, anterior fragmentată de diferențe regionale, religioase, familiale sau de clasă.[58][59] Istoria unei identități naționale palestiniene distincte este un subiect disputat printre cercetători.[60][61] Istoricul în drept Assaf Likhovski consideră că opinia predominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea,[60] când o dorință embrionară de autoguvernare a prins rădăcini printre palestinieni în fața temerii generalizate că sionismul va duce la apariția unui stat evreu și la deposedarea majorității arabe. Primele semne ale acestui fenomen s-au cristalizat la majoritatea editorilor, creștini sau musulmani, ai ziarelor locale.[62] Denumirea de „palestinian” a fost folosită în mod limitat și anterior, până la Primul Război Mondial, de arabii palestinieni cu referire la conceptul naționalist al unui popor palestinian.[42][43] După crearea statului Israel, exodul din 1948 și mai ales după exodul din 1967, termenul a ajuns să semnifice nu doar un loc de origine, dar și un sentiment al unui trecut și prezent comun împărtășit sub forma aspirației spre unui stat arab palestinian.[42] Identitatea palestiniană modernă își reclamă, în mod selectiv și în diverse interpretări, moștenirea tuturor epocilor, din vremurile biblice și până în perioada otomană.[63]

Fondată în 1964, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) este o organizație-umbrelă pentru diverse grupări care reprezintă poporul palestinian în fața organismelor statale internaționale.[64] Autoritatea Națională Palestiniană, înființată oficial în 1994 ca rezultat al Acordurilor de la Oslo, este un corp administrativ interimar responsabil nominal cu guvernarea în majoritatea centrelor populate palestiniene din Cisiordania și Fâșia Gaza.[65] Din anul 2007 puterea în Fâșia Gaza a fost preluată de mișcarea islamistă-teroristă palestiniană Hamas, care s-a bucurat de un puternic suport popular și care, aspirând spre un stat islamic, se opune total păcii cu Israelul și sfidează de atunci regimul de la Ramallah al Autorității Naționale Palestiniene, dominat de organizația naționalistă Fatah. Din 1978, Națiunile Unite celebrează anual o Zi Internațională de Solidaritate cu Poporul Palestinian. Istoricul britanic anti-israelian Perry Anderson estimează că jumătate din palestinienii care trăiesc în „teritorii palestiniene ocupate” sunt refugiați și că au suferit împreună, la cursul și prețurile din 2008–09, pierderi de bunuri însumând aproximativ 300 de miliarde de dolari în urma „confiscărilor israeliene”.[66]

Etimologie modificare

 
Hartă a Siriei și Palestinei în Evul Mediu.

Toponimul grecesc Palaistínē (Παλαιστίνη), cu care este înrudit cuvântul arab Filastin (فلسطين), a apărut prima dată în lucrările din secolul al V-lea î.C. ale istoricului grec Herodot, unde acesta definește la modul general[67] regiunea de coastă din Fenicia și până în Egipt.[68][69] Herodot folosește de asemenea termenul ca pe un etnonim, precum atunci când vorbește de „sirienii din Palestina” sau de „palestinienii sirieni”,[70] un grup amorf din punct de vedere etnic pe care el îl deosebește de fenicieni.[71][72] Herodot nu face nici o distincție între evrei și alți locuitori ai Palestinei.[73]

Cuvântul grecesc reflectă un vechi cuvânt din Estul Mediteranei și Orientul Apropiat care a fost folosit ori ca toponim, ori ca etnonim. În egipteana veche, denumirea Peleset/Purusati[74] se referea la popoarele mării, în particular la filisteni.[75][76] În limbile semite, cuvântul akkadian Palaštu (cu varianta Pilištu) este folosit de Filistia din secolul al VII-lea î.C. și de cele, la vremea aceea, patru orașe-state ale sale.[77] Cuvântul înrudit Plištim din ebraica biblică este tradus în general prin „filisteni”.[78]

Expresia Siria Palestina a continuat să fie folosită de istorici, geografi și alții cu referire la regiunea dintre Marea Mediterană și râul Iordan, precum în scrierile lui Philon din Alexandria, Iosephus Flavius și Plinius cel Bătrân. După ce romanii au adoptat termenul ca nume administrativ oficial al regiunii, în secolul al II-lea î.C., „Palestina” ca nume de sine stătător a intrat în folosința curentă, a fost bătut pe monede, în inscripții și chiar în textele rabinice.[79] Cuvântul arab filastin a fost folosit pentru a desemna regiunea începând cu primii geografi medievali arabi. Există indicații că a fost utilizat în regiune ca substantiv adjectival arab încă din secolul al VII-lea î.C.[80] Ziarul arab Falastin (înființat în 1911), publicat în Jaffa de Issa și Yusef al-Issa, li se adresa cititorilor cu apelativul de „palestinieni”.[81]

Prima bancă sionistă, Jewish Colonial Trust (JCT), a fost fondată la Al Doilea Congres Sionist și înregistrată la Londra, în 1899. JCT urma să constituie instrumentul financiar al Organizației Sioniste, iar scopul ei era de a strânge capital și credit pentru a ajuta la obținerea unei carte pentru Palestina. Pe 27 februarie 1902, o subsidiară a JCT numită „Compania Anglo-Palestiniană” (CAP) a fost înființată la Londra cu asistența lui Zalman David Levontin. Această Companie urma să devină ceea ce este astăzi Bank Leumi.[82] În timpul perioadei Palestinei Mandatare, termenul „palestinian” era folosit cu referire la toate persoanele care trăiau în acel teritoriu, indiferent de religia sau etnia lor, iar cei cărora autoritățile mandatare britanice le acordau cetățenie deveneau „cetățeni palestinieni”.[83] Alte exemple din acea vreme includ folosirea termenului de Regimentul Palestina, cu referire la Brigada Evreiască de Infanterie din Armata Britanică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a termenului „Talmudul palestinian”, un nume alternativ al Talmudului din Ierusalim folosit în special în mediile academice.

După crearea, în 1948, a statului Israel, folosirea termenilor „Palestina” și „palestinian” de către evreii palestinieni aproape a încetat. Spre exemplu, ziarul de limbă engleză The Palestine Post, fondat de evrei în 1932, și-a schimbat numele, în 1950, în The Jerusalem Post. Evreii din Israel și din Cisiordania se identifică azi cu toții drept israelieni, în timp ce cetățenii israelieni arabi se identifică în acleaș timp ca cetățeni israelieni și/sau palestinieni și/sau arabi.[84]

Carta Națională Palestiniană, amendată de OEP la Consiliul Național Palestinian din iulie 1968, definește ca „palestinieni” pe „acele persoane de naționalitate arabă care, până în 1947, locuiau în mod normal în Palestina, indiferent dacă au fost apoi expulzate sau au rămas acolo. Oricine născut, după acea dată, dintr-un tată palestinian – în Palestina sau în afara ei – este de asemenea palestinian”.[85] „Persoana de naționalitate arabă” nu este un termen cu specific religios și îi include nu doar pe musulmanii vorbitori de arabă din Palestina, dar și pe creștinii vorbitori de arabă sau alte comunități religioase din Palestina care, la acea dată, erau vorbitoare de arabă, precum samaritenii și druzii. Deci, evreii din Palestina erau/sunt incluși și ei, deși Carta se limitează doar la „evreii palestinieni vorbitori de arabă care locuiau în Palestina până la începerea invaziei sioniste”. Carta mai statuează că „Palestina, cu granițele pe care le avea în timpul Mandatului Britanic, este o unitate teritorială indivizibilă”.[85][86] Numărul celor forțați să se exileze în războiul din 1948 în loc să scadă, este într-o continuă creștere de circa 18-20% anual.[necesită citare]

Istorie modificare

Istoria palestiniană și naționalismul modificare

 
Șoimul lui Saladin, stema și însemnul Autorității Palestiniene.

Momentul și cauzele care au stat la baza apariției unei conștiințe naționale palestiniene distincte în rândul arabilor din Palestina sunt chestiuni de dezacord științific. Unii argumentează că poate fi urmărit încă din timpul revoltei arabe din 1834 (sau chiar din secolul al XVII-lea), în timp ce alții susțin că nu a apărut decât după perioada Palestinei Mandatare.[60][87] Potrivit istoricului în drept Assaf Likhovski, viziunea dominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea.[60]

Baruch Kimmerling și Joel S. Migdal consideră Revolta din 1834 ca fiind primul eveniment formator al poporului palestinian. Din 1516 și până în 1917, Palestina a fost administrată de Imperiul Otoman, cu excepția deceniului dintre 1830 și 1840, când un egiptean vasal al otomanilor, Muhammad Ali, și fiul său, Ibrahim Pașa, au reușit să se desprindă de conducerea otomană, să cucerească teritorii întinzându-se din Egipt și până la Damasc și să stăpânească toată acea regiune. Așa numita Revoltă țărănească din 1834 a arabilor palestinieni a fost precipitată de încercările la scară mare de înrolare a bărbaților. Liderii locali și personalitățile urbane erau nemulțumite de pierderea privilegiilor tradiționale, în timp ce țăranii erau conștienți că înrolarea era aproape o condamnare la moarte. Începând din luna mai 1834, rebelii au ocupat multe orașe, printre ele Ierusalim, Hebron și Nablus, iar Ibrahim Pașa și-a trimis armata, care i-a înfrânt pe ultimii insurgenți pe 4 august, în Hebron.[88] Benny Morris susține însă că arabii din Palestina au rămas totuși parte a mai largei naționalități pan-arabe sau, alternativ, a mișcării pan-islamiste.[89] Walid Khalidi susține contrariul, scriind că palestinienii din vremurile otomane erau „extrem de conștienți de caracterul distinctiv al istoriei palestiniene...” și „deși mândri de moștenirea și de ascendența lor arabă, palestinienii se considerau nu doar urmașii cuceritorilor arabi ai secolului al VII-lea, dar și ai indigenilor care au trăit în Palestina din timpuri imemoriale, inclusiv ai evreilor și ai canaaniților dinaintea lor”.[90]

Zachary J. Foster scrie într-un articol din 2015 în Foreign Affairs că, „pe baza a sute de manuscrise, arhive ale tribunalelor islamice, cărți, reviste și ziare din perioada otomană (1516–1918), se pare că primul arab care a folosit termenul palestinian a fost Farid Georges Kassab, un creștin ortodox din Beirut”. Foster mai explică faptul că, în cartea din 1909 a lui Kassab, Palestina, elenism și clericalism, acesta nota în trecere că „palestinienii otomani ortodocși își spun arabi și chiar sunt, de fapt, arabi”, în ciuda numirii pe tot parcursul cărții a vorbitorilor de arabă din Palestina drept palestinieni.[91]

În cartea sa din 1997, Palestinian Identity: The Construction of Modern National Consciousness, istoricul Rashid Khalidi scrie că straturile arheologice care arată istoria Palestinei – cuprinzând perioadele biblică, romană, bizantină, omeiadă, abbasidă, fatimidă, cruciată, ayyubidă, mamelucă și otomană – formează o parte a identității poporului palestinian din ziua de astăzi, după cum a devenit conștient în ultimul secol.[63] Notând că identitatea palestiniană nu a fost niciodată una exclusivă, „arabismul, religia și loialitățile locale” jucând un rol important, Khalidi atrage atenția împotriva eforturilor unor avocați extremi ai naționalismului palestinian de a căuta în mod „anacronic” în istorie o conștiință naționalistă care este, de fapt, „relativ recentă”.[92][93]

 
Khalil Beidas a folosit cuvântul „palestinieni” în prefața traducerii sale cărții lui Akim OlesnițkiO descriere a Țării Sfinte[94]

Rashid Khalidi argumentează că identitatea națională modernă a palestinienilor își are rădăcinile în discursurile naționaliste ivite printre popoarele Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea, care s-au intensificat după trasarea granițelor națiunilor-stat moderne din Orientul Mijlociu după Primul Război Mondial.[93] Khalidi mai spune că, deși provocarea reprezentată de sionism a jucat un rol în modelarea acestei identități, „ar fi o gravă eroare să se sugereze că identitatea palestiniană a rezultat în special ca răspuns la sionism”.[93] În schimb, istoricul James L. Gelvin consideră naționalismul palestinian drept o reacție directă la sionism. În cartea sa The Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War, el afirmă că „naționalismul palestinian a apărut în perioada interbelică drept răspuns la imigrația și colonizarea sionistă”.[95] Gelvin scrie că acest fapt nu face identitatea palestiniană mai puțin legitimă:

„Faptul că naționalismul palestinian s-a dezvoltat mai târziu decât sionismul și, într-adevăr, ca răspuns la acesta, nu diminuează în nici un fel legitimitatea naționalismului palestinian și nici nu-l face mai puțin valid decât sionismul. Orice naționalism apare ca opoziție la un „altul”. De ce altceva ar exista nevoia de a specifica cine ești? Și orice naționalism este definit de factorul căruia i se opune”.[95]

David Seddon crede că „crearea identității naționale în sensul său contemporan s-a cristalizat în special în timpul anilor 1960, odată cu înființarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei”. El adaugă totuși că „existența unei populații cu un nume evident similar („filistenii”) în vremurile biblice sugerează un grad de continuitate de-a lungul unei îndelungate perioade istorice (la fel cum „israeliții” din biblie sugerează o îndelungată continuitate istorică în aceeași regiune).”[96]

Bernard Lewis crede că arabii din Palestina otomană nu s-au opus sionismului din postura unei națiuni palestiniene, deoarece conceptul unei atare națiuni le era necunoscut arabilor din zonă la acea vreme și nu a luat ființă decât mai târziu. Chiar nici conceptul de naționalism arab în provinciile arabe ale Imperiului Otoman „nu a atins proporții semnificative înainte de izbucnirea Primului Război Mondial”.[43] Sociologul Tamir Sorek consideră că, „deși o identitate palestiniană distinctă poate fi urmărită cel puțin până la mijlocul secolului al XIX-lea (Kimmerling și Migdal 1993; Khalidi 1997), sau chiar până în secolul al XVII-lea (Gerber 1998), abia după Primul Război Mondial o paletă largă de afilieri politice opționale a devenit relevantă pentru arabii din Palestina”.[87]

Indiferent de punctul de vedere diferit față de momentul, mecanismele cauzale și orientarea naționalismului palestinian, la începutul secolului al XX-lea opoziția puternică la sionism și dovada înfloririi unei identități naționaliste palestiniene poate fi găsită în cuprinsul ziarelor de limbă arabă din Palestina precum Al-Karmil (înființat în 1908) și Falastin (înființat în 1911).[97] Falastin se concentra inițial pe critica sionismului în contextul neputinței administrației Imperiului Otoman de a controla imigrarea evreiască și largul influx de străini, iar mai târziu a explorat impactul achiziționării sioniste de terenuri asupra țăranilor palestinieni (în arabă فلاحين, felahin), exprimând o îngrijorare crescândă privind deposedarea de terenuri și implicațiile ei pentru societatea palestiniană în general.[97]

Primele organizații naționaliste palestiniene au apărut la sfârșitul Primului Război Mondial.[98] Două facțiuni politice au ieșit în evidență: al-Muntada al-Adabi, dominată de familia Nashashibi, care milita pentru promovarea limbii și culturii arabe, pentru apărarea valorilor islamice și pentru o Sirie și o Palestină independente; iar în Damasc, al-Nadi al-Arabi, dominată de familia Husseini, care apăra aceleași valori.[99]

Analele istorice continuă să arate o întrepătrundere între identitățile și naționalismul „arab” și „palestinian”. Ideea unui stat palestinian unic, separat de vecinii săi arabi, a fost inițial respinsă de reprezentanții palestinieni. Primul congres al asociațiilor musulmano-creștine, desfășurat în Ierusalim, în februarie 1919, convocat cu scopul alegerii reprezentanților arabilor palestinieni pentru Conferința de Pace de la Paris, a adoptat următoarea rezoluție: „Considerăm Palestina ca fiind parte a Siriei arabe, deoarece nu a fost niciodată separată de ea. Suntem conectați cu ea prin legături naționale, religioase, lingvistice, naturale, economice și geografice”.[100]

După tulburările de Nebi Musa, Conferința de la San Remo și eșecul lui Faisal de a fonda Regatul Siriei Mari, o formă distinctă de naționalism arab palestinian a prins rădăcini între aprilie și iulie 1920.[101][102] După căderea Imperiului Otoman și cucerirea franceză a Siriei, evenimente concomitente cu cucerirea britanică și administrarea Palestinei, fostul primar pan-sirian al Ierusalimului, Musa Qasim Pașa al-Husseini, a spus: „acum, după evenimentele recente de la Damasc, trebuie să schimbăm complet planurile noastre de aici. Siria de sud nu mai există. Trebuie să apărăm Palestina.”[103]

Conflictul dintre naționaliștii palestinieni și diversele tipuri de pan-arabiști a continuat în timpul Mandatului Britanic, dar aceștia din urmă au devenit din ce în ce mai marginalizați. În acea perioadă, doi lideri proeminenți ai naționaliștilor palestinieni erau Mohammad Amin al-Husseini, Marele Muftiu al Ierusalimului, numit în funcție de britanici, și Ezzedin Al-Qassam.[104]

Intensificarea naționalismului palestinian modificare

 
  Zonă alocată unui stat evreu
    Zonă alocată unui stat arab
    Corpus separatum pentru Ierusalim
 
Timbru al ONU emis pentru comemorarea luptei palestinienilor.

Un stat independent palestinian nu a exercitat niciodată suveranitate completă asupra teritoriilor locuite de palestinieni în epoca modernă. Palestina a fost administrată de Imperiul Otoman până la Primul Război Mondial, apoi gestionată de autoritățile mandatare britanice. Israelul a fost înființat în părți din Palestina în 1948, iar în urma războiului arabo-israelian din 1948 Cisiordania a fost anexată de Iordania, iar Fâșia Gaza de către Egipt, ambele țări continuând să administreze aceste teritorii până când Israelul le-a ocupat în Războiul de Șase Zile. Istoricul israelian Avi Shlaim subliniază că lipsa de suveranitate a palestinienilor asupra terenului a fost folosită de Israel pentru a le nega drepturile [la autodeterminare].[105]

Astăzi, dreptul palestinienilor la autodeterminare a fost confirmat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, de Curtea Internațională de Justiție[106] și de unele autorități israeliene.[107] În total, 133 de țări au recunoscut Palestina ca stat.[108] Totuși, suveranitatea palestiniană asupra zonelor revendicate ca parte a statului palestinian rămâne limitată, iar granițele acestui stat rămân un subiect de conflict între palestinieni și israelieni.

Mandatul britanic (1917–48) modificare

 
Femei palestiniene protestând în 1930 la Ierusalim contra Mandatului britanic. Pe pancarte scrie „Nu dialogului, nu negocierilor până la încetarea [Mandatului]”.

Articolul 22 al Pactului Societății Națiunilor a conferit un statut legal internațional teritoriilor și popoarelor care au încetat să se mai afle sub suveranitatea Imperiului Otoman, ca parte a unui „trust sacru al civilizației”. Articolul 7 al Mandatului Societății Națiunilor solicita înființarea unei naționalități palestiniene noi, separate, pentru locuitorii Palestinei. Aceasta însemna că palestinienii nu au devenit cetățeni britanici și că Palestina nu a fost anexată la dominioanele britanice.[109] Documentul Mandatului britanic împărțea populația între evrei și neevrei, respectiv britanici, iar puterea mandatară considera populația palestiniană a fi compusă din grupuri religioase, nu naționale. Drept consecință, recensămintele guvernamentale din 1922 și 1931 i-au caracterizat pe palestinieni din punct de vedere confesional ca musulmani, creștini și evrei, categoria „arabi” lipsind.[110]

După ce generalul britanic Louis Bols a citit Declarația Balfour, în februarie 1920, circa 1.500 de palestinieni au demonstrat pe străzile Ierusalimului.[104] O lună mai târziu, în timpul revoltelor de Nebi Musa din 1920, protestele împotriva regimului britanic și a imigrației evreiești au devenit violente și Bols a interzis toate demonstrațiile. Totuși, în mai 1921, alte revolte antievreiești au izbucnit în Jaffa și zeci de arabi și evrei au fost uciși în confruntări.[104]

Articolele Mandatului britanic menționau drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești din Palestina, dar nu și statutul lor politic. La Conferința de la San Remo s-a decis acceptarea textului acelor articole, introducându-se în procesul-verbal al conferinței un angajament al Puterii Mandatare că acest lucru nu va implica pierderea niciunuia dintre drepturile de care se bucuraseră până atunci comunitățile neevreiești din Palestina. În 1922, autoritățile britanice din Palestina Mandatară au propus un proiect de constituție care ar fi garantat reprezentarea palestinienilor arabi într-un Consiliu Legislativ, cu condiția ca ei să accepte termenii mandatului. Delegația palestinienilor arabi a respins propunerea ca „total nesatisfăcătoare”, notând că „poporul Palestinei” nu poate accepta includerea Declarației Balfour în preambulul constituției ca bază de discuții. În plus, delegația a contestat desemnarea Palestinei drept colonie britanică „de ordin inferior”.[111] Circa 10 ani mai târziu, arabii au încercat să-i convingă pe britanici să ofere o instituție juridică arabă, dar fără succes.[112]

După uciderea șeicului Ezzedin Al-Qassam de către britanici în 1935, adepții lui au inițiat revolta din 1936–1939, care a început cu o grevă generală în Jaffa și atacarea reședințelor și instituțiilor evreiești și britanice din Nablus.[104] Înaltul Comitet Arab a chemat la o grevă generală la nivel național, la neplata taxelor și la închiderea consiliilor municipale, și a cerut încetarea imigrației evreiești și o interdicție a vânzării de terenuri către evrei. Spre sfârșitul anului 1936, mișcarea a devenit o revoltă națională, iar rezistența a crescut în 1937 și 1938. Drept răspuns, britanicii au declarat legea marțială, au dizolvat Înaltul Comitet Arab și au arestat oficiali din Consiliul Islamic Suprem aflați în spatele revoltei. Până în 1939, circa 5.000 de arabi fuseseră uciși în acțiunile britanice menite să zdrobească revolta, iar peste 15.000 fuseseră răniți.[104]

„Anii pierduți” (1948–1967) modificare

 
Abdel Kader al-Husseini, conducătorul Armatei Războiului Sfânt, în 1948

După războiul din 1948 și exodul palestinian care i-a urmat, cunoscut ca „Al Nakba” („Catastrofa”), a urmat o lungă pauză în activitatea politică palestiniană. Khalidi o atribuie evenimentelor traumatice din 1947-1949, care au inclus depopularea a peste 400 de orașe și sate și crearea a sute de mii de refugiați.[113] 418 sate au fost rase de pe suprafața pământului de israelieni, 46.367 de clădiri, 123 de școli, 1.233 de moschee, 8 biserici și 68 de altare, multe având o istorie îndelungată, au fost distruse de forțele israeliene.[114] În plus, palestinienii au pierdut între 1,5 și 2 milioane de acri de teren, circa 150.000 de locuințe urbane și rurale și 23.000 de structuri comerciale precum magazine și birouri.[115] Estimări recente privind confiscările de proprietăți palestiniene de către Israel începând din 1948 și până în prezent au condus la concluzia că palestinienii au suferit pierderi nete în bunuri de 300 miliarde de dolari.[66]

Acele regiuni ale Palestinei Mandatare care nu au devenit parte a nou-declaratului stat Israel au fost ocupate de Egipt sau anexate de Iordania. La Conferința de la Ierihon, din 1 decembrie 1948, 2.000 de delegați palestinieni au sprijinit o rezoluție chemând la „unificarea Palestinei și Transiordaniei ca un prim pas spre deplina unitate arabă”.[116] În timpul a ceea ce Khalidi a numit „anii pierduți” care au urmat, palestinienilor le-a lipsit un centru de greutate, fiind divizați între Israel, Egipt, Iordania, Siria, Liban și așa mai departe.[117]

Istoricul israelian Efraim Karsh este de părere că identitatea palestiniană nu s-a dezvoltat decât după războiul din 1967, deoarece exodul palestinian din 1948 a fracturat atât de puternic societatea palestiniană încât a făcut imposibilă solidificarea identității naționale. Între 1948 și 1967, iordanienii și alte țări arabe care găzduiau refugiați arabi din Palestina/Israel au redus la tăcere orice expresie a identității palestiniene, iar Iordania și Egiptul au continuat să ocupe pământurile palestinienilor până când acestea au fost cucerite de Israel, în 1967. Anexarea formală a Cisiordaniei de către Iordania în 1950, urmată de acordarea cetățeniei iordaniene palestinienilor care locuiau pe malul de vest al Iordanului, au înăbușit și mai tare identitatea națională palestiniană prin integrarea palestinienilor în societatea iordaniană.[118]

În anii 1950, o nouă generație de grupări și mișcări naționaliste palestiniene a început să se organizeze clandestin, apărând pe scena publică în anii 1960.[119] Elita tradițională palestiniană, care dominase negocierile cu britanicii și cu sioniștii în timpul Mandatului și care era în mod covârșitor considerată responsabilă pentru pierderea Palestinei, a fost înlocuită de aceste noi mișcări, ai cărei recruți proveneau în general din clasele sărace sau mijlocii și erau adesea studenți sau tineri absolvenți ai universităților din Cairo, Beirut sau Damasc.[119] Puterea ideologiei pan-arabe lansate de Gamal Abdel Nasser — populară printre palestinieni, pentru care arabismul era deja o componentă importantă a identității lor[120] — a început să pună în umbră identitățile statelor arabe separate pe care le subsuma.[121]

1967–prezent modificare

 
Yasser Arafat, liderul OEP, într-o tabără de refugiați palestinieni din Libanul de Sud, în 1978

Începând din 1967, palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza au trăit sub ocupație militară israeliană, care a creat, conform lui Avram Bornstein, o carceralizare a societății lor.[122] Între timp, pan-arabismul ca aspect al identității palestiniene s-a estompat. Ocupația israeliană a Fâșiei Gaza și Cisiordaniei a declanșat un al doilea exod palestinian și a fracturat grupările politice și militante palestiniene, obligându-le să renunțe și la ultimele speranțe în pan-arabism. Ele au început să se strângă în jurul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care fusese înființată la Cairo, în 1964. Gruparea a crescut în popularitate în anii următori, mai ales sub conducerea de orientare naționalistă a lui Yasser Arafat.[123] Principalul curent naționalist palestinian secular s-a grupat sub umbrela OEP, ale cărei organizații fondatoare au inclus Fatah și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, precum și alte grupări care, la acea vreme, considerau că violența politică este singura cale de „eliberare” a Palestinei.[63] Aceste grupări au promovat o idee apărută în anii 1960, conform căreia naționalismul palestinian ar avea adânci rădăcini istorice, și ai cărei avocați extremi descopereau urmele unei conștiințe și identități naționaliste palestiniene de-a lungul secolelor și chiar mileniilor istoriei Palestinei, când o asemenea conștiință este de fapt relativ modernă.[124]

Bătălia de la Karameh și evenimentele cunoscute ca Septembrie negru au contribuit la sporirea sprijinului palestinienilor pentru aceste grupări, în special printre palestinienii aflați în exil. În același timp, printre palestinienii din Gaza și Cisiordania s-a înfiripat o temă ideologică nouă, cunoscută ca sumud („dârzenie”, „stăruință”, „fermitate”), care a devenit strategia populară palestiniană adoptată din 1967 până în prezent. Pornind de la un concept strâns legat de teren, agricultură și autohtonism, imaginea ideală a palestinianului promovată de această dată era cea a unui țăran (în arabă felah) care stă ferm pe pământul lui, refuzând să plece. Strategie mai pasivă față de cea adoptată de „fedainii” palestinieni, sumud furniza un subtext important narațiunii luptătorului, „simbolizând continuitate și legături cu pământul, cu agricultura și cu modul rural de viață”.[125]

În 1974, OEP a fost recunoscută de statele arabe ca singurul reprezentant legitim al poporului palestinian și i s-a acordat, în același an, statut de observator ca mișcare națională de eliberare de către Națiunile Unite.[64][126] Israelul a respins rezoluția, catalogând-o „rușinoasă”.[127] Într-un discurs în Knesset, viceprim-ministrul și ministrul de Externe Yigal Allon a prezentat opinia guvernului israelian: „nimeni nu se poate aștepta să recunoaștem organizația teroristă numită OEP ca reprezentându-i pe palestinieni — pentru că nu-i reprezintă. Nimeni nu se poate aștepta să negociem cu liderii bandelor teroriste care, prin ideologia și acțiunile lor, încearcă să lichideze Statul Israel.”[127]

În 1975, Națiunile Unite au înființat un organism subsidiar, Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian, care să recomande un program de implementat care să permită poporului palestinian să-și exercite independența națională, suveranitatea și dreptul la autodeterminare fără interferențe externe, și care să faciliteze întoarcerea refugiaților palestinieni la casele și proprietățile lor.[128]

Prima Intifada (1987–1993) a fost prima revoltă populară palestiniană împotriva ocupației israeliene începute în 1967. A urmat declararea, în 1988, a proclamării de către OEP a Statului Palestina, iar aceste evenimente au condus la întărirea identității naționale palestiniene. După Războiul din Golf, din 1991, autoritățile kuweitiene au forțat circa 200.000 de palestinieni să părăsească Kuweitul.[129] Acțiunea autorităților kuweitiene a fost motivată parțial de sprijinul arătat de Yasser Arafat lui Saddam Hussein.

Acordurile de la Oslo, primul tratat interimar de pace israeliano–palestinian, au fost semnate în 1993. Procesul era prevăzut să dureze cinci ani și să se sfârșească în 1999, când forțele israeliene au început să se retragă din Fâșia Gaza și din zona adiacentă Ierihonului. Expirarea acestui termen fără ca Israelul să recunoască statul palestinian și fără încetarea ocupației a fost urmată de A doua Intifada, în 2000.[130][131] Aceasta a fost mai violentă decât prima.[132] Curtea Internațională de Justiție a remarcat că, deoarece guvernul israelian a recunoscut OEP ca reprezentanta poporului palestinian, existența acestuia nu mai prezintă nici un dubiu. Curtea a notat că acordul interimar israeliano-palestinian asupra Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, din 28 septembrie 1995, s-a referit și el de câteva ori la poporul palestinian și „drepturile sale legitime”.[133] Conform lui Thomas Giegerich, cu privire la dreptul poporului palestinian de a forma un stat suveran independent, „Dreptul la autodeterminare conferă în mod colectiv poporului palestinian dreptul inalienabil de a-și stabili liber statutul politic, în timp ce Israelul, recunoscând palestinienii ca popor separat, este obligat să promoveze și să respecte acest drept, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”.[134]

Origini modificare

Originile palestinienilor sunt complexe și diverse. Regiunea nu a fost inițial arabă — arabizarea a fost o consecință a includerii Palestinei în cadrul Imperiului Arab, aflat în expansiune rapidă, după ce teritoriul său fusese cucerit de triburile arabe și aliații lor locali în primul mileniu, cu precădere în timpul cuceririi islamice a Siriei din secolul al VII-lea. Palestina, pe atunci o regiune elenizată controlată de Imperiul Bizantin, cu o numeroasă populație creștină, a căzut sub influența politică și culturală a dinastiilor musulmane vorbitoare de arabă, inclusiv Dinastia Ayyubidă kurdă. De la cucerire și până în secolul al XI-lea, jumătate din populația creștină a lumii a trăit sub noua ordine musulmană și n-a existat în toată această perioadă nici o încercare de convertire a ei.[135] De-a lungul timpului totuși, o mare parte a populației Palestinei a fost arabizată și gradual convertită la islam.[38] Populații arabe au existat în Palestina și anterior cuceririi, iar unele din acele triburi arabe și beduine au luptat ca aliate ale Bizanțului împotriva invaziei, pe care dovezile arheologice o indică a fi fost de fapt o „cucerire pașnică”, în care nou-veniților li s-a permis să se stabilească în vechile zone urbane. Teoriile privind declinul populației, suplinit de importul de populații străine, nu sunt confirmate de descoperirile arheologice.[136][137] Precum în cazul altor națiuni arabe „arabizate”, identitatea palestinienilor, bazată în mare parte pe afilierea lingvistică și culturală, este independentă de existența oricăror origini arabe.

Populația palestiniană a crescut în mod dramatic. Timp de câteva secole din perioada otomană populația Palestinei a scăzut și a fluctuat între 150.000 și 250.000 de locuitori, și abia în secolul al XIX-lea a avut loc o creștere rapidă a numărului de locuitori.[138]

Influențe pre-arabe și islamice modificare

În timp ce cultura palestiniană este în primul rând arabă și islamică, mulți palestinieni se identifică cu primele civilizații care au locuit pământul Palestinei.[139] Conform lui Walid Khalidi, în vremurile otomane „palestinienii se considerau descendenții nu doar ai cuceritorilor arabi din secolul al XVII-lea, dar și ai popoarelor autohtone care au locuit în țară din vremuri imemoriale”.

În mod similar, Ali Qleibo, un antropolog palestinian, a scris că:

„De-a lungul istoriei, diverse popoare s-au mutat în regiune și au făcut din Palestina casa lor: canaaniți, iebusiți, filisteni din Creta, greci din Anatolia și Lidia, evrei, amoriți, edomiți, nabateeni, aramei, romani, arabi, cruciați vest-europeni și mulți alții. Aceste popoare s-au stabilit în diverse regiuni care s-au suprapus în timp și au concurat pentru suveranitate și pământuri. Alții, precum vechii egipteni, hitiții, perșii, babilonienii și mongolii, au fost 'evenimente' istorice ale căror ocupații succesive au avut același efect devastator precum un cutremur major ... Precum stelele căzătoare, diversele culturi au strălucit pentru o scurtă vreme înainte să se stingă din analele istorice și culturale ale Palestinei. Poporul, totuși, a supraviețuit. Cu obiceiurile și tradițiile lor, fosile ale acestor străvechi civilizații au supraviețuit până în epoca modernă — fie ea și modernitate camuflată sub smalțul islamului și culturii arabe.”[139]

George Antonius, fondatorul istoriei naționalismului arab modern, a scris în cartea sa din 1938, The Arab Awakening:

„Legătura arabilor cu Palestina datează fără întrerupere din cele mai vechi perioade istorice, deoarece termenul 'arab' [în Palestina] se referă astăzi nu doar la cei veniți din Peninsula Arabă și care au ocupat țara în secolul al VII-lea, dar și la străvechile populații care s-au contopit cu cuceritorii lor, adoptându-le limba, obiceiurile și modul de gândire, și care au devenit astfel complet arabizate.”[140]

Istoricul american Bernard Lewis a scris:

„Cu certitudine, în Palestina, precum oriunde în Orientul Mijlociu, printre strămoșii locuitorilor moderni se află și cei care au trăit în țară din antichitate. La fel de cert este că amestecul demografic a fost puternic modificat de migrație, deportări, imigrație și colonizare. Acest lucru este cu atât mai adevărat în Palestina, unde populația a fost transformată de evenimente precum rebeliunea evreilor împotriva Romei și reprimarea sa, cucerirea arabă, sosirea și plecarea cruciaților, devastarea și recolonizarea regiunilor litorale de către regimurile mameluc și turc și, începând din secolul al XIX-lea, de migrații pe scară largă din interiorul, cât și din exteriorul regiunii. Prin invazii și deportări și prin schimbări succesive de regimuri și culturi, aspectul populației palestiniene s-a modificat de câteva ori. Fără îndoială, locuitorii originali nu au dispărut niciodată complet, dar în decursul timpului ei au fost succesiv iudaizați, creștinați și islamizați. Limba lor a fost transformată în ebraică, apoi aramaică, iar în final în arabă.”[141]

Canaanism modificare

Afirmații emanând din anumite cercuri ale societății palestiniene și ale sprijinitorilor ei, sugerând că palestinienii au legături ancestrale directe cu vechii canaaniți, fără o legătură intermediară cu israeliții, au fost o sursă de dispute în contextul mai larg al conflictului israeliano–palestinian. Bernard Lewis nota că „rescrierea trecutului este folosită în mod obișnuit pentru atingerea unor anumite scopuri politice ... Sărind peste israeliții biblici și revendicând înrudirea direct cu canaaniții, locuitorii preisraeliți ai Palestinei, devine posibilă construirea unei revendicări istorice anterioare promisiunii biblice făcute evreilor”.[141][142]

Unii cercetători palestinieni, precum Zakariyya Muhammad, au criticat argumentele pro-palestiniene bazate pe genealogia canaanită, sau ceea ce el numește „ideologia canaanită”. El o consideră „un moft intelectual, fără nici o legătură cu preocupările oamenilor obișnuiți”.[143] Considerând că motivul ei este dorința de a preceda revendicările naționale evreiești, el descrie canaanismul drept o „ideologie pierzătoare”, indiferent dacă factuală sau nu, „atunci când este folosită pentru a gestiona conflictul nostru cu mișcarea sionistă”, deoarece canaanismul „recunoaște a priori teza centrală a sionismului. Și anume că am fost implicați într-un conflict peren cu sionismul - și, prin urmare, cu prezența evreiască în Palestina - de la Regatul lui Solomon și mai înainte ... astfel, dintr-o singură lovitură, canaanismul anulează presupunerea că sionismul este o mișcare europeană, propulsată de necesitățile europene moderne...”[143]

Comentând implicațiile ideologiei canaanite, Eric M. Meyers, un istoric al religiilor de la Duke University, a scris:

„Care este semnificația descendenței palestinienilor din canaaniți? Într-o reconstrucție timpurie, mai conservatoare, a istoriei, poate fi spus că acest lucru nu face decât să confirme vrăjmășia istorică dintre Israel și inamicii săi. Totuși, unii istorici cred că Israelul s-a ivit cu adevărat din comunitatea canaanită (semiții de nord-vest) și s-a aliat cu elemente canaanite împotriva orașelor-state și elitei Canaanului. În momentul în care au fost lipsiți de drepturi de către aceste orașe-state și de către elite, israeliții și unii canaaniți obișnuiți s-au aliat pentru a contesta hegemonia conducătorilor orașelor-state și au făurit o nouă identitate în țara deluroasă, bazată pe principii egalitariste și pe amenințarea comună venită din afară. Aceasta este altă ironie în politicile moderne: palestinienii sunt cu adevărat frați de sânge sau veri cu israelienii moderni — ei sunt cu toții descendenții lui Abraham și Ishmael, ca să spunem așa”.[144]

Relația cu poporul evreu modificare

 
Hartă a Palestinei din timpul lui Saul, cca. 1020 î.C., conform atlasului lui George Adam Smith.

Mai mulți sioniști din perioada anterioară Mandatului Palestinei, de la Ahad Ha'am și Ber Borochov, până la David Ben-Gurion și Ițhak Ben-Țvi, credeau că populația rurală palestiniană descinde din vechii evrei biblici, dar au renunțat la această opinie când implicațiile ei ideologice au devenit problematice.[143] Ahad Ha'am credea că „musulmanii [Palestinei] sunt vechii locuitori ai pământului ... care au devenit creștini odată cu dezvoltarea creștinismului, apoi musulmani, la sosirea islamului”.[143] Israel Belkind, fondatorul mișcării Bilu a afirmat și el că arabii palestinieni sunt frații de sânge ai evreilor.[145] Ber Borochov, unul dintre principalii arhitecți ideologici ai sionismului marxist, susținea, în 1905, că „felahii din Eretz-Israel sunt urmașii rămășițelor comunității agricole evreiești”,[146] considerându-i „urmașii vechilor locuitori evrei, împreună cu un mic amestec de sânge arab”.[143] El mai considera că populația rurală palestiniană va îmbrățișa sionismul și că lipsa unei conștiințe naționale cristalizate printre arabii palestinieni va duce la probabila lor asimilare în noul naționalism evreiesc, iar arabii și evreii se vor uni în lupta de clasă.[143][147] David Ben-Gurion și Ițhak Ben-Țvi, care au devenit ulterior primul prim-ministru, respectiv al doilea președinte al Israelului, au sugerat într-un articol de ziar scris în idiș, în 1918, că țăranii palestinieni și modul lor de viață erau dovada istorică vie privind practicile israeliților din perioada biblică.[143][148] Salim Tamari nota că „implicațiile ideologice ale acestei opinii au devenit foarte problematice și au fost curând retrase din circulație”.[143] Tamari mai constata paradoxurile produse de căutarea de către aceste personalități sioniste a rădăcinilor „nativiste”, în special de către urmașii canaaniști ai lui Yonatan Ratosh,[143] care intenționau să înlocuiască „vechea” identitate a poporului evreu în diaspora cu un naționalism care-i includea și pe locuitorii din acel moment ai Palestinei.[149]

În cartea sa despre palestinieni, Arabii din Eretz-Israel, Israel Belkind avansează ideea că părăsirea de către evrei a Țării Israel după distrugerea celui de-Al Doilea Templu de către împăratul roman Titus este „o eroare istorică” ce trebuie corectată. În timp ce a dispersat prin lume cea mai mare parte a comunității evreiești, acei „truditori care au rămas atașați de pământul lor” și au rămas în Palestina au fost în final convertiți la creștinism, apoi la islam.[145] De aceea, el a propus ca această greșeală istorică să fie corectată prin acceptarea palestinienilor drept unii de-ai lor și a propus deschiderea de școli evreiești pentru arabii musulmani, în care acestora să li se predea arabă, ebraică și noțiuni de cultură generală.[145] Tsvi Misinai, un cercetător și antreprenor israelian, adept al unei soluții alternative controversate pentru conflictul israeliano-palestinian, estimează că circa 90% dintre palestinienii trăind în Israel și teritoriile ocupate (inclusiv cetățenii arabi ai Israelului și beduinii din Negev)[150] sunt urmașii populației evreiești israelite rurale care a rămas în țară după ce alții, cea mai mare parte a lor orășeni, au fost exilați sau au plecat singuri.[151]

Arabizarea Palestinei modificare

Termenul „arab”, precum și prezența arabilor în deșertul sirian și Cornul abundenței, sunt semnalate prima dată în surse asiriene din secolul al XIX-lea î.C. (Eph'al 1984).[152] Sudul Palestinei avea deja, în secolul al IV-lea î.C., o largă populație edomită și arabă.[153] Dovezi rupestre scrijelite de-a lungul unui mileniu în zonele periferice ale Palestinei, precum Golan și Negev, arată o prevalență a numelor arabe față de cele aramaice începând din perioada ahemenidă, anii 550-330 î.C..[154] Beduinii au migrat în valuri în Palestina începând cel puțin cu secolul al VII-lea, după cucerirea islamică. Unii dintre ei, precum arabii al-Sakhr, așezați la sud de Marea Galileei, își află originile în Hidjaz sau Najd din Peninsula Arabă, în timp ce beduinii Ghazawiyya par să se tragă din triburile Misl al-Jizel din Platoul Hauran.[155] Ei vorbesc dialecte arabe distincte din Galileea și Negev.[156]

După cucerirea Levantului de către arabii musulmani Rashidun, fostele limbi dominante ale regiunii, aramaica și greaca, au fost înlocuite gradual de limba arabă introdusă de noua administrație a minorității cuceritoare.[157] Printre supraviețuitorii culturali din perioada preislamică se află semnificativa comunitate palestiniană creștină, care reprezintă aproximativ 10% din populația totală din Palestina în ultimii ani ai Imperiului Otoman și 45% din cetățenii Ierusalimului,[158] comunități evreiești și samaritene mai mici, precum și un strat aramaic în unele din dialectele palestiniene arabe locale.[159]

Creștinii par să fi rămas majoritari sub stăpânire musulmană în cea mai mare parte a Palestinei și Siriei până la Cruciade. Cucerirea inițială din anii 630 le-a garantat libertatea religioasă și a îmbunătățit-o pe cea a evreilor și samaritenilor.[160][161][162] Invadatorii franci n-au făcut distincție între creștinii autohtoni, considerați eretici de ritul latin, evrei și musulmani, măcelărindu-i fără discriminare.[163][164] Confiscarea de către cruciați de la biserica ortodoxă a unor locuri sfinte precum Biserica Nașterii Domnului din Ierusalim și Biserica Sfântului Mormânt din Betleem a fost unul dintre factorii care au alienat profund comunitatea creștină tradițională, care a căutat ajutor la musulmani. Când Saladin i-a alungat pe cruciați, el a predat controlul acestor locuri sfinte comunității creștine ortodoxe.[165] Odată cu politicile de împilare ale cruciaților, invaziile mongole și creșterea puterii mamelucilor au fost momentele cheie care au definit soarta creștinătății în regiune. Mulți creștini s-au aliat cu mongolii, iar congregațiile lor au fost considerabil reduse numeric sub mameluci. Au fost instituite reguli mai stricte pentru a controla comunitățile creștine, animozitățile teologice au crescut, iar procesul de arabizare și islamizare s-a întărit, ajutat și de influxul de triburi nomade beduine din secolele XIII-XIV.[166]

Sătenii palestinieni își revendică în general originile familiilor lor (hamula) în Peninsula Arabică. Mulți recunosc totuși descendența lor din triburile nomade arabe care au migrat în Palestina în timpul sau la puțină vreme după cucerirea islamică.[167] Prin aceste revendicări ei se conectează la narațiunea mai mare a civilizației arabo-islamice, care le atribuie astfel origini mai valoroase din punct de vedere socio-cultural decât genealogia unei obârșii străvechi sau preislamice. Dar chiar și acești palestinieni consideră că i-au precedat istoric pe evrei,[167] pe care îi consideră europeni care au început să imigreze în Palestina abia în secolul al XIX-lea.

Multe familii palestiniene de frunte (a'yan) își pot urmări genealogia până la triburile din Peninsula Arabică așezate în regiune după cucerirea musulmană.[168] Acestea includ familiile Nuseibeh din Ierusalim,[169] Tamimi din Nabi Salih sau Barghouti din Bani Zeid.[170][171] Familiile Shawish, al-Husseini și Al-Zayadina[172][173] își pot urmări originile până la Mahomed, prin nepoții acestuia, Husayn ibn Ali și Hassan ibn Ali.[174]

Arabii din Palestina, creștini sau musulmani, sedentari sau beduini, sunt împărțiți din punct de vedere istoric în facțiunile Qais și Yaman.[175] Aceste diviziuni își au originile în rivalitățile feudale tribale preislamice dintre arabii de nord (Qaisiți) și cei de sud (Yamaniți). Disputa dintre cele două confederații tribale s-a răspândit, odată cu cuceririle lor, în toată lumea arabă, implicând și familiile neutre, astfel că populația Palestinei a ajuns să se identifice cu o facțiune sau alta.[175][176] Conflictele lor au continuat și după războiul civil din Palestina din secolul al VIII-lea, până la începutul secolului al XX-lea,[177] și au dat naștere unor diferențe de obiceiuri, tradiții și dialecte care s-au păstrat până în zilele noastre.[175]

Beit Sahour a fost prima așezare înființată, în secolul al XIV-lea, de câteva familii (hamula) musulmane și creștine din Wadi Musa, o localitate din Iordania. Acestea erau familia creștină Jaraisa și cele musulmane Shaybat și Jubran, care veniseră să lucreze ca păstori pentru proprietarii creștini de terenuri din Betleem. Acestor familii li s-au alăturat mai apoi imigranți ortodocși de rit grecesc din Egipt, în secolele XVII-XVIII.[178]

ADN și studii genetice modificare

 
Rabin în Palestina, cca. 1930
 
Femeie beduină în Ierusalim, 1898–1914

Recent, mai multe studii genetice au demonstrat că, cel puțin pe linie paternă, majoritatea diferitelor diviziuni etnice evreiești și palestinienii – precum și alți levantini – sunt mai apropiați genetic unii de ceilalți decât evreii de populațiile din țările lor gazdă.[179] Mulți palestinieni chiar se referă la evrei ca la awlâd 'ammnâ, verii lor paterni.[180]

Un studiu ADN efectuat de profesorul Almut Nebel a descoperit similitudini substanțiale între arabii israelieni și palestinieni și evreii așkenazi și sefarzi. O mică, dar statistic substanțială diferență a fost găsită în distribuțiile haplogrupurilor cromozomului Y ale evreilor sefarzi și palestinienilor, dar nici o diferență substanțială nu a fost găsită între evreii așkenazi și palestinieni sau între cele două comunități evreiești. Totuși, un grup foarte distinct a fost descoperit în haplotipurile palestinienilor. 32% din cei 143 de cromozomi Y studiați ai arabilor aparțin acestei „încrengături I&P arabe”, care conține doar un cromozom ne-arab, acela al unui evreu sefard. Acest lucru poate fi atribuit izolării geografice a evreilor sau imigrării triburilor arabe din primul mileniu.[181] Nebel sugerează că „o parte sau posibil majoritatea” palestinienilor musulmani ar proveni din „locuitorii autohtoni, în principal creștini și evrei, care s-au convertit după cucerirea islamică din secolul al VII-lea d.C”.[179] Într-un studiu genetic al haplogrupului cromozomial Y la două populații din Israel și zona administrată de Autoritatea Palestiniană, palestinienii creștini și musulmani prezintă diferențe genetice. Majoritatea creștinilor palestinieni (31.82%) prezentau subdiviziuni ale haplogrupului E1b1b, urmați de subdiviziuni ale G2a (11.36%) și ale J1 (9.09%). Majoritatea palestinienilor musulmani prezentau haplogrupuri J1 (37.82%), urmați de E1b1b (19.33%) și T (5.88%). Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 44 de palestinieni creștini și 119 palestinieni musulmani.[182]

Într-un studiu genetic din 2003, beduinii prezentau cea mai înaltă rată (62.5%) a subdiviziunii haplogrupului J-M267 din toate populațiile testate, urmați de arabii palestinieni (38.4%), irakieni (28.2%), evrei așkenazi (14.6%) și evrei sefarzi (11.9%), conform grupului de cercetători condus de Ornella Semino.[183] Populațiile semite, inclusiv evreii, posedă de obicei un exces de cromozom Y J1 în comparație cu alte popoare caracterizate de haplogrupul J al cromozomului Y.[183][184][185][186][187]

Haplogrupul J1, strămoșul subdiviziunii M267, își are originea în sudul Levantului și a fost inițial răspândit de acolo în Etiopia și Europa în perioada neolitică. La populațiile evreiești, J1 are o rată de circa 15%, iar haplogrupul J2 (M172) este de două ori mai des întâlnit printre evrei ca J1, cu o rată de circa 29%. J1 este cel mai des întâlnit în sudul Levantului, Siria, Irak, Algeria și Peninsula Arabă, și scade semnificativ la granițele cu regiunile nesemite precum Turcia și Iran. O a doua răspândire a haplogrupului J1 a avut loc în secolul al VII-lea d.C., când arabii l-au adus din Peninsula Arabă în nordul Africii.[183]

Haplogrupul J1 al cromozomului Y include haplotipul modal al arabilor din Galileea[179] și al arabilor marocani[188], precum și haplotipul modal pereche al Cohanim, așa-numitul „haplotip modal Cohan”, reprezentându-i pe urmașii castei preoțești Aaron.[189][190][191]

Conform unui studiu din 2010, efectuat de o echipă condusă de Doron M. Behar și intitulat „Structura generală a genomului poporului evreu”, palestinienii testați se înrudesc genetic cu beduinii, iordanienii și saudiții, lucru descris ca fiind „în conformitate cu o origine comună în Peninsula Arabică”.[192] În același an, un studiu efectuat de Gil Atzmon și Harry Ostrer a revelat o similitudine semnificativă în ce privește haplogrupurile cromozomiale Y între arabii israelieni și palestinieni și populațiile evreiești așkenazi și ne-așkenazi, și a tras concluzia că palestinienii sunt, împreună cu beduinii, druzii și grupurile sud-europene, vecinii cei mai apropiați din punct de vedere genetic ai celor mai multe populații evreiești.[193]

Un alt studiu a arătat că palestinienii, precum iordanienii, sirienii, irakienii, turcii și kurzii, prezintă ceea ce pare a fi un flux genic pe linie maternă sub forma unor haplogrupuri de ADN matern din Africa Subsahariană. Din cei 117 de subiecți palestinieni testați, 15 dețineau haplogrupuri materne originare din Africa Subsahariană. Aceste rezultate corespund cu migrațiile femeilor din estul Africii înspre comunitățile din Orientul Apropiat în ultimele câteva mii de ani. Au existat numeroase motive pentru astfel de migrații în această perioadă. Totuși, explicația cea mai probabilă pentru prezența în aceste zone a descendenței pe linie feminină de origine africană este comerțul arab cu sclavi, care a traficat un număr mare de femei africane, asimilate ulterior în regiune în timpul stăpânirii arabe.[194]

Un studiu din 2013, efectuat de un colectiv condus de Suzanne N. Haber, a descoperit că „populațiile predominant musulmane siriene, palestiniene și iordaniene se înrudesc genetic cu alte populații musulmane aflate la distanțe mari, precum Maroc și Yemen”. Autorii explică faptul că „afilierea religioasă a avut un impact puternic asupra genomului levantinilor. În particular, convertirea populațiilor regiunii la islam pare să fi introdus schimbări majore în relațiile populațiilor, prin amestec cu populații similare din punct de vedere cultural, dar îndepărtate din punct de vedere geografic, conducând la similarități genetice între popoare aflate la distanțe remarcabile unele de altele”. Autorii au reconstruit și structura genetică a Levantului preislamic și au realizat că „era mai degrabă similar din punct de vedere genetic europenilor decât populațiilor din Orientul Mijlociu”.[195]

Demografie modificare

Țară sau regiune Populație
Teritoriile palestiniene (Fâșia Gaza și Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est) 4.420.549[3]
Iordania 2.700.000[196]
Israel 1.318.000[197]
Chile 500.000 (cea mai mare comunitate din afara Orientului Mijlociu)[198][199][200]
Siria 434.896[201]
Liban 405.425[201]
Arabia Saudită 327.000[197]
America 225.000[202]
Egipt 44.200[202]
Kuweit (cca) 40.000[197]
Alte state arabe din Golf 159.000[197]
Alte state arabe 153.000[197]
Alte țări 308.000[197]
TOTAL 10.574.521

În absența unui recensământ cuprinzător care să includă toate comunitățile palestiniene din diaspora și pe cele care au rămas pe teritoriul a ceea ce a fost Mandatul britanic pentru Palestina, este dificil de stabilit cifra exactă a populației palestiniene. Biroul Central de Statistică Palestinian (BCSP) a anunțat, la sfârșitul anului 2015, că numărul palestinienilor de pe tot globul se cifra în acel moment la 12,37 milioane, din care numărul celor care încă locuiau în Palestina istorică era de 6,22 milioane.[1]

În 2005, o analiză critică a cifrelor și metodologiei BCSP a fost realizată de Grupul de Cercetare Demografică Americano-Israelian (GCDAI).[203] În reportul lui,[204] grupul a susținut că anumite erori în metodologia și ipotezele folosite de BCSP umflau artificial cifrele cu un total de 1,3 milioane de persoane. Cifrele BCSP au fost verificate pe baza unei varietăți de alte surse (spre exemplu, rata natalității declarată pe baza ipotezelor ratei de fertilitate pentru un anumit an a fost comparată cu cifrele Ministerului Sănătății din Palestina, precum și cu cifrele de înscriere la școală ale Ministerului Educației șase ani mai târziu; cifrele privind imigrația au fost comparate cu datele colectate la punctele de trecere a frontierei, etc.). GCDAI a afirmat că erorile descoperite în urma analizei includ: erori privind rata natalității (308.000), erori privind imigrarea și emigrarea (310.000), nerecunoașterea migrației în Israel (105.000), dubla numărătoare a arabilor din Ierusalim (210.000), numărarea foștilor locuitori care trăiau acum peste hotare (325.000) și alte discrepanțe (82.000). Rezultatele cercetării grupului au fost prezentate și în fața Camerei Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, pe 8 martie 2006.[205]

Studiul a fost criticat de Sergio DellaPergola, un demograf de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.[206] DellaPergola i-a acuzat pe autorii studiului GCDAI de neînțelegerea principiilor de bază ale demografiei din cauza lipsei lor de calificare în domeniu, dar a admis că nu a luat în considerare emigrarea palestinienilor și că aceasta ar trebui examinată, la fel ca și statisticile Autorității Palestiniene privind natalitatea și mortalitatea.[207] El a mai acuzat GCDAI de folosire selectivă a datelor și de multiple erori sistematice în analiza lor, afirmând că autorii au presupus registrul electoral palestinian ca fiind complet, chiar dacă înregistrarea este opțională, și că au utilizat o nerealist de scăzută rată a fertilității totale (o abstracție statistică a nașterilor calculate pentru fiecare femeie) pentru a reanaliza datele într-o „eroare circulară tipică”. DellaPergola a estimat populația palestiniană din Cisiodania și Gaza la sfârșitul anului 2005 la 3,33 milioane de persoane, sau la 3,57 milioane în cazul includerii și a Ierusalimului de Est. Aceste cifre erau doar cu puțin mai mici decât cifrele oficiale palestiniene.[206] Administrația Civilă Israeliană a avansat un număr de 2.657.029 de palestinieni în Cisiordania, în mai 2012.[208][209]

Studiul GCDAI a fost criticat și de profesorul Ian Lustick, care i-a acuzat pe autori de multiple erori metodologice și de partizanat politic.[210]

În 2009, la solicitarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei, „Iordania a revocat cetățenia a mii de palestinieni pentru a-i împiedica să rămână permanent în țară”.[211]

Mulți palestinieni s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, în particular în zona Chicago.[212][213]

În total, se estimează că 600.000 de palestinieni locuiesc în cele două Americi. Emigrarea palestiniană în America de Sud a început din motive economice care preced conflictul arabo-israelian, dar a continuat să crească după aceea.[214] Mulți emigranți proveneau din zona Betleem. Cei care au emigrat în America Latină erau în special creștini, iar jumătate din palestinienii emigrați în această zonă trăiesc în Chile.[11] El Salvador[215] și Honduras[216] dețin și ele populații palestiniene semnificative. Cele două țări au avut chiar și președinți de descendență palestiniană (Antonio Saca în El Salvador și Carlos Roberto Flores în Honduras). Belize, caracterizată de o populație de origine palestiniană mai redusă numeric, a avut un ministru palestinian – Said Musa.[217] Schafik Jorge Handal, fost politician salvadorian și fost conducător de gherilă, a fost fiul unor imigranți palestinieni.[218]

Refugiații modificare

 
Refugiați palestinieni în 1948.
 
Fată palestiniană în fața casei ei demolate din tabăra de refugiați Balata, în 2002.

În 2006 existau 4.255.120 de palestinieni înregistrați ca refugiați de către Agenția Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA). Acest număr îi include și pe urmașii refugiaților care au fugit sau au fost alungați în timpul războiului din 1948, dar îi exclude pe aceia care au emigrat de atunci în zone aflate în afara mandatului de acțiune a UNRWA.[201] Pe baza acestor cifre, aproape jumătate din numărul total al palestinienilor sunt refugiați. Cei 993.818 de refugiați palestinieni din Fâșia Gaza și cei 705.207 de refugiați palestinieni din Cisiordania, originari din satele și orașele aflate acum între granițele statului Israel, sunt incluși în aceste cifre.[219]

Datele UNRWA nu le includ pe cele 274.000 de persoane, adică 1 la 5,5 din toți locuitorii arabi ai Israelului, care sunt refugiați strămutați intern.[220][221]

Taberele de refugiați palestinieni din Liban, Siria, Iordania și Cisiordania sunt organizate conform satelor sau locurilor de origine are familiilor refugiaților. Printre primele lucruri pe care le învață copiii născuți în taberele de refugiați se află numele satelor lor de origine. David McDowall scrie că „[...] un dor de Palestina pătrunde în întreaga comunitate de refugiați și este cel mai ardent îmbrățișat de cei mai tineri refugiați, pentru care locuința există doar în imaginație”.[222]

Politica israeliană de a îi împiedica pe refugiați să se întoarcă la casele lor, formulată inițial de David Ben Gurion și Joseph Weitz, directorul Fondului Național Evreiesc, a fost adoptată formal de cabinetul israelian în iunie 1948.[223] În luna decembrie a aceluiași an, Națiunile Unite au adoptat Rezoluția 194, care statua că „refugiaților care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii trebuie să li se permită să facă acest lucru cel mai curând posibil, iar celor care nu doresc să se întoarcă trebuie să li se plătească compensații pentru proprietăți și pentru pierderea sau deteriorarea acestora, compensații care, conform principiilor legilor internaționale sau echității, ar trebui acordate de guvernele sau autoritățile responsabile”.[224][225][226] În ciuda unei mari părți a comunității internaționale, inclusiv președintele american Harry Truman, care insista că repatrierea refugiaților palestinieni Palestinian este esențială, Israelul a refuzat să accepte principiul.[226] În anii următori, Israelul a refuzat constant să-și schimbe poziția și a introdus legi suplimentare care să-i împiedice pe refugiații palestinieni să se întoarcă și să-și revendice terenurile și proprietățile confiscate.[225][226]

Respectând o rezoluție a Ligii Arabe din 1965, majoritatea țărilor arabe au refuzat să acorde cetățenie palestinienilor refugiați pe teritoriul lor, argumentând că acest lucru ar fi o amenințare la adresa dreptului la întoarcere la casele lor din Palestina.[225][227] În 2012, Egiptul a făcut o excepție de la acestă practică, acordând cetățenie unui număr de 50.000 de palestinieni, majoritatea din Fâșia Gaza.[227]

Palestinienii care trăiesc în Liban sunt lipsiți de drepturile civile cele mai de bază. Ei nu pot deține locuințe sau terenuri și li se interzice să devină avocați, ingineri sau medici.[228]

Religia modificare




 

Religia palestinienilor (cca 2014)

     Islam (93%)

     Creștinism (6%)

     Druzi/Samariteni (1%)

 
Locuință de palestinieni creștini din Ierusalim, cca 1850. Pictură de W. H. Bartlett.

93% dintre palestinieni sunt musulmani,[229] din care vasta majoritate sunt credincioși ai ramurii sunite a islamului,[230] cu o mică minoritate ahmadiyya.[231]Palestinienii creștini reprezintă o minoritate semnificativă de 6%, urmați de comunități religioase mai mici, printre care druzii și samaritenii. Evreii palestinieni – considerați palestinieni de Carta Națională Palestiniană adoptată de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care îi definește drept „evreii care locuiau în Palestina până la începerea invaziei sioniste” – se identifică astăzi ca israelieni[232] (cu excepția unui număr foarte restrâns de indivizi). Evreii palestinieni au abandonat aproape cu toții această identitate după înființarea statului Israel și încorporarea lor în populația israeliană evreiască, compusă în mare parte din imigranți evrei din toată lumea.

Până la sfârșitul secolului al XIX, majoritatea sătenilor palestinieni musulmani nu aveau moschei locale. Sincretismul intercultural între simbolurile și figurile creștine și islamice în practica religioasă a fost comun.[139] Zilele populare de sărbătoare, precum Joia morților, erau respectate atât de musulmani cât și de creștini, iar printre profeții și sfinții comuni se aflau Iona, venerat în orașul Halhul ca profet biblic și islamic, și Sfântul Gheorghe, cunoscut în limba arabă ca El Khader. Sătenii se închinau sfinților patroni locali la maqam – o cameră cu acoperiș în formă de dom situată adesea la umbra unui bătrân roșcov sau stejar.[139] Sfinții, tabu după standardele islamului ortodox, mijloceau între credincios și Allah, iar templele închinate sfinților împânzeau peisajul palestinian.[139] Ali Qleibo, un antropolog palestinian, afirmă că aceste dovezi în piatră constituie „o mărturie arhitectonică a sensibilității religioase creștino/musulmane palestiniene și a rădăcinilor ei în străvechile religii semite”.[139]

Religiei drept element constitutiv al identității individuale i-a fost acordat un rol minor în cadrul structurii sociale tribale palestiniene până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[139] În 1848, preotul Jean Moretain a consemnat că un palestinian creștin „se deosebea doar prin faptul că aparținea unui anume clan. Dacă un anume trib era creștin, atunci un individ din acel trib ar fi fost creștin, dar fără să realizeze ce anume distinge credința lui de cea a unui musulman”.[139]

Concesiunile acordate Franței și altor puteri occidentale de către sultanatul otoman la sfârșitul Războiului Crimeei au avut un impact semnificativ asupra identității cultural-religioase palestiniene contemporane.[139] Religia a fost transformată într-un element „constituind identitatea individuală/colectivă în conformitate cu preceptele ortodoxe” și a constituit o cărămidă de bază pusă la dezvoltarea politică a naționalismului palestinian.[139]

Recensământul britanic al Palestinei din 1922 a înregistrat 752.048 de locuitori, din care 660.641 de arabi palestinieni (arabi creștini și musulmani), 83.790 de evrei palestinieni și 7.617 de persoane aparținând altor grupuri etnice. Aceste date corespund unui procent de 87% arabi creștini și musulmani și 11% evrei. Beduinii nu au fost luați în considerare în recensământ, dar un studiu britanic din 1930 le estima numărul la 70.860.[233]

Bernard Sabella de la Universitatea din Betleem estimatează că 6% din populația palestiniană mondială este creștină și că 56% din aceasta trăiește acum în afara Palestinei istorice.[234] Conform Societății Academice Palestiniene pentru Studierea Afacerilor Internaționale, populația palestiniană din Cisiordania și Gaza este 97% musulmană și 3% creștină. Marea majoritate a comunității palestiniene din Chile este de religie creștină, în special creștini ortodocși și câțiva romano-catolici, iar numărul palestinienilor creștini din diaspora palestiniană din Chile depășește el singur numărul creștinilor care au rămas în țara natală.[235]

Druzii au devenit cetățeni israelieni, iar bărbații druzi servesc în Armata Israeliană, deși unii dintre ei se autoidentifică „druzi palestinieni”.[236] Conform lui Salih al-Shaykh, majoritatea druzilor nu se consideră palestinieni: „identitatea lor arabă emană în principal din limba comună și originea lor socio-culturală, dar este detașată de orice concepție politică națională. Nu se îndreaptă către țările arabe sau naționalitatea arabă, ori către poporul palestinian, și nu exprimă împărtășirea vreunei soarte comune cu acestea. Din acest punct de vedere, identitatea lor e reprezentată de Israel, iar această identitate este mai puternică decât identitatea arabă”.[237]

Există circa 350 de samariteni care dețin cărți de indentitate palestiniene și trăiesc în Cisiordania, în timp ce un număr aproximativ similar locuiesc în Holon și dețin cetățenia israeliană.[238] Cei care trăiesc în Cisiordania sunt reprezentați în legislatura Autorității Naționale Palestiniene.[238] Ei sunt în mod uzual denumiți de palestinieni „evreii din Palestina” și și-au păstrat identitatea lor culturală unică.[238]

Sunt puțini evrei care se consideră evrei palestinieni, dar printre aceștia se află evreii israelieni din grupul Neturei Karta[239] și Uri Davis, cetățean israelian și autointitulat evreu palestinian, care s-a convertit la islam în 2008, pentru a se însura cu Miyassar Abu Ali. Davis este membru observator în Consiliul Național Palestinian.[240]

Bahá'u'lláh, întemeietorul credinței Bahá'í, era din Iran, dar a murit la Acra, pe atunci parte a Imperiului Otoman. El a fost surghiunit acolo timp de 24 de ani. Un templu a fost ridicat în oraș în memoria lui.[241][242]

Demografia actuală modificare

Conform Biroului Central de Statistică Palestinian, circa 4.816.503 de palestinieni trăiesc în teritoriile palestiniene la data de 2016, din care 2.935.368 în Cisiordania și 1.881.135 în Fâșia Gaza.[3] Conform Biroului Central de Statistică Israelian, în 2013 existau 1.658.000 de cetățeni arabi ai Israelului.[9] Ambele cifre îi includ și pe palestinienii din Ierusalimul de Est.

În 2008, Grupul Internațional pentru Drepturile Minorităților estima numărul palestinienilor din Iordania la aproximativ 3 milioane.[243] The UNRWA put their number at 2.1 million as of decembrie 2015.[54]

Societate modificare

 
Areen Omari, actriță și producătoare americană, la premiera unui film.

Limbă modificare

Araba palestiniană este un subgrup al mai largului dialect arab levantin. Înainte de cucerirea islamică din secolul al XVII-lea și de arabizarea Levantului, principalele limbi vorbite în Palestina de către comunitățile creștină și evreiască dominante erau aramaica, greaca și siriaca.[244] Araba era și ea vorbită în unele zone.[245] Araba palestiniană, la fel ca celelalte variațiuni ale dialectului arab levantin, prezintă influențe substanțiale de lexicon din aramaică.[246]

Araba palestiniană are trei sub-variațiuni primare, rurală, urbană și beduină, pronunțarea cuvântului Qāf servind drept șibolet pentru distingerea între cele trei sub-dialecte palestiniene principale: în varianta urbană se pronunță sunetul [Q], în timp ce în varianta rurală, vorbită în satele din jurul principalelor orașe, se pronunță [K] în locul lui [Q]. În varianta beduină din Palestina, vorbită în special în regiunea sudică și de-a lungul văii Iordanului, se pronunță [G] în locul lui [Q].[247]

Barbara McKean Parmenter a notat că arabii din Palestina au meritul de a fi păstrat denumirile semitice originale ale multor situri menționate în Biblie, după cum a demonstrat cu documente geograful american Edward Robinson, în secolul al XIX-lea.[248]

Palestinienii care trăiesc sau lucrează în Israel vorbesc în general și ebraica modernă, la fel și unii din cei care trăiesc în Cisiordania și Fâșia Gaza.

Educație modificare

Gradul de alfabetizare al palestinienilor era de 96.3%, conform unui studiu din 2014 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, un procent ridicat după standardele internaționale. Există o diferență între sexe la populația cu vârstă peste 15 ani, 5,9% dintre femei fiind considerate analfabete, comparativ cu doar 1,6% dintre bărbați.[249] Dar procentul analfabetismului la femei a scăzut de la 20,3% în 1997, la doar 6% în 2014.[249]

Intelectualii palestinieni, printre ei mai Ziade și Khalil Beidas, erau parte integrantă a intelighenției arabe.[când?] În mod tradițional, nivelul de educație al palestinienilor era ridicat. În anii 1960, Cisiordania avea un procent mai mare de adolescenți înscriși la liceu decât Libanul.[250] Claude Cheysson, ministrul Afacerilor Externe al Franței în primul mandat al președintelui Mitterrand, a remarcat, la jumătatea anilor 1980, că „chiar și acum 30 de ani, (palestinienii) probabil aveau deja cea mai educată elită dintre toate popoarele arabe”.[251]

Contribuții la cultura palestiniană au fost aduse și de figuri din diaspora precum Edward Said și Ghada Karmi, de cetățeni arabi ai Israelului precum Emile Habibi, ori de iordanieni precum Ibrahim Nasrallah.[252][253]

Femeile și familia modificare

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX existau câteva mari familii palestiniene foarte cunoscute, printre ele familiile Khalidi, al-Husseini, Nashashibi, Touqan, Nuseibeh, Qudwa, Shawish, Shurrab, Al-Zaghab, Al-Khalil, Ridwan, Al-Zeitawi, Abu Ghosh, Barghouti, Doghmush, Douaihy, Hilles, Jarrar și Jayyusi. Când au început conflictele cu grupările sioniste, unele dintre aceaste comunități au părăsit Palestina.

Rolul femeilor variază printre palestinieni, existând opinii atât progresive cât și ultra-conservatoare. Alte grupuri de palestinieni, precum beduinii din Negev sau druzii, nu se mai identifică în general, din anumite motive politice, cu palestinienii.[254]

Cultură modificare

Identitatea palestiniană modificare

Ali Qleibo, un antropolog palestinian, a criticat istoriografia musulmană care consideră că începutul identității culturale palestiniene se suprapune cu sosirea islamului în secolul al VII-lea. Descriind efectele unei astfel de idei, el scrie:

Originile păgâne sunt renegate. Ca atare, popoarele care au populat Palestina de-a lungul istoriei au renunțat în discurs la propria lor istorie și religie pe măsură ce au adoptat religia, limba și cultura islamului.[139]

Mai mulți cercetători occidentali și exploratori care au cartografiat și măsurat Palestina în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au ajuns la concluzia, studiind cultura țărănească a clasei dominante a felahilor, că aceasta prezintă și elemente ale unor culturi diferite de islam,[255] iar aceste idei aveau să influențeze dezbaterile din secolul al XX-lea ale etnografilor locali sau internaționali privind identitatea palestiniană. Contribuțiile etnografiei „nativiste” realizate de Tawfiq Canaan și de alți scriitori palestinieni și publicate în Jurnalul Societății Palestiniene Orientale (1920–48) au fost provocate de îngrijorarea privind „cultura nativă a Palestinei”, în special societatea țărănească, care ar fi fost subminată de forțele modernității.[143] Salim Tamari scrie că:

„Apărută implicit în cercetările lor (și expusă explicit de Canaan însuși) a existat și o altă temă, aceea că țăranii Palestinei reprezintă—prin obiceiurile lor populare ... moștenirea vie acumulată a tuturor culturilor străvechi care au apărut în Palestina (în special canaanită, filistină, ebraică, nabateană, sirio-aramaică și arabă).”[143]

 
Piață palestiniană la Jaffa, pictură din 1877.

Cultura palestiniană este strâns legată de cea a țărilor levantine vecine, precum Libanul, Siria și Iordania, dar și de cea mai generală a lumii arabe. Contribuțiile culturale în domeniile artei, literaturii, muzicii, portului popular și bucătăriei exprimă caracteristicile experienței palestiniene și demonstrează o origine comună, în ciuda separării geografice între teritoriile palestiniene, Israel și diaspora.[256][257][258]

Al-Quds capitala culturii arabe este un proiect inițiat de UNESCO în cadrul Programului Capitale Culturale pentru a promova cultura arabă și a încuraja cooperarea în regiunea arabă. Inaugurarea proiectului a avut loc în martie 2009.

Bucătăria modificare

Istoria Palestinei sub stăpânirea a numeroase imperii se reflectă și în bucătăria palestiniană, care a beneficiat de diferite contribuții și schimburi culturale. În general vorbind, rețetele siriano-palestiniene moderne au fost influențate de stăpânirea a trei mari grupuri islamice: arabii, arabii influențați de persani și turcii.[259] Arabii care au cucerit Siria și Palestina aveau tradiții culinare simple, bazate în principal pe folosirea orezului, mielului și iaurtului, precum și a curmalelor.[260] De la început nesofisticată, arta culinară nu a avansat timp de secole din cauza strictelor reguli islamice care impuneau parcimonia și constrângerea, până la apariția abbasizilor, care și-au stabilit capitala la Bagdad. Din punct de vedere istoric Bagdadul se afla pe sol persan și de aceea cultura persană a fost integrată în cea arabă în timpul secolelor IX-XI, iar apoi răspândită în toate zonele centrale ale imperiului.[259]

Există câteva produse culinare originare din Palestina care sunt foarte cunoscute în lumea arabă, precum kinafe Naboulsi, brânză Naboulsi (brânză de Nablus), brânză Ackawi (brânză de Acra) și musakhan. Kinafe își are originea în Nablus, la fel ca și brânza îndulcită Nabulsi folosită la umplerea lui. Alt fel culinar foarte popular este kofta sau kufta palestiniană.[261]

Meze reprezintă un asortiment de feluri de mâncare prezente la o masă care durează mai multe ore, o caracteristică întâlnită la toate culturile mediteraneene. Câteva ingrediente obișnuite care compun un meze sunt hummusul, tabouleh,baba ghanoush, labaneh și zate 'u zatar, care este o lipie unsă cu ulei de măsline amestecat cu cimbru și semințe de susan.[262]

Gustările servite pe tot întinsul teritoriilor palestiniene includ waraq al-'inib – orez gătit sau carne de miel înfășurate în frunze de viță de vie fierte. Mahashi este un sortiment de legume umplute, cum ar fi dovleceii, cartofii, varza sau, în Gaza, sfecla.[263]

Arta modificare

Similar structurii societății palestiniene, domeniul palestinian al artelor se regăsește în toate cele patru centre geografice principale: Cisiordania și Fâșia Gaza, Israel, diaspora palestiniană din lumea arabă și diaspora palestiniană din Europa, Statele Unite și restul globului.[264]

Cinematografia modificare

Cinematografia palestiniană, relativ tânără în comparație cu cinematografia arabă, primește mult sprijin european și israelian.[265] Filmele palestiniene nu sunt produse exclusiv în limba arabă; unele sunt realizate în engleză, franceză sau ebraică.[266] Au fost produse peste 800 de filme despre palestinieni, conflictul israeliano-palestinian și alte subiecte conexe[necesită citare], două titluri relevante fiind Intervenția divină și Paradisul Acum.

Artizanat modificare

O varietate largă de obiecte de artizanat, multe din ele produse de secole în regiunea Palestinei, continuă să fie realizate și astăzi. Artizanatul palestinian include broderii și țesături, obiecte din ceramică, săpunuri, sticlărie și sculpturi sau gravuri în lemn de măslin sau sidef.[267][268]

Costume modificare

Călătorii străini în Palestina sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX au comentat adesea bogata varietate a costumelor populare printre locuitorii regiunii, în particular printre felahi sau femeile de la țară. Înainte de anii 1940, poziția economică a unei femei, fie ea căsătorită sau nu, și orașul sau zona de unde provenea, puteau fi deduse de majoritatea palestinienelor după tipul îmbrăcăminții, după culorile, croiala și motivele brodate, folosite pentru veșminte asemănătoare robelor, numite „thoub” în arabă, ori după lipsa acestor elemente distinctive.[269]

Noi stiluri au început să apară în anii 1960. De exemplu „rochia cu șase ramuri”, numită astfel după cele șase largi benzi de broderie cusute de la talie în jos.[270] Aceste stiluri proveneau din taberele de refugiați, mai ales după 1967. Stilurile individuale ale satelor de dinainte de invazia israeliană s-au pierdut și au fost înlocuite cu un stil identificabil drept „palestinian”.[271] „Shawal”, un stil popular în Cisiordania și Iordania înainte de Prima Intifada, a evoluat probabil dintr-unul din atelierele de broderie sprijinite de numeroase ONG-uri în taberele de refugiați palestinieni. A fost un veșmânt mai scurt și mai strâmt, cu o croială occidentală.[272]

Literatura modificare

Proză modificare

 
Mahmoud Darwish, poet palestinian.
 
Romanciera și nuvelista Susan Abulhawa.

Proza palestiniană face parte din categoria mai largă a prozei arabe. Totuși, spre deosebire de aceasta, proza palestiniană se definește mai degrabă printr-o afiliere națională decât printr-una teritorială. Spre exemplu, proza egipteană este proza produsă în Egipt. Înainte de războiul arabo-israelian din 1948 acesta era cazul și cu proza palestiniană, dar în urma exodului din același an ea a devenit o „proză scrisă de palestinieni”, indiferent de locul unde locuiesc aceștia.[273][274]

Proza palestiniană contemporană este adesea caracterizată printr-un acut sens al ironiei și prin explorarea temelor existențiale și a problemelor de identitate.[274] Referințe la subiecte legate de ocupație și rezistență, exil, pierdere, dragoste și dor de pământul natal sunt de asemenea des întâlnite.[275] Proza palestiniană poate avea o puternică intensitate politică, precum în cazul romancierei Salma Khadra Jayyusi și a nuvelistei Liana Badr, care au menționat nevoia de a da expresie „identității colective” palestiniene și „cauzei juste” a luptei lor.[276] Există și o opoziție față de această școală de gândire, prin care unii artiști palestinieni s-au „răzvrătit” împotriva cererii ca arta lor să fie una „militantă”.[276] Poetul Mourid Barghouti, de exemplu, a spus adesea că „poezia nu este un funcționar public, nu este un soldat, nu e în solda nimănui”.[276] Nuvela Rulei Jebreal, Miral, spune povestea eforturilor lui Hind al-Husseini de a înființa un orfelinat în Ierusalim după războiul arabo-israelian din 1948, masacrul de la Deir Yassin[277][278] și înființarea statului Israel.

Începând din 1967, majoritatea criticilor au teoretizat existența a trei „ramuri” ale literaturii palestinieni, împărțite vag după zona geografică: 1) din Israel, 2) din teritoriile ocupate de Israel și 3) din diaspora palestiniană răspândită în Orientul Mijlociu.[279]

Traducătoarea israeliană Hannah Amit-Kochavi recunoaște doar două ramuri: literatura scrisă de palestinienii din Israel și cea scrisă de cei din afara acestei țări (ibid., p. 11).[273] De asemenea, ea consideră că există o distincție temporală între literatura produsă înainte de 1948 și cea produsă după aceea.[273] Într-un articol din 2003, publicat în Studies in the Humanities, Steven Salaita prezintă și o a patra ramură, cea alcătuită din lucrări în limba engleză, în special cele scrise de palestinienii din Statele Unite, ramură pe care o definește drept „literatură având rădăcina în țările diasporei, dar concentrată ca teme și conținut pe Palestina”.[279]

Poezie modificare

 
Scriitoarea palestiniano-americană Naomi Shihab Nye.

Poezia, folosind tipare pre-islamice clasice, rămâne o formă de artă extrem de populară, atrăgând adesea audiențe de mii de persoane. Până acum circa 20 de ani, barzii populari locali care recitau versuri tradiționale erau o caracteristică a fiecărui oraș palestinian.[280] După exodul din 1948, poezia s-a transformat într-un vehicul pentru activismul politic. Printre palestinienii deveniți cetățeni ai Israelului după adoptarea legii cetățeniei, în 1952, s-a născut o școală a poeziei de rezistență și ea a inclus poeți precum Mahmoud Darwish, Samih Al-Qasim și Tawfiq Zayyad.[280] Timp de multă vreme lucrările acestor poeți au rămas în mare parte necunoscute lumii arabe din cauza lipsei relațiilor diplomatice dintre Israel și guvernele arabe. Situația s-a schimbat după ce Ghassan Kanafani, alt scriitor palestinian în exil în Liban, a publicat o antologie a operelor lor, în 1966.[280] Poeții palestinieni scriu adesea despre tema comună a afecțiunii profunde, sentimentului de pierdere și dorului de patria pierdută.[280] Lucrările lui Nathalie Handal, poetă din noua generație de scriitori palestinieni, dramaturg și editor, câștigătoare a numeroase premii, au fost publicate în variate reviste literare și magazine și au fost traduse în 12 limbi.[281]

Folclor modificare

 
Samah Sabawi, dramaturg, scriitoare și jurnalistă palestiniană.

Folclorul palestinian include povești, muzică, dans, legende, istorie orală, proverbe, glume, credințe populare, obiceiuri și cuprinde tradițiile, inclusiv cele orale, ale culturii palestiniene. În anii 1970 a existat o revigorare a folclorului printre intelectuali palestinieni precum Nimr Sirhan, Musa Allush, Salim Mubayyid, alimentată și de existența Societății Folclorice Palestiniene. Acest grup a încercat să construiască niște rădăcini culturale pre-islamice (și pre-ebraice) pentru o nouă identitate națională palestiniană. Cele două rădăcini luate în considerare în alcătuirea acestui patrimoniu sunt canaaniții și iebusiții.[143] Astfel de eforturi au părut să dea roade, după cum s-a dovedit prin organizarea de către Ministerul Palestinian al Culturii a unor serbări precum Festivalul Canaanit de la Qabatiya și anualul Festival Muzical din Yabus.[143]

Povești modificare

Poveștile tradiționale palestiniene sunt prefațate de o invitație făcută ascultătorilor de a îi binecuvânta pe Dumnezeu și pe Profetul Mahomed sau pe Fecioara Maria, după caz, și includ o introducere tradițională: „A fost odată sau n-a fost, în vremurile străvechi...”[280][282] Elementele structurale ale poveștilor au multe caracteristici comune cu cele din lumea arabă, deși schema ritmică e diferită. Există o serie de personaje supranaturale: djinni care pot traversa într-o clipă cele Șapte Mări, giganți și ghouli cu ochi de tăciune și dinți de aramă. Povestirile au invariabil un final fericit, iar povestitorul încheie de obicei cu o rimă precum: „pasărea doar ce-a zburat, să fii binecuvântat” sau „Tutu, tutu, am terminat haduttu (povestea)”.[280]

Muzica modificare

 
Interpret la kamanche în Ierusalim, 1859[283]

Muzica palestiniană este binecunoscută în toată lumea arabă.[284] După 1948, noul val de cântăreți apărut a abordat teme palestiniene specifice, inspirate de visele de statalitate și de înflorirea sentimentelor naționaliste. În plus față de zajal și ataaba, cântecele tradiționale palestiniene includ: Bein Al-dawai, Al-Rozana, Zarif – Al-Toul și Al-Maijana, Dal'ona, Sahja/Saamir sau Zaghareet. Timp de trei decenii, Ansamblul Național de Muzică și Dans Palestinian (El Funoun) și Mohsen Subhi au reinterpretat și rearanjat melodii tradiționale de nuntă precum Mish'al (1986), Marj Ibn 'Amer (1989) și Zaghareed (1997).[285] Ataaba este o formă de muzică populară care constă din patru strofe, urmând o formă și o metrică specifică. Caracteristica distinctivă a ataabei este că primele trei strofe se termină cu același cuvânt având trei sensuri diferite, iar strofa a patra are rol de concluzie. Este de obicei urmată de o dalouna.

Reem Kelani este unul dintre principalii culegători și interpreți din zilele noastre de muzică cu o tematică și inspirată dintr-un patrimoniu specific palestinian.[286] Albumul ei solo de debut din anul 2006, Sprintul gazelei – Cântece palestiniene din patrie și diaspora, a cuprins cinci cântece tradiționale palestiniene culese și aranjate de Kelani, în timp ce celelalte cinci melodii au fost propriile sale interpretări ale unor poezii populare și de rezistență compuse de Mahmoud Darwish, Salma Khadra Jayyusi, Rașid Hussein și Mahmoud Salim al-Hout.[287] Toate cântecele de pe album se referă la Palestina anterioară anului 1948.

Hip-hop modificare

 
Producătorul DJ Khaled, personalitate radio americană de origine palestiniană.

Se consideră că hip-hop-ul palestinian a apărut în 1998, odată cu trupa DAM a lui Tamer Nafar.[288] Acești tineri palestinieni au pus bazele unui nou subgen muzical palestinian, care îmbină melodiile arabe și ritmul hip-hop-ului. Versurile sunt adesea cântate în arabă, ebraică, engleză și uneori în franceză. De la debut, acest stil muzical a crescut și include artiști din teritoriile ocupate, din Israel, Regatul Unit, Statele Unite sau Canada.

Împrumutând de la muzica rap tradițională care a apărut inițial în New York, în anii 1970, „tinerii muzicieni palestinieni și-au croit stilul de a-și exprima propriile nemulțumiri față de climatul social și politic în care trăiesc și lucrează”. Hip-hop-ul intenționează să confrunte stereotipurile și să provoace un dialog despre conflictul israeliano-palestinian.[289] Artiștii hip-hop palestinieni au fost puternic influențați de mesajul rapperilor americani. Tamar Nafar a spus: „când l-am auzit pe Tupac cântând că 'E o lume a omului alb' am decis să iau hip hop-ul în serios”.[290] În plus față de influențele hip-hop-ului american, cel palestinian include și elemente muzicale din melodii palestiniene și arabe, inclusiv „zajal, mawwal și saj”, asemănător limbii arabe vorbite, precum și caracteristica percutantă și lirismul muzicii arabe.

Din punct de vedere istoric, muzica a servit ca acompaniament al diferitelor ritualuri și ceremonii sociale și religioase din societatea palestiniană (Al-Taee 47). Multe din instrumentele cu corzi din Orientul Mijlociu sau lumea arabă în general, utilizate în mod normal în muzica palestiniană clasică, sunt adaptate în ritmuri hip-hop de artiștii din Israel și din restul Palestinei, ca parte a unui proces comun de localizare. La fel cum caracterul percutant al limbii ebraice este subliniat de hip-hop-ul israelian, muzica palestiniană a orbitat mereu în jurul specificității ritmice și tonului melodic lin al arabei. „Din punct de vedere muzical cântecele palestiniene sunt de obicei pure melodii, interpretate monofonic, cu ornamentații vocale complexe și ritmuri percutante puternice”.[291] Prezența unei tobe de mână în muzica tradițională palestiniană indică o estetică culturală favorizând percuția vocală, verbală și instrumentală, care servesc drept elemente de bază ale hip-hop-ului. Acest hip-hop se alătură unei „îndelungate tradiții a muzicii arabe revoluționare și subterane și a cântecelor politice care au sprijinit rezistența palestiniană”.[290] Acest subgen muzical a servit drept cale de a politiza problema palestiniană prin muzică.

Heavy metal modificare

Deși stilul heavy metal nu este foarte răspândit printre palestinieni, există totuși formații care îl abordează. Una din cele mai cunoscute dintre ele este Khalas, trupă din Acra condusă de chitaristul Abed Hathout, care în toamna anului 2013 a întreprins un turneu cu 18 concerte în șase țări împreună cu formația israeliană Orphaned Land.[292][293][294] Mesajul trupei Khalas nu este totuși unul militant palestinian. Conform lui Hathout, „doar pentru că suntem palestinieni oamenii se așteaptă să cântăm numai despre ocupație”.[293] Dar, spune el mai departe, „simt că am dreptul ca palestinian să scriu cântece despre bere, despre fetele care-și aruncă sutienele spre noi, pe scenă”.[292]

Dans modificare

Dabke, un dans popular arab levantin ale cărui versiuni palestiniene au fost confiscate de naționalismul palestinian de după 1967, are, conform unui cercetător, posibile rădăcini în ritualurile de fertilitate ale vechilor canaaniți.[295] Dansul este caracterizat prin sărituri sincronizate, bătaie pe picioare și mișcare, similar cu stepul. Una din versiuni este interpretată de bărbați, alta de femei.

Sport modificare

Deși spații de desfășurare a sporturilor existau înainte de Nakba, multe din ele au fost ulterior închise. Astăzi au mai rămas centre sportive precum cele din Gaza și Ramallah, dar îngrădirea mobilității și restricțiile de călătorie impuse de forțele de ocupație israeliene au făcut ca mulți dintre palestinieni să fie împiedicați să concureze la nivel internațional la întregul lor potențial. Totuși, autoritățile sportive palestiniene au indicat că palestinienii din diaspora vor fi eligibili pentru a putea concura în numele Palestinei odată ce situația diplomatică și de securitate s-ar îmbunătăți.

Referințe modificare

  1. ^ a b 'Palestinian population to exceed Jewish population by 2020,' Arhivat în , la Wayback Machine., Ma'an News Agency, 1 ianuarie 2016
  2. ^ a b 'PCBS: The Palestinians at the end of 2015,' 30 decembrie 2015
  3. ^ a b c „Palestinian Central Bureau of Statistics”. Palestinian Central Bureau of Statistics. Accesat în . 
  4. ^ a b c d e „UNRWA in figures 2016” (PDF). 
  5. ^ a b 'PCBS reports Palestinian population growth to 4.81 million,' Arhivat în , la Wayback Machine., Ma'an News Agency, 11 iulie 2016.
  6. ^ [https://web.archive.org/web/20140506164505/https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/we.html Arhivat în , la Wayback Machine. The World Factbook], CIA, iulie 2015.
  7. ^ „Palestinian Central Bureau of Statistics (PCBS) Press Release” (PDF). 
  8. ^ Luke Baker, 'Population parity in historic Palestine raises hard questions for Israel,' Reuters, 10 septembrie 2015.
  9. ^ a b „65th Independence Day - More than 8 Million Residents in the State of Israel” (PDF). Biroul Central de Statistică Israelian. . Accesat în . 
  10. ^ Arlosoroff, Meirav (). „60% מערביי ישראל מגדירים עצמם פלסטינים” [60% of Israeli Arabs define themselves as Palestinians]. TheMarker. Accesat în . 
  11. ^ a b „La Ventana – Littin: "Quiero que esta película sea una contribución a la paz". Laventana.casa.cult.cu. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ [1]
  13. ^ a b c d e f g h i „The Arab, Palestinian people group is reported in 25 countries”. Joshua Project. Accesat în . 
  14. ^ „American FactFinder”. Factfinder.census.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ a b „The Palestinian Diaspora in Europe”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  16. ^ „Palestinians Open Kuwaiti Embassy”. Al Monitor. . Accesat în . 
  17. ^ „Tim's El Salvador Blog”. 
  18. ^ „test0.com”. Arhivat din original la . 
  19. ^ „Archived copy”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  20. ^ „Ethnic Origin (247), Single and Multiple Ethnic Origin Responses (3) and Sex (3) for the Population of Canada, Provinces, Territories, Census Metropolitan Areas and Census Agg.”. 2.statcan.ca. Arhivat din original la . Accesat în . 
  21. ^ Jorge Alberto Amaya, Los Árabes y Palestinos en Honduras: su establecimiento e impacto en la sociedad hondureña contemporánea:1900–2009 Arhivat în , la Wayback Machine. 23 iulie 2015.'En suma, los árabes y palestinos, arribados al país a finales del siglo XIX, dominan hoy en día la economía del país, y cada vez están emergiendo como actores importantes de la clase política hondureña y forman, después de Chile, la mayor concentración de descendientes de palestinos en América Latina, con entre 150,000 y 200,000 personas.'
  22. ^ „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  23. ^ „AUSTRALIANS' ANCESTRIES” (PDF). 
  24. ^ Miguel Benito. „Palestinier”. Arhivat din original la . 
  25. ^ „2013 UNHCR country operations profile - Algeria”. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. . Accesat în . 
  26. ^ Mor, M., Reiterer, F. V., & Winkler, W. (2010). Samaritans: Past and present: Current studies. Berlin: De Gruyter. p. 217.
  27. ^ Miller, Elhanan (). „Clinging to ancient traditions, the last Samaritans keep the faith”. The Times of Israel. Accesat în . 
  28. ^ Chapter 1: Religious Affiliation retrieved 4 septembrie 2013
  29. ^ Cruciani, F; et al. (). „Tracing Past Human Male Movements in Northern/Eastern Africa and Western Eurasia: New Clues from Y-Chromosomal Haplogroups E-M78 and J-M12”. Molecular Biology and Evolution. 24 (6): 1300–1311. doi:10.1093/molbev/msm049. PMID 17351267.  Also see Supplementary Data Arhivat în , la Archive.is
  30. ^ Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției (Sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013) Curtea Constituțională a Republicii Moldova. Accesat la 5 decembrie 2013.
  31. ^ Tamara Cofman Wittes, How Israelis and Palestinians Negotiate: A Cross-cultural Analysis, US Institute of Peace Press, 2005 p.5.
  32. ^ Hassan Jabareen, 'The Future of Arab Citizenship in Israel:Jewish-Zionist Time in as Place with No Palestinian memory', in Daniel Levy, Yfaat Weiss (eds.), Challenging Ethnic Citizenship: German and Israeli Perspectives on Immigration, Berghahn Books, 2002 p.214.
  33. ^ Mir Zohair Hussain, Stephan Shumock, 'Ethnonationalism: A Concise Overview’, in Santosh C. Saha,Perspectives on Contemporary Ethnic Conflict: Primal Violence Or the Politics of Conviction, Lexington Books 2006 pp.269ff p.284 :’The Palestinians...are an ethnic minority in their country of residence.’
  34. ^ Riad Nasser, Palestinian Identity in Jordan and Israel: The Necessary “Others” in the Making of a Nation, Routledge 2013:’What is noteworthy here is the use of a general category ‘Arabs,’ instead of a more specific one of “Palestinians.” By turning to a general category, the particularity of Palestinians, among other ethnic and national groups, is erased and in its place Jordanian identity is implanted.'
  35. ^ Oded Haklai, Palestinian Ethnonationalism in Israel, University of Pennsylvania Press 2011 pp.112-145.
  36. ^ „Acculturation, religious identity, and psychological well-being among Palestinians in Israel”. International Journal of Intercultural Relations. 33: 325–331. . doi:10.1016/j.ijintrel.2009.05.006. 
  37. ^ Moilanen-Miller, Heather. „The Construction of Identity through Tradition: Palestinians in the Detroit Metro Area”. International Journal of Interdisciplinary Social Science: 143–150. Arhivat din original la . Accesat în . 
  38. ^ a b Dowty, Alan (). Israel/Palestine. London, UK: Polity. p. 221. ISBN 978-0-7456-4243-7. Palestinians are the descendants of all the indigenous peoples who lived in Palestine over the centuries; since the seventh century, they have been predominantly Muslim in religion and almost completely Arab in language and culture. 
  39. ^ 'Palestinians are an indigenous people who either live in, or originate from, historical Palestine... Although the Muslims guaranteed security and allowed religious freedom to all inhabitants of the region, the majority converted to Islam and adopted Arab culture.' Bassam Abu-Libdeh, Peter D. Turnpenny, and Ahmed Teebi, ‘Genetic Disease in Palestine and Palestinians’, in Dhavendra Kuma (ed.) Genomics and Health in the Developing World, OUP 2012 pp.700-711, p.700.
  40. ^ David Ben-Gurion and Yitzhak Ben-Zvi claimed that the population at the time of the Arab conquest was mainly Christian, of Jewish origins, which underwent conversion to avoid a tax burden, basing their argument on 'the fact that at the time of the Arab conquest, the population of Palestine was mainly Christian, and that during the Crusaders’ conquest some four hundred years later, it was mainly Muslim. As neither the Byzantines nor the Muslims carried out any large-scale population resettlement projects, the Christians were the offspring of the Jewish and Samaritan farmers who converted to Christianity in the Byzantine period; while the Muslim fellaheen in Palestine in modern times are descendants of those Christians who were the descendants of Jews, and had turned to Islam before the Crusaders’ conquest.’ Moshe Gil, A History of Palestine, 634-1099 Cambridge University Press, (1983) 1997 pp.222-3
  41. ^ 'The process of Arabization and Islamization was gaining momentum there. It was one of the mainstays of Umayyad power and was important in their struggle against both Iraq and the Arabian Peninsula.... Conversions arising from convenience as well as conviction then increased. These conversions to Islam, together with a steady tribal inflow from the desert, changed the religious character of Palestine's inhabitants. The predominantly Christian population gradually became predominantly Muslim and Arabic-speaking. At the same time, during the early years of Muslim control of the city, a small permanent Jewish population returned to Jerusalem after a 500-year absence.' Encyclopædia Britannica, Palestine,'From the Arab Conquest to 1900,'.
  42. ^ a b c „Palestine”. Encyclopædia Britannica. . Accesat în . The Arabs of Palestine began widely using the term Palestinian starting in the pre–World War I period to indicate the nationalist concept of a Palestinian people. But after 1948—and even more so after 1967—for Palestinians themselves the term came to signify not only a place of origin but also, more importantly, a sense of a shared past and future in the form of a Palestinian state. 
  43. ^ a b c Bernard Lewis (). Semites and Anti-Semites, An Inquiry into Conflict and Prejudice. W.W. Norton and Company. p. 169. ISBN 0-393-31839-7. 
  44. ^ 'While population transfers were effected in the Assyrian, Babylonian and Persian periods, most of the indigenous population remained in place. Moreover, after Jerusalem was destroyed in AD 70 the population by and large remained in situ, and did so again after Bar Kochba's revolt in AD 135. When the vast majority of the population became Christian during the Byzantine period, no vast number were driven out, and similarly in the seventh century, when the vast majority became Muslim, few were driven from the land. Palestine has been multi-cultural and multi ethnic from the beginning, as one can read between the lines even in the biblical narrative. Ironically, many Palestinian Jews became Christians, and in turn Muslims. Many of the forebears of Palestinian Arab refugees may well have been Jewish. Michael Prior,Zionism and the State of Israel: A Moral Inquiry, Psychology Press 1999 p.201
  45. ^ 'the word 'Arab' needs to be used with care. It is applicable to the Bedouin and to a section of the urban and effendi classes; it is inappropriate as a description of the rural mass of the population, the fellaheen. The whole population spoke Arabic, usually corrupted by dialects bearing traces of words of other origin, but it was only the Bedouin who habitually thought of themselves as Arabs. Western travelers from the sixteenth century onwards make the same distinction, and the word 'Arab' almost always refers to them exclusively ... Gradually it was realized that there remained a substantial stratum of the pre-Israelite peasantry, and that the oldest element among the peasants were not 'Arabs' in the sense of having entered the country with or after the conquerors of the seventh century, had been there already when the Arabs came.' James Parkes, Whose Land? A History of the Peoples of Palestine,(1949) rev.ed. Penguin, 1970 pp.209-210.
  46. ^ Melvin Ember; Carol R. Ember; Ian A. Skoggard (). Encyclopedia of Diasporas: Immigrant and Refugee Cultures Around the World. Springer. pp. 234–. ISBN 978-0-306-48321-9. Accesat în . 
  47. ^ „What is the True Demographic Picture in the West Bank and Gaza? – A Presentation and a Critique”. Jerusalem Center for Public Affairs. . Accesat în . 
  48. ^ Mohammad Othman, 'Gaza's population balloons,', Al-Monitor, 17 aprilie 2014.
  49. ^ 'Latest Population Statistics for Israel,' Arhivat în , la Wayback Machine., Jewish Virtual Library, mai 2016.
  50. ^ Alan Dowty, Critical issues in Israeli society, Greenwood (2004), p. 110
  51. ^ „Where We Work - Gaza Strip”. UNRWA. . Accesat în . 
  52. ^ „Where We Work - West Bank”. UNRWA. . Accesat în . 
  53. ^ Arzt, Donna E. (). Refugees into Citizens – Palestinians and the end of the Arab-Israeli conflict. Council on Foreign Relations. p. 74. ISBN 0-87609-194-X. 
  54. ^ a b „Jordan - UNRWA”. 
  55. ^ „Palestinians at the end of 2012” (PDF). Biroul Central de Statistică Palestinian. . Accesat în . 
  56. ^ Kathleen Christison, Perceptions of Palestine: Their Influence on U.S. Middle East Policy, University of California Press, 2001 p.32.
  57. ^ Alfred J. Andrea, James H. Overfield, The Human Record: Sources of Global History, Volume II: Since 1500, Cengage Learning, 2011 7th.ed. op,437.
  58. ^ Rashid Khalidi,pp.24-26
  59. ^ Paul Scham, Walid Salem, Benjamin Pogrund (eds.),Shared Histories: A Palestinian-Israeli Dialogue, Left Coast Press, 2005 pp.69-73.
  60. ^ a b c d Likhovski, Assaf (). Law and identity in mandate Palestine. The University of North Carolina Press. p. 174. ISBN 978-0-8078-3017-8. 
  61. ^ Gelvin, James L. (). The Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War. Cambridge University Press. p. 93. ISBN 978-1-107-47077-4. Palestinian nationalism emerged during the interwar period in response to Zionist immigration and settlement. The fact that Palestinian nationalism developed later than Zionism and indeed in response to it does not in any way diminish the legitimacy of Palestinian nationalism or make it less valid than Zionism. All nationalisms arise in opposition to some "other". Why else would there be the need to specify who you are? And all nationalisms are defined by what they oppose. As we have seen, Zionism itself arose in reaction to anti-Semitic and exclusionary nationalist movements in Europe. It would be perverse to judge Zionism as somehow less valid than European anti-Semitism or those nationalisms... Furthermore, Zionism itself was also defined by its opposition to the indigenous Palestinian inhabitants of the region. Both the "conquest of land" and the "conquest of labor" slogans that became central to the dominant strain of Zionism in the Yishuv originated as a result of the Zionist confrontation with the Palestinian "other". 
  62. ^ Rashid Khalidi, Palestinian Identity, pp.117ff, p.142.
  63. ^ a b c Rashid Khalidi, Palestinian Identity: The Construction of Modern National Consciousness, New York: Columbia University Press, 2010, p. 18.
  64. ^ a b „Who Represents the Palestinians Officially Before the World Community?”. Institute for Middle East Understanding. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  65. ^ „Palestinian Authority definition”. TheFreeDictionary.com. Accesat în . 
  66. ^ a b Perry Anderson, 'The House of Zion', New Left Review 96, noiembrie–decembrie 2015 pp. 5-37, p.31 n.55, citing Rex Brynen and Roula E-Rifai (eds.), Compensation to Palestinian Refugees and the Search for Palestinian-Israeli Peace, London 2013, pp.10,132–69.
  67. ^ With the exception of Bks. 1, 105; 3.91.1, and 4.39, 2.
  68. ^ Herodot describes its scope in the Fifth Satrapy of the Persians as follows: "From the town of Posidium, [...] on the border between Cilicia and Syria, as far as Egipt – omitting Arabian territory, which was free of tax, came 350 talents. This province contains the whole of Phoenicia and that part of Syria which is called Palestine, and Cyprus. This is the fifth Satrapy." (from Herodotus Book 3, 8th logos).[2]
  69. ^ Cohen, 2006, p. 36.
  70. ^ Herodotus, The Histories, Bks. 2:104 (Φοἰνικες δἐ καὶ Σὐριοι οἱ ἑν τᾔ Παλαιστἰνῃ); 3:5; 7:89.
  71. ^ Kasher, 1990, p. 15.
  72. ^ David Asheri, A Commentary on Herodotus, Books 1-4, Oxford University Press,2007 p.402:"'the Syrians called Palestinians', at the time of Herodotus were a mixture of Phoenicians, Philistines, Arabs, Egyptians, and perhaps also other peoples... Perhaps the circumcised 'Syrians called Palestinians' are the Arabs and Egyptians of the Sinai coast; at the time of Herodotus there were few Jews in the coastal area."
  73. ^ W.W. How, J. Wells (eds.), A Commentary on Herodotus, Oxford, Clarendon Press, 1928, vol.1 p.219.
  74. ^ pwlɜsɜtj. John Strange, Caphtor/Keftiu: a new investigation, Brill, 1980 p. 159.
  75. ^ Killebrew, Ann E. (), „The Philistines and Other "Sea Peoples" in Text and Archaeology”, Society of Biblical Literature Archaeology and biblical studies, Society of Biblical Lit, 15, p. 2, ISBN 9781589837218 . Quote: "First coined in 1881 by the French Egyptologist G. Maspero (1896), the somewhat misleading term "Sea Peoples" encompasses the ethnonyms Lukka, Sherden, Shekelesh, Teresh, Eqwesh, Denyen, Sikil / Tjekker, Weshesh, and Peleset (Philistines). [Footnote: The modern term "Sea Peoples" refers to peoples that appear in several New Kingdom Egyptian texts as originating from "islands" (tables 1-2; Adams and Cohen, this volume; see, e.g., Robert Drews, 1993, 57 for a summary). The use of quotation marks in association with the term "Sea Peoples" in our title is intended to draw attention to the problematic nature of this commonly used term. It is noteworthy that the designation "of the sea" appears only in relation to the Sherden, Shekelesh, and Eqwesh. Subsequently, this term was applied somewhat indiscriminately to several additional ethnonyms, including the Philistines, who are portrayed in their earliest appearance as invaders from the north during the reigns of Merenptah and Ramesses Ill (see, e.g., Sandars 1978; Redford 1992, 243, n. 14; for a recent review of the primary and secondary literature, see Woudhuizen 2006). Hencefore the term Sea Peoples will appear without quotation marks.]"
  76. ^ The End of the Bronze Age: Changes in Warfare and the Catastrophe Ca. 1200 B.C., Robert Drews, p48–61 Quote: "The thesis that a great "migration of the Sea Peoples" occurred ca. 1200 B.C. is supposedly based on Egyptian inscriptions, one from the reign of Merneptah and another from the reign of Ramesses III. Yet in the inscriptions themselves such a migration nowhere appears. After reviewing what the Egyptian texts have to say about 'the sea peoples', one Egyptologist (Wolfgang Helck) recently remarked that although some things are unclear, "eins ist aber sicher: Nach den ägyptischen Texten haben wir es nicht mit einer "Völkerwanderung" zu tun." ("one thing is clear: according to the Egyptian texts, we are not dealing here with a 'Völkerwanderung' [migration of peoples as in 4th-6th-century Europe].") Thus the migration hypothesis is based not on the inscriptions themselves but on their interpretation."
  77. ^ Seymour Gitin, 'Philistines in the Book of Kings,' in André Lemaire, Baruch Halpern, Matthew Joel Adams (eds.)The Books of Kings: Sources, Composition, Historiography and Reception, BRILL, 2010 pp.301-363, for the Neo-Assyrian sources p.312: The four city-states of the late Philistine period (Iron Age II) are Amqarrūna (Ekron), Asdūdu (Așdod), Hāzat (Gaza), and Isqalūna (Așkelon), with the former fifth capital, Gath, having been abandoned at this late phase.
  78. ^ Strange 1980 p.159.
  79. ^ Cohen, 2006, p. 37.
  80. ^ Kish, 1978, p. 200.
  81. ^ „Palestine Facts”. PASSIA: Palestinian Academic Society for the Study of International Affairs. Arhivat din original la . 
  82. ^ „Jewish Colonial Trust”. www.jewishvirtuallibrary.org. 
  83. ^ Government of the United Kingdom (). „REPORT by His Majesty's Government in the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to the Council of the League of Nations on the Administration of PALESTINE AND TRANS-JORDAN FOR THE YEAR 1930”. Liga Națiunilor. Arhivat din original la . Accesat în . 
  84. ^ Isabel Kershner (). „Noted Arab citizens call on Israel to shed Jewish identity”. International Herald Tribune. Accesat în . 
  85. ^ a b „The Palestinian National Charter”. Permanent Observer Mission of Palestine to the United Nations. Arhivat din original la . 
  86. ^ Constitution Committee of the Palestine National Council Third Draft, 7 martie 2003, revised on 25 martie 2003 (). „Constitution of the State of Palestine” (PDF). Jerusalem Media and Communication Center. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  Cea mai recentă schiță a Constituției palestiniene amendează această definiție, subliniind că „naționalitatea palestiniană va fi reglementată de lege, fără a aduce atingere drepturilor celor care au obținut-o în mod legal înainte de 10 mai 1948 sau drepturilor palestinienilor locuind în Palestina înaintea acestei date, care au fost forțați să se exileze sau să plece de acolo și cărora li s-a refuzat întoarcerea. Acest drept trece de la tați sau mame la urmașii lor. Nu dispare și nici nu expiră decât dacă se renunță în mod voluntar la el.”
  87. ^ a b Tamir Sorek (). „The Orange and the Cross in the Crescent” (PDF). Nations and Nationalism. 10 (3): 269–291. doi:10.1111/j.1354-5078.2004.00167.x. 
  88. ^ Kimmerling and Migdal, 2003, p. 6–11
  89. ^ Benny Morris, Righteous Victims, pp.40–42 in the French edition.
  90. ^ Khalidi, W., 1984, p. 32
  91. ^ Zachary Foster, "What's a Palestinian, Foreign Affairs,' 11 martie 2015.
  92. ^ Khalidi, 2010, p. 149.
  93. ^ a b c Khalidi, 1997, pp. 19–21.
  94. ^ Zachary Foster, "Who Was The First Palestinian in Modern History" Arhivat în , la Wayback Machine. The Palestine Square 18 februarie 2016
  95. ^ a b Gelvin, 2005, pp. 92–93.
  96. ^ David Seddon (ed.)A political and economic dictionary of the Middle East, Taylor & Francis, 2004. p. 532.
  97. ^ a b Khalidi, 1997, pp. 124–127.
  98. ^ Benny Morris, Righteous Victims, p. 48 in the French edition.
  99. ^ Benny Morris, Righteous Victims, p.49 in the French edition.
  100. ^ Yehoshua Porath (). Palestinian Arab National Movement: From Riots to Rebellion: 1929–1939, vol. 2. Frank Cass and Co., Ltd. pp. 81–82. 
  101. ^ Benny Morris, Righteous Victims, pp. 49–50 in the French edition.
  102. ^ Tom Segev, One Palestine, Complete, p. 139n.
  103. ^ Khalidi, 1997, p. 165.
  104. ^ a b c d e „The History of Palestinian Revolts”. Al Jazeera. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  105. ^ Don Atapattu (). „Interview With Middle East Scholar Avi Shlaim: America, Israel and the Middle East”. The Nation. Arhivat din original la . Accesat în . 
  106. ^ Doar „popoarele” au dreptul la autodeterminare în legea internațională contemporană (See Self-determination and National Minorities, Oxford Monographs in International Law, Thomas D. Musgrave, Oxford University Press, 1997, ISBN: 0-19-829898-6, p. 170). În 2004, Curtea Internațională de Justiție a consemnat că Israelul a recunoscut existența unui „popor palestinian” și s-a referit de câteva ori la poporul palestinian și la „drepturilor sale legitime” în acordurile internaționale. The Court said those rights include the right to self-determination(See paragraph 118 of Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . ). Judge Koroma explained "The Court has also held that the right of self-determination as an established and recognized right under international law applies to the territory and to the Palestinian people. Accordingly, the exercise of such right entitles the Palestinian people to a State of their own as originally envisaged in resolution 181 (II) and subsequently confirmed." Judge Higgins also said "that the Palestinian people are entitled to their territory, to exercise self-determination, and to have their own State"(See paragraph 5, Separate opinion of Judge Koroma „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  and paragraph 18, Separate opinion of Judge Higgins „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . ). Paul De Waart said that the Advisory Opinion of the International Court of Justice in 2004 "ascertained the present responsibility of the United Nations to protect Palestine's statehood. It affirmed the applicability of the prohibition of acquisition of Palestinian territory by Israel and confirmed the illegality of the Israeli settlements in the Occupied Palestinian Territory. Moreover, the existence of the Palestinian people as the rightful claimant to the Occupied Palestinian Territory is no longer open to question (See De Waart, Paul J. I. M., "International Court of Justice Firmly Walled in the Law of Power in the Israeli–Palestinian Peace Process", Leiden Journal of International Law, 18 (2005), pp. 467–487).
  107. ^ „John Dugard's "Situation of human rights in the Palestinian territories occupied since 1967". Domino.un.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  108. ^ Israel News (). „Palestinian Authority to revive statehood bid”. Ynet News. Accesat în . 
  109. ^ Lauterpacht, H (). International Law Reports: Cases 1938–1940, H. Lauterpacht, Cambridge University Press, 2004, ISBN 0-521-46354-8, page 49. Books.google.com. ISBN 978-0-521-46354-6. Accesat în . 
  110. ^ Weldon Matthews, Confronting an Empire, Constructing a Nation,I.B. Tauris, 2006, p. 33. Both Weldon Matthews and Prasenjit Duara interpret this aspect of the mandate system as tailored to the needs of imperial powers, which found it useful to avoid classifying colonies as nations: "This outlook was carried over to Palestine from India and Egypt where British administrators did not merely doubt the existence of a unifying national identity, but thwarted its development by creating sectarian institutions as a matter of policy."
  111. ^ „Correspondence with the Palestine Arab Delegation and the Zionist Organization”. United Nations (original from His Majesty's Stationery Office). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  112. ^ "Palestine Arabs." The Continuum Political Encyclopedia of the Middle East. Ed. Avraham Sela. New York: Continuum, 2002.
  113. ^ Khalidi, 1997, pp. 178-180.
  114. ^ Nurhan Abujidi, Urbicide in Palestine: Spaces of Oppression and Resilience, Routledge 2014 p.95.
  115. ^ Philip Mattar, The Encyclopedia of the Palestinians, InfoBase Publishing 2005 p.329.
  116. ^ Benvenisti, Meron (1996), City of Stone: The Hidden History of Jerusalem, University of California Press, ISBN: 0-520-20521-9. 27
  117. ^ Khalidi, 1997, p. 179.
  118. ^ Karsh, Efraim. Arafat's War: The Man and His Battle for Israeli Conquest. New York: Grove Press, 2003. p. 43. „După ocuparea Cisiordaniei în războiul din 1948, Regele Abdullah I a acționat rapid pentru ștergerea tuturor urmelor unei identități comune palestiniene”.
  119. ^ a b Khalidi, 1997, p. 180.
  120. ^ Khalidi, 1997, p. 182.
  121. ^ Khalidi, 1997, p. 181.
  122. ^ Avram Bornstein, 'Military Occupation as Carceral Society: Prisons, Checkpoints, and Wall in the Israeli-Palestinian Struggle,' in Avram Bornstein, Paul E. Farmer (et al.) An Anthropology Of War: Views from the Frontline, Berghahn Books, 2009 pp.106-130, p.108: 'On the whole, the Israeli Occupation has created an increasing prison-like society for Palestinians'.
  123. ^ „The PNC program of 1974”. Mideastweb.org. . Accesat în .  The PNC adopted the goal of establishing a national state in 1974.
  124. ^ Khalidi, 1997, p. 149. Khalidi writes: 'As with other national movements, extreme advocates of this view go further than this, and anachronistically read back into the history of Palestine over the past few centuries, and even millennia, a nationalist consciousness and identity that are in fact relatively modern.'
  125. ^ Schulz and Hammer, 2003, p. 105.
  126. ^ „Security Council” (PDF). WorldMUN2007 – Consiliul de Securitate al ONU. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  127. ^ a b „48 Statement in the Knesset by Deputy Premier and Foreign Minister Allon - 26 noiembrie 1974”. Ministerul Israelian al Afacerilor Externe. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  128. ^ See Committee on the Exercise of the Inalienable Rights of the Palestinian People [3]
  129. ^ Steven J. Rosen. „Kuwait Expels Thousands of Palestinians”. Middle East Forum. 
  130. ^ „Report of the Independent Fact Finding Committee On Gaza: No Safe Place” (PDF). The League of Arab States. . p. 145. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  131. ^ Farsoun, Samih; Hasan Aruri, Naseer (). Palestine and the Palestinians: a social and political history. Westview Press. p. 275. 
  132. ^ Gordon, Neve (). Israel's occupation. University of California Press. p. 198. ISBN 0-520-25531-3. 
  133. ^ „ICJ Opinion” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . 
  134. ^ Thomas Giegerich (). „The Palestinian Autonomy and International Human Rights Law: Perspectives on an Ongoing Process of Nation-Building”. În Amos Shapira; Mala Tabory. New Political Entities in Public and Private International Law: With Special Reference to the Palestinian Entity. Kluwer Law International. pp. 198–200. ISBN 9041111557. 
  135. ^ Ira M. Lapidus, A History of Islamic Societies, (1988) Cambridge University Press 3rd.ed.2014 p.156
  136. ^ Gideon Avni, The Byzantine-Islamic Transition in Palestine: An Archaeological Approach, Oxford University Press 2014 pp.312-324, 329 (theory of imported population unsubstantiated);.
  137. ^ Chris Wickham,Framing the Early Middle Ages;Europe and the Mediterranean, 400-900, Oxford University press 2005 p.130
  138. ^ Kacowicz, Arie Marcelo; Lutomski, Pawel (). Population Resettlement in International Conflicts: A Comparative Study. Lexington Books,. p. 194. 
  139. ^ a b c d e f g h i j k Ali Qleibo (). „Palestinian Cave Dwellers and Holy Shrines: The Passing of Traditional Society”. This Week in Palestine. Accesat în . 
  140. ^ Antonius, The Arab Awakening, p390
  141. ^ a b Lewis, 1999, p. 49.
  142. ^ Bernard Lewis, Semites and Anti-Semites: An Inquiry Into Conflict and Prejudice, W. W. Norton & Company, 1999, ISBN: 0-393-31839-7, p. 49.
  143. ^ a b c d e f g h i j k l m Salim Tamari (). „Lepers, Lunatics and Saints: The Nativist Ethnography of Tawfiq Canaan and his Jerusalem Circle” (PDF). Issue 20. Jerusalem Quarterly. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  144. ^ Eric M. Meyers, "Revisionist History and the Quest for History in the Middle East Today", in Seymour Gitin, J. Edward Wright, J. P. Dessel (eds.), Confronting the Past: Archaeological and Historical Essays in Honor of William G. Dever, Eisenbrauns, 2006, pp. 255-263; p. 260.
  145. ^ a b c Israel Belkind, Arabs in Eretz Israel, Tel Aviv: Hermon Publishers, 1969, p. 8.
  146. ^ Ber Borochov, Writings of Ber Borochov, Volume 1, Kibbuts Meukhad Publishing, 1955, p. 10.
  147. ^ „Ber Borochov”. Marxists Internet Archive. Accesat în . 
  148. ^ David Ben-Gurion and Yitzhak Ben Zvi, The Land of Israel in the Past and the Present, Yad Ben-Zvi, 1980, pp. 196–198.
  149. ^ Kuzar, Ron. Hebrew and Zionism: A Discourse Analytic Cultural Study. (New York: Mounton de Gruyter, 2001). ISBN: 978-3110169935
  150. ^ The lost Palestinian Jews Arhivat în , la Wayback Machine.- 20 august 2009
  151. ^ A tragic misunderstanding – Times online, 13 ianuarie 2009.
  152. ^ Eph`al I (1984) The Ancient Arabs, Magnes Press, Universitatea Ebraică din Ierusalim
  153. ^ Michel Mouton, Stephan G. Schmid, Men on the Rocks: The Formation of Nabataean Petra, Logos Verlag Berlin GmbH, 2013 p.46.
  154. ^ Hagith Sivan, Palestine in Late Antiquity, Oxford University Press 2008 p.267, n.116.
  155. ^ Muhammad Suwaed, Historical Dictionary of the Bedouins, Rowman & Littlefield 2015 p.181.
  156. ^ Raphael Talmon, 'Arabic as a Minority Language in Israel,' in Jonathan Owens (ed.) Arabic as Minority Language, Walter de Gruyter, 2000 pp.199-219 pp.208-209.
  157. ^ Griffith, Sidney H. (). „From Aramaic to Arabic: The Languages of the Monasteries of Palestine in the Byzantine and Early Islamic Periods”. Dumbarton Oaks Papers. 51: 13. 
  158. ^ Laura Robson, Colonialism and Christianity in Mandate Palestine, University of Texas Press, 2011 p.3.
  159. ^ Kees Versteegh (). The Arabic Language. Edinburgh University. ISBN 0-7486-1436-2. 
  160. ^ Yizhar Hirschfeld, Katharina Galor, ‘New Excavations in Roman, Byzantine, and Early Islamic Tiberias,’ in Jürgen Zangenberg, Harold W. Attridge, Dale B. Martin (eds.)Religion, Ethnicity, and Identity in Ancient Galilee: A Region in Transition, Mohr Siebeck, 2007 pp.207-330 p.211.
  161. ^ Milka Levy-Rubin, ‘The Role of the Judean Desert Monasteries in the Monothelite Controversy in Seventh Cenbtury Palestine,’ in Joseph Patrich (ed.) The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth Century to the Present, Peeters Publishers, 2001 pp.283-300, p.204:’Jerusalem capitulated to the Arab conquerors and received in return a guarantee (Arabic: amân) that secured the lives, property, and religious freedom of its inhabitants. This was a common procedure used by the Arab conquerors and accepted by most of the cities in Palestine.’
  162. ^ Monika Schreiber, The Comfort of Kin: Samaritan Community, Kinship, and Marriage, BRILL, 2014 pp.46-7.
  163. ^ Alexander Treiger, ‘The Arabic tradition,’ in augustine Casidy (ed.), The Orthodox Christian World, Routledge 2011pp.89-104 p.93.
  164. ^ Samuel J Kuruvilla, Radical Christianity in Palestine and Israel. Liberation and Theology in the Middle East, I. B. Tauris 2013 p.5.
  165. ^ Lapidus, p.201.
  166. ^ Lapidos, p.201.
  167. ^ a b Ted Swedenburg, p.81. Some trace their origins back to the Saladin's armies, downplaying his Kurdish ancestry.
  168. ^ Muṣṭafá Murād Dabbāgh, دباغ، مصطفى مراد, 1965
  169. ^ Sari Nusseibeh, Once Upon A Country, Halban Books 2007 pp.18ff.
  170. ^ Bussow, 2011, p. 114
  171. ^ Sharon, 2004, p.41
  172. ^ Joudah, Ahmad Hasan (). Revolt in Palestine in the Eighteenth Century: The Era of Shaykh Zahir Al-ʻUmar. Kingston Press. ISBN 9780940670112. 
  173. ^ Joudah, 1987, p. 20.
  174. ^ a b c Patai, Raphael (). „Kingdom of Jordan”. Princeton University Press – via Google Books. 
  175. ^ Johnson, Nels (). „Islam and the Politics of Meaning in Palestinian Nationalism (RLE Politics of Islam)”. Routledge – via Google Books. 
  176. ^ „Palestine family: Qais and Yaman”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  177. ^ Bård Kårtveit,Dilemmas of Attachment: Identity and Belonging among Palestinian Christians, BRILL, 2014 p.39.
  178. ^ a b c Nebel; et al. (). „High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews”. Human Genetics. 107: 630–641. doi:10.1007/s004390000426. PMID 11153918. "According to historical records part, or perhaps the majority, of the Muslim Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992)... Thus, our findings are in good agreement with the historical record..."
  179. ^ Ted Swedenburg, Memories of Revolt: 1936–1939 Rebellion in the Palestinian Past, Publisher University of Arkansas Press p.81
  180. ^ Nebel et al., High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews. Human Genetics Vol. 107, No. 6, (decembrie 2000), pp. 630–641:By the fifth century AD, the majority of non-Jews and Jews had become Christians by conversion (Bachi 1974). The first millennium AD was marked by the immigration of Arab tribes, reaching its climax with the Moslem conquest from the Arabian Peninsula (633–640 AD). This was followed by a slow process of Islamization of the local population, both of Christians and Jews (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). Additional minor demographic changes might have been caused by subsequent invasions of the Seljuks, Crusaders, Mongols, Mamelukes and Ottoman Turks. Recent gene-flow from various geographic origins is reflected, for example, in the heterogeneous spectrum of globin mutations among Israeli Arabs (Filon et al. 1994). Israeli and Palestinian Arabs share a similar linguistic and geographic background with Jews. (p.631) According to historical records part, or perhaps the majority, of the Moslem Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992). On the other hand, the ancestors of the great majority of present-day Jews lived outside this region for almost two millennia. Thus, our findings are in good agreement with historical evidence and suggest genetic continuity in both populations despite their long separation and the wide geographic dispersal of Jews.(p.637)
  181. ^ Ana Teresa Fernandes; Rita Gonçalves; Sara Gomes; Dvora Filon; Almut Nebel; Marina Faerman; António Brehm (noiembrie 2011). „Y-chromosomal STRs in two populations from Israel and the Palestinian Authority Area: Christian and Muslim Arabs”. Forensic Science International: Genetics. 5: 561–562. doi:10.1016/j.fsigen.2010.08.005. PMID 20843760. 
  182. ^ a b c Semino; et al. (). „Origin, Diffusion, and Differentiation of Y-Chromosome Haplogroups E and J” (PDF). The American Journal of Human Genetics. American Journal of Human Genetics. 74 (5): 1023–1034. doi:10.1086/386295. PMC 1181965 . PMID 15069642. 
  183. ^ Rita Gonçalves; et al. (iulie 2005). „Y-chromosome Lineages from Portugal, Madeira and Açores Record Elements of Sephardim and Berber Ancestry”. Annals of Human Genetics. 69 (4): 443–54. doi:10.1111/j.1529-8817.2005.00161.x. PMID 15996172. 
  184. ^ E. Levy- Coffman (). „A Mosaic of People”. Journal of Genetic Genealogy: 12–33.  "J1 is the only haplogroup that researchers consider "Semitic" in origin"
  185. ^ Cinnioglu; et al. (). „Excavating Y-chromosome haplotype strata in Anatolia” (PDF). Human Genetics. Human Genetics. 114 (2): 127–148. doi:10.1007/s00439-003-1031-4. PMID 14586639. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  186. ^ „DNA Haplogroup Definitions – J”. Rootsweb.com. Accesat în . 
  187. ^ Bosch et al. 2001.
  188. ^ Map of J1 Cohen Modale Haplotype clade and Arab sisters clusters at The Y-Haplogroup J DNA Project at Family Tree DNA [4]
  189. ^ Nebel et al. 2001, Fig 3-Simplified netword of CMH and sisters Galilee MH and Bedoin MH [5]
  190. ^ „Family Tree DNA - The Arabian Y-DNA J1 Project”. 
  191. ^ Doron M. Behar; Bayazit Yunusbayev; Mait Metspalu; Ene Metspalu; Saharon Rosset; Jüri Parik; Siiri Rootsi; Gyaneshwer Chaubey; Ildus Kutuev; Guennady Yudkovsky; Elza K. Khusnutdinova; Oleg Balanovsky; Olga Balaganskaya; Ornella Semino; Luisa Pereira; David Comas; David Gurwitz; Batsheva Bonne-Tamir; Tudor Parfitt; Michael F. Hammer; Karl Skorecki; Richard Villems (iulie 2010). „The genome-wide structure of the Jewish people” (PDF). Nature. 466 (7303): 238–42. doi:10.1038/nature09103. PMID 20531471. 
  192. ^ Atzmon, G; et al. (). „Abraham's Children in the Genome Era: Major Jewish Diaspora Populations Comprise Distinct Genetic Clusters with Shared Middle Eastern Ancestry”. American Journal of Human Genetics. 86 (6): 850–859. doi:10.1016/j.ajhg.2010.04.015. PMC 3032072 . PMID 20560205. 
  193. ^ Richards, Martin; Rengo, Chiara; Cruciani, Fulvio; Gratrix, Fiona; Wilson, James F.; Scozzari, Rosaria; Macaulay, Vincent; Torroni, Antonio (). „Extensive Female-Mediated Gene Flow from Sub-Saharan Africa into Near Eastern Arab Populations”. American Journal of Human Genetics. 72 (4): 1058–1064. doi:10.1086/374384. PMC 1180338 . PMID 12629598. 
  194. ^ „PLOS Genetics”. 
  195. ^ Cordesman, 2005, p. 54. The figure is based on an estimate for 2005, extrapolating from a population 2.3 million in 2001.
  196. ^ a b c d e f Drummond, 2004, p. 50.
  197. ^ spaniolă {{{1}}} Chile tiene la comunidad palestina más grande fuera del mundo árabe, unos 500.000 descendientes. Arhivat în , la Wayback Machine.
  198. ^ „Chile: Palestinian refugees arrive to warm welcome - Adnkronos Culture And Media”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  199. ^ spaniolă {{{1}}} 500,000 descendientes de primera y segunda generación de palestinos en Chile Arhivat în , la Wayback Machine.
  200. ^ a b c „Table 1.0: Total Registered Refugees per Country per Area” (PDF). UNRWA. Arhivat din original (PDF) la . 
  201. ^ a b Cohen, 1995, p. 415.
  202. ^ American-Israel Demographic Research Group (AIDRG), is led by Bennett Zimmerman, Yoram Ettinger, Roberta Seid, and Michael L. Wise
  203. ^ Bennett Zimmerman, Roberta Seid & Michael L. Wise. „The Million Person Gap: The Arab Population in the West Bank and Gaza” (PDF). Begin-Sadat Center for Strategic Studies. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  204. ^ Bennett Zimmerman, Roberta Seid, and Michael L. Wise, "Voodoo Demographics", Azure, Summer 5766/2006, No. 25.
  205. ^ a b Sergio DellaPergola, Letter to the editor, Azure, 2007, No. 27, [6][nefuncțională] „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  206. ^ Aluf Benn. „You can count on them”. Haaretz.com. 
  207. ^ „Molad Analysis - Wrong Number”. 
  208. ^ „How Many Palestinians Actually Live in the West Bank? - Diplomacy & Defense - Haaretz”. Haaretz.com. 
  209. ^ Ian Lustick (). „What Counts is the Counting: Statistical Manipulation as a Solution to Israel's "Demographic Problem" (PDF). Middle East Journal. 67 (2): 185–205. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  210. ^ "Jordan revokes Palestinians’ citizenships." JTA. 21 iulie 2009.
  211. ^ Ray Hanania. „Chicago's Arab American Community: An Introduction”. Arhivat din original la . 
  212. ^ „Palestinians”. Encyclopedia of Chicago. 
  213. ^ Farsoun, 2004, p. 84.
  214. ^ Matthew Ziegler. „El Salvador: Central American Palestine of the West?”. The Daily Star. Arhivat din original la . Accesat în . 
  215. ^ Larry Lexner. „Honduras: Palestinian Success Story”. Lexner News Inc. Arhivat din original la . Accesat în . 
  216. ^ Guzmán, 2000, p. 85.
  217. ^ Diego Mendez (). „Obituary; Shafik Handal; leader of El Salvador's leftist party; 75”. Associated Press. Accesat în . 
  218. ^ „Publications and Statistics”. UNRWA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  219. ^ „Badil Resource Centre for Palestinian Refugee and Residency Rights” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . 
  220. ^ Internal Displacement Monitoring Centre (IDMC) – Norwegian Refugee Council. „Internal Displacement Monitoring Center”. Internal-displacement.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  221. ^ McDowall, 1989, p. 90.
  222. ^ Randa farah, 'The Marginalizastion of Palestinian Refugees,'Niklaus Steiner, Mark Gibney, Gil Loescher (eds.) Problems of Protection: The UNHCR, Refugees, and Human Rights, Psychology Press, 2003 pp.155-178 p.161.
  223. ^ UN General Assembly Resolution 194 (III), "Progress Report of the United Nations Mediator," U.N. Doc. A/RES/194 (11 decembrie 1948), para. 11, cited Leila Hilal, Transitional Justice Responses to Palestinian Dispossession: Focus on Restitution, Brookings Institution/LSE august 2012 p.8.
  224. ^ a b c Gibney, Mathew (). Immigration and Asylum: From 1900 to the Present. ABC-CLIO. pp. 469–470. ISBN 9781576077962. 
  225. ^ a b c Muslih, Muhammad (). The Middle East in 2015 The Impact of Regional Trends on U.S. Strategic Planning. Diane Publishing reprint. Originally published by National Defense University Press. pp. 104–105. ISBN 9781428961005. 
  226. ^ a b 'Egypt grants citizenship to 50,000 Palestinians'. The Jerusalem Post - JPost.com. 
  227. ^ „Mired in poverty: Palestinian refugees in Lebanon see little hope in new law”. the Guardian. 
  228. ^ „Are all Palestinians Muslim?”. Institute for Middle East Understanding. Arhivat din original la . Accesat în . 
  229. ^ Lybarger, 2007, p. 114.
  230. ^ „PA's Moderate Muslims Face Threats”. Israel National News. . Accesat în . 
  231. ^ Palestinians and Israel ISBN: 0-470-35211-6 p. 53
  232. ^ Janet Abu-Lughod. „The Demographic War for Palestine”. Americans for Middle East Understanding. Arhivat din original la . Accesat în . 
  233. ^ Bernard Sabella. „Palestinian Christians: Challenges and Hopes”. Bethlehem University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  234. ^ Holston, Mark (), „Orgullosos palestinos de Chile”, Américas, ISSN 0379-0975, arhivat din original la , accesat în  
  235. ^ Yoav Stern & Jack Khoury (). „Balad's MK-to-be: 'Anti-Israelization' Conscientious Objector”. Haaretz. Arhivat din original la . Accesat în . 
  236. ^ Nissim Dana, The Druze in the Middle East: Their Faith, Leadership, Identity and Status, Sussex Academic Press, 2003, p. 201.
  237. ^ a b c Dana Rosenblatt (). „Amid conflict, Samaritans keep unique identity”. CNN. 
  238. ^ Charles Glass (). „Jews against Zion: Israeli Jewish Anti-Zionism”. Journal of Palestine Studies. 5 (1/2): 56–81. doi:10.1525/jps.1975.5.1-2.00p0373x. JSTOR 2535683. 
  239. ^ Uri Davis (decembrie 2013). „APARTHEID ISRAEL: A Critical Reading of the Draft Permanent Agreement, known as the "Geneva Accords". The Association for One Democratic State in Palestine-Israel. Accesat în . 
  240. ^ http://www.bic.org/statements-and-reports/bic-statements/47-0715.htm[nefuncțională]
  241. ^ Smith, Peter (). An Introduction to the Baha'i Faith. Cambridge: Cambridge University Press. p. 26. ISBN 0-521-86251-5. 
  242. ^ „World Directory of Minorities and Indigenous Peoples - Jordan - Palestinians”. Minority Rights Group International. . Accesat în . 
  243. ^ Bonfil, Irshai, Stroumsa, Talgam (). Jews in Byzantium: Dialectics of Minority and Majority Cultures. pp. 317, 335, 320. ISBN 9789004203556. 
  244. ^ Scribner's (). Cyril Mango. Byzantium: The Empire of New Rome. p. 13. Arhivat din original la . Accesat în . 
  245. ^ Greenfield et al., 2001, p. 158.
  246. ^ Ammon, Ulrich (). Sociolinguistics/Soziolinguistik 3: An International Handbook of the Science. p. 1922. ISBN 9783110184181. 
  247. ^ Parmenter, 1994, p. 11.
  248. ^ a b „Education (2014)” (PDF). United Nations Development Programme. United Nations. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  249. ^ West Bank 44.6% versus 22.8% in Lebanon. See Elias H. Tuma, Haim Darin-Drabkin, The Economic case for Palestine, London: Croom Helm, 1978, p 48.
  250. ^ Interview with Elias Sanbar. Claude Cheysson, "The Right to Self-Determination", Journal of Palestine Studies, Vol. 16, no. 1 (Autumn 1986), pp. 3–12; p. 3.
  251. ^ „Jordanian Poets: Samer Raimouny, Mustafa Wahbi, Haider Mahmoud, Ibrahim Nasrallah”. 
  252. ^ „Biography Ibrahim Nasrallah”. Pontas literary & film agency. Arhivat din original la . Accesat în . 
  253. ^ Second Class: Discrimination Against Palestinian Arab Children in Israel's Schools, p 8, 2001
  254. ^ Parkes, 1970, pp. 209–210.
  255. ^ Ismail Elmokadem (). „Book records Palestinian art history”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  256. ^ Danny Moran. „Manchester Festival of Palestinian Literature”. Manchester Festival of Palestinian literature. Arhivat din original la . Accesat în . 
  257. ^ Regev Motti (1993), Oud and Guitar: The Musical Culture of the Arabs in Israel (Institute for Israeli Arab Studies, Beit Berl), ISBN: 965-454-002-9, p. 4.
  258. ^ a b Revisiting our table... Nasser, Christiane Dabdoub, This week in Palestine, Turbo Computers & Software Co. Ltd. iunie 2006. Retrieved 8 ianuarie 2008.
  259. ^ ABC of Arabic Cuisine Arhivat în , la Wayback Machine. ArabNet. Retrieved 25 decembrie 2007.
  260. ^ „Palestinian Kufta”. 
  261. ^ Once Upon a Time in Jerusalem ISBN: 978-1-859-64323-5 ch. 2
  262. ^ palestine-family.net
  263. ^ Tal Ben Zvi (). „Hagar: Contemporary Palestinian Art” (PDF). Hagar Association. Accesat în . 
  264. ^ „Xan Brooks on Palestinian directors | Film | The Guardian”. London: Film.guardian.co.uk. . Accesat în . 
  265. ^ „Palestine Film”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  266. ^ Jacobs et al., 1998, p. 72.
  267. ^ Karmi, 2005, p. 18.
  268. ^ Jane Waldron Grutz (). „Woven Legacy, Woven Language”. Saudi Aramco World. Arhivat din original la . Accesat în . 
  269. ^ Weir, Shelagh (1989) Palestinian Costume. British Museum. ISBN: 0-7141-1597-5. p. 112.
  270. ^ Skinner, Margarita (2007) PALESTINIAN EMBROIDERY MOTIVES. A Treasury of Stitches 1850–1950. Melisende. ISBN: 978-1-901764-47-5. p. 21.
  271. ^ Weir, Shelagh (1989) Palestinian Costume. British Museum. ISBN: 0-7141-1597-5. pp. 88, 113.
  272. ^ a b c Hannah Amit-Kochavi. „Hebrew Translations of Palestinian Literature — from Total Denial to Partial Recognition” (PDF). Beit Berl College, Israel. Accesat în . 
  273. ^ a b Ibrahim Muhawi; et al. (). Literature and Nation in the Middle East. Edinburgh University Press. ISBN 978-0-7486-2073-9. 
  274. ^ „Palestinian Literature and Poetry”. Palestinian National Information Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  275. ^ a b c Adnan Soueif (). „Art of Resistance”. The Guardian. Accesat în . 
  276. ^ „Jewish filmmaker tells Palestinian story”. Ynetnews. . Accesat în . 
  277. ^ Associated, The. „Jewish film maker directs Palestinian story in 'Miral' - Haaretz Daily Newspaper | Israel News”. Haaretz.com. Accesat în . 
  278. ^ a b Steven Salaita (). „Scattered like seeds: Palestinian prose goes global”. Studies in the Humanities. Arhivat din original la . Accesat în . 
  279. ^ a b c d e f Shahin, 2005, p. 41.
  280. ^ IMEU. „Nathalie Handal: Poet and Playwright”. Arhivat din original la . 
  281. ^ Muhawi, 1989.
  282. ^ William McClure Thomson, (1860): The Land and the Book: Or, Biblical Illustrations Drawn from the Manners and Customs, the Scenes and Scenery, of the Holy Land Vol II, p. 578.
  283. ^ Christian Poche. „Palestininan music”. Grove Dictionary of Music and Musicians. Accesat în . [nefuncțională]
  284. ^ „Archived copy”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  285. ^ „Middle East & North Africa Reem Kelani World Music at Global Rhythm - The Destination for World Music”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  286. ^ „Reem Kelani”. Arhivat din original la . 
  287. ^ Nissenbaum, Dion (). 'Palestinians' embracing hip-hop to push 'perspective of the victims'. Jewish World Review. Arhivat din original în . Accesat în . 
  288. ^ El-Sabawi, Taleed (). „Palestinian Conflict Bounces to a New Beat”. Angelingo. Arhivat din original la . Accesat în . 
  289. ^ a b Maira, Sunaina (). „We Ain't Missing: Palestinian Hip Hop - A Transnational Youth Movement”. CR: the New Centennial Review. 8 (2): 161–192. doi:10.1353/ncr.0.0027. 
  290. ^ Al-Taee, Nasser (). „Voices of Peace and the Legacy of Reconciliation: Popular Music, Nationalism, and the Quest for Peace in the Middle East”. Popular Music. 21: 41–61. doi:10.1017/s0261143002002039. 
  291. ^ a b Etan Smallman (). „Meet the Israeli and Palestinian heavy metal bands head-banging for Middle East peace”. The Independent. Accesat în . 
  292. ^ a b Harriet Sherwood (). „Israeli and Palestinian bands unite in 'metal brotherhood'. The Guardian. Accesat în . 
  293. ^ Dafna Arad (). „Moshing for Peace: Israeli, Palestinian Metal Bands to Share Stage on European Tour”. Haaretz. Accesat în . 
  294. ^ Kaschl, Elke (). Dance and Authenticity in Israel and Palestine: Performing the Nation. BRILL. pp. 71–82. 

Note modificare

  1. ^ Ambele cifre includ și palestinienii din Ierusalimul de Est.

Bibliografie modificare

Legături externe modificare

 
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Palestinieni