„De-a lungul secolului al XIX-lea, procesul modernizării vine la pachet cu
o paradoxală uitare a trecutului recent reprezentat de domniile regulamentare și fanariote. Memorialiști precum Nicolae Suțu, Radu Rosetti, Rudolf Suțu, Constantin Bacalbașa sau Sabina Cantacuzino adeveresc sentimentul acut al imnenței prezentului și
al inconsistenței amintirilor. În accelerația vremurilor noi, se pierd nu numai obiectele și obiceiurile traiului domestic din prima jumătate a veacului – ibrice de alamă, afumători, ciubuce, narghilele, caftane, ișlicuri, șalvari, benișuri, conteșe etc., ci și un anumit mod „ritualic” de raportare la transcendența puterii.
În lipsa reperelor materiale precum clădirile, instituțiile, lucrările de specialitate, textele de legi etc., oamenii moderni se trezesc în ipostaza de indivizi
fără memorie politică.
Cadrele ideologice importate din Occident se grefează acum pe un discurs al puterii destul de imprecis, nevoit să recurgă la legitimări literare și la figuri retorice. Nu întâmplător, se va constata mai târziu că
melanjul de noțiuni politice și memorie literară degenerează în verbiaj sau în ceea ce se va defini, destul de precis, prin termenul de „politicianism”.
Necesitatea inițierii în treburile statului se desprinde nu numai din idealul emancipării și cultivării claselor de jos, cât mai ales din
idealul profesionalizării, în vederea ocupării noului aparat administrativ, a unor elite politice care să fie diferite de vechea protipendà boierească. Pe fondul memoriei fanariote „inhibate”, oamenii timpurilor noi au nevoie în primul rând de ceea ce s-ar putea numi „
alfabetizare politică”. Într-adevăr, pe măsură ce oratorii parlamentari deprind „alfabetul” politicii, vom putea observa o mai bună focalizare a temelor de dezbatere, o mai precisă definire a termenilor și o preferință clară pentru anumite izvoare ale filosofiei/ teoriei politice.
[1]”
.png){kind=link}