Orgolii (roman)

roman de Augustin Buzura
Orgolii
Orgolii 1977.jpg
Coperta ediției princeps a romanului
Informații generale
AutorAugustin Buzura
Genroman de moravuri
Ediția originală
Titlu original
Orgolii
Limbaromână
EditurăEditura Dacia din Cluj-Napoca
Țara primei aparițiiRSR R.S. România
Data primei apariții1977
Format originalTipăritură
Număr de pagini408

Orgolii este un roman de moravuri cu implicații psihologice scris de Augustin Buzura și publicat pentru prima oară în anul 1977 de Editura Dacia din Cluj-Napoca. Apariția romanului a fost amânată timp de peste patru ani de către organele de cenzură ale statului comunist,[1] deoarece Buzura era considerat un autor incomod care nu se sfia să atace subiecte grave ale actualității social-politice precum abuzurile regimului și impostura social-științifică.[2][3]

Romanul prezintă drama chirurgului savant Ion Cristian, care caută să depășească limitele științei, încercând să descopere un medicament care să permită vindecarea cancerului, dar trebuie să lupte în același timp cu agresivitatea și cu mediocritatea instaurate în societatea românească din perioada comunistă.[4][5][6][7] Recomandat de propriile merite științifice pentru ocuparea funcției de rector al unui institut de medicină, profesorul Cristian oscilează o perioadă între carieră și destin, dar hotărăște să nu-și mai risipească timpul în conflicte meschine și să-și dedice restul vieții unui țel superior.[8][9] Acțiunea romanului are loc în orașul Cluj la sfârșitul anilor 1960 sau începutul anilor 1970.[10] Prin reconstituirea metodică a vieții eminentului om de știință, care a suferit mai demult o detenție nedreaptă, autorul evidențiază moravurile unei epoci și modul în care istoria poate influența destinul individual.[11][12][13]

Construcția narativă a romanului Orgolii este necanonică,[14] prin alternarea monologului interior (procedeu narativ principal) cu însemnările secrete ale unui delator anonim.[15][16] Alături de alte două romane buzuriene (Fețele tăcerii și Vocile nopții), Orgolii este considerat, prin problematica sa social-politică, o creație reprezentativă a literaturii române.[11]

Romanul a fost ecranizat ulterior într-un film omonim — regizat de Manole Marcus după un scenariu scris de Augustin Buzura —,[17] în care rolul principal a fost interpretat de Victor Rebengiuc.[18] Premiera oficială a filmului a avut loc în aprilie 1982.[18]

RezumatModificare

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Absolvent de studii universitare la Paris și la Viena, medicul chirurg Ion Cristian a fost în tinerețe un adversar înverșunat al fascismului, a trecut prin lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului antonescian și a participat voluntar pe frontul de vest, dar comportamentul său inflexibil i-a creat mulți dușmani.[4][5][19] În anii 1950, în urma denunțului prietenului său, procurorul Constantin Redman, a fost arestat de Securitate pentru că, respectând etica profesională, a salvat viața unui țăran necunoscut pe nume Bădilă ce s-a dovedit ulterior că făcea parte dintr-o bandă de luptători anticomuniști condusă de Sterian.[4][5][19] A fost anchetat cu duritate de fanaticul Varlaam și, cu toate că a refuzat să recunoască acuzația că ar face parte din acea bandă, a suferit o detenție nedreaptă.[20][21] Ulterior a fost eliberat și reabilitat, iar mai apoi, după ce a revenit în învățământul universitar și a fost numit șef de clinică și după ce soția i-a murit de cancer, și-a găsit echilibrul în muncă, încercând să descopere un citostatic care să vindece boala.[7][10][19]

Ajuns la vârsta deplinei maturități, profesorul se află la 118-a încercare de a găsi citostaticul care să determine reducerea tumorii, având orgoliul de a continua cercetarea până când va avea succes.[7][12][22] În prezent el nu mai dorește decât să fie lăsat să-și continue cele două proiecte care-i ocupă timpul: experiențele pentru descoperirea citostaticului și rescrierea tratatului de chirurgie.[4] Existența sa se complică: mai tânărul profesor Codreanu încearcă să-l convingă să accepte candidatura la postul de rector al Institutului de Medicină ce urma să devină vacant ca urmare a pensionării acad. Coja-Dornești, iar două personaje din trecutul său (fostul procuror Redman și fosta iubită Cristina Fărcașiu) reapar brusc ca pacienți în clinica pe care o conduce, provocându-i meditații intense cu privire la eșecurile sale sociale și profesionale și făcându-l să se gândească tot mai mult la moarte.[23]

Profesorul Cristian se trezește prins în mijlocul adversităților din mediul universitar, pe măsură ce se apropie alegerile pentru funcția de rector.[4][5] În același timp, fiul său, Andrei, un tânăr inteligent și intransigent ce refuză compromisul,[19][24] începe să-și conteste tatăl pe care-l acuză că a cedat laș în fața agresivității și a mediocrității.[4][5][25] Ascultând două versiuni diferite ale poveștii detenției politice (relatate de Redman și de Cristian), Andrei înțelege că tatăl său trecuse prin situațiile cele mai umilitoare, fără să cedeze din punct de vedere moral.[20][25][26]

Atacurile împotriva profesorului Cristian se întețesc și devin tot mai josnice, în ciuda faptului că anunțase că nu va candida la funcția de rector, deoarece opozanții săi, carieriști și mediocri, se tem de autoritatea pe care i-o conferă prestigiul academic și de inflexibilitatea morală pe care o dovedise în diferite ocazii.[27][28][29] Îi taie fondurile pentru cercetare, încearcă să-l șantajeze cu sancțiuni la adresa fiului său, Andrei, îl amenință cu o declarație mincinoasă a lui Redman care îl acuza de luare de mită, ajungând chiar să-i conteste meritele științifice și să ceară să fie supus unei expertize psihiatrice.[9][28] Alegerile trec, iar profesorul Cristian își continuă neabătut activitatea, uzat de lupta cu nulitățile, dar nu învins.[27][30]

StructurăModificare

Romanul este împărțit în 24 de capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri. Zece capitole conțin însemnări ale unui delator anonim angajat în Clinica chirurgicală 1, iar un alt capitol (nr. 20) este format dintr-un denunț anonim formulat „în numele unui grup de cadre didactice” cu privire la activitatea desfășurată de prof. Cristian.

PersonajeModificare

  • Ion Cristian - reputat chirurg, profesor universitar, membru al Academiei Române, directorul Clinicii chirurgicale 1, cercetător al etiologiei cancerului.[12] Provine dintr-o familie de țărani chiaburi[31] și a urmat studii la Paris și Viena;[32] a devenit un adversar al fascismului, a fost deținut în lagărul de la Târgu Jiu și a fost voluntar pe frontul antihitlerist.[13][19] În primii ani ai regimului comunist a fost denunțat Securității de prietenul său, Redman, pentru că a tratat un necunoscut ce s-a dovedit ulterior că făcea parte dintr-o bandă de luptători anticomuniști și a fost anchetat în închisoare de fanaticul Varlaam, refuzând să recunoască acuzația că ar face parte din acea bandă.[20] Eliberat din închisoare și reabilitat, devine profesor universitar și caută cu încăpățânare un citostatic care să vindece cancerul.[7][12][22]
  • Andrei Cristian - fiul profesorului Cristian, student la Facultatea de Medicină.[33] Are o relație cu o asistentă divorțată pe nume Irina Ionescu, ce are o proastă reputație.[34] Tânăr inteligent, adversar al compromisului,[19] încearcă să înțeleagă trecutul tatălui său și ajunge, după ce ascultă mai multe confesiuni, să-i recunoască demnitatea morală și dorința de a spune adevărul.[20] Intră la rândul său în conflict cu demagogii și carieriștii din mediul universitar.[27]
  • Constantin Redman (58 ani) - jurist, care a devenit procuror și profesor universitar în primii ani ai regimului comunist.[35] A fost în tinerețe prieten cu Cristian, dar l-a denunțat organelor de securitate din dorința de a parveni, dar și pentru a se putea căsători cu Stela, cu care fusese mai demult pe punctul de a se logodi.[16][20][25][30] Dat afară din universitate și din procuratură, ajunge angajat la Întreprinderea de transporturi[36] și se internează în clinica prof. Cristian cu diagnosticul prezumtiv de cancer.[20][21] Îl minte pe Andrei, făcându-l să se îndoiască de propriul tată.[20]
  • Varlaam - fost măcelar și boxer, devenit ulterior anchetator al Securității[19] și dovedindu-se a fi un individ scelerat specializat în distrugerea morală a indivizilor.[20][37] Dușmănindu-l pe medicul Cristian, care a refuzat să falsifice un raport de expertiză medico-legală, îi promite o sancțiune severă și dispune arestarea și anchetarea lui sub acuzația că ar face parte dintr-o bandă de luptători anticomuniști.[19][21] Este arestat și condamnat ulterior, la rândul său, și ajunge să lucreze după eliberare ca vânzător de loz în plic la o tarabă stradală.[16][38]
  • Cristina Fărcașiu - fosta iubită a dr. Cristian din perioada studiilor universitare de la Paris.[16][27] L-a părăsit pe Cristian și s-a căsătorit apoi cu avocatul Sabin Fărcașiu.[39] Rămasă văduvă, se retrage la o cabană de vânătoare de la marginea unei păduri, trăind în sălbăticie.[23][37] Ajunge în clinica prof. Cristian aproape în același timp cu Redman, iar după operație și o serie de convorbiri cu fostul ei iubit se întoarce în pădure și este devorată de animalele pe care le îmblânzise.[23] Criticul Eugen Simion o considera „o Caty Zănoagă cu gusturi rousseauiste”.[27]
  • Codreanu - medic chirurg, profesor universitar, directorul Clinicii chirurgicale 2.[31] S-a căsătorit cu fiica fostului decan și a fost numit în funcția de șef de lucrări, apoi a avut o ascensiune rapidă în mediul universitar.[40] Carierist și demagog, încearcă să-l convingă pe prof. Cristian să candideze la funcția de rector pentru a avansa în carieră.[27]
  • Olimpiu Vasiliu - profesor universitar de medicină internă, care-l atacă pe Cristian într-o ședință pentru a-și păstra postul și a-și asigura o pensie bună.[41]
  • Boțan - profesor universitar de igienă, mare consumator de alcool.[42]
  • Mihail T. Ottescu (poreclit Toby) - profesor universitar de farmacognozie, elevul profesorului von Brannowitz.[43] Este un individ îngâmfat, ce-și manifestă ambiția de a deveni rector pe considerentul că este profesorul cel mai în vârstă.[44]
  • Coja-Dornești - profesor universitar, membru al Academiei Române, rectorul Institutului de Medicină, aflat aproape de pensionare.[45] A fost în tinerețe un bun organizator, fără a fi autorul unor lucrări importante, dar elanul i-a scăzut pe parcurs și nu s-a mai implicat eficient în conducerea institutului.[46]
  • Crețu - profesor universitar, prorector al Institutului de Medicină.[47] Ambițios și tenace, dorește să ajungă rector după pensionarea acad. Coja-Dornești.[48]
  • Anania - laborantul prof. Cristian, persoana din clinică cea mai apropiată de profesor.[49] Este căsătorit și locuiește cu trei copii într-o singură încăpere.[49]
  • Vera Panaitescu - medic la Clinica chirurgicală 1, asistenta și colaboratoarea apropiată a prof. Cristian.[50] Între cei doi se înfiripă o ambiguă relație de dragoste, pe care profesorul o respinge dintr-un soi de incapacitate afectivă.[21][27]
  • Dumitrescu - medic la Clinica chirurgicală 1, colaborator apropiat al prof. Cristian.[51]
  • „Canaris” - laborant la Clinica chirurgicală 1, care iscodește și scrie denunțuri în care-l acuză pe prof. Cristian de comportament dictatorial și imoral.[52]
  • Stela Cristian - fiica avocatului Șoimescu, soția prof. Cristian. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie cu rezultate strălucite și a fost pe punctul de a se logodi cu Redman, dar s-a căsătorit cu Cristian.[20] Redman o convinge să divorțeze după ce medicul este arestat, pentru a se putea angaja, dar femeia se poartă cu demnitate și continuă să-și aștepte soțul.[16][20] A murit în urma unui cancer de col uterin după două luni de suferință.[21][53]
  • Ana Șoimescu - văduva avocatului și deputatului național-țărănist Aurel Șoimescu, mama Stelei și a Elvirei, soacra prof. Cristian. Are aproape 80 de ani.[54]
  • Suzana Winter - menajera prof. Cristian, care este periodic dată afară de doamna Șoimescu.[55]

Scriere și publicareModificare

Crezul artistic al autoruluiModificare

Preocupările literare ale lui Augustin Buzura datează din perioada studenției la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964), când a făcut parte dintr-un cenaclu literar condus de profesorul Mircea Zaciu.[56] Tânărul student a cochetat o perioadă atât cu medicina, cât și cu literatura, iar primul volum de proză scurtă intitulat Capul Bunei Speranțe (1963) i-a fost publicat în timpul studiilor universitare.[56] Lucrarea sa de diplomă intitulată Shakespeare în psihiatrie a căutat să împace ambele preocupări ale lui Buzura, care a crezut o perioadă că va lucra ca medic psihiatru.[57]

Medic de profesie, Augustin Buzura își formase încă de timpuriu o cultură literară solidă și cunoștea operele unor mari scriitori naționali și universali precum Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Marin Preda, Feodor Dostoievski, James Joyce și William Faulkner.[58] Îl preocupau îndeosebi cazurile de conștiință,[59] credea în virtuțile psihanalizei, respingea balcanismul, picanteriile și vorbele goale și se declara mulțumit că proza contemporană fusese eliberată „de comodul dar atât de păgubitorul dogmatism și pășunism, de extazul primar în fața naturii, de liricoidismul desuet, de personajele sterilizate, acefale”.[60] Ca scriitor el a folosit sondajul psihologic și monologul interior pentru a explica structura morală complexă a indivizilor, influențată de schimbările istorice recente.[60]

Romancierul a pus accentul în scrierile sale pe rostirea adevărului, considerând că doar dialogul liber poate constitui baza progresului social și moral.[61][62][63] În opinia sa, operele literare au misiunea de a-i educa pe cititori, de aceea trebuie să fie utile.[64][65][66][67] Buzura a urmărit să combată în romanele sale „inerția, ignoranța, agresivitatea, minciuna, lenea”, încercând să contribuie astfel la purificarea universului social și spiritual în care trăia.[68][69][70] „[...] Între a-mi face eu cheful în literatură, deci a scrie ceea ce aș fi tentat, și a scrie ceea ce e necesar trebuie să aleg varianta a doua. Am scris ceea ce am considerat că ar fi necesar să scriu”, a susținut scriitorul.[67]

Surse de inspirațieModificare

Personajul principal al romanului Orgolii, medicul Ion Cristian, a fost inspirat, în opinia cunoscătorilor mediului universitar clujean, de personalitatea academicianului Octavian Fodor (1913-1976), medic clujean de prestigiu, specialist în gastroenterologie, profesor universitar de medicină internă și rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1966-1976).[71][72][73] Autorul absolvise Facultatea de Medicină din Cluj în 1964 și era un discipol apreciat al profesorului Fodor.[58][59][74][75] Într-un articol publicat în anul 2007 în revista România literară, criticul Ion Simuț scria că profesorul Fodor a inspirat „demnitatea morală a profesorului Cristian și [...] neliniștea cercetătorului implicat în viața politică și socială”, completând că această conexiune a amplificat ecoul romanului în mediul intelectual clujean.[73]

O altă sursă de inspirație a romanului a constituit-o experiența de detenție și postdetenție a avocatului și omului politic transilvănean Aurel Socol (1889-1962).[76] Autorul l-a cunoscut din întâmplare și a mărturisit mai târziu că „numai acest om a reușit să-mi descrie atât de plastic lumea Canalului, să atingă acele puncte sensibile din mine care să mă facă să cercetez mai departe”.[77][78] Experiența lui Aurel Socol a fost prezentată parțial în romanele Orgolii și Drumul cenușii prin intermediul personajelor Aurel Șoimescu și Socoleanu.[77][78] „Lumea pe care mi-a descoperit-o el este infinit mai interesantă decât cea pe care am reușit s-o descriu eu”, mărturisea Buzura.[78]

Aurel Socol a fost în perioada interbelică avocat și deputat al Partidului Național-Țărănesc în Parlamentul României,[79] iar apoi, după Dictatul de la Viena, a rămas la Cluj, în teritoriul cedat Ungariei, unde i-a ajutat ca avocat pe cei amenințați de poliția și de serviciile de informații ale Ungariei.[80] După război, văzând că autoritățile comuniste au început să-i aresteze pe membrii PNȚ, s-a prezentat din proprie inițiativă la sediul Securității pentru a fi arestat, dar a fost refuzat pe motiv că numele său nu figura încă pe listă.[81] A fost arestat câteva zile mai târziu și condamnat la muncă forțată, fiind trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră.[82] După eliberare, Socol l-a îndrumat de mai multe ori pe tânărul scriitor Buzura să cumpere țigări doar de la un anumit chioșc, obișnuind să îl privească fix pe vânzător, care era unul dintre foștii lui torționari.[83]

Scrierea romanuluiModificare

După publicarea romanului Fețele tăcerii (1974) Augustin Buzura a intenționat să-i continue acțiunea într-un volum II care să prezinte dispariția țărănimii tradiționale și proletarizarea acestei clase sociale;[84] acest volum urma să fie intitulat Strigătul.[85] Avea deja materialul structurat și pregătit pentru a începe lucrul, dar s-a răzgândit și a hotărât să amâne descrierea acestei tragedii a țărănimii.[86] Era obsedat de mediul medical pe care-l cunoștea prin prisma profesiei sale, așa că și-a canalizat toată energia către un nou roman pe care l-a intitulat Orgolii.[86] Îl interesa mai ales să descrie pierderea libertății interioare a omului într-un regim totalitar.[87]

Augustin Buzura a mărturisit că începea să-și scrie cărțile doar după ce avea deja în minte imaginea ansamblului și știa ce vrea să spună.[88] Cu toate acestea, fiind un perfecționist, scria greu[88] și obișnuia să-și rescrie cărțile de mai multe ori până găsea varianta potrivită.[89] Romanul Orgolii a avut, potrivit autorului, trei variante diferite: o variantă „prea polemică”, care dezvolta insuficient contextul social și psihologia personajelor, o variantă „prea analitică” și varianta definitivă care a fost publicată.[89] Într-un interviu acordat în decembrie 1989 și publicat ulterior în cartea Teroarea iluziei (2004) Buzura mărturisea că romanul Orgolii a fost cartea pe care a scris-o cu cea mai mare dificultate, trăind mai degrabă o senzație de „chin cumplit” decât de plăcere, în contrast cu romanul Fețele tăcerii care ar fi fost scris „aproape într-o stare de transă”.[90]

Romanul Orgolii a păstrat formula epică a romanului Absenții (1970) și realismul social din Fețele tăcerii (1974),[91] preluând unele personaje ca Brainea și Varlaam, anchetatori duri și scelerați ai Securității care au apărut în romanele anterioare ale lui Buzura,[20] menționându-l pe Sterian, conducătorul grupului de luptători anticomuniști din Fețele tăcerii și introducând personaje cu o structură morală similară: Redman din Orgolii corespunde lui Radu Gheorghe din Fețele tăcerii.[24][92] Autorul nu a intenționat inițial să introducă în roman însemnările secrete ale delatorului anonim,[93] deoarece își propusese să scrie o carte separată în limbajul agramat și imbecil al unui individ care citea zilnic ziarul Scînteia și respecta toate indicațiile ideologice din Codul eticii și echității socialiste.[88][94]

Publicare și receptare publicăModificare

 
Augustin Buzura a fost considerat unul dintre cei mai incomozi scriitori care au publicat în timpul regimului comunist.

Apariția romanului Orgolii a fost mult întârziată, din cauza faptului că opera literară descria o realitate politică, socială și morală care nu convenea regimului comunist, precum mediul penitenciar și abuzurile Securității, și a trebuit să fie citită și analizată de organele de cenzură ale mai multor instituții: Securitatea, Editura Dacia, Direcția de Presă, Consiliul Culturii și Educației Socialiste și Comitetul de Sinteză, un organ de supracenzură care aduna și sintetiza opiniile tuturor autorităților care se ocupau cu cenzura.[1][73] Manuscrisul a fost analizat mai mult de patru ani (aproximativ 1500 de zile), timp în care au fost formulate mai multe obiecții.[1][95] Autorului i s-a cerut să elimine un capitol foarte lung care prezenta perioada postdetenție a profesorului Cristian.[96][97][98] În acel capitol profesorul Cristian se confrunta cu izolarea sa de către vechii prietenii și ajungea să se întrebe unde există adevărata solidaritate umană: în închisoare sau în afara ei.[77] „Am pierdut niște momente foarte importante, singurătatea și izolarea profesorului Cristian după ieșirea din închisoare: ocolit de prieteni, chinuit de frica acestora și de sentimentul că începe să regrete închisoarea”,[99] scria ulterior Augustin Buzura, susținând că angajații organelor de cenzură se temeau că acele pasaje ar induce ideea înlocuirii închisorii cu o altă formă de privare de libertate.[24][100]

Un scurt fragment din romanul Orgolii a apărut în numărul din 11 noiembrie 1976 al revistei România literară, sub titlul „Întoarceri și fugă (Fragmente din romanul „Orgolii”)”.[101][102] În urma îndeplinirii de către autor a solicitărilor formulate, editura a dat, în cele din urmă, acordul „bun de tipar” la 18 februarie 1977.[103]

Romanul Orgolii a fost publicat pentru prima dată în 1977 de Editura Dacia din Cluj-Napoca (408 p.) și a fost reeeditat în 1985 de către aceeași editură (420 p.),[73][104] fiind singura carte a lui Buzura care a fost reeditată în timpul epocii comuniste.[105] Tirajul primei ediții a fost de 45.120 de exemplare.[73][103] Orgolii a avut parte de succes comercial, dar și de un succes de critică,[106] apariția sa fiind salutată ca un veritabil eveniment în cronicile literare publicate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Ion Vlad, Liviu Petrescu, Cornel Ungureanu și mulți alții.[73][107] Criticul Dumitru Micu scria într-o cronică de la acea vreme că Orgolii este unul dintre cele mai interesante romane românești publicate în perioada postbelică.[106] Popularitatea acestei cărți a atins un nivel ridicat ca urmare a faptului că romanul românesc al anilor 1960-1970 era perceput ca „principalul, dacă nu singurul, martor obiectiv pentru dezastrul material și moral al societății comuniste”.[107]

În anul 1977 scriitorul Augustin Buzura a obținut Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru romanul Orgolii.[108]

Opiniile ulterioare ale autoruluiModificare

În interviul publicat în cartea Teroarea iluziei (2004) autorul afirma că a greșit scriind romanul Orgolii, deoarece nu avea la momentul scrierii „maturitatea necesară pentru acel subiect” și îi lipseau lecturile profunde cu privire la viață și moarte, precum și la moartea psihică.[109] În următorii ani Buzura a citit multe cărți despre moarte, inclusiv Cartea egipteană a morților și Cartea tibetană a morților, a reflectat profund și a scris numeroase articole cu privire la aceste subiecte, de aceea susținea că ar fi tentat să rescrie acest roman, scoțând multe pasaje și adăugând altele noi care să contureze mai clar personalitatea profesorului Cristian.[109] Impresia că romanului i-ar lipsi ceva se datora, în opinia scriitorului, eliminării capitolului care descria perioada postdetenție a personajului principal.[110] Prin omiterea acelui capitol viața personajului ar fi devenit astfel „oarecum lineară”.[95][98]

Autorul s-a opus încadrării romanului Orgolii în literatura „obsedantului deceniu”, considerând că opera sa are o tematică actuală universală deoarece evidențiază adevăruri generale umane și nu amănunte caracteristice doar unei perioade formate din câțiva ani.[111] În opinia sa literatura trebuie să se ridice deasupra epocii sale și să ofere subiecte care să-i intereseze și pe cititorii posterității.[112]

Teme majoreModificare

Romanele precedente ale lui Augustin Buzura, Absenții (1970) și Fețele tăcerii (1974), i-au creat scriitorului imaginea unui autor incomod care nu se sfia să atace subiecte grave ale actualității social-politice precum abuzurile regimului și impostura social-științifică.[2][113][114][115] Romanul Orgolii descrie același mediu medical corupt și ticăloșit, pe care Buzura îl cunoscuse prin prisma profesiei sale de medic și pe care îl mai prezentase în Absenții,[4][77][116] ilustrând unele frământări morale reale existente în mediul universitar clujean în anii regimului comunist.[117]

Pornind de la clasificarea romanului de către Pierre de Boisdeffre în roman-histoire (romanul evenimențial sau romanul-cronică) și roman-recherche (romanul analitic), criticul român Romul Munteanu a înscris Orgolii, alături de Iluminări (1976) de Alexandru Ivasiuc, Galeria cu viță sălbatică (1976) de Constantin Țoiu, Bunavestire (1977) de Nicolae Breban, Marile iubiri (1977) de Aurel Dragoș Munteanu, Labirintul (1974) și Întoarcerea lui Ulise Aleman (1976) de Francisc Păcurariu și Împăratul norilor (1976) de Dumitru Radu Popescu, în categoria romanului analitic, care prezintă o stare de tensiune între modul de gândire al unui individ și normele restrictive ale unui univers închis.[118]

Orgolii este un roman de moravuri cu premise psihologice, care are o formulă narativă asemănătoare cu cea a romanului Fețele tăcerii.[4][5] El este precedat de motto-ul „Cînd amănuntul este viața unui om, el reprezintă pentru mine toată lumea și toată istoria”. atribuit scriitorului și filozofului francez Albert Camus.[18][119] Proza lui Buzura prezintă mediile intelectuale ale vremii, având o preocupare pentru cazurile de conștiință[59] și un aspect confesiv de dezbatere etico-politică.[120][121][122] Problematica etică apăruse anterior în romanele Absenții (1970) și Fețele tăcerii (1974) care prezentau drama confruntării destinului individual cu destinul istoric.[11][123][124] Eroii romanelor lui Buzura sunt onești și intrasigenți, preferând să lupte cu nedreptatea și ipocrizia și transformându-se astfel în purtătorii unui mesaj moral.[59] Acest roman reia obsesiile mai vechi ale autorului: păstrarea demnității umane, conflictul între adevăr și minciună, sancționarea demagogiei, conformismului și oportunismului și considerarea urii ca un semn al prostiei.[12][37][125] Însă, spre deosebire de romanele anterioare, în care aspectele menționate mai sus reieșeau din context, atitudinea lui Buzura este tranșantă, fiind expusă clar în paginile și capitolele cărții.[126] Autorul intenționează să identifice defectele morale ale societății și să arate că principala cauză a tuturor acestor rele o constituie josnicia umană.[26][127]

Cristalizarea unei conștiințe moraleModificare

 
Personalitatea profesorului Cristian ar fi fost inspirată de cea a acad. clujean Octavian Fodor.

Tema principală a romanului Orgolii o reprezintă, în opinia criticului Anton Cosma, cristalizarea unei conștiințe etice[8] prin confruntarea inteligenței cu mediocritatea și a rațiunii cu instinctivitatea.[93][128][129] Orgolii exprimă acut, ca și celelalte romane buzuriene, implicarea politică a autorului în viața contemporană și responsabilitatea lui față de generația următoare, asumată prin propoziția „Viitorul acestei țări depinde de numărul conștiințelor sale”,[3][130] care devine un veritabil program civic, social-politic și artistic.[131] Viziunea „conștiinței etice” a intelectualului, existentă în romanul lui Buzura, are tradiție în literatura română și provine din opera lui Camil Petrescu și, prin el, de la Mihai Eminescu.[132]

Personajul care traversează criza lămuririi de sine prin care ajunge la stadiul de „conștiință” este profesorul universitar Cristian, un medic eminent aflat la o vârstă înaintată care trebuie să opteze între avansarea în carieră și căutarea unui remediu împotriva cancerului.[8] Prin rememorarea unor episoade esențiale din biografia sa este constituit portretul moral al unui savant orgolios și intransigent care a militat încă din tinerețe pentru păstrarea demnității morale și refuzul compromisului,[4][5][59][133] punând pasiune în descoperirea adevărului atât în știință, cât și în viața social-politică.[19][24][134] Într-o confesiune făcută în fața fiului său, profesorul Cristian mărturisește că a fost obsedat încă din perioada studenției de câteva versuri din poezia „Un Voyage à Cythère” a lui Baudelaire care l-au determinat să caute în faptele pe care le-a comis argumente pentru a se putea privi fără dezgust:[135]

— Ah! Seigneur! donnez-moi la force et le courage
De contempler mon coeur et mon corps sans dégoût![136]

Adversitatea personajului față de ideologia fascistă i-a adus deportarea în lagărul de la Târgu Jiu și l-a făcut să lupte pe frontul antifascist,[4][5][13][19] convins că luptă împotriva „totalitarismului, arbitrariului, nebuniei”[137] ale unui regim politic care a deturnat energiile oamenilor de la problemele spiritului către ură și agresivitate.[129][138] Odată încheiat războiul, profesorul Cristian s-a consacrat activității științifice, considerând că medicina este superioară frământărilor politice ale timpului,[4][5] dar respectarea eticii profesionale și demnitatea morală l-au făcut să intre în conflict cu autoritățile comuniste: mai întâi a refuzat să falsifice un raport de expertiză medico-legală și apoi a oferit îngrijiri medicale unui necunoscut care s-a dovedit ulterior că făcea parte dintr-o bandă de luptători anticomuniști.[19][21] A suferit o detenție nedreaptă, fără a ceda moral în fața anchetatorilor care au încercat să-l forțeze să-și recunoască o presupusă complicitate cu banda lui Sterian.[8][20]

Revenit în mediul academic după eliberare și reabilitare, profesorul Cristian petrece zile și nopți în laborator, încercând cu tenacitate să descopere un medicament care să vindece cancerul; munca de cercetare devine scopul principal al vieții sale.[7] Izolarea în laborator, neutralitatea față de colegii profesori și singurătatea asumată nu durează,[139] deoarece savantul este înscris de câțiva intriganți, fără voia sa, în lupta politică pentru funcția de rector al Institutului de Medicină și trebuie să se confrunte iarăși cu agresivitatea unor inși mediocri interesați de parvenire și specializați în minimalizarea meritelor,[4][8][29][140] care nu este în fond decât o manifestare a spiritului primar.[71] Mediul social din clinică este descris într-un mod satiric,[4] putând reprezenta prin extensie societatea contemporană autorului în care se regăseau toate metehnele, de la degradarea fizică la suferința psihică, de la onestitate la mediocritate și abjecție, de la indiferență la orgolii și dorință de căpătuire.[28] Viața profesorului începe să fie analizată cu amănunțime de confrații mediocri și fără lucrări, care-i percep activitatea ca o formă a unui orgoliu nemăsurat și caută să-l compromită prin contestarea meritelor științifice și prin acuzarea sa pentru comportamentul fiului său.[9] Savantul rămâne imperturbabil, fiind conștient că a răspunde unor insulte grosolane este o pierdere de vreme: „Nu cuvintele te apără. Nu mai dau doi bani pe ele. Faptele, singurele... căci pentru ceea ce n-ai făcut, n-ai vrut sau n-ai putut face nu există iertare”.[9][141]

Decizia profesorului Cristian de a nu candida pentru funcția de rector pentru a nu-și risipi timpul pe care îl mai are de trăit și a-l utiliza cu eficiență maximă nu este înțeleasă de apropiații și de confrații săi.[8][140] Unii îl socotesc un fariseu, care-și dorește să fie rugat pentru a accepta funcția, și încearcă să-l șantajeze prin tăierea fondurilor alocate cercetării și prin amenințarea cu abaterile disciplinare ale fiului său, Andrei, în timp ce alții îl consideră laș sau egoist pentru că refuză să se implice în lupta pentru corectarea deficiențelor sistemului educațional.[8] Cu ardoarea tinereții, fiul său îi reproșează renunțarea la o poziție care ar putea să-i permită epurarea institutului de mediocritate și de carierism: „De ce, de exemplu, tu, cu renume, în vîrstă, cu autoritate te izolezi, taci, puțin îți pasă de alții? De ce îți cultivi numai grădina proprie fără să vezi scaii și buruienile care la o adică ți-ar putea-o invada?... Cei mici, fără nume, se tem sau nu sînt luați în serios, pe cînd tu ai reușit să faci ceva. Crezi că te poți salva singur?”.[8][142]

Angajarea unui individ, oricât de bine pregătit și de cinstit ar fi, pe un drum ce-i este străin (în cazul de față candidatura la funcția de rector) îl va compromite definitiv deoarece va trebui să se supună normelor și obiceiurilor sistemului, iar proiectele sale generoase se vor lovi de inerție și rigiditate, susținea eseistul Nicolae Steinhardt.[143] Păstrarea demnității morale impune deci neefectuarea primului pas.[143] Având avantajul unei experiențe bogate și triste de viață, profesorul reușește să cearnă esențialul de accesoriu și să-și continue drumul „mereu înainte, urmînd asemeni magilor, steaua, mai de voie, mai de nevoie, înainte după stea”,[144][145] redescoperind ideea necesității urmării destinului într-o scenă tolstoiană petrecută în mijlocul naturii.[146]

Potrivit criticului Ion Simuț, Orgolii descrie „revolta clocotitoare a unui personaj ultragiat” împotriva unei societăți dominate de mediocritate și de agresivitate.[73] Profesorul Cristian luptă nu doar împotriva bolii fizice, care poate fi izolată și învinsă, ci mai ales împotriva bolii morale a societății, mult mai greu de învins din moment ce nu este nici măcar recunoscută.[73][147][148] Această preocupare este evidențiată explicit de personaj într-o discuție cu un ziarist:

Într-un secol caracterizat prin dezumanizare, scria Monica Lovinescu, omul intelectual se găsește înconjurat de numeroase „forme larvare”, indivizi care și-au pierdut conștiința, gândirea și demnitatea; antagonismul nu mai este între personaje, ci între stările pe care le simbolizează acestea: starea de conștiință a indivizilor care mai gândesc și starea larvară a indivizilor care au suferit „moartea psihică”.[147]

Orgoliul medicului Cristian este, în primul rând, orgoliul adevărului, considera Eugen Simion, de aceea romanul Orgolii poate fi perceput ca „romanul unei conștiințe” care extinde lupta cu limitele științei în zona morală.[12][91] Așa se explică agresivitatea opozanților săi ce continuă chiar și după ce profesorul renunță să mai candideze; nu mai este o luptă a impostorilor (carieriști și demagogi) împotriva unui om, ci împotriva principiilor morale pe care le promovează.[73][150] Dezechilibrul de forțe face însă ca omul integru să fie adesea singur și izolat într-o astfel de luptă, fiind supus aici unei uzuri psihice și stingându-se într-o completă înstrăinare.[30][126][129] Cu toate acestea, a rămâne credincios marilor valori morale într-o lume modernă tot mai superficială nu mai este doar un „orgoliu”, ci devine o datorie a individului, concluziona criticul Anton Cosma.[132]

Abuzurile săvârșite în perioada regimului comunistModificare

 
Culoarul închisorii Sighet unde au fost deținuți numeroși deținuți politici.

Augustin Buzura era cunoscut la data apariției romanului ca un scriitor incomod care dezvăluia realitatea social-politică a sistemului comunist, prezentând cu mult curaj moravurile sociale și abuzurile regimului.[28][113][114] Romanul Orgolii descrie un astfel de abuz săvârșit de autoritățile regimului comunist: arestarea de către Securitate și detenția nedreaptă suferită de un medic pentru că a salvat viața unui necunoscut, fără a ști că acesta din urmă era un individ ce făcea parte dintr-un grup de luptători anticomuniști.[10]

Trecutul este privit în oglindă în romanul Orgolii, la fel ca în Fețele tăcerii,[4][5] din mai multe perspective epice.[151] Este reconstituit astfel destinul profesorului Ion Cristian, un eminent medic și om de știință, care a suferit mai demult o detenție nedreaptă, fiind denunțat chiar de prietenul său apropiat, procurorul Redman.[19][29][21][152] Respectarea eticii profesionale prin salvarea vieții unui muribund este interpretată de anchetatorul Varlaam ca o complicitate cu luptătorii anticomuniști sau, în cel mai bun caz, un gest de oportunism săvârșit pentru a se pune bine cu luptătorii anticomuniști în situația eliberării țării de către anglo-americani.[19][153] După ce a fost eliberat din închisoare și reabilitat, medicul a urmat o carieră științifică impresionantă și a devenit membru al Academiei Române, în timp ce brutalul Varlaam a fost condamnat la închisoare pentru uciderea unui arestat și apoi a ajuns să vândă loz în plic la o tarabă, iar fostul procuror Redman a fost destituit din pozițiile dobândite cu prețul trădării principiilor morale și a devenit funcționar la o întreprindere de transporturi.[16][29]

Procesul istoriei începe odată cu reapariția după mai mulți ani a lui Redman, internat în clinica chirurgicală condusă de Cristian cu diagnosticul cancer.[10][20][21] Numele celor doi antagoniști (Cristian și Redman) sunt simbolice, considera Michael H. Impey, profesor de literatură comparată la University of Kentucky și autor al câtorva studii critice despre poezia și proza contemporană românească.[10] Povestea arestării este relatată din punctul de vedere al agresorului (Redman) și al victimei (Cristian), permițând lui Andrei, fiul profesorului, să-și înțeleagă tatăl.[4][5][26] Mărturiile lui Redman și Cristian sunt însă diferite, fiind făcute de pe poziții diferite,[154] și această dublă perspectivă permite cititorilor să înțeleagă mai bine abuzul săvârșit de autorități.[155] Confesiunea lui Redman are însă două variante: una mai dulceagă și voit ambiguă pentru persoanele care nu au cunoscut anii terorii și alta reală pentru victima sa.[20][154][156] Viața în detenție este reconstituită de autor, potrivit lui Eugen Simion, cu o forță epică extraordinară, iar accentul cade pe confruntarea dramatică dintre Cristian (victima care nu-și recunoaște vina) și Varlaam (anchetatorul brutal surprins că metodele sale violente nu au efect).[20]

Scriitoarea și eseista Ruxandra Cesereanu scria că Augustin Buzura prezintă în romanul Orgolii mai multe tipuri de călăi,[156] creând portrete veridice și nu schematice ale membrilor și colaboratorilor aparatului de represiune.[52] Personaje ca Varlaam și Redman devin simboluri grotești ale unui sistem abuziv ce practica o politică de supraveghere atentă și de represiune la adresa cetățenilor care nu se conformau regulilor impuse.[28]

Principalul antagonist al profesorului Cristian este procurorul Redman, genul de individ laș și perfid care acceptă compromisul și își trădează prietenii din frică, invidie sau dorință de parvenire,[20][52] justificându-și delațiunea prin circumstanțele epocii.[20][24][71] Învinuirea pe nedrept a prietenului său se datorează nu atât presiunii morale exercitate de Varlaam, așa cum încearcă Redman să se justifice permanent, cât mai ales resentimentelor cauzate de complexul de inferioritate, de invidie și de conștientizarea propriilor eșecuri, favorizate de situația politică confuză din România anilor 1950.[29] Căința inițială a personajului este doar formală, iar Redman își reia curând vechile obiceiuri, scriind un denunț mincinos în care-l acuză pe profesor că i-a cerut bani pentru a-l opera.[52] În opinia criticului Zaharia Sângeorzan, Redman este „un om fără un principiu moral, o «structură psihologică de tip cameleonic»”, căci caută mereu să găsească scuze pentru propriul comportament abject.[71]

Mai puțin înzestrat intelectual, dar la fel de abject ca Redman, securistul Varlaam este un fel de Ianus bifrons, adică atât o brută, cât și un anchetator machiavelic.[37][156] Ancheta lui se bazează la început pe forță (personajul a fost mai demult boxer amator), iar cum aceasta nu dă rezultate Varlaam își schimbă tactica și nu-l mai lovește pe arestat, ci încearcă să-l înfrângă prin distrugerea orgoliului de victimă.[156] Încercarea lui Varlaam de a-i face pe cei doi foști prieteni (Redman și Cristian) să se lovească unul pe altul amintește de experimentul Pitești, numele sub care a devenit cunoscut procedeul de „reeducare” violentă prin transformarea victimelor în cǎlǎi, practicat în România între anii 1949 și 1952; Redman acceptă, de frică, să-l lovească pe Cristian, însă medicul refuză să riposteze.[156][157] Alți călăi prezentați în roman sunt gardianul Fasole, care se comportă brutal cu deținuții politici, și plutonierul Olteanu, un securist cu un comportament ambivalent: îl ajută pe Cristian cu hrană și cu vești de acasă, dar îl bate cu brutalitate în fața superiorilor lui tocmai pentru a nu fi bănuit că-l ajută.[52]

Prezentând abuzurile Securității și suferințele și frământările morale ale medicului Ion Cristian, Augustin Buzura face un rechizitoriu aspru și explicit al regimului totalitar și evidențiază pericolul dezumanizării generat de absența libertății.[73]

DelațiuneaModificare

 
Delatorul este poreclit „Canaris”, după spionul nazist Wilhelm Canaris.

Viața și activitatea medicului Cristian este reconstituită parțial prin intermediul însemnărilor secrete și agramate ale unui delator anonim,[16][88][129] pe care unele personaje îl poreclesc Canaris, după numele amiralului Wilhelm Canaris (1887-1945), șeful serviciului de spionaj militar german Abwehr.[52][147] Prin intermediul acestor delațiuni autorul a vrut să sugereze că, într-un regim totalitar, oricine poate fi victima unei posibile delațiuni.[143] Includerea acestor note informative în roman are, de asemenea, scopul de a marca timpul[88] și de a oferi o perspectivă multidimensională asupra acelorași evenimente, în conformitate cu regulile narațiunii moderne.[129]

Însemnările secrete ale turnătorului sunt agramate și hilare[37][88][129] deoarece delatorul este un individ „agramat, josnic și infect; o lepră; o jigodie; un gunoi”, potrivit eseistului Nicolae Steinhardt,[143] sau „un spirit obtuz și fanatic”, potrivit criticului Mircea Iorgulescu.[129] Criticul Alex. Ștefănescu îl considera un informator stupid, „de o prostie pitorească, amestec de conul Leonida și Smerdeakov”.[16] Adevărul este însă că mulți denunțători erau persoane educate, cu bune maniere, dar prezentarea delatorului ca un individ josnic, cu un comportament de „slugă împuțită” reprezintă însă o concesie făcută de autor pentru a determina repulsia cititorilor față de actul infam al delațiunii.[158]

Faptul că personajul rămâne anonim pe tot parcursul narațiunii demonstrează că a fost imaginat ca un reprezentant generic al informatorilor Securității,[16] ușor identificabil printre persoanele apropiate ale cititorilor de la vremea apariției romanului.[129][159] Spre deosebire de restul personajelor, delatorul „trăiește într-un etern prezent”, neavând o biografie, deoarece existența lui este absorbită în notele informative pe care le alcătuiește sârguincios.[129] Prezența turnătorului anonim reprezenta o realitate a acelor ani, pe care foarte puțini scriitori au avut curajul să o prezinte.[28] Prin intermediul acestui personaj, autorul atrage atenția asupra prezenței constante a informatorilor și colaboratorilor voluntari ai Securității în orice mediu.[159]

Acest personaj odios și agresiv, simbol al delațiunii instituționalizate, este unic în literatura română din anii socialismului,[147] iar însemnările sale scrise agramat și rudimentar, cu sârguință, dezvăluie o vigilență excesivă și nevoia permanentă a sistemului de a-și ține cetățenii sub un control extins până în cele mai intime amănunte ale vieții lor.[28] Martor incompetent al istoriei unei epoci, el este individul incult, lipsit de conștiință morală și prostit de propagandă care își asumă misiunea de a judeca elita intelectuală în urma răsturnării scării valorilor produsă de instaurarea regimului comunist.[16] Jurnalul său a fost catalogat de criticul Dumitru Micu ca o „adevărată capodoperă de imbecilitate contrafăcută cu artă”.[160] Augustin Buzura își exprimă disprețul față de denunțătorii voluntari prin parodierea prostiei, a josniciei și a gândirii pline de lozinci a acestui personaj.[16][129]

Stil literarModificare

 
Motto-ul romanului Orgolii este atribuit lui Albert Camus.

Criticii literari au constatat că proza lui Buzura este asemănătoare prin atitudine și ton cu literatura existențialistă franceză, în special cu proza și teatrul lui Jean-Paul Sartre,[161] iar autorul român ar fi fost mai preocupat de dezvăluirea adevărurilor decât de eleganța și distincția frazei, la fel ca Albert Camus sau ca scriitorii nordici.[162] Astfel, romanul Orgolii aparține, potrivit criticului Valeriu Cristea, „prozei-discurs, reflecției de natură morală și politică”.[163]

Construcția narativă a romanului Orgolii este necanonică,[14] prin alternarea monologului interior (procedeu narativ principal) cu însemnările secrete ale unui delator anonim,[15][16] care întrerup narațiunea și o datează: prima însemnare este datată 20 martie, iar ultima 19 mai.[164] Nu există comunicare între cele două părți componente ale romanului, deoarece deosebirea intelectuală strictă între personaje impune porțiuni diversificate: exprimarea intelectuală serioasă a profesorului Cristian nu poate apărea la un loc cu exprimarea agramată și caustică a denunțătorului.[15]

La fel ca în Fețele tăcerii, Augustin Buzura folosește în Orgolii tehnica narativă a prezentării acțiunii și caracterului personajelor din mai multe puncte de vedere.[164] Analizarea personajului principal, medicul Cristian, se face din propria sa perspectivă, din punctul de vedere al fostului prieten Redman, din punctul de vedere al lui Andrei și din perspectiva unui informator anonim din clinică.[164] Vizita lui Redman la domiciliul profesorului Cristian este elementul care declanșează rememorarea trecutului, repovestit de mai multe ori pe parcursul romanului din punctele de vedere ale celor două personaje.[165] Prin evocarea trecutului, privit în oglindă ca în Fețele tăcerii, are loc o mai bună înțelegere a prezentului.[4][5] Vocile trecutului (Redman și Varlaam) și vocile prezentului (Andrei, Codreanu, Vera, Anania) conturează astfel personalitatea științifică și morală a medicului Ion Cristian, precum și destinul său.[166]

Confesiunile frecvente ale personajelor permit de multe ori dezvăluirea opiniilor și motivațiilor prin tehnica psihanalizei.[28] Pe tot parcursul perioadei surprinse în roman mai multe personaje (atât victime, cât și persecutori) simt nevoia să facă mărturisiri, să-și explice acțiunile și să justifice o anumită atitudine sau reacție, sperând să obțină eliberarea de o povară morală purtată atâția ani.[167] Autorul analizează și diseacă faptele și stările afective, recompunând astfel biografiile personajelor și conturând, de fapt, starea morală a întregii societăți.[28]

Aprecieri criticeModificare

Considerații generaleModificare

După „obsedantul deceniu” în care a fost aservită în mare parte cerințelor ideologice ale regimului comunist, literatura română a traversat în anii 1960 un proces de liberalizare și de reformă, trecând de la realismul socialist la o modernitate normală.[107] Au apărut primele romane critice la adresa regimului comunist la început firave și orientate către perioada Gheorghiu-Dej, apoi și-au extins critica spre sfârșitul anilor 1960 și la adresa epocii Ceaușescu.[107]

Romanele au început să depășească sfera literaturii și au devenit adevărate fenomene culturale și sociale, reprezentând surse de informații pentru populația ținută în ignoranță și manipulată de regim în condițiile blocării sistematice a accesului la informații și a ideologizării învățământului și a presei.[107] Tirajele cărților au crescut vertiginos cu atât mai mult cu cât cărțile începeau să trateze teme considerate tabu până atunci cum ar fi regimul antonescian, universul concentraționar comunist și dominația agresivității și mediocrității în diferite medii sociale precum este cazul romanelor Delirul (1975) de Marin Preda, Galeria cu viță sălbatică (1976) de Constantin Țoiu sau Orgolii (1977) de Augustin Buzura.[107]

Opera literară a lui Augustin Buzura reprezintă o mărturie asupra epocii comuniste, caracterizată printr-o atitudine politică subversivă și o panoramă amplă a moravurilor sociale, fiind relevantă prin viziunea sa de ansamblu asupra societății românești din perioada regimului comunist.[2][11] În opinia criticului Alex. Ștefănescu, Augustin Buzura „intenta un proces comunismului, cu mijloacele prozei de analiză”, dezvăluind atât dezastrul existent în industrie, agricultură, învățământ, urbanistică etc., cât mai ales dezastrul spiritual al vieții românești din anii 1960-1970 și condiția de victimă a omului în regimul comunist, disimulând acest proces în analiză psihologică și promovând un radicalism moral.[2][16] Trei romane buzuriene (Fețele tăcerii, Orgolii și Vocile nopții) au fost considerate creații reprezentative ale literaturii române, prin problematica lor social-politică.[11]

Prezentarea moravurilor unei epociModificare

 
Criticul Alex Ștefănescu scria că opera literară buzuriană dezvăluie dezastrul economic, social și moral produs de regimul comunist

Apariția romanului Orgolii a avut parte de cronici elogioase în presa literară a vremii semnate de critici literari reputați precum Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Simuț, Dumitru Micu și Mihai Ungheanu. Romanul Orgolii a fost considerat de criticul Ion Simuț drept unul dintre romanele politice reprezentative în ceea ce privește experiența românească a comunismului, alături de Galeria cu viță sălbatică de Constantin Țoiu, Fețele tăcerii de Augustin Buzura, F de D.R. Popescu, Supraviețuirile lui Radu Cosașu, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, Viața pe un peron de Octavian Paler, Din calidor de Paul Goma și Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici.[73] Critici reputați precum Eugen Simion și Nicolae Manolescu l-au considerat un roman de moravuri ce dezvăluie defectele societății umane din perioada regimului comunist,[4][5] prezentând lupta unei conștiințe cu agresivitatea și mediocritatea și analizând raporturile dintre individ și istorie.[12][13][129]

Acest aspect politic și existențial al romanului a fost subliniat de Monica Lovinescu într-o cronică literară rostită în 29 iulie 1977 la Radio Europa Liberă, în care evidenția asumarea de către autor a prezentării temei demnității umane în contextul regimului comunist: „Ce altceva este acest roman al lui Buzura dacă nu o temeinică pledoarie pentru verticalitatea conștiinței intelectuale amenințate din toate părțile de agresivitatea spiritului primar?”.[123][168] O opinie similară a formulat-o criticul Mircea Iorgulescu care a scris că în romanul lui Buzura „forța morală se opune moralei forței, iar spiritualitatea intră inevitabil în conflict cu instinctele”, fiind pusă astfel problema afirmării demnității și spiritualității ca valori umane.[37][128][129] Romanul devine astfel un manifest în favoarea rigorismului moral,[26] precum și un veritabil rechizitoriu la adresa imoralității sociale.[28]

Curajul scriitorului de a spune adevărul a fost evidențiat de eseistul Nicolae Steinhardt care a scris că Augustin Buzura s-a dovedit în romanele Fețele tăcerii și Orgolii „un astfel de impecabil scriitor care știe să vadă, care nu știe ce-i frica și găsește limbajul concordant, riguros adecvat narării faptelor respective și înfățișării respectivilor oameni”.[169] Romanul lui Buzura nu este un protest anticomunist direct deoarece el nu este un discurs politic, ci o operă literară simbolică cu un limbaj deviat, aluziv, pe tema dezumanizării, fricii, delațiunii, demnității și alienării.[73]

Deficiențe în construcția literarăModificare

 
Criticul Nicolae Manolescu evidenția schematismul ideatic al intrigii și atitudinea moralizatoare a autorului

În unele cronici, deși favorabile, s-a dezvăluit și existența unor deficiențe în construcția literară. Astfel, criticii Nicolae Manolescu și Ion Simuț au evidențiat schematismul aparent al intrigii care opune binele și răul, idealizează personajul pozitiv (medicul Ion Cristian) și condamnă personajele negative (Redman, Varlaam, delatorul anonim).[2] Dorind să prezinte cât mai clar acest antagonism, autorul a operat simplificări puțin credibile, înfățișându-l pe profesorul Cristian ca un erou al rezistenței morale și pe Redman ca un ticălos ce se comportă duplicitar chiar și după ce se îmbolnăvește, ceea ce face ca opțiunea lui Andrei să fie una clară.[4][5] Astfel, personajele principale (Cristian și Redman) nu mai sunt înfățișate în procesul devenirii, ca în romanele tradiționale, ci ilustrează strict principii morale antagonice gata conturate: corectitudinea și, respectiv, turpitudinea.[126][170] Monica Lovinescu a respins acest reproș, considerând că evidențierea opoziției dintre personaje nu reprezintă o simplificare și cu atât mai puțin o stângăcie constructivă, ci o subliniere mai clară a antagonismului de stări.[147]

Mediul din clinică este prezentat destul de convențional, în opinia lui Nicolae Manolescu, cu personaje descrise caricatural, dar fără vervă, deoarece autorul se dovedește a fi „un moralist grav și fără umor”.[4][5] „Orgolii e un roman discursiv, fără țâșnire a imaginilor, destul de banal în fond”, care nu ar mai prezenta în prezent același interes ca în perioada apariției sale, considera Manolescu.[4][5] Problematica etică „devine atât de exigentă încât, până la un punct, devoră personajele care pierd din pitoresc ceea ce câștigă în substanță ideatică”, conferindu-i romanului o nouă dimensiune, completa Monica Lovinescu.[123] În ciuda acestor simplificări, investigația morală incisivă a lui Augustin Buzura reușește să dezvăluie principalele defecte ale regimului politic.[2]

Alte reproșuri critice au vizat existența unui deficit de analiză psihologică resimțit mai ales în reprezentarea dispariției fizice lente, dar implacabile, a savantului, care se desfășoară în solitudine, fără știrea și compasiunea celor apropiați,[171] și eșecul autorului în descrierea relației de dragoste dintre profesorul Cristian și mai tânăra sa colaboratoare, Vera Panaitescu.[27]

TraduceriModificare

Romanul Orgolii a fost tradus în mai multe limbi străine: slovenă (Samoljublje, Pomurska založba, Murska Sobota, 1979; traducere de Katja Špurova),[172] maghiară (Gőg, Európa Könyvkiadó, Budapesta, 1979; traducere de László Papp Kolozsvári; reeditată în 1982 de Editura Kriterion din București, cu o postfață de Lajos Kántor)[173] și germană (Ansichten des Stolzes, Editura Kriterion, București, 1982; traducere de Dieter Fuhrmann).[174]

Un fragment al traducerii în limba germană realizate de Dieter Fuhrmann a fost publicat anterior în martie 1979 sub titlul „Professorengesprach : Kapitel aus dem Roman Ansichten des Stolzes”, în revista în limba germană Neue Literatur tipărită la București (anul XX, nr. 3, martie 1979, pp. 51-77).[102]

Adaptare cinematograficăModificare

 
Actorul Victor Rebengiuc, interpretul academicianului Cristian.

Romanul Orgolii a fost ecranizat de regizorul Manole Marcus într-un film omonim realizat după un scenariu scris de Augustin Buzura[17][162][175] și prelucrat chiar de regizor.[176] Ceea ce l-a atras pe cineastul Manole Marcus a fost ideea de bază a romanului: lupta zilnică dintre oamenii de autentică valoare și oamenii mediocri și demagogi, precum și sugestia timpului ireversibil.[18]

Rolul principal a fost interpretat de Victor Rebengiuc (prof. Ion Cristian), în timp ce restul distribuției era format din Cristina Deleanu (dr. Vera Panaitescu), Silviu Stănculescu (Redman), Mircea Albulescu (Anania), Mirela Gorea-Chelaru (Stela Cristian), Traian Stănescu (prof. Codreanu), Adina Popa (Elvira Șoimescu), Constantin Bărbulescu (prof. Coja-Dornești), Ion Roxin (dr. Dumitrescu), George Constantin (prof. Boțan), Nicolae Praida („Canaris”), Florin Vasilescu (Andrei Cristian), Gheorghe Buznea (Varlaam), Constantin Dinulescu (prof. Olimpiu Vasiliu), Gheorghe Șimonca (dr. Hary Spielmann), Liana Ceterchi (Irina Bălțatu), Jana Gorea (menajera Eugenia), Matei Alexandru (prof. Crețu), Mircea Anghelescu (prof. Ottescu), Maria Rotaru (reportera TV), George Paul Avram (dr. Nicula) ș.a.[177] Filmul, ce are o durată de 106 minute, a fost realizat în cursul anului 1981[178] și a avut premiera la 12 aprilie 1982.[18]

Opiniile criticilor de film au fost în general favorabile, cu unele rezerve. Criticul Călin Căliman considera filmul Orgolii o ecranizare importantă a cinematografiei românești capabilă să prezinte problematica de fond a actualității perene,[18] în timp ce Ecaterina Oproiu scria că filmul are „o soliditate masivă, cumpănită, liniștită, calmă, pietroasă” și respectă litera cărții, dar redă spiritul romanului într-un mod mai vag și desuet.[179] Actorul Mircea Albulescu a obținut în 1982 premiul ACIN pentru interpretare masculină pentru rolurile din filmele Înghițitorul de săbii și Orgolii.[180]

NoteModificare

  1. ^ a b c Andreea Pora (), „Augustin Buzura: Orgolii sau 1500 de zile de dialog cu cenzura. Partea a II-a”, Radio Europa Liberă, accesat în  
  2. ^ a b c d e f Ion Simuț, „Romanul ieșirii din totalitarism”, în Contemporanul. Ideea europeană, anul XXIV, nr. 6 (735), iunie 2013, p. 15.
  3. ^ a b Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 548.
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t Nicolae Manolescu, „Augustin Buzura în viziunea lui Nicolae Manolescu (din Istoria critică a literaturii române)”, în România literară, anul XL, nr. 38, 26 septembrie - 3 octombrie 2008, pp. 16-18.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1145.
  6. ^ Romul Munteanu, „Aventură și sens în romanul românesc contemporan”, 1979, p. 245.
  7. ^ a b c d e Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, 1980, p. 235.
  8. ^ a b c d e f g h Anton Cosma, Romanul românesc contemporan: 1945-1985, vol. I. „Realismul”, Editura Eminescu, București, 1988, p. 144.
  9. ^ a b c d Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, 1980, p. 236.
  10. ^ a b c d e en Michael H. Impey, „Milan Kundera's Wisdom of Uncertainty and Other Categorical Imperatives: The Experience of the Contemporary Romanian Novel”, 1992, p. 65.
  11. ^ a b c d e Anton Cosma, Romanul românesc contemporan: 1945-1985, vol. I. „Realismul”, Editura Eminescu, București, 1988, p. 61.
  12. ^ a b c d e f g Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 131.
  13. ^ a b c d Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 539.
  14. ^ a b Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române. III: Perioada contemporană. Proza, Editura Iriana, București, 1996, p. 165.
  15. ^ a b c Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, p. 93.
  16. ^ a b c d e f g h i j k l m Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Augustin Buzura (II)”, în România literară, anul XXXVII, nr. 32, 18-24 august 2004.
  17. ^ a b Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 309.
  18. ^ a b c d e f Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 314.
  19. ^ a b c d e f g h i j k l m Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 132.
  20. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 133.
  21. ^ a b c d e f g h Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, 1987, p. 860.
  22. ^ a b Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, 1987, p. 859.
  23. ^ a b c Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 135.
  24. ^ a b c d e Victor Tița, Romanul existențialist postbelic: Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, 2011, p. 196.
  25. ^ a b c Victor Tița, Romanul existențialist postbelic: Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, 2011, p. 197.
  26. ^ a b c d Gabriel Dimisianu, „Dimensiunea etică”, 1978, p. 114.
  27. ^ a b c d e f g h Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 134.
  28. ^ a b c d e f g h i j Constantin Cubleșan, „Orgolii” în ediție definitivă, în revista Cultura, anul XI, seria a III-a, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017, p. 21.
  29. ^ a b c d e Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, p. 92.
  30. ^ a b c Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 541.
  31. ^ a b Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 36.
  32. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 81, 150.
  33. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 74-75.
  34. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 19, 36, 75.
  35. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 133, 151, 207.
  36. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 44.
  37. ^ a b c d e f Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 540.
  38. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 48.
  39. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 126.
  40. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 78.
  41. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 390-391.
  42. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 154.
  43. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 97-98.
  44. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 112.
  45. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 23.
  46. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 96.
  47. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 177, 182.
  48. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 173.
  49. ^ a b Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 10.
  50. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 14.
  51. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 27.
  52. ^ a b c d e f Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească: memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste : eseu de mentalitate, 2005, p. 315.
  53. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 11.
  54. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 41.
  55. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 34.
  56. ^ a b Marilena Rotaru, „«Dacă tu însuți nu te respecți, n-ai voie să te așezi în fața hîrtiei»”, [1983], 1985, p. 528.
  57. ^ Marilena Rotaru, „«Dacă tu însuți nu te respecți, n-ai voie să te așezi în fața hîrtiei»”, [1983], 1985, p. 529.
  58. ^ a b Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, 1987, p. 857.
  59. ^ a b c d e Mircea Iorgulescu, „Buzura Augustin”, 1978, p. 106.
  60. ^ a b Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, 1987, p. 858.
  61. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 153.
  62. ^ Petru Eugen Gora, „Cu Augustin Buzura despre proză, politică, adevăr, profesie”, [1972], 1985, pp. 496-498.
  63. ^ Gabriel Dimisianu, „«Făcută cu răspundere, meseria de scriitor este, poate, cea mai dificilă...»”, [1982], 1985, p. 516.
  64. ^ Vasile Lucaciu, „Creație și actualitate”, în Tribuna, Cluj, anul X, nr. 18, 5 mai 1966, p. 5; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, p. 493.
  65. ^ Maria Mailat, „«Dacă n-aș crede în forța literaturii, în puterea ei de a influența în bine conștiințele, n-aș mai scrie»”, interviu cu Augustin Buzura, în Vatra, Târgu Mureș, anul X, nr. 9, 20 septembrie 1980, pp. 5, 15; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, p. 508.
  66. ^ Gabriel Dimisianu, „«Făcută cu răspundere, meseria de scriitor este, poate, cea mai dificilă...»”, [1982], 1985, p. 520.
  67. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 154.
  68. ^ Petru Eugen Gora, „Cu Augustin Buzura despre proză, politică, adevăr, profesie”, [1972], 1985, p. 496.
  69. ^ Tia Șerbănescu, „Literatura - o confruntare deschisă cu exigențele sociale”, [1978], 1985, p. 502.
  70. ^ Gabriel Dimisianu, „«Făcută cu răspundere, meseria de scriitor este, poate, cea mai dificilă...»”, [1982], 1985, p. 521.
  71. ^ a b c d Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, 1980, p. 237.
  72. ^ Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, 1987, pp. 859-860.
  73. ^ a b c d e f g h i j k l Ion Simuț, „Comentarii Critice: Romanul conștiinței etice”, în România literară, anul XXXIX, nr. 20, 25-31 mai 2007.
  74. ^ Marilena Rotaru, „«Dacă tu însuți nu te respecți, n-ai voie să te așezi în fața hîrtiei»”, [1983], 1985, p. 527.
  75. ^ Ion Buzași, „Actualitatea: Bloc notesul lui Augustin Buzura”, în România literară, anul XLIX, nr. 38, 1-7 septembrie 2017.
  76. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 72-82.
  77. ^ a b c d Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 225.
  78. ^ a b c Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 72.
  79. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 73.
  80. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 75.
  81. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 75-76.
  82. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 76.
  83. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 74.
  84. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 70.
  85. ^ Tia Șerbănescu, „Literatura - o confruntare deschisă cu exigențele sociale”, [1978], 1985, p. 504.
  86. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 70-71.
  87. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 71.
  88. ^ a b c d e f Tia Șerbănescu, „Literatura - o confruntare deschisă cu exigențele sociale”, [1978], 1985, p. 505.
  89. ^ a b Tia Șerbănescu, „Literatura - o confruntare deschisă cu exigențele sociale”, [1978], 1985, p. 503.
  90. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 85.
  91. ^ a b Victor Tița, Romanul existențialist postbelic: Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, 2011, p. 195.
  92. ^ Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1144.
  93. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 120.
  94. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 120-121.
  95. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 115.
  96. ^ Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Ed. Semne, București, 2009, p. 115.
  97. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 71-72.
  98. ^ a b Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 227.
  99. ^ Augustin Buzura, Tentația risipirii, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003, p. 59.
  100. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 72.
  101. ^ Augustin Buzura, „Întoarceri și fugă (Fragmente din romanul „Orgolii”)”, în România literară, serie nouă, anul IX, nr. 46, 11 noiembrie 1976, p. 14.
  102. ^ a b Ana-Maria Brezovszki, Ana Grigor, Florina Vanciu, Buzura Augustin. Caiet biobibliografic aniversar, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, seria Personalități maramureșene - Aniversări, Baia Mare, 2008, p. 16.
  103. ^ a b Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 408.
  104. ^ Ana-Maria Brezovszki, Ana Grigor, Florina Vanciu, Buzura Augustin. Caiet biobibliografic aniversar, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, seria Personalități maramureșene - Aniversări, Baia Mare, 2008, p. 14.
  105. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 159.
  106. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 119.
  107. ^ a b c d e f Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, pp. 1097-1098.
  108. ^ Ana-Maria Brezovszki, Ana Grigor, Florina Vanciu, Buzura Augustin. Caiet biobibliografic aniversar, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, seria Personalități maramureșene - Aniversări, Baia Mare, 2008, p. 6.
  109. ^ a b Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 118-119.
  110. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 119-120.
  111. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, pp. 183-185.
  112. ^ Augustin Buzura, Teroarea iluziei, 2004, p. 185.
  113. ^ a b Marin Nițescu, „Vocile romanului”, în vol. Atitudini critice, Editura Cartea Românească, București, 1983, p. 100.
  114. ^ a b N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 132.
  115. ^ Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 529.
  116. ^ Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1143.
  117. ^ Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 133-134.
  118. ^ Romul Munteanu, „Aventură și sens în romanul românesc contemporan”, 1979, pp. 235-236.
  119. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 5.
  120. ^ Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, p. 90.
  121. ^ Gabriel Dimisianu, „«Făcută cu răspundere, meseria de scriitor este, poate, cea mai dificilă...»”, [1982], 1985, pp. 519-520.
  122. ^ Ion Bucșa, Călin Mănilici, Literatura română: crestomație de critică și istorie literară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 93.
  123. ^ a b c Monica Lovinescu, „Augustin Buzura. Orgolii”, 2014, p. 342.
  124. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, 1981, p. 522.
  125. ^ Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, pp. 90-91.
  126. ^ a b c Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, p. 91.
  127. ^ Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, pp. 91-92.
  128. ^ a b Mircea Iorgulescu, „Problematică și construcție”, în România literară, serie nouă, anul X, nr. 25, 23 iunie 1977, p. 5.
  129. ^ a b c d e f g h i j k l Mircea Iorgulescu, „Buzura Augustin”, 1978, p. 108.
  130. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 190.
  131. ^ Anton Cosma, Romanul românesc contemporan: 1945-1985, vol. I. „Realismul”, Editura Eminescu, București, 1988, pp. 143-144.
  132. ^ a b Anton Cosma, Romanul românesc contemporan: 1945-1985, vol. I. „Realismul”, Editura Eminescu, București, 1988, p. 145.
  133. ^ Monica Lovinescu, „Augustin Buzura. Orgolii”, 2014, pp. 342-343.
  134. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, 1981, p. 523.
  135. ^ Gabriel Dimisianu, „Dimensiunea etică”, 1978, p. 112.
  136. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 262.
  137. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 128.
  138. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 279.
  139. ^ Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, 1980, pp. 235-236.
  140. ^ a b Mircea Iorgulescu, „Buzura Augustin”, 1978, p. 109.
  141. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 385.
  142. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 216.
  143. ^ a b c d N. Steinhardt, Monologul polifonic, 2012, p. 45.
  144. ^ Anton Cosma, Romanul românesc contemporan: 1945-1985, vol. I. „Realismul”, Editura Eminescu, București, 1988, pp. 144-145.
  145. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 403-404.
  146. ^ Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, 1980, p. 238.
  147. ^ a b c d e Monica Lovinescu, „Augustin Buzura. Orgolii”, 2014, p. 343.
  148. ^ Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, pp. 529-530.
  149. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 164.
  150. ^ Romul Munteanu, „Aventură și sens în romanul românesc contemporan”, 1979, pp. 244-245.
  151. ^ Eugen Simion, „Augustin Buzura”, 2002, p. 130.
  152. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, 1981, pp. 522-523.
  153. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, p. 351.
  154. ^ a b en Michael H. Impey, „Milan Kundera's Wisdom of Uncertainty and Other Categorical Imperatives: The Experience of the Contemporary Romanian Novel”, 1992, p. 66.
  155. ^ en Michael H. Impey, „Milan Kundera's Wisdom of Uncertainty and Other Categorical Imperatives: The Experience of the Contemporary Romanian Novel”, 1992, p. 67.
  156. ^ a b c d e Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească: memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste : eseu de mentalitate, 2005, p. 314.
  157. ^ Augustin Buzura, Orgolii, 1977, pp. 267-268.
  158. ^ N. Steinhardt, Monologul polifonic, 2012, pp. 45-46.
  159. ^ a b N. Steinhardt, Monologul polifonic, 2012, p. 46.
  160. ^ Dumitru Micu, Istoria literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2000, p. 517.
  161. ^ Victor Tița, Romanul existențialist postbelic: Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, 2011, p. 186.
  162. ^ a b Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 530.
  163. ^ Valeriu Cristea, Modestie și orgoliu, Editura Eminescu, București, 1984, pp. 190-194.
  164. ^ a b c Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Editura Minerva, București, 1983, p. 269.
  165. ^ Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Editura Minerva, București, 1983, p. 268.
  166. ^ Ioan Holban, „Actualitatea: Augustin Buzura”, în România literară, anul XLIX, nr. 33-34, 28 iulie - 10 august 2017.
  167. ^ Gabriel Dimisianu, „Dimensiunea etică”, 1978, pp. 112-113.
  168. ^ Monica Lovinescu, Seismograme. Unde scurte, vol. II, Ed. Humanitas, București 1993, p. 238
  169. ^ N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 133; altă ediție, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 198-199.
  170. ^ Gabriel Dimisianu, „Dimensiunea etică”, 1978, p. 115.
  171. ^ Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, 1978, pp. 92-93.
  172. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 190.
  173. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, pp. 190-191.
  174. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 191.
  175. ^ Ana-Maria Brezovszki, Ana Grigor, Florina Vanciu, Buzura Augustin. Caiet biobibliografic aniversar, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, seria Personalități maramureșene - Aniversări, Baia Mare, 2008, p. 5.
  176. ^ Elena Saulea, Cinci regizori, cinci voci distincte, Editura Artprint, București, 2010, p. 88.
  177. ^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 314.
  178. ^ Elena Saulea, Cinci regizori, cinci voci distincte, Editura Artprint, București, 2010, p. 109.
  179. ^ Ecaterina Oproiu, „Orgolii”, în România liberă, anul XL, 23 aprilie 1982.
  180. ^ Uniunea Cineaștilor din România (ed.), Premiile cineaștilor 1970-2000, Editura și Tipografia Intact, București, 2001, p. 52.

BibliografieModificare

  • Virgil Ardeleanu, „Augustin Buzura: Orgolii”, în vol. Mențiuni, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, pp. 90-95.
  • Augustin Buzura, Orgolii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
  • Augustin Buzura, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ștefănescu, Editura Polirom, Iași, 2004.
  • Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească: memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste : eseu de mentalitate, Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 314-315.
  • Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1: A-H, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 190-191.
  • Gabriel Dimisianu, „Dimensiunea etică”, în vol. Opinii literare, Editura Cartea Românească, București, 1978, pp. 112-115.
  • Gabriel Dimisianu, „«Făcută cu răspundere, meseria de scriitor este, poate, cea mai dificilă...»”, interviu cu Augustin Buzura, în România literară, București, anul XV, nr. 42, 14 octombrie 1982, pp. 4-5; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 515-527.
  • Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
  • Petru Eugen Gora, „Cu Augustin Buzura despre proză, politică, adevăr, profesie”, în Convorbiri literare, Iași, nr. 8, 30 aprilie 1972, p. 3; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 496-499.
  • en Michael H. Impey, „Milan Kundera's Wisdom of Uncertainty and Other Categorical Imperatives: The Experience of the Contemporary Romanian Novel”, în Celia Hawkesworth (ed.), Politics and Literature in Eastern Europe, Selected Papers from the Fourth World Congress for Soviet and East European Studies, Harrogate, 1990, St. Martin's Press, New York, 1992, pp. 65-68.
  • Mircea Iorgulescu, „Buzura Augustin”, în vol. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pp. 106-109.
  • Monica Lovinescu, „Augustin Buzura. Orgolii”, în vol. O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 342-343.
  • Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, pp. 1097, 1143-1145. ISBN: 978-973-47-0359-3
  • Romul Munteanu, „Aventură și sens în romanul românesc contemporan”, în Jurnal de cărți, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1979, pp. 234-245.
  • Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Editura Univers, București, 1981, pp. 522-523.
  • Ion Rotaru, „Augustin Buzura”, în vol. O istorie a literaturii române, vol. III: 1944-1984, Editura Minerva, București, 1987, pp. 857-864.
  • Marilena Rotaru, „«Dacă tu însuți nu te respecți, n-ai voie să te așezi în fața hîrtiei»”, interviu cu Augustin Buzura, în Flacăra, București, anul XXXII, nr. 40, 7 octombrie 1983, pp. 13, 19; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 527-536.
  • Zaharia Sângeorzan, „Augustin Buzura”, în vol. Conversații critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 235-238.
  • Eugen Simion, „Augustin Buzura”, în Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, pp. 130-135.
  • Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 45-46.
  • Tia Șerbănescu, „Literatura - o confruntare deschisă cu exigențele sociale”, în România liberă, București, anul XXXVI, nr. 10619, 16 decembrie 1978, p. 2; reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea I, Ed. Minerva, București, 1985, pp. 501-506.
  • Victor Tița, Romanul existențialist postbelic: Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Editura Universitaria, Craiova, 2011, pp. 195-198.
  • Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, București, 1985, pp. 529-549.

Lectură suplimentarăModificare

  • Șerban Cioculescu, „[Recenzie]”, în Flacăra, anul XXVI, nr. 24, 16 iunie 1977, p. 9.
  • Augustin Cozmuța, „[Recenzie]”, în Maramureș, august 1977, p. 8.
  • Ion Cristoiu, „Relația personaj-ceilalți”, în Amfiteatru, anul XII, nr. 7, iulie 1977, p. 9.
  • Mircea Iorgulescu, „Problematică și construcție”, în România literară, serie nouă, anul X, nr. 25, 23 iunie 1977, p. 5.
  • Nicolae Manolescu, „Romanul de moravuri”, în România literară, serie nouă, anul X, nr. 19, 12 mai 1977, p. 7.
  • Dumitru Micu, „Romanul destinului creator”, în Contemporanul, nr. 22, 3 mai 1977, p. 10.
  • Marin Radu Mocanu, „Orgolii de Augustin Buzura, Editura Dacia”, în Contemporanul. Ideea europeană, anul XI, nr. 2, 18 ianuarie 2001, p. 10.
  • Liviu Petrescu, „Marginalii la o carte [Augustin Buzura. Orgolii]”, în Tribuna, Cluj-Napoca, anul XXI, nr. 21, 26 mai 1977, p. 3.
  • Ion Simuț, „Augustin Buzura: Orgolii”, în Echinox, anul IX, nr. 6-7, iunie-iulie 1977, p. 4.
  • Constantin Sorescu, „Galeria eroilor exemplari: Ion Cristian din Orgolii”, în Scînteia tineretului, Supliment, anul VI, nr. 18, 3 mai 1986, p. 5.
  • Tia Șerbănescu, „[Recenzie]”, în România liberă, anul XXXV, nr. 10163, 28 iunie 1977, p. 2.
  • hu Károly Tar, „Lélekhalál ellen”, în Ifjumunkás, nr. 34, 28 august 1977, p. 3.
  • Călin Teutișan, „Orgolii sau despre trădarea cuvintelor”, în Contemporanul. Ideea europeană, anul XV, nr. 6, iunie 2004, p. 2.
  • Doina Uricariu, „Istoria unei epoci”, în Luceafărul, anul XXII, nr. 45, 10 octombrie 1979, p. 2.
  • Mihai Ungheanu, „[Recenzie]”, în Luceafărul, anul XX, nr. 29, 16 iulie 1977, p. 2.