Deschide meniul principal

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România

Un bolnav de tifos exantematic.
ParticipanțiDr. Ioan Cantacuzino (însărcinat cu acțiunea de combatere a bolilor contagioase și conducător al Directoratului Sănătății Publice)
LocațieRegatul României
DataInterval de evoluție în România: 1916-1918
Rezultat300.000 de morți

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al României derulându-se în anii 1916-1918. Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat de condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.

Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300.000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii, majoritatea deceselor înregistrându-se în rândul populației civile din Moldova. Printre cei răpuși de tifos exantematic în Moldova pe câmpul de onoare, se numără 350 de medici români, precum și personal medical străin.

ContextModificare

Elemente de epidemiologieModificare

 
Model pedagogic al păduchelui de corp, din timpul Primului Război Mondial (National Museum of Health and Medicine, Silver Spring (Maryland).

Transmis de păduchele de corp[1] (ectoparazit specific oamenilor, care suge sânge și care trăiește și se înmulțește în îmbrăcăminte),[2] tifosul exantematic (al cărui agent este Rickettsia prowazekii) are ca principal rezervor în focarele de infecție, omul. Există însă și rezervoare zoonotice, atât sălbatice cât și domestice. Pentru apariția unui focar de tifos sunt necesarea două condiții, anume atât apariția unui focar de păduchi, cât și a unui caz de tifos la care bacteria este prezentă în sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă sunt frecvente, cele două condiții adesea se combină.[1]

Mortalitatea este variabilă pentru cazurile netratate, de la 0,7 la 60% depinzând de vârsta pacientului, fatalitatea cazulurilor fiind mai mică de 5% sub vârsta de 13 ani. Există cazuri la care după vindecarea bolii infecția poate persista în sânge toată viața, ceea ce poate determina în condiții stresante recăderi, indivizii respectivi devenind astfel sursă pentru răspândirea bolii, dacă se contaminează cu păduchi.[2]

Boală imprevizibilă, tifosul epidemic poate să reapară brusc atunci când este perturbată organizarea socială. Războaiele asigură condiții optime pentru ca păduchii să se poată înmulți, astel încât bolile care li se asociază, precum tifosul exantematic, febra de tranșee și febra recurentă pot genera dezastre. Acestea pot fi evitate în timpul catastrofelor umanitare printr-o combinație de măsuri care să realizeze controlul păduchilor: curățarea hainelor, folosirea insecticidelor și – disponibilă în zilele noastre, administrarea orală de Ivermectină.[3]

Particularitățile Frontului de EstModificare

 
Soldați sârbi morți de tifos pe insula Vido

În anul 1914 pe Frontul de Est, distrugerea orașelor sârbe s-a însoțit de distrugerea infrastructurii existente, care asociată cu lipsa profesioniștilor din domeniul medical, mobilizați în armată, a condus rapid la deteriorarea rapidă a sănătății populației. Malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă asociate au deschis calea liberă tifosului, care a apărut în luna noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a răspândit rapid printre trupe.[3] În februarie și martie 1915 epidemia a atins cea mai rapidă evoluție înrgistrată vreodată pe plan mondial și în perioada de vârf din aprilie 1915, mortalitatea a atins 60-70%,[5] situația dramatică având un impact inclusiv asupra deciziei militare de a continua ofensiva în Serbia, a Puterilor Centrale. Într-un an boala a ucis 150.000 de oameni, dintre care 50.000 erau prizonieri de război în Serbia[3] (o altă estimare furnizând cifra de 30.000 de morți, din cei 60.000 de prizonieri austro-ungari).[5] Printre numărul victimelor s-a inclus și o treime din corpul medical sârb.[3]

 
Bus-lès-Artois 15 aprilie 1918: soldați sortând rufăria de corp, care urmează să fie dezinfectată cu ajutorul fierbătoarelor mobile.

Rapid, tifosul s-a propagat de-a lungul întregului Front Estic.[5] Alăturat faptului că tifosul era în Rusia latent cu mult înainte de începutul Marelui Război,[3] printre soldații ruși și români, precum și printre adversarii lor de pe Frontul de Est, tifosul a devenit o problemă comună.[6] Deși boala și-a făcut simțită prezența în forțele militare estice ale Puterilor Centrale, aceasta a fost îmipedicată să atingă proporții epidemice în armatele austro-ungară și germană, de măsurile energice de despăduchere a trupelor. De asemenea, cu toate că a pătruns în lagărele și închisorile din Europa Centrală, răspândirea ei în populația civilă a fost împiedicată.[5]

Situația existentă a diferit de cea de pe Frontul de Vest, unde deși infestarea cu păduchi era endemică, nu au existat focare de tifos, în absența bacteriemiei. Acolo însă a bântuit febra de tranșee, al cărui agent este Bartonella quintana, transmis tot de păduche.[3] Singurul motiv rezonabil pentru care tifosul a lipsit în vest este acela că, armatele combatante au avut organizații sanitare pe deplin conștiente de pericol. Acestea au pus în funcțiune mecanisme eficace atât de alertă pentru cazurile suspecte, cât și de despăduchere extensivă, cu precădere și cu deosebită atenție gestionate, în privința trupelor care se transferau de pe Frontul de Est pe Frontul de Vest.[5]

 
Litografie color din 1921 a Armatei Roșii, care avertizează asupra pericolului reprezentat de păduchi.

Epidemia s-a dezvoltat insidios în trupele ruse începând de la sfâșitul anului 1914, părând a fi ținută sub control la nivelul civililor de măsurile adoptate de medicii zemstvelor, de Crucea Roșie și de serviciile de sănătate publică urbană (fără ca însă omonimele lor militare sau guvernamentale să se remarce prin eficiență). Soldații, refugiații și prizonierii de război au portat însă infecția cu tifos în interior până în vestul Siberiei, mai ales după înfrângerile din Polonia la sfârșitul anului 1915. Până la începutul anului 1918, cu excepția unei mici epidemii în vestul Kazahstanului în 1915, cazurile au rămas scăzute în rândul civililor.[6] Situația cea mai gravă a apărut însă pe teritoriul Rusiei, devastat de foamete și război, în timpul iernii 1917-1918, când a apărut cel mai mare focar de tifos din istoria modernă. Epidemia a debutat în marile orașe[3] și provinciile centrale și s-a răspândit până în ținuturile de dincolo de Urali, în Siberia și Asia Centrală până la finalul anului 1919 și a cuprins întreaga țară în 1920. O scurtă acalmie a urmat în cea mai mare parte a anului 1921, pe măsură ce Războiul Civil s-a încheiat. Foametea a fost un nou catalizator pentru epidemie, care a revenit în Ucraina și în provinciile de lângă Volga, în 1922.[6] Estimările cele mai fidele sunt variabile, de la 25 la 30 de milioane de cazuri,[7] din care aproximativ 2,5[3] până la 3 milioane au fost fatale.[8]

Tifosul a însoțit de asemenea retragerea armatei poloneze din Ucraina în 1920.[9]

De asemenea, în perioada 1919 și 1923, febra recurentă al cărei vector este tot păduchele, produsă de Borrelia recurrentis, a dus la alte cinci milioane de decese în Europa și Rusia,[3] iar o pandemie de gripă care a debutat în ianuarie 1918, a secerat viața a aproximativ 50.000.000 de oameni.[10]

Regatul RomânieiModificare

Situația serviciilor sanitare militareModificare

Tifosul exantematic este o boală a mizeriei sociale, iar izbucnirile epidemice sunt legate de catastrofe umanitare. Factorii favorizanți, care întrețin răspândirea bolii sunt acei care stau la baza persistenței pediculozei: lipsa de igienă, neschimbarea rufăriei, frigul, lipsa de cultură și de educație sanitară. Deplasările de populație și aglomerațiile, realizate mai ales în perioadele anormale, provocate de războaie, constituie alți factori favorizanți. [11][12]

Un raport al Serviciului sanitar al Marelui Cartier General scris în urma unor investigații efectuate în perioada 7-9 septembrie 1916, a consemnat faptul că „lipsa de direcțiune în serviciul sanitar pentru armata din Dobrogea se simte la orice pas”, unul dintre exemple fiind reprezentat de exemplu de nerezolvarea situației suspecților de boli contagioase.[13]:p. 56 De asemenea, aspectele calitative din punct de vedere al stării sanitare în ceea ce privește trupele ruse lăsau mult de dorit, carențele respective fiind potențate de multe situații și gesturi anarhice premergătoare agitațiilor revoluționare din anul 1917.[13]:p. 59

Armatele germană și austro-ungară din punct de vedre igienico-sanitar se prezentau la un nivel net superior aliaților bulgari și turci, în condițiile în care aliații balcanici și orientali ai Puterilor Centrale în calitate de prizonieri ai armatelor ruso-române, se aflau răspândiți într-o mulțime de lagăre.[13]:p. 59

Istoricul epidemiilor de tifos exantematicModificare

  • Ciuma din Atena (430 î.Hr.), descrisă de Tucidide, unii autori consideră că a fost provocată de Rickettsia prowazekii agentul patogen al tifosului exantematic, alții de Salmonella typhi, agentul patogen al febrei tifoide.[14][15]
  • Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tifosul a ucis mai mult de 2 milioane de indieni nativi din zonele muntoase din Mexic.[16]
  • În Războiul de treizeci de ani din Franța (1618-1648) au murit de tifos, ciumă și foametea 10.000.000 de persoane și probabil o jumătate din populația totală a Germaniei, doar 350.000 au murit în luptă.[14][17]
  • În 1812, Marea Armată a lui Napoleon a pornit spre Moscova cu aproximativ 500.000-700.000 de soldați, dar numai 3.000 din ei s-au întors; 20% dintre soldații au murit de tifos exantematic.[14][18]
  • În 1816–19, în Irlanda au murit de tifos exantematic 190.000 persoane , iar 120.000 de foame și de febra tifoidă.[14]
  • În Războiul din Crimeea din 1854–56, au decedat de tifos, holeră și dizenterie 65.000 de soldați francezi și englezi și 38.000 de soldați ruși.[14]
  • În 1914 în timpul invaziei austriecilor în Serbia tifosul exantematic a ucis 200.000 de soldați sârbi pe front, aproape un sfert din forțele lor armate, din cei 400 de medici din Serbia, 126 a murit de tifos în timp ce tratau bolnavii. Aproape 30.000 dintre cei 60.000 de prizonieri austrieci capturați de sârbi au murit din cauza tifosului exantematic.[14]
  • La sfârșitul primului război mondial și după Revoluția bolșevică din 1917, tifosul exantematic a provocat în țările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morți, majoritatea în Rusia.[11][19][20]
  • În România în iarna 1917 și primăvara 1918, numai în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri de tifos exantematic cu 125.000 decese.[12] 350 de medici români și personalul medical francez din spitalul de campanie de la Vila Greierul din Iași condus de Jean Clunet au murit de tifos.[21]

Evoluția epidemieiModificare

Până la cel de-Al Doilea Război Balcanic, din 1913, tifosul se manifestase în România sporadic și în focare izolate, spre deosebire de Peninsula Balcanică, în special Serbia și Bulgaria, unde era endemic, epidemiile fiind frecvente.[13]:p. 47

Cauzele care au condus la izbucnirea epidemiei au fost condițiile precare de viață și supraaglomerarea populației din zona Moldovei, unde pe lângă populația locală fusese nevoită să se retragă Armata României – circa 500.000 oameni, precum și peste 1,5 milioane de refugiați. La aceștia se adăugau circa 800.000 de militari ruși care apărau Frontul Român.[26]:p. 363

În aceste condiții, lipsa spațiilor salubre de locuit, puținătatea și calitatea slabă a hranei și a apei potabile, lipsa vaccinurilor și medicamentelor au constituit factorii declanșatori ai epidemiei de tifos exantematic și a febrei recurente.[26]:p. 371[27]

Cazuri izolate de tifos[13]:p. 30 au fost semnalate în anul 1915[13]:p. 29la Corpul 4 Armată (Iași), fără a se înregistra însă decese.[13]:p. 30 Pe fondul imaginii deplorabile a județelor sud-dobrogene din punct de vedre sanitar, în 1916, tifosul exantematic era prezent într-o serie de focare din județele nou alipite din Cadrilater, la Balcic și în alte 20 de sate din zonă, cu populație majoritar turcă.[13]:p. 47

Odată cu evacuarea militară a capului de pod de la Silistra, au fost retrași și ostaticii bulgari și turci. Membrii populației turco-bulgare au continuat să fie evacuați ca suspecți, din Dobrogea, printre aceștia un raport din 8/ 21 septembrie 1916 către Marele Cartier General din partea Comitetului Central Sanitar, menționând 5 suspecți de tifos aflați în cazarma unui Regiment de Artilerie Călăreață.[13]:p. 47 De asemena, la începutul lunii septembrie 1916 au fost semnalate cazuri de tifos la Galați printre răniții ruși și sârbi.[13]:p. 56

După ce la 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, au aparut cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor.[13]:p. 57 În zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.[13]:p. 70

Epidemia a intrat în faza acută începând cu ianuarie 1917, după finalizarea retragerii armatei și a refugiaților în Moldova.[13]:p. 84

Faza de maxima virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917.[13]:p. 10 Apogeul morbidității și mortalității a atins apogeul în cursul lunii martie 1917.[13]:p. 91

În vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate.[13]:p. 91

Particularități în cadrul armateiModificare

Particularități în rândul populației civileModificare

Măsuri de contracarareModificare

 
Doctorul Ioan Cantacuzino

Ca urmare a unor investigații efectuate în perioada 9-12 septembrie 1916 de către locotenentul medic D. Mezincescu, igienist la Armata de Sud, acesta a propus atât înființarea sau completarea unor spitale de boli[13]:p. 56 contagioase în Cernavodă, Medgidia, Murfatlar și Constanța, cât și luarea la fața locului a unor măsuri profilactice care includeau: despăducherea, instalarea de trenuri băi, retragerea pe rând a trupelor pentru se putea lua măsurile igienico-sanitare necesare și reaprovizionarea soldaților cu îmbrăcăminte corespunzătoare.[13]:p. 57

Printr-un înalt ordin regal, la 27 septembrie 1916 profesorul Ioan Cantacuzino, a fost însărcinat cu acțiunea de combatere a bolilor contagioase și a primit puteri depline în acest sens.[13]:p. 57

La 28 septembrie 1916, șeful Serviciului sanitar de la Marele Cartier General a propus Comandamentului General al Etapelor:[13]:p. 57

  • tipărirea urgentă și distribuirea instrucțiunilor sanitare, care deși fuseseră înaintate încă de la 27 august, nu fuseseră puse în aplicare sistematic, consecvent și satisfăcător
  • autorizarea efectuării unor inspecții pe teren de către Ioan Cantacuzino, împreună cu I.N. Antoniu
  • cedarea urgentă de către Căile Ferate Române a unor vagoane-cazan, baie, etuve, spălătorii etc, deoarece trenurile sanitare erau infestate cu păduchi.

În evoluția combaterii epidemiei, caracteristica primei faze a constituit-o neidentificarea precisă a bolii, ceea ce a favorizat proliferarea ei rapidă. Până la jumătatea lunii ianuarie 1917 majoritatea cazurilor de tifos erau raportate ca „gripă infecțioasă” sau „stări tifice grave”. Existența unei epidemii a fost recunoscută oficial de abia la mijlocul lunii ianuarie 1917.[13]:p. 91

O nouă structură intitulată Directoratul Sănătății Publice (DSP) a fost destinată să asigure coordonarea și legătura dintre serviciile sanitare civile și militare. În subordinea sa au intrat spitalele de contagioși, echipele lor volante, precum și toate spitalele din zona interioară.[13]:p. 84 La conducerea acestei noi structuri a fost numit doctorul Ioan Cantacuzino.

A doua fază, cuprinsă între momentul recunoașterii existenței epidemiei și martie 1917, a fost caracterizată prin inerție și lipsă de acțiune eficace în luarea de măsuri antiepidemice din partea organismelor statului, fapt care a făcut ca morbiditatea și mortalitatea să crească în continuare, atingând apogeul în cursul lunii martie. Măsurile de ordin igienico-sanitar luate ulterior au dus la scăderea continuă a intensității flagelului astfel încât în vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate.[13]:p. 91

UrmăriModificare

Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300.000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. [28]

Majoritatea deceselor de tifos exantematic din Regat s-au înregistrat în rândul populației civile din Moldova.[27] Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare se numără 350 de medici români în Moldova, precum și personalul medical francez din spitalul de campanie de la Vila Greierul, condus de Jean Clunet.<ref name="R4">

ReferințeModificare

  1. ^ a b en Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 69
  2. ^ a b en Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 70
  3. ^ a b c d e f g h i en Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 71
  4. ^ en Typhus in World War I, Drali & Brouqui & Raoul, 2014, p. 68
  5. ^ a b c d e en Tschanz, David W.; Typhus Fever on the Eastern Front in World War I; Insects, Disease and History Web site, Entomology Group of Montana State University, entomology.montana.eduXX; accesat la 8 decembrie 2019
  6. ^ a b c Typhus and its control..., Patterson, 1993, p. 373
  7. ^ Typhus and its control..., Patterson, 1993, p. 376
  8. ^ Typhus and its control..., Patterson, 1993, p. 379
  9. ^ Typhus and its control..., Patterson, 1993, p. 374
  10. ^ en Chorba, Terence; Trench Conflict with Combatants and Infectious Disease; Emerging Infectious Diseases, 2018 Nov 24(11), p. 2136; accesat la 8 decembrie 2019
  11. ^ a b Marin Gh.Voiculescu. Boli infecțioase. Vol. II. Editura Medicală, București, 1990
  12. ^ a b Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Sub redacția Prof. univ. dr. Aurel Ivan. Editura Polirom, Iași 2002
  13. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w Vasile-Leontin Stoica, Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919, Teză de Doctorat; Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Facultatea de Istorie și Etnopedagogie - Catedra de Istorie a românilor; Chișinău; 2012
  14. ^ a b c d e f Joseph M. Conlon. The Historical Impact of Epidemic Typhus. Montana State University, 2007
  15. ^ Kelly, Daryl J., et al. The past and present threat of rickettsial diseases to military medicine and international public health. Clinical Infectious Diseases 34.Supplement_4 (2002): S145-S169.
  16. ^ C. Socolovschi and D. Raoult. Typhus Fevers and Other Rickettsial Diseases, Historical. În Encyclopedia of Microbiology Six-Volume Set, Third Edition: 3rd Edition. Editor Moselio Schaechter. Academic Press, 2009
  17. ^ Hans Zizsser. Rats, lice and history. London: George Routledge & Sons, 1935.
  18. ^ Bechah, Y., Capo, C., Mege, J. L., & Raoult, D. Epidemic typhus. The Lancet infectious diseases, 2008, 8(7), 417-426.
  19. ^ David W. Tschanz. Typhus Fever on the Eastern Front in World War I. Montana State University. 2009
  20. ^ Typhus in World War I. The Microbiology Society, 29 May 2014
  21. ^ Dumitru T. Buiuc. Microbiologie medicală: ghid pentru studiul și practica medicinei. Ediția a VI-a. Editura Gr. T. Popa. Iași: 2003
  22. ^ fr L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie..., Cantacuzène, 1920, p. 269
  23. ^ a b c fr L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie..., Cantacuzène, 1920, p. 270
  24. ^ a b c d fr L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie..., Cantacuzène, 1920, p. 271
  25. ^ a b fr L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie..., Cantacuzène, 1920, p. 272
  26. ^ a b Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Editura Casei Școalelor, București, 1925
  27. ^ a b Eusebi Manolache, Tifosul, cea mai mare calamitate pentru români, în "Historia", accesat la 15.07.2017
  28. ^ Leontin Stoica. Situația epidemiologică din cadrul diviziei ii infanterie la începutul anului 1917, în prezentarea generalului Nicolae Vicol. Armata română și societatea civilă. Studii și comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată Zilei Arhivelor Militare și aniversării a 92 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice și a 145 de ani de la înființarea Serviciului Istoric al Armatei. Pitești, 28 iulie 2012. Editura Istros, 2012

BibliografieModificare

Lectură suplimentară


  • Leașu, Florin Gabriel; Campanii sanitare în România în prima jumătate a secolului XX, Rezumat Teza de doctorat; Universitatea „Transilvania” din Brașov – Școala Doctorală Interdisciplinară – Departament: Discipline Fundamentale, Profilactice și Clinice; Brașov; 2014; pp. 1-40
  • Dabija, Gheorghe; Armata Română în Răsboiul Mondial, Vol. II; Tipog. IG. Hertz; București; 1928-1936; p. 642

  • Brătescu, G; Serviciul sanitar în războiul din 1916—1918 în Bologa, V. L. & Brătescu, G. & Duțescu, B & Milcu, Șt. M. (red.); Istoria medicinei Romanești; Editura Medicală; București; 1972; pp. 273-275
  • Cantacuzino I.; Epidemia de tifos exantematic în timpul războiului trecut; Revista Științelor Medicale, 10/1941; pp. 659–680

Vezi șiModificare

Legături externeModificare