Deschide meniul principal

Epidemia de tifos exantematic (1916-1918)

Un bolnav de tifos exantematic.[1]

Epidemia de tifos exantematic din 1916-1918 din România a fost cea mai mare epidemie din istoria României. Ea a ucis nu mai puțin de 300.000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. La această cifră de 300.000 de victime se adăuga 100.000 de morți, 150.000 de răniți și 250.000 de prizonieri, înregistrați de armata română în campania din anul 1916.[2] Majoritatea deceselor de tifos exantematic s-au înregistrat în rândul populației civile din Moldova.[3] Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare se numără 350 de medici români în Moldova.[4]

Cuprins

ContextModificare

Până la cel de-Al Doilea Război Balcanic, din 1913, tifosul se manifestase în România sporadic și în focare izolate, spre deosebire de Peninsula Balcanică, în special Serbia și Bulgaria, unde era endemic, epidemiile fiind frecvente.[5]:p. 47

Elemente de epidemiologieModificare

Tifosul exantematic este o boală a mizeriei sociale, iar izbucnirile epidemice sunt legate de catastrofe umanitare. Factorii favorizanți, care întrețin răspândirea bolii sunt acei care stau la baza persistenței pediculozei: lipsa de igienă, neschimbarea rufăriei, frigul, lipsa de cultură și de educație sanitară. Deplasările de populație și aglomerațiile, realizate mai ales în perioadele anormale, provocate de războaie, constituie alți factori favorizanți. [6][7]

Printre cei răpuși de tifosul exantematic pe câmpul de onoare se numără savanții care studiau boala: Howard Taylor Ricketts în 1911 și Stanislaus von Prowazek în 1915 (agentului patogen Rickettsia prowazekii care provoacă tifosul exantematic a fost numit în cinstea acestor 2 savanți).[4]

Cauzele care au condus la izbucnirea epidemiei au fost condițiile precare de viață și supraaglomerarea populației din zona Moldovei, unde pe lângă populația locală fusese nevoită să se retragă Armata României – circa 500.000 oameni, precum și peste 1,5 milioane de refugiați. La aceștia se adăugau circa 800.000 de militari ruși care apărau Frontul Român.[8]:p. 363

În aceste condiții, lipsa spațiilor salubre de locuit, puținătatea și calitatea slabă a hranei și a apei potabile, lipsa vaccinurilor și medicamentelor au constituit factorii declanșatori ai epidemiei de tifos exantematic și a febrei recurente.[8]:p. 371[3]

 
Doctorul Ioan Cantacuzino

Situația serviciilor sanitare militareModificare

Un raport al Serviciului sanitar al Marelui Cartier General scris în urma unor investigații efectuate în perioada 7-9 septembrie 1916, a consemnat faptul că „lipsa de direcțiune în serviciul sanitar pentru armata din Dobrogea se simte la orice pas”, unul dintre exemple fiind reprezentat de exemplu de nerezolvarea situației suspecților de boli contagioase.[5]:p. 56 De asemenea, aspectele calitative din punct de vedere al stării sanitare în ceea ce privește trupele ruse lăsau mult de dorit, carențele respective fiind potențate de multe situații și gesturi anarhice premergătoare agitațiilor revoluționare din anul 1917.[5]:p. 59

Armatele germană și austro-ungară din punct de vedre igienico-sanitar se prezentau la un nivel net superior aliaților bulgari și turci, în condițiile în care aliații balcanici și orientali ai Puterilor Centrale în calitate de prizonieri ai armatelor ruso-române, se aflau răspândiți într-o mulțime de lagăre.[5]:p. 59

Istoricul epidemiilor de tifos exantematicModificare

  • Ciuma din Atena (430 î.Hr.), descrisă de Tucidide, unii autori consideră că a fost provocată de Rickettsia prowazekii agentul patogen al tifosului exantematic, alții de Salmonella typhi, agentul patogen al febrei tifoide.[9][10]
  • Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tifosul a ucis mai mult de 2 milioane de indieni nativi din zonele muntoase din Mexic.[11]
  • În Războiul de treizeci de ani din Franța (1618-1648) au murit de tifos, ciumă și foametea 10.000.000 de persoane și probabil o jumătate din populația totală a Germaniei, doar 350.000 au murit în luptă.[9][12]
  • În 1812, Marea Armată a lui Napoleon a pornit spre Moscova cu aproximativ 500.000-700.000 de soldați, dar numai 3.000 din ei s-au întors; 20% dintre soldații au murit de tifos exantematic.[9][13]
  • În 1816–19, în Irlanda au murit de tifos exantematic 190.000 persoane , iar 120.000 de foame și de febra tifoidă.[9]
  • În Războiul din Crimeea din 1854–56, au decedat de tifos, holeră și dizenterie 65.000 de soldați francezi și englezi și 38.000 de soldați ruși.[9]
  • În 1914 în timpul invaziei austriecilor în Serbia tifosul exantematic a ucis 200.000 de soldați sârbi pe front, aproape un sfert din forțele lor armate, din cei 400 de medici din Serbia, 126 a murit de tifos în timp ce tratau bolnavii. Aproape 30.000 dintre cei 60.000 de prizonieri austrieci capturați de sârbi au murit din cauza tifosului exantematic.[9]
  • La sfârșitul primului război mondial și după Revoluția bolșevică din 1917, tifosul exantematic a provocat în țările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morți, majoritatea în Rusia.[6][14][15]
  • În România în iarna 1917 și primăvara 1918, numai în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri de tifos exantematic cu 125.000 decese.[7] 350 de medici români și personalul medical francez din spitalul de campanie de la Vila Greierul din Iași condus de Jean Clunet au murit de tifos.[4]

Evoluția epidemieiModificare

Cazuri izolate de tifos[5]:p. 30 au fost semnalate în anul 1915[5]:p. 29la Corpul 4 Armată (Iași), fără a se înregistra însă decese.[5]:p. 30 Pe fondul imaginii deplorabile a județelor sud-dobrogene din punct de vedre sanitar, în 1916, tifosul exantematic era prezent într-o serie de focare din județele nou alipite din Cadrilater, la Balcic și în alte 20 de sate din zonă, cu populație majoritar turcă.[5]:p. 47

Odată cu evacuarea militară a capului de pod de la Silistra, au fost retrași și ostaticii bulgari și turci. Membrii populației turco-bulgare au continuat să fie evacuați ca suspecți, din Dobrogea, printre aceștia un raport din 8/ 21 septembrie 1916 către Marele Cartier General din partea Comitetului Central Sanitar, menționând 5 suspecți de tifos aflați în cazarma unui Regiment de Artilerie Călăreață.[5]:p. 47 De asemena, la începutul lunii septembrie 1916 au fost semnalate cazuri de tifos la Galați printre răniții ruși și sârbi.[5]:p. 56

După ce la 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, au aparut cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor.[5]:p. 57 În zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.[5]:p. 70

Epidemia a intrat în faza acută începând cu ianuarie 1917, după finalizarea retragerii armatei și a refugiaților în Moldova.[5]:p. 84

Faza de maxima virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917.[5]:p. 10 Apogeul morbidității și mortalității a atins apogeul în cursul lunii martie 1917.[5]:p. 91

În vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate.[5]:p. 91

Iată cum a descris evoluția tifosului exantematic izbucnit în iarna 1917 și primăvara 1918 în Moldova profesorul Ioan Cantacuzino în articolul "L'épidemie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre - Société de Pathologie Exotique, Paris, séance de mars 1920" perioada când, ca prim delegat al României, Ioan Cantacuzino pregătea semnarea tratatului de pace de la Trianon:

''Înainte de războiul din 1916, tifosul exantematic era aproape necunoscut în România; din când în când, la intervale rare, au fost semnalate mici focare izolate, mai ales printre țiganii din marginea Bucureștiului; dar aceste cazuri au rămas excepționale și atunci când a izbucnit războiul, medicii români nu cunoșteau boala, doar câțiva dintre ei au avut ocazia să o cunoască. Cât despre febra recurentă, ea nu a existat în România înainte de 1915; nici un caz nu a fost constat până la acel moment; ca urmare a campaniei în 1913 din Bulgaria, unde această boala este endemică, ea și-a făcut apariția sub forme de cazuri izolate și destul de rare. Chiar la începutul campaniei din 1916, un mic focar de tifos exantematic (5 cazuri în aceeași familie) a fost descoperit într-un sat din Dobrogea. El a fost repede stins (izolarea bolnavilor, despăduchere tuturor locuitorilor satului). Boala a fost foarte probabil importată de trupele rusești care operau în această regiune, poate și de spioni bulgari care cutreierau țara.

Nu au fost semnalate alte cazuri până în momentul când retragerea românească a început să se transforme în dezastru; epuizată de marșuri și lupte, insuficient îmbrăcată, abia hrănită, parțial dispersată, armata română s-a retras, pe un frig năprasnic, în Moldova; învălmășeală în satele Moldovei a devenit în curând într-atât de mare, ca urmare a afluxului trupelor extenuate și a exodului populației civile care fugea de invazia germană, încât tifosul exantematic și-a găsit împlinite dintr-odată împrejurările cele mai prielnice pentru întinderea lui: în localitățile în care cantonau regimentele, nu arareori puteai vedea 25-30 de oameni înghesuiți într-o odăiță țărănească. Promiscuitatea era înfricoșătoare, iar putința de îngrijire a corpului era nulă. Nu erau localuri pentru a adăposti oamenii sau izola bolnavii; lipsea lenjeria, dar și hainele de schimb pentru soldați pe care păduchii nu au întârziat să mișune; caii mureau cu miile de foame și de istovire sau erau reduși la năluci ambulante; aprovizionarea cu alimente și furaje era aproape imposibilă în această țară, odinioară atât de bogată, dar pe care trupele rusești o epuizaseră de mijloace de existență; populația civilă de la sate era privată de asistență medicală, aproape toți medicii erau mobilizați; aceasta era situația când epidemia izbucnise. Diviziile mai sănătoase au fost lăsate pe front pentru a ține piept inamicului, a cărui înaintare a fost în cele din urmă oprită; aici condițiile de igienă au fost mai bune, învălmășeală mai mică, alimentația mai substanțială, iar epidemia de tifos se propaga mediocru; acestea au fost printre cele mai încercate divizii retrase de pe front pentru a se reconstitui, fiind cazate în condiții detestabile, și astfel boala a evoluat și s-a extins rapid.

Cine ar putea uita tabloul pe care îl prezentau gara Iașilor și mahalalele lui, în februarie 1917. Soldați risipiți și rămași în urmă, refugiați de tot felul, năpădeau de pretutindeni, pe jos sau pe calea ferată, albiți de păduchi, ei împrăștiau în calea lor boala, unii dintre ei cădeau morți în drum, alții în clipa sosirii lor; zilnic pe peroanele gărilor, pe drumurile spre oraș, la ușile spitalelor ticsite de bolnavi stăteau mormane de cadavre îngrămădite cu sutele, unele peste altele; medici și infirmierii cădeau atinși de molimă peste tot; nu mai erau nici scânduri pentru sicrie, iar căruțele târâte de cai ca umbre, purtau cadavrele trântite grămadă; imaginile clasice ale ciumei din Atena se impuneau irezistibil în memoria noastră.

Epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916; ea era puțin cunoscută la început de către medici, așa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima jumătate a lunii ianuarie, se notau în registrele infirmeriilor regimentare un număr tot mai mare de diagnostice de „gripă infecțioase“ sau de „stări tifice grave“; de fapt era vorba în acel moment de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate. Epidemia a fost recunoscută oficial în a doua jumătate a lunii ianuarie. În acest interval, nu au fost luate măsuri generale sau coordonate, atât de mare era haosul; și astfel virusul a avut posibilitatea să facă numeroase pasaje și boala s-a generalizat, de la începutul lunii februarie, cu o intensitate îngrozitoare.

Din acel moment, morbiditatea și mortalitatea au fost în creștere rapidă; ambele au atins punctul lor culminat în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la zero spre sfârșitul lunii mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă și au fost semnalate numai câteva cazuri izolate în iulie. Timp de șase luni, s-au semnalat, ici și colo, doar câteva cazuri foarte rare, arătând că rezervorul virusului nu a fost încă epuizat. A existat o ușoară recrudescență, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică.

Dar în timp ce grație unor energice măsuri de profilaxie, epidemia a fost stinsă în părțile teritoriului care au scăpat de invazia germană, ea a continuat să bântuie cu violență în teritoriile Valahiei ocupate de inamic. Acolo, de fapt, germanii se limitaseră numai la o strictă supraveghere a propriilor lor trupe; iar populația românească au lăsat-o privată în totalitate de orice asistență; astfel, toate spitalele rurale, care puteau fi utilizate pentru a izola bolnavii de la țară, au fost demontate de ei și sistematic mutate. Chiar și în București, unde trupele de ocupație, datorită măsurilor adoptate, au scăpat de molimă, epidemia făcea ravagii printre populația băștinașă. Aici tifosul bântuia cu violență și s-a împuținat în vara și toamna anului 1918 și apoi pe tot parcursul anului 1919; el continua încă să facă numeroase victime în capitală, până când, în luna noiembrie, germanii au fost izgoniți de către armata franceză de Orient, venită de la Salonic. Acest procedeu inuman al germanilor față de populația românească comportă totuși lecții prețioase și demonstrează cât de eficiente sunt metodele de profilaxie rațională, aplicată cu strictețe, în plin focar epidemic; în timp ce locuitorii din București plăteau bolii un greu tribut, trupele germane despăducheate cu grijă și ținute departe de orice contact virulent au rămas aproape neatinse de infecție.

Astăzi, epidemia de tifos exantematic a fost stinsă în România; cazuri izolate și puțin grave încă mai continuă să apară din când în când. Numai în Basarabia, unde mijloacele de acțiune sunt mai modeste, personalul medical foarte rar și comunicațiile dificile, persistă încă mici focare de tifos exantematic printre locuitorii de la țară."[16]

Particularități în cadrul armateiModificare

Particularități în rândul populației civileModificare

Măsuri de contracarareModificare

Ca urmare a unor investigații efectuate în perioada 9-12 septembrie 1916 de către locotenentul medic D. Mezincescu, igienist la Armata de Sud, acesta a propus atât înființarea sau completarea unor spitale de boli[5]:p. 56 contagioase în Cernavodă, Medgidia, Murfatlar și Constanța, cât și luarea la fața locului a unor măsuri profilactice care includeau: despăducherea, instalarea de trenuri băi, retragerea pe rând a trupelor pentru se putea lua măsurile igienico-sanitare necesare și reaprovizionarea soldaților cu îmbrăcăminte corespunzătoare.[5]:p. 57

Printr-un înalt ordin regal, la 27 septembrie 1916 profesorul Ioan Cantacuzino, a fost însărcinat cu acțiunea de combatere a bolilor contagioase și a primit puteri depline în acest sens.[5]:p. 57

La 28 septembrie 1916, șeful Serviciului sanitar de la Marele Cartier General a propus Comandamentului General al Etapelor:[5]:p. 57

  • tipărirea urgentă și distribuirea instrucțiunilor sanitare, care deși fuseseră înaintate încă de la 27 august, nu fuseseră puse în aplicare sistematic, consecvent și satisfăcător
  • autorizarea efectuării unor inspecții pe teren de către Ioan Cantacuzino, împreună cu I.N. Antoniu
  • cedarea urgentă de către Căile Ferate Române a unor vagoane-cazan, baie, etuve, spălătorii etc, deoarece trenurile sanitare erau infestate cu păduchi.

În evoluția combaterii epidemiei, caracteristica primei faze a constituit-o neidentificarea precisă a bolii, ceea ce a favorizat proliferarea ei rapidă. Până la jumătatea lunii ianuarie 1917 majoritatea cazurilor de tifos erau raportate ca „gripă infecțioasă” sau „stări tifice grave”. Existența unei epidemii a fost recunoscută oficial de abia la mijlocul lunii ianuarie 1917.[5]:p. 91

O nouă structură intitulată Directoratul Sănătății Publice (DSP) a fost destinată să asigure coordonarea și legătura dintre serviciile sanitare civile și militare. În subordinea sa au intrat spitalele de contagioși, echipele lor volante, precum și toate spitalele din zona interioară.[5]:p. 84 La conducerea acestei noi structuri a fost numit doctorul Ioan Cantacuzino.

A doua fază, cuprinsă între momentul recunoașterii existenței epidemiei și martie 1917, a fost caracterizată prin inerție și lipsă de acțiune eficace în luarea de măsuri antiepidemice din partea organismelor statului, fapt care a făcut ca morbiditatea și mortalitatea să crească în continuare, atingând apogeul în cursul lunii martie. Măsurile de ordin igienico-sanitar luate ulterior au dus la scăderea continuă a intensității flagelului astfel încât în vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate.[5]:p. 91

UrmăriModificare

În România în epidemia din Moldova din 1917-1918 au murit zeci de mii de ostași și oameni simpli, 350 de medici români și personalul medical francez din spitalul de campanie de la Vila Greierul condus de Jean Clunet .[4]

Referințe și noteModificare

  1. ^ Georg Jochmann. Lehrbuch der Infektionskrankheiten fur Arzte und studierende, 1914
  2. ^ Leontin Stoica. Situația epidemiologică din cadrul diviziei ii infanterie la începutul anului 1917, în prezentarea generalului Nicolae Vicol. Armata română și societatea civilă. Studii și comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată Zilei Arhivelor Militare și aniversării a 92 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice și a 145 de ani de la înființarea Serviciului Istoric al Armatei. Pitești, 28 iulie 2012. Editura Istros, 2012
  3. ^ a b Eusebi Manolache, Tifosul, cea mai mare calamitate pentru români, în "Historia", accesat la 15.07.2017
  4. ^ a b c d Dumitru T. Buiuc. Microbiologie medicală: ghid pentru studiul și practica medicinei. Ediția a VI-a. Editura Gr. T. Popa. Iași: 2003
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w Vasile-Leontin Stoica, Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919, Teză de Doctorat; Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Facultatea de Istorie și Etnopedagogie - Catedra de Istorie a românilor; Chișinău; 2012
  6. ^ a b Marin Gh.Voiculescu. Boli infecțioase. Vol. II. Editura Medicală, București, 1990
  7. ^ a b Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Sub redacția Prof. univ. dr. Aurel Ivan. Editura Polirom, Iași 2002
  8. ^ a b Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Editura Casei Școalelor, București, 1925
  9. ^ a b c d e f Joseph M. Conlon. The Historical Impact of Epidemic Typhus. Montana State University, 2007
  10. ^ Kelly, Daryl J., et al. The past and present threat of rickettsial diseases to military medicine and international public health. Clinical Infectious Diseases 34.Supplement_4 (2002): S145-S169.
  11. ^ C. Socolovschi and D. Raoult. Typhus Fevers and Other Rickettsial Diseases, Historical. În Encyclopedia of Microbiology Six-Volume Set, Third Edition: 3rd Edition. Editor Moselio Schaechter. Academic Press, 2009
  12. ^ Hans Zizsser. Rats, lice and history. London: George Routledge & Sons, 1935.
  13. ^ Bechah, Y., Capo, C., Mege, J. L., & Raoult, D. Epidemic typhus. The Lancet infectious diseases, 2008, 8(7), 417-426.
  14. ^ David W. Tschanz. Typhus Fever on the Eastern Front in World War I. Montana State University. 2009
  15. ^ Typhus in World War I. The Microbiology Society, 29 May 2014
  16. ^ J. Cantacuzène. L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre. Bulletin de la Société de pathologie exotique 1920, tome 13. - Paris : Masson, 1920, pages 283-304

BibliografieModificare

Vezi șiModificare

Legături externeModificare