Utilizator:Radu Gherasim/traduceri/Germany

^ Limbile daneză, germana de jos, soraba, romani, frizona sunt recunoscute și protejate de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale.
^ Se poate folosi și domeniul .eu, întrucât Germania face parte din Uniunea Europeană.

Germania (germană Deutschland), oficial Republica Federală Germania (germană Bundesrepublik Deutschland ( ascultă (ajutor·info))),^[6] este o țară situată în Europa Centrală. Se învecinează la nord cu Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est cu Polonia și Republica Cehă; la sud cu Austria și Elveția; iar la vest cu Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda. Teritoriul Germaniei acoperă 357.021 de kilometrii pătrați (137.847 mile pătrate) și este influențată de un climat temperat. Germania are cea mai mare populație dintre statele membre ale Uniunii Europene (82 de milioane de locuitori) și se plasează pe locul 3 după numărul imigranților internaționali.^[7]

După anul 100 d.Hr. câteva triburi germanice s-au stabilit într-o regiune cunoscută sub numele Magna Germania atestată documentar. Începând cu secolul X, teritoriile germanice au format o parte centrală din Sfântul Imperiu Roman care a continuat să existe până în 1806. În secolul XVI, partea de nord a Germaniei devenise centrul Reformei Protestante. Ca stat națiune, țara a fost unificată prima dată în timpul războiul franco-prusac în 1871. După Al Doilea Război Mondial, în 1949, Germania a fost divizată în două state separate—Germania de Est și Germania de Vest—de-a lungul zonelor de frontieră ocupate de Aliați.^[8] Cele două state au fost reunificate în 1990. Germania de Vest a fost un membru fondator al Comunității Europene (CE) în 1957, care ulterior s-a numit Uniunea Europeană în 1993. Este parte din Spațiul Schengen și a adoptat moneda euro în 1999.

Germania este o republică federală parlamentară alcătuită din șase state numite Landuri (în germană Länder). Capitala și cel mai mare oraș este Berlin. Germania este membru al ONU, NATO, G8, G20 și OECD. Este o mare putere, plasându-se pe locul patru după economia PIB nominal și a cincea după PPC. Este cel mai mare exportator și al doilea importator de bunuri. În termeni absoluți, Germania alocă cel de-al doilea buget substanțial anual de ajutor pentru dezvoltare din lume,^[9] în timp ce cheltuiala sa militară se plasează pe locul șase.^[10] Germania a dezvoltat un standard ridicat de trai și a înființat un sistem global de securitate socială. Germania deține o poziție-cheie în domeniul afacerilor europene și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global.^[11] Germania este recunoscută ca un lider științific și tehnologic, în mai multe domenii.^[12]

Istorie

Articole principale: Istoria Germaniei și Etimologia termenilor germani.

Cuvântul „Germania” în limba română, provine de la cuvântul din limba latină „Germania”. Numele „Germania” a fost utilizat după ce Iulius Cezar l-a adoptat dintr-un termen galic pentru popoarele din partea de est a Rinului care ar fi însemnat „vecin”.^[13]

Triburile germanice

Articol principal: Triburile germanice.

Expansiunea triburilor germanice 750 î.Hr. – 1 d.Hr.

Etnogeneza triburilor germanice se presupune că ar fi avut loc în perioada Epocii Nordice de Bronz, sau cel mai târziu în perioada Pre-Epocii Romane de Fier. Din sudul Scandinaviei și nordul Germaniei, triburile și-au început expansiunea în sud, est și vest în secolul I d.Hr. întâlnind triburile celtice din Galia, precum și triburile iraniene, baltice și slave în Europa de Est. Nu se cunosc multe despre istoria timpurie germanică, cu excepția interacțiunilor înregistrate cu Imperiul Roman prin cercetarea etimologică și descoperirile arheologice.^[14]

Sub conducerea lui Augustus, generalul roman Publius Quinctilius Varus a început să invadeze Magna Germania (un termen folosit de romani pentru a defini un teritoriu situat între Rin și munții Ural), iar în această perioadă, triburile germanice s-au familiarizat cu tacticile romane de război păstrând în același timp identitatea lor de trib. În anul 9 d.Hr, trei legiuni romane conduse de Varus au fost învinse de Arminius, liderul cherusk, în Bătălia de la Teutoburger Wald. În Germania actuală, râurile Rin și fluviul Dunărea au rămas în afara Imperiului Roman. Prin anul 100 d.Hr, pe când Tacit scria cartea Germania, triburile germanice s-au stabilit de-a lungul Rinului și Dunării (Limes Germanicus), ocupând cea mai mare parte din Germania modernă. În secolul III, s-au afirmat mai multe triburi germanice occidentale: alamanni, franci, chatti, saxoni, frizoni, sicambri, thuringii. În jurul anului 260, popoarele germanice s-au răspândit de-a lungul frontierelor Limesului și Dunării, ajungând în teritorii controlate pe atunci de romani.^[15]

Sfântul Imperiu Roman (962–1806)

Articol principal: Sfântul Imperiu Roman.

Coroana Imperială a Sfântului Imperiu Roman (fabricată în jurul anului 1000).

Pe 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fondat Imperiul Carolingian, care avea să fie divizat în 843. Imperiul medieval a rezultat din partea estică a acestei diviziuni, și a continuat să existe, sub diverse forme, din anul 962 până în 1806. Teritoriul său se întindea de la râul Eider la nord, până la coasta mediteraneană la sud. Numit deseori Sfântul Imperiu Roman (sau Vechiul Imperiu), a fost denumit oficial Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicæ (Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane) începând cu 1448, pentru ca titulatura să corespundă cu teritoriul ocupat, mai restrâns pe atunci.

Martin Luther, (1483–1546) a înființat Reforma Protestantă.

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit Împărat Roman al acestor regiuni în 962. Pe timpul domniei împăraților salici (1024-1125), Sfântul Imperiu Roman a cucerit nordul Italiei și Burgundia, dar împărații și-au pierdut din putere în urma unei controverse privind investitura. Pe timpul împăraților Hohenstaufen (1138-1254), prinții germani și-au extins influența spre sud și est, ajungând să controleze teritorii locuite de slavi, înainte ca germanii să trimită coloniști în aceste pământuri, și chiar mai la est (ceea ce s-a numit Ostsiedlung). Orașele din nordul Germaniei au înflorit, făcând parte din Liga Hanseatică. Cu toate acestea, în urma Marii Foamete din 1315, și Morții Negre din 1348-50, populația Germaniei a scăzut considerabil.^[16]

Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o Constituție a căror principii de bază aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta codifica alegerea împăratului de către șapte prinți-electori, care controlau unele din cele mai puternice principate și arhiepiscopii. Începând cu secolul al XV-lea, împărații au fost aleși aproape fără excepție din cadrul dinastiei austriece de Habsburg.

Călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în 1517, prin care ataca unele practici ale Bisericii Catolice, începând astfel Reforma Protestantă. O religie distinctă, luterană, a devenit religie oficială în mai multe teritorii germane, după 1530. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%.^[17]^[18] Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de facto în numeroase principate independente. Din 1740, monarhia austriacă de Habsburg și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806, Imperiul a fost dizolvat ca urmare a Războaielor Napoleoniene.^[19]

Restaurație și revoluție (1814-1871)

Articol principal: Confederația Germană.

Parlamentul de la Frankfurt in 1848.

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat Congresul de la Viena în 1814, și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației au dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit la unificarea economică a statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind mai târziu culorile drapelului german.^[20]

În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut ca rezultat înființarea republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în pământuri germane. Monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. Regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar trebuia să renunțe la o parte din puterea politică; acesta a refuzat coroana și a respins constituția propusă, ceea ce pe atunci a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei. Bismarck a purtat un război împotriva Danemarcei în 1864, ieșind victorios. Victoria prusacă în cadrul războiului austro-prusac din 1866 i-a permis să creeze o Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) și să împiedice Austria, care înainte era cel mai puternic stat german, să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1918)

Articole principale: Imperiul German și Primul Război Mondial.

Fondarea Germaniei moderne la Versailles, Franța, 1871. Bismarck se află în centru într-o uniformă albă.

Statul cunoscut cu numele Germania a fost unificat ca stat-națiune modern în 1817, când Imperiul German a fost înființat împreună cu Regatul Prusiei, ca element constitutiv. După înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, Imperiul German a fost proclamat la Versailles pe 18 ianuarie 1871. Dinastia Hohenzollern a Prusiei a guvernat noul imperiu, a cărui capitală era Berlin. Imperiul era o unificare a tuturor statelor dezmembrate ale Germaniei, cu excepția Austriei (Kleindeutsche Lösung sau „Germania de Jos”). Începând din 1884, Germania a început un proces de colonizare a câtorva state în afara Europei.

În perioada Gründerzeit, după unificarea Germaniei, politica externă a împăratului Wilhelm I asigura poziția Germaniei ca o mare națiune prin alianțe, izolând Franța prin mijloace diplomatice, precum și evitarea războiului. Cu toate acestea, sub conducerea lui Wilhelm al II-lea, Germania, ca toate puterile europene, a avut un curs imperialist care a dus la neînțelegeri cu țările vecine. Majoritatea alianțelor din care făcea parte și Germania nu au fost reînnoite, iar noile alianțe au exclus-o. În mod specific, Franța a stabilit relații noi prin semnarea Antanta cu Regatul Unit și asigurarea legăturilor cu Imperiul Rus. În afară de relațiile sale cu Austro-Ungaria, Germania a devenit din ce în ce mai izolată.

Germania Imperială (1871–1918), cu dominantul Regat al Prusiei în albastru.

Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a alăturat altor multe puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferința de la Berlin a divizat Africa între puterile europene. Germania deținea câteva terenuri din Africa, inclusiv Africa Germană de Est, Africa Germană de Sud-Vest, Togo și Camerun. Cearta pentru Africa a cauzat tensiuni între Marile puteri, care poate să fi contribuit la declanșarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei la data de 28 iunie 1914 a declanșat izbucnirea Primului Război Mondial. Ca parte din Puterile Centrale, a suferit înfrângere împotriva Puterilor aliate în una dintre cele mai sângeroase conflicte al tuturor timpurilor. Aproximativ două milioane de soldați germani au decedat în acest război.^[21] Revoluția Germană a erupt în noiembrie 1918, iar împăratul William al II-lea și toți prinții regenți din Germania au abdicat. Un armistițiu care a pus capăt războiului a fost semnat pe 11 noiembrie iar Germania a fost obligată să semneze Tratatul de la Versailles în iunie 1919. Negocierea acestuia, au exclus înfrângerea Puterilor Centrale în contrast cu diplomația postbelică tradițională. Tratatul a fost perceput în Germania ca o continuare umilitoarea a războiului prin alte mijloace și asprimea sa este de obicei citată ca având facilitat creșterea ulterioară a nazismului în țară.^[22]

Republica de la Weimar (1919-1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.

Afiș publicitar Die Dreigroschenoper de Bertolt Brecht. Era Weimar a fost dominată de frământări politice. La începutul revoluției germane, Germania a proclamată republică iar monarhia abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, cu comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia control din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost înființată oficial. Pe 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, condițiile aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, și o lungă succesiune a mai multor sau puține guverne instabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova idea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și a influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la Weimar a fost trădarea națiunii germane prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga Spartacist, doreau o revoluție pentru abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik, și care au fost țintite.

Cu toate acestea, nemulțumirea cu noul guvern de la Weimar a ajutat la creșterea Partidul Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de reacționarea/revoluționarea dreaptă, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932). După câteva serii de cabinete fără succes, președintele Paul von Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, pe 30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933-1945)

Articol principal: Germania Nazistă.

Pe 27 februarie 1933, Reichstagul a fost incendiat. Ca urma a acestui eveniment, o ordonanță de urgență a fost luată iar unele drepturi fundamentale democratice au fost abrogate. Un act de împuternicire i-a oferit guvernului condus de Hitler, întreaga putere legislativă. Numai Partidul Social Democrat al Germaniei au votat împotriva acestei măsuri, în timp ce comuniștii, care erau considerați responsabili pentru incendiere, nu au fost în măsură să se opună datorită Decretului Incendierii Reichstag-ului.^[23] Un stat totalitar centralizat a fost înființat de o serie de mișcări și decrete transformând Germania într-un sistem monopartit. Industria a fost revitalizată, cu accent pe reînarmarea militară.^[24] În 1936, Germania a recăpătat control asupra Renaniei, prima mișcare de expansiune pentru înfăptuirea Germaniei Mari.

În 1939, creșterea tensiunilor de la naționalism, militarism și a problemelor teritoriale și un pact care promitea sprijinul Uniunii Sovietice, i-a determinat pe germani să lanseze un blitzkrieg (război fulger) împotriva Poloniei, fiind divizată între Germania și Uniunea Sovietică care a atacat țara din est. Acest incident a fost urmat de declarațiile de război din partea Marii Britanii și a Franței împotriva Germaniei, dar nu și asupra Uniunii Sovietice. Acest eveniment a marcat izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Pe măsură ce războiul continua în acea perioadă, Germania și aliații săi își extindeau influența în Europa.

Berlin în ruine după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Potsdamer Platz 1945.

Pe 22 iunie 1941, Germania a încălcat tratatul cu sovieticii și a invadat Uniunea Sovietică. În același an, Japonia a atacat baza americană Pearl Harbor, iar Germania a declarat război Statelor Unite ca urmare a alianței sale cu Japonia. Deși armata germană a continuat să avanseze destul de rapid în Uniunea Sovietică, Bătălia de la Stalingrad a marcat un punct de cotitură în război. Treptat, armata germană a început să se retragă către Frontul de Răsărit. Ziua Z a marcat un alt punct de cotitură în război, deschizând un Front de vest; forțele Aliate au debarcat pe plaja Normandiei și au avansat spre teritoriul german. Curând, Germania avea să fie învinsă. Pe 8 mai 1945, forțele înarmate germane s-au predat după ce Armata Roșie a ocupat Berlinul. Aproximativ șapte milioane de soldați germani—inclusiv etnici germani din Europa de Est—au murit în război.^[25]

Cea ce avea ulterior să se numească Holocaust, regimul celui de-Al Treilea Reich a adoptat politici guvernamentale, subjugând direct un număr mare de disidenți și minorități. Aproximativ unsprezece milioane de oameni au pierit în Holocaust, dintre care șase milioane de evrei și un număr mare de rromi, polonezi și alți slavi, handicapați și homosexuali și membrii opoziției politice. Al Doilea Război Mondial și faptele regimului Germaniei Naziste, regimul lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică și alte țări din acea vreme, a cauzat cca. 35 de milioane de decese premature în Europa.

Diviziunea și reunificarea (1945-1990)

Articol principal: Istoria Germaniei postbelice.

După 1949, au evoluat două state germane iar oraşul Berlin divizat de-a lungul perioadei de administraţie a zonelor aliate de ocupaţie. Germania de Vest a fost fondată de zonele americane, britanice și franceze în timp ce Germania de Est a fost fondată de Uniunea Sovietică.

Războiul a dus la moartea a aproape zece milioane de soldați germani și civili; numeroase pierderi teritoriale, expulzarea a 15 milioane de germani din zonele estice ale Germaniei și a altor țări; și distrugerea mai multor orașe majore. Teritoriul național rămas și Berlinul au fost împărțite de către aliați în patru zone de ocupație militară.

Sectoarele vestice, controlate de Franța, Regatul Unit și de Statele Unite, s-au unit la 23 mai 1949, pentru a forma Republica Federală Germania (Bundesrepublik Deutschland); pe 7 octombrie 1949, zona ocupată de sovietici s-a numit Republica Democrată Germania (Deutsche Demokratische Republik, sau DDR). Acestea erau în principal în afara Germaniei, cunoscute neoficial ca „Germania de Vest” și „Germania de Est” (în Germania de Vest, Germania de Est făcea referire la zonele controlate de RDG, în timp ce RDG făcea fost adesea menționată ca Germania Mijlocie), iar cele două părți ale Berlinului, „Berlinul de Vest” și „Berlinul de Est”. Germania de Est și-a ales capitala la Berlinul de Est, în timp ce Germania de Vest și-a ales capitala la Bonn. Cu toate acestea, Germania de Vest a declarat că Bon este capitala provizorie,^[26] cu scopul de a sublinia poziția față de soluția celor două state, ca fiind un status-quo artificial care aveau să fie învinse într-o zi.

Germania de Vest, înființată ca o republică federală parlamentară cu o „economie socială de piață”, a fost aliată cu Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Țara s-a bucurat de o creștere economică prelungită începând din anii 1950 (Wirtschaftswunder). Germania de Vest a aderat la NATO în 1955 și este un membru fondator al Comunității Economice Europene în 1957.

Zidul Berlinului în fața Porții Brandenburg la scurt timp după deschidere în 1989.

Germania de Est a fost un stat al Blocului răsăritean sub controlul politic și militar al URSS prin intermediul forțelor de ocupație și a Tratatului de la Varșovia. În timp ce se pretinde a fi o democrație, puterea politică a fost executată numai de către membrii de conducere (Politburo) ai Partidului Unitar Socialist al Germaniei (SED). Puterea lor era asigurată de Stasi, un serviciu secret de dimensiuni imense, și o varietate de suborganizații SED controlând fiecare aspect al societății. În schimb, nevoile zilnice ale populației erau satisfăcute la un cost scăzut de către stat. O economie planificată în stil sovietic a fost instituit; ulterior RDG a devenit un stat CAER. În timp ce propaganda Germaniei de Est s-a bazat pe beneficiile programelor sociale ale RDG și presupusa amenințare constantă a unei invazii germane de vest, mulți dintre cetățenii acesteia s-au orientat către Occident pentru libertăți politice și prosperități economice.^[27] Construit în 1961, cu scopul de a preveni evadarea germanilor de est către Germania de Vest, Zidul Berlinului a devenit un simbol al Războiului Rece.

Tensiunile dintre Germania de Est și de Vest au fost oarecum reduse la începutul anilor 1970, de Ostpolitik lui Willy Brandt, care includea de facto acceptarea pierderilor teritoriale ale Germaniei în Al Doilea Război Mondial.

În vara anului 1989, Ungaria a decis pe 2 mai să demonteze Cortina de Fier, iar la data de 23 august să deschidă granițele provocând un exod de mii de germani estici (11 septembrie) din Germania de Vest către Ungaria. Efectele evenimentelor maghiare a avut efecte devastatoare asupra RDG, cu demonstrații în masă. În noiembrie,autoritățile germane estice au redus restricțiile de frontieră inexplicabil, care a permis cetățenilor germani din est să călătorească în Vest. Destinate inițial ca o supapă de presiune să mențină Germania de Est ca un stat, deschiderea frontierelor a dus defapt la accelerarea procesului de reformă Wende în Germania de Est, care s-a încheiat prin Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania după un an, pe 12 septembrie 1990, în care cele patru puteri de ocupație au renunțat la drepturile lor în conformitate cu Actul Capitulării, iar Germania a recăpătat suveranitatea. Acest eveniment a permis reunificarea Germaniei pe 3 octombrie 1990 odată cu restabilirea aderării celor cinci state din fosta RDG („state noi” sau neue Länder).

Germania unificată și integrarea în UE (1990-prezent)

În 1999 Germania a adoptat moneda euro.

Conform Actului Bonn-Berlin, adoptat de Parlament la data de 10 martie 1994, Berlin a devenit încă odată capitala Germaniei Întregite, în timp ce Bonn a obținut statutul unic de Bundesstadt (oraș federal) păstrând câteva ministere federale.^[28]^[29] Remutarea guvernului a fost finalizată în 1999.

După reunificare, Germania a luat un rol tot mai activ în Uniunea Europeană și NATO. Germania a trimis forțe de menținerea păcii pentru a asigura stabilitatea din Balcani și a trimis o forță din trupe germane în Afganistan ca parte din efortul NATO pentru stabili securitatea în această țară după eliminarea talibanilor.^[30] Aceste desfășurări au fost controversate, deoarece după război, Germania a fost obligată să trimită trupe cu scopuri de apărare. Evenimentele din teritoriile străine au fost percepute ca fiind acoperite fără asigurare defensivă; cu toate acestea votul parlamentului în această problemă a legalizat în mod efectiv participarea într-un context de menținere a păcii.

Geografie

Articol principal: Geografia Germaniei.

Hartă topografică

Teritoriul Germaniei acoperă 357,021 km², dintre care 349223 km² sunt terenuri iar 7798 km² sunt ape. Se plasează pe locul șapte în Europa după suprafață și pe 63 la nivel global. Altitudinea variază de la munții Alpi (cel mai înalt punct: Zugspitze la 2962 metri) în sud, până la țărmurile Mării Nordului (Nordsee), în nord-vest și Marea Baltică (Ostsee), în nord-est. Între acestea se află zonele de munte împădurite din Germania Centrală și terenurile joase din nord (cel mai jos punct: Wilstermarsch la 3.54 metrii sub nivelul mării), traversată de câteva râuri majore ale Europei, precum Rin, Dunărea și Elba.^[2]

Germania are cele mai multe granițe cu țările europene, decât oricare alt stat din Europa. Se învecinează în nord cu Danemarca, în est cu Polonia și Republica Cehă, în sud cu Austria și Elveția, în sud-vest cu Franța și Belgia iar în nord-vest cu Olanda.

Împărțirea administrativă

Articol principal: Landurile Germaniei.

Germania cuprinde 16 landuri („Bundesländer”) care sunt sub-împărțite în 439 districte (Kreise) și orașe (Kreisfreie Städte).

Saxonia Inferioară

Bremen

Hamburg

Mecklenburg-
Vorpommern

Saxonia-
Anhalt

Saxonia

Brandenburg

Berlin

Turingia

Hessen

Renania de Nord-
Westfalia

Renania-
Palatinat

Bavaria

Baden-
Württemberg

Saarland

Schleswig-
Holstein

Land	Capitală	Suprafață (km²)	Locuitori
Baden-Württemberg	Stuttgart	35,752	10,717,000
Bavaria	Munich	70,549	12,444,000
Berlin	Berlin	892	3,400,000
Brandenburg	Potsdam	29,477	2,568,000
Brema	Bremen	404	663,000
Hamburg	Hamburg	755	1,735,000
Hesse	Wiesbaden	21,115	6,098,000
Mecklenburg-Vorpommern	Schwerin	23,174	1,720,000
Saxonia Inferioară	Hanover	47,618	8,001,000
Renania de Nord-Westfalia	Düsseldorf	34,043	18,075,000
Renania-Palatinat	Mainz	19,847	4,061,000
Saarland	Saarbrücken	2,569	1,056,000
Saxonia	Dresden	18,416	4,296,000
Saxonia-Anhalt	Magdeburg	20,445	2,494,000
Schleswig-Holstein	Kiel	15,763	2,829,000
Turingia	Erfurt	16,172	2,355,000

Climă

Peisaj alpin în Bavaria.

Majoritatea Germaniei are o climă temperată, în care predomină vânturile vestice umede. Clima este moderată de Curentul Atlanticului de Nord, care este extinderea nordică a Curentului Golfului. Această apă caldă afectează zonele riverane Mării Nordului, inclusiv zona de-a lungul Rinului, care se varsă în Marea Nordului. În consecință, în partea de nord și nord-vest, clima este oceanică; ploile cad pe parcursul întregului an, cu un maxim în timpul verii.

Iernile sunt blânde iar verile tind să se răcească, deși temperaturile pot depăși 30° C (86° F) pentru perioade prelungite. În zonele estice, clima este mai mult continentală; iernile pot fi foarte reci, verile pot fi foarte calde, iar adesea sunt consemnate perioade de secetă. Germania centrală și de sud sunt regiuni de tranziție, care variază de la o temperatură moderat oceanică la continentală. Iar temperaturi pot depăși 30° C (86° F) pe timp de vară.^[31]^[32]

Biodiversitate

Cerbul roşu este o specie răspândită larg în sălbăticie.

Din punct de vedere fitogeografic, Germania este partajată între provinciile Atlanticul European și Europei Centrale a Regiunii Circumboreal în cadrul Regatului Boreal. Teritoriul Germaniei, poate fi subdivizat în două ecoregiuni: pădurile montane mixte ale Mediteraneni europene și reciful marin ale Atlanticului nord-estic.^[33] Majoritatea Germaniei este acoperită fie din teren arabil (33%) sau silvicultură și regiune păduroasă (31%). Numai 15% este acoperit pășuni constante.

Aproximativ o treime din teritoriul Germaniei este acoperit de păduri. (Munţii Pădurea Turingiei)

Plantele și animale au sunt în general comune celor din perioada medievală. Fagi, stejari, și alte esențe de foioase constituie o treime din păduri; pădurile de conifere sunt în creștere ca urmare a reîmpăduririlor. Molidul și bradul predomină în munți de sus, în timp ce pinul și laricele se găsește în sol nisipos. Există multe specii de ferigi, flori, ciuperci, și mușchi. Peștii abundă în râuri și în Marea Nordului. Printre animalele sălbatice, se găsesc cerbul, mistrețul, muflonul, vulpea, bursucul, iepurele, și un număr mic de castori. Diverse păsărilor migratoare străbat Germania primăvara și toamna.

Parcurile naționale ale Germaniei includ Parcurile naționale Wattenmeer, Parcul național Jasmund, Parcul național Vorpommersche Boddenlandschaft, Parcul național Müritz, Parcul național Unteres Odertal, Parcul național Harz, Parcul național Sächsische Schweiz și Bayerischer Wald.

Germania este cunoscută pentru numeroasele sale grădini zoologice, parcurile faunei sălbatice, acvarii, și parcuri de păsări.^[34] Mai mult de 400 de grădinile zoologice și parcuri de animale sunt administrate în Germania, care este considerat a fi cel mai mare număr unic în orice țară a lumii.^[35] Gradină zoologică de la Berlin este cea mai veche gradină zoologică din Germania și prezintă deține cea mai numeroasă colecție de specii din lume.^[36]

Mediul încojurător

Turbinele eoliene din Wehrda (Marburg)

Cea mai mare fermă eoliană și a capacității de energie solară din lume este instalată în Germania.^[37] Germania este cunoscută pentru conștiința propriului mediu înconjurător.^[38] Mulți germani consideră cauze antropice a fi un factor semnificativ la încălzirea globală.^[39] Germania participă în cadrul Protocolului de la Kyoto și în alte tratate de promovare a biodiversității, standardele de emisii scăzute, reciclare, precum și utilizarea energiei regenerabile, și sprijină dezvoltarea durabilă la nivel global.^[40]

Pajura este o pasăre de pradă protejată și simbol heraldic național.

Guvernul german a inițiat numeroase activități pentru reducerea emisiilor iar totalul emisiilor țării sunt în descreștere.^[41] Cu toate acestea, emisiile de dioxid de carbon pe cap de locuitor din Germania sunt printre cele mai ridicate din UE, deși ele sunt semnificativ mai mici decât cele din Australia, Canada, Arabia Saudită și Statele Unite. Emisiile provenite din industria și a utilităților de ardere a cărbunelui contribuie la poluarea aerului. Ploile acide care rezultă din emisiile de dioxid de sulf devastează pădurile. Poluarea din Marea Baltică a apelor reziduale și a reziduurilor industriale de la râuri, în fosta Germanie de Est au fost reduse. Guvernul cancelarului Schröder, a anunțat intenția de a pune capăt utilizării energiei nucleare pentru producerea energiei electrice. Germania lucrează pentru respectarea angajamentele UE pentru a identifica zonele de conservarea naturii, în conformitate cu flora, fauna, și Directiva de Habitat a Uniunii Europene. Ultimii ghețarii din regiunea alpină a Germania se topesc. Pericole naturale sunt inundațiile de primăvară și vijeliile furtunoase care au loc în toate regiunile.

Guvern

Articol principal: Politica Germaniei.

Reichstagul din Berlin este sediul parlamentului german.

Germania este o republică federală parlamentară democratică. Sistemul politic german își desfășoară activitatea într-un cadru prevăzut în documentul constituțional din 1949 cunoscut sub numele de Grundgesetz (Legea fundamentală). Prin numirea documentului Grundgesetz decât Verfassung (constituție), autorii și-au exprimat intenția că va fi înlocuit cu o constituție adecvată, îndată ce Germania se va reunifica ca un singur stat. Amendamentele de la Grundgesetz, necesită în general, o majoritate de două treimi din ambele camere ale Parlamentului; articole de garantare a drepturilor fundamentale, separarea puterilor, structura federală, precum și dreptul de a rezista la tentativele de a răsturna constituția sunt valabile în perpetuu și nu pot fi modificate.^[42] În ciuda intenției inițiale, Grundgesetz rămas în vigoare după reunificarea Germaniei în 1990, cu numai modificări minore.

Preşedintele Horst Köhler.

Cancelarul—actualmente Angela Merkel—este șeful guvernului și exerciteaza de puterea executivă, similar cu rolul de prim-ministru, în alte democrații parlamentare. Puterea federală legislativă este investită în parlament compus din Bundestag (Parlamentul Federal) și Bundesrat (Consiliul Federal), care, împreună, formează un tip unic de corp legislativ. Bundestag-ul este ales, prin alegeri directe, prin reprezentare proporțională (diferiți membrii). Membrii Bundesrat reprezintă guvernele celor șaisprezece landuri și sunt membrii ai cabinetelor de stat. Guvernele respective de stat au dreptul de a numi și de a-și elimina reprezentanții în orice moment.

Președintele—actualmente Horst Köhler-este șeful statului împuternicit în primul rând cu responsabilitățile și competențele reprezentative. El este ales de către Bundesversammlung (Adunarea Federală), o instituție formată din membri ai Bundestag-ului și un număr egal de delegați de stat. A doua funcție importantă în ordinea de prioritate germană este Bundestagspräsident (Președinte al Bundestag), care este ales de Bundestag și responsabil pentru supravegherea sesiuni de zi cu zi a corpului. Cea de a treia funcție importantă și șef al guvernului este de cancelar, care este numit de către Bundespräsident după ce a fost ales de către Bundestag. Cancelarul pote fi îndepărtat printr-o mișcare constructivă de neîncredere de către Bundestag, în cazul în care implică constructiv faptul că Bundestag-ului alege simultan un succesor.

Din 1949, sistemul de partide a fost dominat de Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Social Democrat din Germania, cu toate cancelariile până în prezent, fiind membru al unui dintre partide. Cu toate aceste, Partidul Liberal Democrat (care are membrii în Bundestag încă din 1949) și Bündnis 90/Die Grünen (care erau cei mai numeroși în Parlament după 1983) au jucat, de asemenea, un rol important,^[43] deoarece acestea sunt de regulă parteneri mai mici ai unui guvern de coaliție.

Legislație

Articol principal: Sistemul judiciar al Germaniei.

Curtea Constituţională Federală a Germaniei din Karlsruhe.

Sistemul judiciar al Germaniei este autonom față de ramura executivă și ceea legislativă. Germania are un statut civil sau sistem de lege care se bazează pe dreptul roman, cu unele referiri la legislația germană. Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală), cu sediul în Karlsruhe, Germania este Curtea Supremă responsabil pentru probleme constituționale, cu o putere de control jurisdicțional.^[44] Aceasta acționează ca cea mai înaltă autoritate legală și se asigură că practica legislativă și judecătorească este conformă cu Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania (Legea de bază). Aceasta acționează în mod independent de alte organe de stat, dar nu poate acționa în numele său propriu.

Sistemul Curții Supreme a Germaniei, numit Oberste Gerichtshöfe des Bundes, este specializat. Pentru cazurile civile și penale, cea mai înaltă instanță de recurs este Curtea Federală de Justiție, situat în Karlsruhe și Leipzig. Stilul sălii de ședință este inchizitorial. Alte tribunalele federale sunt Curtea Federală a Muncii din Erfurt, Curtea Federală Socială din Kassel, Curtea Federală a Finanțelor din München și Curtea Federală Administrativă de la Leipzig.

Dreptul penal și dreptul privat sunt codificate la nivel național în Strafgesetzbuch și, respectiv, Bürgerliches Gesetzbuch. Obiectivul Sistemului Penal German este reabilitarea criminalului; al doilea este protecția publicului.^[45] Pentru a realiza aceasta din urmă, un criminal condamnat pot fi închis preventiv (Sicherungsverwahrung), în cazul în care este considerat a fi o amenințare la adresa publicului. Völkerstrafgesetzbuch reglementează consecințele de crime împotriva umanității, genocid și crime de război. Acesta oferă instanțelor germane competență universală în cazul urmăririi penale de către o instanță din țara în care infracțiunea a fost comisă, sau nu este posibilă de către o instanță internațională.

Legislația de stat

Articol principal: Poliția Germană.

Poliţist în Hamburg.

Puterea legislativă este împărțită între federație și stat. Legea fundamentală presupune că toată puterea legislativă rămâne la nivel de stat cu excepția dacă este desemnată de către însuși Legea fundamentală.

Orice lege federală are prioritate față de dreptul de stat în cazul în care puterea legislativă se află la nivel federal. Un exemplu celebru este pretinsa furnizarea Hessian pentru pedeapsa cu moartea, care merge împotriva interzicerii pedepsei capitale, în conformitate cu Legea fundamentală, interpretând prevederea Hessian infirmă. Bundesratul este organul federal, prin care landurile participă în legislația națională. Participarea landurilor la legislația federală este necesară în cazul în care legea intră în zona de putere legislativă concurentă, cerând landurilor să administreze regulamentele federale, sau sunt astfel desemnat de Legea fundamentală. Fiecare land are propria curte constituțională. Amtsgerichte, Landgerichte și Oberlandesgerichte sunt instanțe de stat de competența generală. Ele sunt competente dacă acțiunea este bazată pe legea federală sau de stat.

Multe dintre problemele fundamentale de drept administrativ rămân în jurisdicția statelor, deși majoritatea landurilor își pun bazele de propriile din acea zonă conform Verwaltungsverfahrensgesetz din 1976 (Legea contenciosului administrativ) acoperind puncte importante de drept administrativ. Oberverwaltungsgerichte sunt cel mai înalt nivel de competență administrative privind administrațiile de stat, cu excepția cazului în care problema se referă la dreptul legislației federale sau dreptul de stat identic cu legea federală. În astfel de cazuri, recursul final la Curtea Federală de administrație este posibil.

Relații externe

Articol principal: Relațiile externe ale Germaniei.

Cancelarul Angela Merkel găzduind summit-ul G8 la Heiligendamm.

Germania a jucat un rol important în Uniunea Europeană încă de la începuturile sale și a menținut o alianță puternică cu Franța de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Alianța a fost foarte apropiată spre sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 sub conducerea lui Helmut Kohl, președintele Uniunii Creștin-Democrate și a lui François Mitterrand, președintele Partidului Socialist. Germania se află în fruntea statelor europene care dorește să avanseze crearea unor aparate europene politice, defensive și de securitate mult mai unite.^[46] Timp de câteva decenii după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Republica Federală Germania a avut o putere redusă în relațiile internaționale, datorită istoriei recente și a ocupației acesteia de către puterile externe.^[47]

În perioada Războiului rece, divizarea Germaniei de către Cortina de Fier a făcut-o un simbol al tensiunilor dintre occident și orient, și un câmp de luptă politic în Europa. Cu toate acestea, conceptul de Ostpolitik înființat de Willy Brandt a fost un factor cheie de destindere în anii 1970.^[48] În 1999, guvernul cancelarului Gerhard Schröder a definit o nouă bază pentru politica externă germană de a participa în campania războiului NATO împotriva Iugoslaviei și să trimită trupe germane în luptă pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial.^[49]

Guvernele din Germaniei și Statele Unite sunt aliați politici apropiați.^[50] Planul Marshall înființat în 1948, sprijinul SUA în timpul procesului de reconstrucție după Al Doilea Război Mondial, precum și fraternizarea și legăturile culturale puternice a creat o legătură puternică între cele două țări, deși opoziția lui Schröder asupra Războiului din Irak a sugerat încheierea Atlantismului și o ușoară răcire a relațiilor germano-americane.^[51] De asemenea, din punct de vedere economic, cele două țări sunt interdependente: 8,8% din exporturile germane au legătură către SUA, și 6,6% din importurile germane provin din SUA.^[52] Viceversa, 8,8% din producțiile SUA exportă nave către Germania și 9.8% din importurile americane provin din Germania.^[52] Alte dovezi ale legăturilor strânse includ poziția continuă a americanilor germani ca fiind cel mai mare grup etnic din SUA^[53] și Ramstein Air Base (aproape de Kaiserslautern) ca fiind cea mai mare comunitate militară americană externă.^[54]

Ajutor pentru dezvoltare

Politica de dezvoltare a Republicii Federale Germania este o zonă independentă de politica externă germană. Aceasta este formulată de către Ministerul Federal pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (BMZ) și efectuată de către organizațiile de punere în aplicare. Guvernul german consideră politica de dezvoltare ca o responsabilitate comună a comunității internaționale.^[55]

Ajutoarele oficiale pentru dezvoltare și umanitare ale Germaniei pentru anul 2007 sa ridicat la 8,96 miliarde de euro (12,26 miliarde de dolari), o creștere cu 5,9 la sută față de 2006. Astfel, a devenit al doilea mare donator de ajutor după Statele Unite.^[56] Germania a cheltuit 0,37 la sută din produsul său intern brut (PIB) pe dezvoltare, care se situează sub obiectivul guvernului de creștere a ajutorului la 0,51 la sută din PIB până în 2010. Nici obiectivul internațional de 0,7% din PNB nu ar fi fost atins.

Armata

Articol principal: Bundeswehr.

Mecklenburg-Vorpommern participând într-o operaţiune UNIFIL II în largul coastei Libanului.

Bundeswehr, armata Germaniei, este o forță militară alcătuită Heer (Armată), Marine (Forțele navale), Luftwaffe (Forțele Aeriene), Zentraler Sanitätsdienst (Centrul de Servicii Medicale) și Streitkräftebasis (Serviciul Comun de Sprijin). Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbați, de la vârsta de 18 ani, și durează 9 luni. Din motive etice, se poate opta în schimb pentru un serviciu civil cu aceeași durată, sau un angajament de voluntariat pentru 6 ani în serviciile de urgenta ca serviciul de pompieri, Crucea Roșie sau THW (Agenția Federală de Asistență Tehnică). Conform statisticilor din 2003, cheltuiala militară constituie 1,5% din PIB al țării.^[2] Pe timp de pace, Bundeswehr-ul este comandat de Ministrul de Apărare, actualmente Karl-Theodor zu Guttenberg. Însă dacă Germania pleacă la război, care conform constituției îi este permis numai pentru scopuri de apărare, comandatul suprem al Bundeswehr-ului este cancelarul.^[57]

Demonstraţie de zbor Eurofighter.

Bundeswehr are 200500 de soldați profesioniști, 55000 de recrutați pentru serviciul militar având vârste între 18-25 care servesc pentru cel puțin nouă luni în conformitate cu normele actuale, și 2500 de rezerviști activi la un moment dat. Aproximativ 300000 de rezerviști sunt disponibili pentru forțele armate și de a participa la exerciții de apărare, precum și dislocări în străinătate. Din 2001, femeile pot servi, în toate funcțiile de serviciu, fără restricții, dar acestea nu sunt supuse serviciului militar obligatoriu. În prezent, există aproximativ 14500 de femei și un număr de rezerviști de sex feminin care iau parte la toate obligațiile, inclusiv misiunile de menținere a păcii și alte operațiuni. Până în prezent, doi ofițeri medici de sex feminin au fost promovați la rangul de general.

Începând din noiembrie 2009, armata germană avea în jur de 8300 trupele staționate în țări străine, ca parte a diferitelor forțe de menținere a păcii internaționale, inclusiv în 2470 de soldați Bundeswehr în Kosovo, 4520 de trupe germane în cadrul forței ISAF conduse de NATO în Afganistan și Uzbekistan și 450 de trupe cu UNIFIL în Liban.^[58]

În 2009, ministrul apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg a afirmat că condițiile în Afganistan au fost „ca un război”, în timp ce în prealabil au fost menționate ca „stabilizare și reconstrucție civilă”, evitând cuvântul „război”.^[59]^[60]

Demografie

Articole principale: Germani și Demografia Germaniei.

Populaţia teritoriilor germane 1800–2000 şi populaţia imigrantă între 1975–2000.

Cu o populație de 82 de milioane de locuitori, Germania este cea mai populată țară din Uniunea Europeană. Rata fertilității este una din cele mai scăzute din Europa, cu doar 1.41 de copii pentru fiecare femeie.^[2] Germania are numeroase orașe mari, cele mai populate fiind Berlin, Hamburg, Munich, Cologne, Frankfurt și Stuttgart. Cea mai mare conurbație este regiunea Rhein-Ruhr (12 milioane), inclusiv Düsseldorf (capitala Renaniei de Nord-Westfalia) și orașele Cologne, Essen, Dortmund, Duisburg și Bochum.

Berlin este cel mai mare oraș cu o populație de 3,2 milioane de locuitori.

Începând din decembrie 2004, aproximativ șapte milioane de cetățeni străini au fost înregistrați în Germania, și 19% din locuitorii țării origini străine. Tinerii sunt mult mai probabil să aibe origini străine decât bătrânii. 30% dintre germani au o vârstă de 15 ani iar cei sub această vârstă au cel puțin un părinte născut în străinătate. În orașele mari 60% din copiii au o vârstă de 5 ani iar cei sub au cel puțin un părinte născut în străinătate.^[61]

Conform statisticilor din 2007, cel mai mare grup (2,7 milioane) este din Turcia, precum și o majoritate din rest sunt din state europene, cum ar fi Italia (761000) și Polonia (638000).^[62]

Fondul ONU pentru Populație a listat Germania ca gazdă în cel de-al treilea mare număr de imigranți la nivel mondial, adică 5% sau 10 milioane din totalul de 191 de milioane de imigranți sau aproximativ 12% din populația Germaniei.^[63] Ca o consecință a restricțiilor impuse legilor azilului și imigrării din Germania, odinioară aproape fără restricții, numărul imigranților care caută azil afirmându-și etnicitatea germană (majoritatea din fosta Uniune Sovietică) a scăzut permanent începând cu anul 2000.^[64]

Numeroase persoane care au origini germane se găsesc în Statele Unite (50 de milioane),^[65] Brazilia (5 milioane)^[66] și Canada (3 milioane).^[67] Aproximativ 3 milioane de „aussiedler” — refugiați germani, în special din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică — s-au restabilit în Germania din 1987.^[68]

Religie

Articol principal: Religia în Germania.

Domul din Köln la râul Rin este unul din patrimoniul mondial UNESCO.

Creștinismul este cea mai numeroasă confesiune religioasă din Germania, cu 52 de milioane de practicanți (64%). ^[69]^[70]26.5 de milioane sunt protestanți (32.3%) iar 25.5 de milioane sunt catolici (31.0%).^[71] A doua religie numeroasă este Islamul cu 4.3 milioane de adepți (5%)^[72] urmată de Budism și Iudaism, amândouă având aproximativ 200.000 de credincioși (c. 0.25%). Hinduismul are 90.000 de credincioși (0.1%) iar Sikismul 75.000 (0,09%). Celelalte comunități religioase din Germania au mai puțin de 50.000 (sau mai puțin de 0.05%) de practicanți. Aproximativ 24.4 de milioane de germani (29.6%) nu și-au declarat religia.

Înăuntrul Frauenkirche din Dresden.

Protestantismul este concentrat în nord și est iar Romano-Catolicismul în sud și vest. Actualul papă Benedict al XVI-lea s-a născut în Bavaria. Persoanele non-religioase, inclusiv ateii și agnosticii, alcătuiesc 29.6% din populație, și numeroși în special din fosta Germanie de Est și zone metropolitane majore.^[73]

Din cei 4.3 milioane de musulmani, majoritatea sunt sunniți și aleviți din Turcia, dar există și un număr restrâns șiiți.^[74] 1.7% din populația totală a țării se declară creștini ortodocși; sârbii și grecii fiind cei ma numeroși.^[69] Germania este a treia țară din Europa, cu cea mai numeroasă populație evreiască (după Franța și Regatul Unit).^[75] În 2004, de două ori mai mulți evrei din fostele republici sovietice s-au stabilit în Germania ca și în Israel, totalul populației evreiești ajungând la mai mult de 200.000, în comparație cu 30.000 înainte de reunificarea Germaniei. Orașele mari cu importante populații evreiești includ Berlin, Frankfurt și Munchen.^[76] Aproximativ 250.000 de budiști locuiesc în Germania, 50% dintre ei sunt imigranți din Asia.^[77]

Conform sondajului Eurobarometru 2005, 47% din cetățenii germani sunt de acord cu afirmația „Cred că există un Dumnezeu”, unde 25% sunt de acord cu afirmația „Cred că există un fel de spirit sau forță de viață” iar 25% susținea „Nu cred că există nici un fel de spirit, Dumnezeu, sau forța de viață”.^[78]

Limbi

Articol principal: Limbile Germaniei.

Cunoştinţe de limba germană în ţările UE.

Germana este limba oficială și cea mai predominant vorbită în Germania.^[79] Este una din cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, precum și una din cele trei limbi de lucru a Comisiei Europene, alături de engleză și franceză. Limbile native minoritare recunoscute sunt daneza, sorabele, romani și frizonele. Acestea sunt protejate oficial de Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale. Cele mai utilizate limbi de imigranți sunt turca, poloneza, limbile balcanice și rusa.

Standardul german este un limbaj de vest-germanice și este strâns legată de și clasificată alături de engleză, olandeză, precum și limbile frizone. Într-o măsură mai mică, este de asemenea legată de cel estic (dispărut) și de limbile scandinave. Mare parte din vocabularul german provine din din ramura germanică din cadrul limbii de familie indo-europene.^[80] Minorități semnificative de cuvinte sunt derivate din latină și greacă, cu o cantitate mai mică de la franceză și, cel mai recent din limba engleză (cunoscut sub numele de Denglisch). Germana se scrie folosind alfabetul latin. În plus față de cele 26 de litere standard, germana are trei vocalele cu treme, și anume ä, ö, și ü, precum și esțet sau scharfes S (s ascuțit) care este scris „ß”.

Dialectele germane se deosebesc de soiurile germane standard. Dialectele germane sunt soiurile tradiționale locale și provin de la diferite triburi germane. Multe dintre ele nu sunt ușor de înțeles de cineva care cunoaște doar standardul german, deoarece acestea diferă adesea de standardul german din punct de vedere lexicon, fonologic și sintactic.

La nivel mondial, limba germană este vorbită de aproximativ 100 de milioane de vorbitori nativi și, de asemenea, aproximativ 80 milioane nu sunt vorbitori nativi.^[81] Germana este limba principală a aproximativ 90 de milioane de oameni (18%) din UE. 67% dintre cetățenii germani pretind a fi capabili să comunice în cel puțin o limbă străină, 27% în cel puțin două altele limbi decât ale lor.^[79]

Economie

Articol principal: Economia Germaniei.

Germania a fost exportatorul mondial de mărfuri în 2007.

Germania are cea mai mare economie națională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008^[82]. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator și beneficiar al unei economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând țările din zona Euro), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde^[83]. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70% la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1%, și sectorul agricultură cu 0,9%. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special automobile, instalații mecanice, metalurgie și bunuri chimicale^[2]. Germania este cel mai mare producător de turbine de vânt și tehnologia puterii solare din lume. Cele mai mari târguri și congrese internaționale de comerț din fiecare an au loc în orașe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt și Berlin^[84].

Frankfurt este un centru financiar major, sediul Băncii Centrale Europene, și un centru de transport aerian la nivel mondial.

În topul celor mai mari 500 de companii listate la bursă, top organizat în funcție de veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007, cele mai mari dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens, Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON., Deutsche Post, Deutsche Telekom, Metro, și BASF^[85]. Printre companiile cu cei mai mulți angajați se numără Deutsche Post, Robert Bosch GmbH, și Edeka^[86]. Branduri renumite la scară mondială sunt Mercedes Benz, SAP, BMW, Adidas, Audi, Porsche, Volkswagen și Nivea.^[87]

Germania este o susținătoare a integrării economice și politice europene, iar politicile ei comerciale sunt din ce în ce mai mult determinate de acordurile dintre membrii Uniunii Europene și de legislația europeană privind piața comună. Germania a adoptat moneda unică euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt. Chiar și după reunificarea Germaniei, din 1990, nivelul de trai și veniturile anuale au rămas sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest^[88]. Modernizarea și integrarea economiei din estul Germaniei continuă să fie un proces de lungă durată, și se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la vest la est fiind de aproximativ 80 de miliarde de dolari. Rata șomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la cea mai scăzută cotă din ultimii 15 ani, 7,5%, în iunie 2008^[89]. Acest procentaj variază de la 6,2% în fosta Germanie de Vest, la 12,7% în fosta Germanie de Est.

PIB-ul nominal al Germaniei a scăzut în al doilea și al treilea sfert din 2008, având ca rezultat o recesiune tehnică, urmată apoi de un ciclu de recesiune globală și europeană.^[90] În ianuarie 2009, guvernul german sub conducerea Angelei Merkel a aprobat un plan de stimulare economică în valoare de 50 de miliarde de euro (70 miliarde $) pentru a proteja mai multe sectoare dintr-o recesiune și prevenirea creșterii ulterioare a ratei șomajului.^[91]

Infrastructură

Articol principal: Transportul în Germania.

Portul de la Hamburg este al doilea mai mare port din Europa.

Germania este un punct central de transport important, datorită poziției sale centrale. Acest lucru poate fi observat în rețelele numeroase și moderne de transport. Rețeaua extinsă de autostrăzi (Autostradă) care se plasează pe locul trei la nivel mondial după lungimea totală și este caracterizată prin lipsa de limită a vitezei pe majoritatea drumurilor.^[92]

Germania a contruit o rețea policentrică a trenurilor de mare viteză. InterCityExpress sau ICE este categoria cea mai avansată de servicii Deutsche Bahn și operează în orașele germane majore precum și în destinații în țările vecine. Viteza maximă a trenului variază între 160 km/h și 300 km/h. Conexiunile sunt oferite la fiecare 30 de minute sau la intervale de două ore.^[93]

Trenul ICE 3

Germania este al cincilea mare consumator de energie iar două treimi din energia primară a fost importată în 2002. În același an, Germania a fost cel mai mare consumator de electricitate din Europa, în valoare totală de 512.9 terawatt-ore. Politica guvernului promovează conservarea energiei și dezvoltarea surselor de energie regenerabilă, precum energia solară, eoliană, biomasă, hidroelectrică, precum și geotermică. Ca urmare a măsurilor de economisire a energiei, eficiența energetică a fost îmbunătățită de la începutul anilor 1970. Guvernul a stabilit obiectivul de a reuniunii jumătate din cererile de energie a țării din surse regenerabile până în 2050.

În anul 2000, guvernul și industria nucleară germană fost de acord să elimine progresiv toate centralele nucleare până în 2021.^[94] Energia regenerabilă încă joacă un rol tot mai modest în consumul de energie. În 2006, consumul de energie a fost îndeplinit de către următoarele surse: petrol (35,7%); cărbune, inclusiv lignit (23,9%); gaze naturale (22,8%); nucleare (12,6%); hidroelectrică și eoliană (1,3%); și altele (3,7%). Cu toate acestea, ponderea energiei regenerabile în furnizare de energie electrică a crescut rapid, atingând 14% în 2007. Guvernul german a stabilit un nou obiectiv de a crește acest procent la 27% până în 2020.

Știință

Articol principal: Știință și tehnologie în Germania.

Germania este una din țările cu cei mai cunoscuți cercetători în diverse domenii științifice.^[95] Premiul Nobel a fost înmânat celor 103 laureați germani. Munca lui Albert Einstein și Max Planck a fost decisivă pentru fondarea fizicii moderne, pe care Werner Heisenberg și Max Born au dezvoltat-o ulterior.^[96] Aceștia au fost precedați de fizicieni precum Hermann von Helmholtz, Joseph von Fraunhofer, și Gabriel Daniel Fahrenheit. Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit razele X, care sunt denumite în limba germană Röntgenstrahlen (Razele Röntgen). Această realizare l-a făcut primul câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică în 1901.^[97]

Inginerul Wernher von Braun a construit prima rachetă spațială iar mai târziu a fost un membru remarcabil în NASA, construind racheta lunară Saturn V care a pavat calea spre succes a programului american Apollo. Lucrara lui Heinrich Rudolf Hertz în domeniul Radiației electromagnetice a fost importantă pentru dezvoltarea telecomunicației moderne.^[98] Datorită construirii primului său laborator de la Universitatea din Leipzig în 1879, Wilhelm Wundt creditat cu fondarea psihologiei ca știință empirică independentă.^[99] Lucrarea lui Alexander von Humboldt, ca om de știință și explorator, a fost fundamentală în biogeografie.^[100]

Cameră de curăţătorie pentru fabricarea de microelectronice în Stuttgart.

Numeroși matematicieni celebri s-au născut în Germania, dintre care Carl Friedrich Gauss, David Hilbert, Bernhard Riemann, Gottfried Leibniz, Karl Weierstrass and Hermann Weyl. Germania are mulți inventatori și ingineri faimoși, precum Johannes Gutenberg, care este acreditat pentru inventarea imprimantei de tip portabil în Europa; Hans Geiger creatorul contorului Geiger; și Konrad Zuse care a construit primul calculator complet digital.^[101] Inventatori, ingineri și fabricanți germani precum Contele Ferdinand von Zeppelin, Otto Lilienthal, Gottlieb Daimler, Rudolf Diesel, Hugo Junkers și Karl Benz au ajutat la dezvoltarea tehnologiei moderne de transporturi auto și aeriene.^[102]

Instituții importante de cercetare din Germania sunt Societatea Max Planck, Helmholtz-Gemeinschaft și Societatea Fraunhofer. Acestea sunt conectate în mod independent sau extern la sistemul universitar și ajută într-o măsură considerabilă în randamentul științific. Premiul Gottfried Wilhelm Leibniz este acordat la zece oameni de știință și academicieni în fiecare an. Cu un maxim de 2,5 milioane € pe premiu, este una dintre cele mai înalte distincții de cercetare din lume.^[103]

Referințe

^ „Definitie: german”. DEX online. Accesat în 28 martie 2010.
^ ^a ^b ^c ^d ^e CIA. „CIA Factbook” (în engleză). Accesat în 6 noiembrie 2009.
^ Destatis. „Weitere Bevölkerungsabnahme für 2008 erwartet” (în germană). Accesat în 31 octombrie 2009.
^ ^a ^b ^c ^d „Germania” (în engleză). Fondul Monetar Internațional. Accesat în 31 octombrie 2009.
^ „Human Development Report” (PDF) (în engleză). United Nations Development Programme. 2009. ISBN 978-0-230-23904-3. Accesat în 31 octombrie 2009.
^ Max Mangold (ed.), ed. (1995). Duden, Aussprachewörterbuch (Duden Pronunciation Dictionary) (în germană) (ed. 6). Mannheim: Dudenverlag (Bibliographisches Institut & F.A. Brockhaus AG. pp. 271, 53f. ISBN 3-411-04066-1.
^ „Country and Comparative Data. Country: Germany” (în engleză). Accesat în 31 octombrie 2009.
^ Curtea Constituţională Federală a Germaniei (2 BvF 1/73; BVerfGE 36, 1): Ca stat german, Reich-ul German este identic cu cel al Republicii Federale Germane [deoarece exista ca un stat-națiune și personalitate juridică internațională (drept public internaţional) după 1871]. În 1949, între diviziunea Est - Vest nu exista nicio fondare a unui nou stat german occidental și niciun succesor al Reich-ului German, în schimb o parte a Germaniei a fost reorganizată.
^ „Germany world's second biggest aid donor after US” (în engleză). 4 aprilie 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.
^ „The fifteen major spenders in 2006” (PDF). Recent trends in military expenditure (în engleză). Stockholm International Peace Research Institute. 2007. Accesat în 6 noiembrie 2009.
^ „The leader of Europe? Answers an ocean apart” (în engleză). 4 aprilie 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.
^ „Confidently into the Future with Reliable Technology” (în engleză). 6 mai 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.
^ Schulze, Hagen. Germany: A New History (în engleză). Cambridge, MA: Harvard University Press. p. 4.
^ Claster, Jill N. (1982). The medieval experience, 300-1400 (în engleză). New York University Press. p. 32. ISBN 0814713815. Accesat în 20 noiembrie 2009.
^ Alan Bowman, Averil Cameron, Peter Garnsey (ed.). The Cambridge Ancient History: Vol. 12 (în engleză). pp. 442. ISBN=0521301998. |access-date= necesită |url= (ajutor)
^ Lynn Harry Nelson. „The Great Famine (1315-1317) and the Black Death” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.
^ Gerhard Rempel. „The Thirty-Years-War” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.
^ Alan McFarlane. „The Thirty Years War (1618-48)”. The Savage Wars of Peace: England, Japan and the Malthusian Trap (2003) (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.
^ Fulbrook, Mary. A Concise History of Germany (în engleză). Cambridge University Press 1991. p. 97. ISBN 0521540712.
^ Martin, Norman (5 octombrie 2000). „German Confederation 1815–1866 (Germany)” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.
^ David Crossland (22 ianuarie 2008). „Last German World War I Veteran Believed to Have Died” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.
^ Lee, Stephen J. (2003). Europe 1890–1945 (în engleză). Routledge. p. 131. ISBN 0415254558.
^ Deutsches Historisches Museum. „Das Ermächtigungsgesetz 1933” (în germană). Deutsches Historisches Museum. Accesat în 14 noiembrie 2009. An der Abstimmung nicht teilnehmen konnten die 81 Abgeordneten der Kommunistischen Partei Deutschlands (KPD). Ihre Mandate waren auf Basis der Reichstagsbrandverordnung bereits am 8. März 1933 annulliert worden.
Roderick, Stackelberg (1999). Hitler's Germany: origins, interpretations, legacies (în engleză). Routledge. p. 103. ISBN 0415201144.
Raffael, Scheck. „Establishing a Dictatorship: The Stabilization of Nazi Power” (în engleză). Colby College. Accesat în 14 noiembrie 2009.
^ Deutsches Historisches Museum. „Industrie und Wirtschaft” (în germană). Deutsches Historisches Museum. Accesat în 14 noiembrie 2009. Der Vierjahresplan sollte ab 1936 die wirtschaftliche Kriegsfähigkeit Deutschlands herbeiführen. . . .Bereits im Februar 1933 erklärte Hitler, dass alle öffentlichen Maßnahmen zur Arbeitsbeschaffung zugleich der "Wehrhaftmachung" zu dienen hätten und den Interessen des Staates untergeordnet seien. . . .
^ Steinberg, Heinz Günter. Dezvoltarea populației în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial: o imagine de ansamblu de dezvoltare 1945 - 1990 Bonn 1991. Vezi și Pierderile omenești în cel de-al doilea război mondial
^ „Bonn (Germany)” (în engleză). Encyclopedia Britannica. Accesat în 15 noiembrie 2009.
^ Colchester, Nico (1 ianuarie 2001). „D-mark day dawns” (în engleză). Financial Times. Accesat în 15 noiembrie 2009.
^ „Landtag einstimmig gegen Komplettumzug” (în germană). WDR. 14 septembrie 2006. Accesat în 20 noiembrie 2009.
^ „Deutschlands heimliche Hauptstadt” (în germană). WDR. 20 iunie 2009. Accesat în 20 noiembrie 2009.
^ Dempsey, Judy (31 octombrie 2006). „Germany is planning a Bosnia withdrawal” (în engleză). The New York Times. Accesat în 14 noiembrie 2009.
^ Olson, Donald (2007). Germany For Dummies, 3rd Edition (în engleză). Wiley. ISBN 978-0-470-08956-9.
^ „German Climate and Weather” (în engleză). Word Travels. Accesat în 20 noiembrie 2009.
^ „List of Ecoregions: Terrestrial Ecoregions” (în engleză). WWF. Accesat în 21 noiembrie 209. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ „List of famous Zoological gardens in European countries” (în engleză). Europe Guide. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Some interesting zoo facts” (în engleză). Zoofacts. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Tierstatistik 2008” (în germană). Zoo Berlin. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „German lessons” (în engleză). The Economist. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Starting points and focus of environmental communication” (în engleză). German Federal Environmental Foundation. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ PIPA (24 septembrie 2007). „All Countries Need to Take Major Steps on Climate Change: Global Poll” (PDF). BBC World service Poll, carried out by Globescan (în engleză). Program on International Policy Attitudes at the University of Maryland, College Park. Accesat în 21 noiembrie 2009. Eighty-seven percent of German respondents agree that human activity is a significant cause of climate change and 95 percent think it is necessary to take measures to deal with the problem.
^ „Reinforcing Germany's environmental protection industry” (în engleză). Umweltbundesamt. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Germany greenest country in the world” (în engleză). Times of India. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Article 79 of the Grundgesetz” (în germană). Bundesministerium der Justiz. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Christian Democratic Union/Christian Social Union” (în engleză). U.S. Library of Congress. Accesat în 21 noiembrie 2009.
^ „Federal Constitutional Court” (în engleză). Bundesverfassungsgericht.de. Accesat în 22 noiembrie 2009.
^ „§ 2 Strafvollzugsgesetz” (în germană). Bundesministerium der Justiz. Accesat în 22 noiembrie 2009.
^ „Declaration by the Franco-German Defence and Security Council” (în engleză). Elysee.fr. 13 mai 2004. Accesat în 29 noiembrie 2009.
^ Manuela Glaab (2003). „German Foreign Policy” (în engleză). Internationale Politik. Accesat în 29 noiembrie 2009.
^ „The Berlin Wall, Ostpolitik and Détente” (PDF) (în engleză). German Historical Institute. 2003. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „Germany's New Face Abroad” (în engleză). Deutsche Welle. 14 octombrie 2005. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „Background Note: Germany” (în engleză). U.S. Department of State. iunie 2009. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „Ready for a Bush hug?” (în engleză). The Economist. 6 iulie 2006. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ ^a ^b „U.S.-German Economic Relations Factsheet” (PDF) (în engleză). U.S. Embassy in Berlin. mai 2006. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „German Still Most Frequently Reported Ancestry” (în engleză). U.S. Census Bureau. 30 iunie 2004. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „Kaiserslautern, Germany Overview” (în engleză). U.S. Military. Accesat în 2 decembrie 2009.
^ „Aims of German development policy” (în engleză). Federal Ministry for Economic Cooperation and Development. Accesat în 3 decembrie 2009.
^ „Germany is a leader in development funding” (în engleză). Young Germany. 16 aprilie 2008. Accesat în 3 decembrie 2009.
^ „Xa. Verteidigungsfall” (în germană). Deutscher Bundestag. Accesat în 4 decembrie 2009.
^ „Einsatzzahlen – Die Stärke der deutschen Einsatzkontingente” (în germană). Bundeswehr. Accesat în 5 decembrie 2009.
^ Derek Scally (4 noiembrie 2009). „Taboo broken as minister says German troops at war” (în engleză). IRISHTIMES. Accesat în 5 decembrie 2009. 'Certain traditional choices of words do not really work in the current situation. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions that are like a war,' said Mr zu Guttenberg yesterday.
^ „zu Guttenberg: Kriegsähnliche Zustände in Teilen Afghanistan (verbatim)”. Regierung online (Government Online) (în germană). Guvernul Germaniei. 3 noiembrie 2009. Accesat în 5 decembrie 2009. zu Guttenberg: Ich will ganz offen sein. In Teilen Afghanistans gibt es fraglos kriegsähnliche Zustände (zu Guttenberg: I will be quite frank. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions like a war)
^ „Menschen mit Migrationshintergrund – neue Definition, alte Probleme” (în germană). BiBB. Accesat în 7 decembrie 2009.
^ „Bevölkerung nach Migrationshintergrund” (în germană). German Federal Statistical Office. Accesat în 8 decembrie 2009.
^ „State of World Population 2006” (în engleză). United Nations Population Fund. Accesat în 7 decembrie 2009.
^ „Erstmals seit 1990 weniger als 600 000 Ausländer zugezogen” (în engleză). Statistiches Bundesamt Deutschland. Accesat în 8 decembrie 2009.
^ „U.S. Census Bureau, 2005 American Community Survey” (în engleză). Accesat în 8 decembrie 2009. Recensământul din 1990 prezintă 57.9 milioane sau 23,3% din populația SUA.
^ „A Imigração Alemã no Brasil Deutsche Welle” (în portugheză). Passeiweb. Accesat în 8 decembrie 2009.
^ „2001 Canadian Census” (în engleză). Ethno-Cultural Portrait of Canada, Table 1. Accesat în 8 decembrie 2009. 2001 Canadian Census gives 2.742.765 total respondents stating their ethnic origin as partly German, with 705,600 stating "single-ancestry"
^ „Fewer Ethnic Germans Immigrating to Ancestral Homeland” (în engleză). Migration Information Source. Accesat în 8 decembrie 2009.
^ ^a ^b „EKD-Statistik: Christen in Deutschland 2007” (în engleză). Evangelische Kirche in Deutschland. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ „Christen in Deutschland 2005” (în germană). Evangelische Kirche in Deutschland. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ „Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ „Germany Has 1 Million More Muslims than Previously Thought” (în engleză). Spiegel Online. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ „Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst; date=31 octombrie 2009. Accesat în 9 decembrie 2009. Mentenanță CS1: Pipe lipsă (link)
^ „Islam in Germany” (în engleză). Euro-Islam.info. Accesat în 3 aprilie 2010.
^ Mariah, Blake (10 noiembrie 2006). „In Nazi cradle, Germany marks Jewish renaissance” (în engleză). Christian Science Monitor. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ „The Jewish Community of Germany” (în engleză). European Jewish Congress. Accesat în 9 decembrie 20009. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ Die Zeit 12/07, pagina 13
^ „Eurobarometer on Social Values, Science and technology 2005” (PDF). p. 11. Accesat în 9 decembrie 2009.
^ ^a ^b Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Survey)” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.
Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Executive Summary)” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.
^ Comisia Europeană (2004). „Many tongues, one family. Languages in the European Union” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.
^ National Geographic Collegiate Atlas of the World (în engleză). Willard, Ohio: R.R Donnelley & Sons Company. 2006. pp. 257–270. ISBN Regular:0-7922-3662-9, 978-0-7922-3662-7. Deluxe:0-7922-7976-X, 978-0-7922-7976-1 Verificați valoarea |isbn=: invalid character (ajutor).
^ „Rank Order - GDP (purchasing power parity)” (în engleză). CIA Factbook 2005. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „German trade surplus hits record” (în engleză). BBC. 8 februarie 2006. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „Wind Power” (în engleză). Federal Ministry of Economics and Technology (Germany). Accesat în 11 decembrie 2009.
^ Global „500 Germany” Verificați valoarea |url= (ajutor) (în engleză). CNN Money. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „Global 500 Biggest Employers” (în engleză). CNN Money. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „The 100 Top Brands 2006” (în engleză). Businessweek. Accesat în 11 decembrie 2000. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ Stefan Berg, Steffen Winter, Andreas Wassermann (5 septembrie 2005). „The Price of a Failed Reunification” (în engleză). Spiegel Online International. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „Arbeitslosenzahl unter 3,2 Millionen gesunken” (în germană). Tagesschau. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „Germany officially in recession as OECD expects US to lead recovery” (în engleză). The Guardian. 14 noiembrie 2008. Accesat în 11 decembrie 2009.
^ „Germany agrees on 50-billion-euro stimulus plan” (în engleză). France 24. 06 ianuarie 2009. Accesat în 11 decembrie 2009. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
^ „Autobahn-Temporegelung” (PDF) (în germană). ADAC. octombire 2007. Accesat în 14 decembrie 2009. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
^ „Geschäftsbericht 2006 der Deutschen Bahn AG” (în germană). Deutsche Bahn. Accesat în 14 decembrie 2009.
^ „Germany split over green energy” (în engleză). BBC. Accesat în 14 decembrie 2009.
^ „Learning From Germany” (în engleză). Atlantic Council. 17 noiembrie 2009. Accesat în 28 martie 2010.
^ Roberts, J. M. (2002). The New Penguin History of the World (în engleză). Penguin History. p. 1014. ISBN 0-14-100723-0.
^ „W.C. Roentgen (1845-1923) from Germany was the first Nobel Prize Winner in Physics” (în engleză). STUDENT LOAN CONSOLIDATION. Accesat în 28 martie 2010.
^ „Historical Figures in Telecommunications” (în engleză). International Telecommunication Union. Accesat în 31 martie 2010.
^ „Wilhelm Maximilian Wundt” (în engleză). Standord Encyclopedia of Philosophy. 16 iunie 2006. Accesat în 31 martie 2010.
^ „The Natural History Legacy ofAlexander von Humboldt (1769 to 1859)” (în engleză). Humboldt Field Research Institute. Accesat în 31 martie 2010.
^ Zuse, Horst. „The Life and Work of Konrad Zuse” (în engleză). EPEMag Online. Accesat în 3 aprilie 2010.
^ „The Zeppelin” (în engleză). U.S. Centennial of Flight Comission. Accesat în 3 aprilie 2010.
^ „Leibniz Prize 2010: Ten Winners Receive Honour, Prize Money and "Idyllic Freedom"” (în engleză). DFG. 18 noiembrie 2009. Accesat în 4 aprilie 2010.

[1] „Definitie: german”. DEX online. Accesat în 28 martie 2010.

[CIA-2] CIA. „CIA Factbook” (în engleză). Accesat în 6 noiembrie 2009.

[3] Destatis. „Weitere Bevölkerungsabnahme für 2008 erwartet” (în germană). Accesat în 31 octombrie 2009.

[IMF-4] „Germania” (în engleză). Fondul Monetar Internațional. Accesat în 31 octombrie 2009.

[5] „Human Development Report” (PDF) (în engleză). United Nations Development Programme. 2009. ISBN 978-0-230-23904-3. Accesat în 31 octombrie 2009.

[Duden6-6] Max Mangold (ed.), ed. (1995). Duden, Aussprachewörterbuch (Duden Pronunciation Dictionary) (în germană) (ed. 6). Mannheim: Dudenverlag (Bibliographisches Institut & F.A. Brockhaus AG. pp. 271, 53f. ISBN 3-411-04066-1.

[7] „Country and Comparative Data. Country: Germany” (în engleză). Accesat în 31 octombrie 2009.

[8] Curtea Constituţională Federală a Germaniei (2 BvF 1/73; BVerfGE 36, 1): Ca stat german, Reich-ul German este identic cu cel al Republicii Federale Germane [deoarece exista ca un stat-națiune și personalitate juridică internațională (drept public internaţional) după 1871]. În 1949, între diviziunea Est - Vest nu exista nicio fondare a unui nou stat german occidental și niciun succesor al Reich-ului German, în schimb o parte a Germaniei a fost reorganizată.

[9] „Germany world's second biggest aid donor after US” (în engleză). 4 aprilie 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.

[10] „The fifteen major spenders in 2006” (PDF). Recent trends in military expenditure (în engleză). Stockholm International Peace Research Institute. 2007. Accesat în 6 noiembrie 2009.

[11] „The leader of Europe? Answers an ocean apart” (în engleză). 4 aprilie 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.

[12] „Confidently into the Future with Reliable Technology” (în engleză). 6 mai 2008. Accesat în 6 noiembrie 2009.

[13] Schulze, Hagen. Germany: A New History (în engleză). Cambridge, MA: Harvard University Press. p. 4.

[Claster-14] Claster, Jill N. (1982). The medieval experience, 300-1400 (în engleză). New York University Press. p. 32. ISBN 0814713815. Accesat în 20 noiembrie 2009.

[Cambridge_ancient_history-15] Alan Bowman, Averil Cameron, Peter Garnsey (ed.). The Cambridge Ancient History: Vol. 12 (în engleză). pp. 442. ISBN=0521301998. |access-date= necesită |url= (ajutor)

[16] Lynn Harry Nelson. „The Great Famine (1315-1317) and the Black Death” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.

[17] Gerhard Rempel. „The Thirty-Years-War” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.

[18] Alan McFarlane. „The Thirty Years War (1618-48)”. The Savage Wars of Peace: England, Japan and the Malthusian Trap (2003) (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.

[concise_h-19] Fulbrook, Mary. A Concise History of Germany (în engleză). Cambridge University Press 1991. p. 97. ISBN 0521540712.

[20] Martin, Norman (5 octombrie 2000). „German Confederation 1815–1866 (Germany)” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.

[21] David Crossland (22 ianuarie 2008). „Last German World War I Veteran Believed to Have Died” (în engleză). Accesat în 13 noiembrie 2009.

[lee_h-22] Lee, Stephen J. (2003). Europe 1890–1945 (în engleză). Routledge. p. 131. ISBN 0415254558.

[23] Deutsches Historisches Museum. „Das Ermächtigungsgesetz 1933” (în germană). Deutsches Historisches Museum. Accesat în 14 noiembrie 2009. An der Abstimmung nicht teilnehmen konnten die 81 Abgeordneten der Kommunistischen Partei Deutschlands (KPD). Ihre Mandate waren auf Basis der Reichstagsbrandverordnung bereits am 8. März 1933 annulliert worden.
Roderick, Stackelberg (1999). Hitler's Germany: origins, interpretations, legacies (în engleză). Routledge. p. 103. ISBN 0415201144.
Raffael, Scheck. „Establishing a Dictatorship: The Stabilization of Nazi Power” (în engleză). Colby College. Accesat în 14 noiembrie 2009.

[24] Deutsches Historisches Museum. „Industrie und Wirtschaft” (în germană). Deutsches Historisches Museum. Accesat în 14 noiembrie 2009. Der Vierjahresplan sollte ab 1936 die wirtschaftliche Kriegsfähigkeit Deutschlands herbeiführen. . . .Bereits im Februar 1933 erklärte Hitler, dass alle öffentlichen Maßnahmen zur Arbeitsbeschaffung zugleich der "Wehrhaftmachung" zu dienen hätten und den Interessen des Staates untergeordnet seien. . . .

[25] Steinberg, Heinz Günter. Dezvoltarea populației în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial: o imagine de ansamblu de dezvoltare 1945 - 1990 Bonn 1991. Vezi și Pierderile omenești în cel de-al doilea război mondial

[provisional-26] „Bonn (Germany)” (în engleză). Encyclopedia Britannica. Accesat în 15 noiembrie 2009.

[27] Colchester, Nico (1 ianuarie 2001). „D-mark day dawns” (în engleză). Financial Times. Accesat în 15 noiembrie 2009.

[28] „Landtag einstimmig gegen Komplettumzug” (în germană). WDR. 14 septembrie 2006. Accesat în 20 noiembrie 2009.

[29] „Deutschlands heimliche Hauptstadt” (în germană). WDR. 20 iunie 2009. Accesat în 20 noiembrie 2009.

[ARM-30] Dempsey, Judy (31 octombrie 2006). „Germany is planning a Bosnia withdrawal” (în engleză). The New York Times. Accesat în 14 noiembrie 2009.

[31] Olson, Donald (2007). Germany For Dummies, 3rd Edition (în engleză). Wiley. ISBN 978-0-470-08956-9.

[32] „German Climate and Weather” (în engleză). Word Travels. Accesat în 20 noiembrie 2009.

[33] „List of Ecoregions: Terrestrial Ecoregions” (în engleză). WWF. Accesat în 21 noiembrie 209. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

[34] „List of famous Zoological gardens in European countries” (în engleză). Europe Guide. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[35] „Some interesting zoo facts” (în engleză). Zoofacts. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[36] „Tierstatistik 2008” (în germană). Zoo Berlin. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[37] „German lessons” (în engleză). The Economist. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[38] „Starting points and focus of environmental communication” (în engleză). German Federal Environmental Foundation. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[39] PIPA (24 septembrie 2007). „All Countries Need to Take Major Steps on Climate Change: Global Poll” (PDF). BBC World service Poll, carried out by Globescan (în engleză). Program on International Policy Attitudes at the University of Maryland, College Park. Accesat în 21 noiembrie 2009. Eighty-seven percent of German respondents agree that human activity is a significant cause of climate change and 95 percent think it is necessary to take measures to deal with the problem.

[40] „Reinforcing Germany's environmental protection industry” (în engleză). Umweltbundesamt. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[41] „Germany greenest country in the world” (în engleză). Times of India. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[Art_79-42] „Article 79 of the Grundgesetz” (în germană). Bundesministerium der Justiz. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[43] „Christian Democratic Union/Christian Social Union” (în engleză). U.S. Library of Congress. Accesat în 21 noiembrie 2009.

[44] „Federal Constitutional Court” (în engleză). Bundesverfassungsgericht.de. Accesat în 22 noiembrie 2009.

[45] „§ 2 Strafvollzugsgesetz” (în germană). Bundesministerium der Justiz. Accesat în 22 noiembrie 2009.

[46] „Declaration by the Franco-German Defence and Security Council” (în engleză). Elysee.fr. 13 mai 2004. Accesat în 29 noiembrie 2009.

[47] Manuela Glaab (2003). „German Foreign Policy” (în engleză). Internationale Politik. Accesat în 29 noiembrie 2009.

[48] „The Berlin Wall, Ostpolitik and Détente” (PDF) (în engleză). German Historical Institute. 2003. Accesat în 2 decembrie 2009.

[49] „Germany's New Face Abroad” (în engleză). Deutsche Welle. 14 octombrie 2005. Accesat în 2 decembrie 2009.

[50] „Background Note: Germany” (în engleză). U.S. Department of State. iunie 2009. Accesat în 2 decembrie 2009.

[51] „Ready for a Bush hug?” (în engleză). The Economist. 6 iulie 2006. Accesat în 2 decembrie 2009.

[econ_factsheet_may2006-52] „U.S.-German Economic Relations Factsheet” (PDF) (în engleză). U.S. Embassy in Berlin. mai 2006. Accesat în 2 decembrie 2009.

[53] „German Still Most Frequently Reported Ancestry” (în engleză). U.S. Census Bureau. 30 iunie 2004. Accesat în 2 decembrie 2009.

[54] „Kaiserslautern, Germany Overview” (în engleză). U.S. Military. Accesat în 2 decembrie 2009.

[55] „Aims of German development policy” (în engleză). Federal Ministry for Economic Cooperation and Development. Accesat în 3 decembrie 2009.

[56] „Germany is a leader in development funding” (în engleză). Young Germany. 16 aprilie 2008. Accesat în 3 decembrie 2009.

[57] „Xa. Verteidigungsfall” (în germană). Deutscher Bundestag. Accesat în 4 decembrie 2009.

[Bundeswehr1-58] „Einsatzzahlen – Die Stärke der deutschen Einsatzkontingente” (în germană). Bundeswehr. Accesat în 5 decembrie 2009.

[59] Derek Scally (4 noiembrie 2009). „Taboo broken as minister says German troops at war” (în engleză). IRISHTIMES. Accesat în 5 decembrie 2009. 'Certain traditional choices of words do not really work in the current situation. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions that are like a war,' said Mr zu Guttenberg yesterday.

[60] „zu Guttenberg: Kriegsähnliche Zustände in Teilen Afghanistan (verbatim)”. Regierung online (Government Online) (în germană). Guvernul Germaniei. 3 noiembrie 2009. Accesat în 5 decembrie 2009. zu Guttenberg: Ich will ganz offen sein. In Teilen Afghanistans gibt es fraglos kriegsähnliche Zustände (zu Guttenberg: I will be quite frank. In parts of Afghanistan, there are, without question, conditions like a war)

[61] „Menschen mit Migrationshintergrund – neue Definition, alte Probleme” (în germană). BiBB. Accesat în 7 decembrie 2009.

[62] „Bevölkerung nach Migrationshintergrund” (în germană). German Federal Statistical Office. Accesat în 8 decembrie 2009.

[63] „State of World Population 2006” (în engleză). United Nations Population Fund. Accesat în 7 decembrie 2009.

[64] „Erstmals seit 1990 weniger als 600 000 Ausländer zugezogen” (în engleză). Statistiches Bundesamt Deutschland. Accesat în 8 decembrie 2009.

[65] „U.S. Census Bureau, 2005 American Community Survey” (în engleză). Accesat în 8 decembrie 2009. Recensământul din 1990 prezintă 57.9 milioane sau 23,3% din populația SUA.

[66] „A Imigração Alemã no Brasil Deutsche Welle” (în portugheză). Passeiweb. Accesat în 8 decembrie 2009.

[67] „2001 Canadian Census” (în engleză). Ethno-Cultural Portrait of Canada, Table 1. Accesat în 8 decembrie 2009. 2001 Canadian Census gives 2.742.765 total respondents stating their ethnic origin as partly German, with 705,600 stating "single-ancestry"

[68] „Fewer Ethnic Germans Immigrating to Ancestral Homeland” (în engleză). Migration Information Source. Accesat în 8 decembrie 2009.

[ekd-69] „EKD-Statistik: Christen in Deutschland 2007” (în engleză). Evangelische Kirche in Deutschland. Accesat în 9 decembrie 2009.

[70] „Christen in Deutschland 2005” (în germană). Evangelische Kirche in Deutschland. Accesat în 9 decembrie 2009.

[71] „Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst. Accesat în 9 decembrie 2009.

[72] „Germany Has 1 Million More Muslims than Previously Thought” (în engleză). Spiegel Online. Accesat în 9 decembrie 2009.

[73] „Religionen in Deutschland: Mitgliederzahlen” (în germană). Religionswissenschaftlicher Medien- und Informationsdienst; date=31 octombrie 2009. Accesat în 9 decembrie 2009. Mentenanță CS1: Pipe lipsă (link)

[74] „Islam in Germany” (în engleză). Euro-Islam.info. Accesat în 3 aprilie 2010.

[75] Mariah, Blake (10 noiembrie 2006). „In Nazi cradle, Germany marks Jewish renaissance” (în engleză). Christian Science Monitor. Accesat în 9 decembrie 2009.

[76] „The Jewish Community of Germany” (în engleză). European Jewish Congress. Accesat în 9 decembrie 20009. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

[77] Die Zeit 12/07, pagina 13

[EUROBAROMETER-78] „Eurobarometer on Social Values, Science and technology 2005” (PDF). p. 11. Accesat în 9 decembrie 2009.

[Eurobarometer_Languages-79] Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Survey)” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.
Comisia Europeană (2006). „Special Eurobarometer 243: Europeans and their Languages (Executive Summary)” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.

[Many_tongues,_one_family-80] Comisia Europeană (2004). „Many tongues, one family. Languages in the European Union” (PDF). Europa (web portal). Accesat în 11 decembrie 2009.

[natgeo2006-81] National Geographic Collegiate Atlas of the World (în engleză). Willard, Ohio: R.R Donnelley & Sons Company. 2006. pp. 257–270. ISBN Regular:0-7922-3662-9, 978-0-7922-3662-7. Deluxe:0-7922-7976-X, 978-0-7922-7976-1 Verificați valoarea |isbn=: invalid character (ajutor).

[82] „Rank Order - GDP (purchasing power parity)” (în engleză). CIA Factbook 2005. Accesat în 11 decembrie 2009.

[83] „German trade surplus hits record” (în engleză). BBC. 8 februarie 2006. Accesat în 11 decembrie 2009.

[84] „Wind Power” (în engleză). Federal Ministry of Economics and Technology (Germany). Accesat în 11 decembrie 2009.

[85] Global „500 Germany” Verificați valoarea |url= (ajutor) (în engleză). CNN Money. Accesat în 11 decembrie 2009.

[86] „Global 500 Biggest Employers” (în engleză). CNN Money. Accesat în 11 decembrie 2009.

[87] „The 100 Top Brands 2006” (în engleză). Businessweek. Accesat în 11 decembrie 2000. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

[FR-88] Stefan Berg, Steffen Winter, Andreas Wassermann (5 septembrie 2005). „The Price of a Failed Reunification” (în engleză). Spiegel Online International. Accesat în 11 decembrie 2009.

[89] „Arbeitslosenzahl unter 3,2 Millionen gesunken” (în germană). Tagesschau. Accesat în 11 decembrie 2009.

[90] „Germany officially in recession as OECD expects US to lead recovery” (în engleză). The Guardian. 14 noiembrie 2008. Accesat în 11 decembrie 2009.

[91] „Germany agrees on 50-billion-euro stimulus plan” (în engleză). France 24. 06 ianuarie 2009. Accesat în 11 decembrie 2009. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

[adac-92] „Autobahn-Temporegelung” (PDF) (în germană). ADAC. octombire 2007. Accesat în 14 decembrie 2009. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

[93] „Geschäftsbericht 2006 der Deutschen Bahn AG” (în germană). Deutsche Bahn. Accesat în 14 decembrie 2009.

[94] „Germany split over green energy” (în engleză). BBC. Accesat în 14 decembrie 2009.

[95] „Learning From Germany” (în engleză). Atlantic Council. 17 noiembrie 2009. Accesat în 28 martie 2010.

[96] Roberts, J. M. (2002). The New Penguin History of the World (în engleză). Penguin History. p. 1014. ISBN 0-14-100723-0.

[97] „W.C. Roentgen (1845-1923) from Germany was the first Nobel Prize Winner in Physics” (în engleză). STUDENT LOAN CONSOLIDATION. Accesat în 28 martie 2010.

[98] „Historical Figures in Telecommunications” (în engleză). International Telecommunication Union. Accesat în 31 martie 2010.

[99] „Wilhelm Maximilian Wundt” (în engleză). Standord Encyclopedia of Philosophy. 16 iunie 2006. Accesat în 31 martie 2010.

[100] „The Natural History Legacy ofAlexander von Humboldt (1769 to 1859)” (în engleză). Humboldt Field Research Institute. Accesat în 31 martie 2010.

[101] Zuse, Horst. „The Life and Work of Konrad Zuse” (în engleză). EPEMag Online. Accesat în 3 aprilie 2010.

[102] „The Zeppelin” (în engleză). U.S. Centennial of Flight Comission. Accesat în 3 aprilie 2010.

[103] „Leibniz Prize 2010: Ten Winners Receive Honour, Prize Money and "Idyllic Freedom"” (în engleză). DFG. 18 noiembrie 2009. Accesat în 4 aprilie 2010.

[3]

[1]

[2]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]

[39]

[40]

[41]

[42]

[43]

[44]

[45]

[46]

[47]

[48]

[49]

[50]

[51]

[52]

[53]

[54]

[55]

[56]

[57]

[58]

[59]

[60]

[61]

[62]

[63]

[64]

[65]

[66]

[67]

[68]

[69]

[70]

[71]

[72]

[73]

[74]

[75]

[76]

[77]

[78]

[79]

[80]

[81]

[82]

[83]

[84]

[85]

[86]

[87]

[88]

[89]

[90]

[91]

[92]

[93]

[94]

[95]

[96]

[97]

[98]

[99]

[100]