Wikipedia

Cronologia chimiei

Cronologia chimiei enumeră lucrările, descoperirile, ideile, invențiile și experimentele importante care au schimbat în mod semnificativ înțelegerea de către umanitate a științei moderne, cunoscută sub numele de chimie, definită ca studiul științific al compoziției materiei și a interacțiunilor sale. Istoria chimiei, în forma sa modernă a început, fără îndoială, cu omul de știință irlandez Robert Boyle, cu toate că rădăcinile sale pot fi urmărite înapoi în timp, încă de la primele mărturii istorice existente.

O imagine din lucrarea lui John Dalton, Un Nou Sistem de Filozofie Chimică, una dintre primele explicații ale teoriei atomiste.

Idei anterioare, care mai târziu au fost încorporate în știința modernă a chimiei provin din două surse principale. Filosofii naturii (cum ar fi Aristotel și Democrit) au folosit raționamentul deductiv, într-o încercare de a explica comportamentul lumii din jurul lor. Alchimiștii (cum ar fi Geber și Al-Rhazi), au fost oameni care au folosit tehnici experimentale în încercarea de a prelungi durata de viață a oamenilor sau de a obține transformări de materiale, cum ar fi transformarea metalelor comune în aur.

În secolul al XVII-lea, o sinteză a ideilor acestor două metode, cea deductivă și cea experimentală, duce la dezvoltarea unui proces de gândire cunoscut ca metoda științifică. Odată cu introducerea metodei științifice, s-a născut știința modernă a chimiei.

Cunoscută sub numele de „știința centrală”, studiul chimiei este puternic influențat și influențează puternic multe alte domenii științifice și tehnologice. Multe evenimente considerate esențiale pentru înțelegerea modernă a chimiei sunt considerate, de asemenea, descoperiri cheie în domenii cum ar fi fizica, biologia, astronomia, geologia, știința materialelor etc.[1]


Înaintea secolului al XVII-lea modificare

 
Aristotel (384–322 î.Hr.)
 
Ambix, cucurbitacee și retortă, ustensilele alchimice ale lui Zosimus, din Marcellin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs (3 vol., Paris, 1887–1888)
 
Geber (d. 815) este considerat de către unii a fi „părintele chimiei”.

Înaintea acceptării metodei științifice și aplicării ei, poate părea oarecum controversat ca mulți din cei prezentați în continuare să fie considerați „chimiști”, în sensul modern al termenului. Cu toate acestea, ideile unor mari gânditori, fie pentru intuiția și clarviziunea lor, fie pentru acceptarea ideilor lor pe o lungă perioadă de timp, merită să fie prezentate în această listă.

cca. 3000 î.Hr.
Egiptenii formulează teoria lui Ogdoad, sau a „forțelor primordiale”, din care totul a fost format. Acestea erau elementele haosului, în număr de opt, care existau dinainte de crearea Soarelui.[2]
cca. 1900 î.Hr.
Hermes Trismegistul, rege egiptean semi-mitic, este considerat a fi pus bazele artei alchimiei.[3]
cca. 1200 î.Hr.
Tapputi-Belatikallim, un producător de parfumuri și chimist timpuriu, a fost menționat într-o tabletă cuneiformă în Mesopotamia.[4]
cca. 450 î.Hr.
Empedocle susține că toate lucrurile sunt formate din patru elemente: pământ, aer, foc și apă, asupra cărora acționează două forțe opuse - dragoste și ură, sau empatie și antipatie, combinându-le și separându-le într-o varietate infinită de forme.[5]
cca. 440 î.Hr.
Leucip și Democrit propun ideea atomului, o particulă indivizibilă din care este compusă toată materia. Această teorie este puternic respinsă de filozofii naturii, în favoarea celei aristoteliene (a se vedea mai jos).[6][7]
cca. 360 î.Hr.
Platon definește termenul „element” (stoicheia) iar în dialogul său Timaios, care include o discuție asupra compoziției corpurilor organice și anorganice și care este un tratat rudimentar de chimie, susține că fiecare particulă a unui element are o formă distinctivă: tetraedru (foc), octaedru (aer), icosaedru (apă) și cubică (pământ).[8]
cca. 350 î.Hr.
Aristotel, dezvoltând ideile lui Empedocle, introduce ideea unei substanțe reprezentând o combinație de materie și formă. Propune teoria celor cinci elemente: foc, apă, pământ, aer și eter. Această teorie a fost larg acceptată în lumea apuseană pentru următorii 1000 de ani.[9]
cca. 50 î.Hr.
Lucretius publică De Rerum Natura, o descriere poetică a teoriei atomismului.[10]
cca. 300 d.Hr.
Zosimos din Panopolis scrie una dintre cele mai vechi cărți despre alchimie, pe care o descrie ca studiul compoziției apei, mișcării, creșterii, materializării și dematerializării, ieșirea spiritelor și intrarea lor în trup.[11]
cca. 770 d.Hr.
Geber, un alchimist arab/persan, care este considerat de mulți ca fiind „tatăl chimiei”,[12][13][14] dezvoltă o metodă experimentală timpurie pentru chimie și izolează numeroși acizi, incluzând acidul clorhidric, acidul azotic, acidul citric, acidul acetic, acidul tartric și aqua regia.[15]
cca. 1000 d.Hr.
Al Biruni[16] și Avicenna,[17] amândoi chimiști persani, resping practicile alchimiei și teoria transmutației metalelor.
cca. 1167 d.Hr.
Magister Salernus de la Școala din Salerno face prima referire la distilarea vinului.[18]
cca. 1220 d.Hr.
Robert Grosseteste publică mai multe comentarii aristotelice unde pune bazele metodei științifice.[19]
cca. 1250 d.Hr.
Tadeo Alderotti dezvoltă distilarea fracționată, care este mult mai eficientă decât predecesoarele ei.[20]
cca. 1260 d.Hr.
Albertus Magnus descoperă arsenul[21] și azotatul de argint.[22] De asemenea, a făcut și una dintre primele referințe în legătură cu acidul sulfuric.[23]
cca. 1267 d.Hr.
Roger Bacon publică Opus Maius, în care – pe lângă altele – propune o formă timpurie a metodei științifice, conținând rezultatele unor experimente cu praf de pușcă.[24]
cca. 1310 d.Hr.
Pseudo-Geber, un alchimist spaniol anonim, ce a scris sub numele Geber, publică numeroase cărți care stabilesc teoria că toate metalele erau compuse din variate proporții de sulf și mercur.[25] El este unul dintre primii oameni ce au descris acidul nitric, aqua regia și aqua fortis.[26]
cca. 1530 d.Hr.
Paracelsus dezvoltă studiul iatrochimiei, o subdisciplină a alchimiei dedicată extinderii vieții, aceasta fiind baza industriei farmaceutice moderne. Se spune că tot el ar fi primul om care a folosit cuvântul „chimie”.[11]
1597 d.Hr.
Andreas Libavius publică Alchemia, un prototip al unui manual de chimie.[27]


Secolele XVII și XVIII modificare

1605
Sir Francis Bacon publică The Proficience and Advancement of Learning, care conține o descriere a ceea ce va fi mai târziu metoda științifică.[28]
1605
Michal Sedziwój publică tratatul alchimic A New Light of Alchemy care propunea existența „hranei vieții” în aer, mult mai târziu recunoscută ca oxigen.[29]
1615
Jean Beguin publică Tyrocinium Chymicum, un manual timpuriu de chimie, în care schițează pentru prima dată o ecuație chimică.[30]
1637
René Descartes publică Discours de la méthode, care conține o schiță a metodei științifice.[31]
1648
Publicarea postmortem a cărții Ortus medicinae de Jan Baptista van Helmont, care este descrisă[32] ca fiind un reper al trecerii între alchimie și chimie, având o puternică influență asupra lui Robert Boyle. Această carte conține numeroase rezultate ale unor experimente și stabilește o versiune timpurie a legii conservării masei substanțelor.[32]
 
Prima pagină a cărții Chimistul Sceptic de către Robert Boyle (1627–1691)
1661
Robert Boyle publică The Sceptical Chymist, un tratat asupra diferenței dintre chimie și alchimie. El conține unele dintre primele idei despre atomi, molecule, și reacții chimice, marcând începutul chimiei moderne.[33]
1662
Robert Boyle propune Legea Boyle-Mariotte, o descriere bazată pe experimente legate de natura gazelor, mai ales asupra relațiilor dintre presiune și volum.[33]
1735
Chimistul suedez Georg Brandt analizează un pigment negru găsit în minereul de cupru. Brandt a demonstrat că pigmentul conținea un element nou descoperit, mai târziu numit cobalt.[34][35]
1754
Joseph Black izolează dioxidul de carbon, pe care îl numește „aer fixat”.[36]
 
Un laborator tipic de chimie din secolul al XVIII-lea
1757
Louis Claude Cadet de Gassicourt, în timp ce investiga compușii arsenului, obține „lichidul fumegând al lui Cadet”, considerat a fi primul compus sintetic organometalic.[37]
1758
Joseph Black formulează conceptul de căldură latentă pentru a explica termochimia tranzițiilor de fază.[38]
1766
Henry Cavendish descoperă hidrogenul ,un gaz incolor și inodor care arde și care poate forma un amestec exploziv împreună cu aerul.[39]
1773–1774
Carl Wilhelm Scheele și Joseph Priestley izolează independent oxigenul, numit de către Priestley.[40][41]
 
Antoine-Laurent de Lavoisier (1743–1794) este considerat „tatăl chimiei moderne”.
1778
Antoine Lavoisier, considerat „tatăl chimiei moderne",[42] identifică și denumește oxigenul, înțelegându-i importanța în rolul pe care îl are în combustie.[43]
1787
Antoine Lavoisier publică Méthode de nomenclature chimique, primul sistem modern de terminologie chimică.[43]
1787
Jacques Charles propune legea lui Charles, un corolar a legii lui Boyle, prin care descrie relația dintre temperatura și volumul unui gaz.[44]
1789
Antoine Lavoisier publică Traité Élémentaire de Chimie, primul manual modern de chimie. Acesta reprezintă un studiu complet al chimiei moderne (a acelui timp), incluzând prima definiție concisă a legii conservării masei substanțelor. Este momentul fondării stoechiometriei, respectiv a analizei chimice cantitative.[43][45]
1797
Joseph Proust propune legea proporțiilor definite, în care spune că elementele se combină întotdeauna în raporturi date pentru a forma compuși.[46]
1800
Alessandro Volta concepe prima baterie chimică, punând astfel bazele electrochimiei.[47]

Secolul XIX modificare

 
John Dalton (1766–1844)
1801
John Dalton propune legea lui Dalton, în care descrie relația dintre două gaze într-un amestec și presiunea relativă pe care fiecare o exercită în amestec.[48]
1805
Joseph Louis Gay-Lussac descoperă că apa este alcătuită din două părți hidrogen și o parte oxigen.[49]
1808
Joseph Louis Gay-Lussac descoperă mai multe proprietăți chimice și fizice ale aerului și a altor gaze, incluzând dovezi pentru legile lui Boyle și Charles, precum și relația dintre densitatea și compoziția gazelor.[50]
1808
John Dalton publică New System of Chemical Philosophy, care conține prima descriere modernă a atomismului și a legii proporțiilor multiple.[48]
1808
Jöns Jakob Berzelius publică Lärbok i Kemien în care propune noile notații și simboluri chimice, dar și conceptul masei atomice relative.[51]
1811
Amedeo Avogadro propune Legea lui Avogadro, în care specifică că două volume egale de gaz aflate în aceleași condiții de temperatură și presiune conțin un număr egal de molecule.[52]
 
Forma structurală a ureei
1825
Friedrich Wöhler și Justus von Liebig aduc prima dovadă experimentală a existenței izomerilor (numiți astel de Berzelius), precum și explicația fenomenului de izomerie. Lucrând cu acid izocinic și acid fulmanic, ei au dedus corect că izomerismul era cauzat de aranjamentele diferite ale atomilor într-o structură moleculară.[53]
1827
William Prout clasifică biomoleculele în grupările lor moderne: carbohidrați, proteine și lipide.[54]
1828
Friedrich Wöhler sintetizează ureea, stabilind astfel că pot fi produși compuși organici din materiale anorganice, respingând teoria vitalismului.[53]
1832
Friedrich Wöhler și Justus von Liebig descoperă grupele funcționale și radicalii și explică rolul acestora în chimia organică.[53]
1840
Germain Hess propune Legea lui Hess, o formă a legii conservării energiei, care stabilește că schimbul de energie într-un proces chimic este o măsură conservativă.[55]
1847
Hermann Kolbe obține acid acetic doar din surse anorganice, mai târziu negând vitalismul.[56]
1848
Lord Kelvin stabilește conceptul de zero absolut, temperatura la oricare mișcare moleculară încetează.[57]
1849
Louis Pasteur descoperă că forma racemică a acidului tartric este un amestec între formele levrotatorie și dextrotatorie, astfel clarificând natura rotației optice și avansând domeniul stereochimiei.[58]
1852
August Beer propune Legea lui Beer, care explică relația dintre compoziția unui amestec și a cantității de lumină pe care o absoarbe. Bazată parțial pe munca lui Pierre Bouguer și Johann Heinrich Lambert, aceasta stabilește tehnica analitică cunoscută ca spectrofotometrie.[59]
1855
Benjamin Silliman, Jr. testează metoda ruperii petroliere, care face întreaga industrie petrochimică posibilă.[60]
1856
William Henry Perkin sintetizează „movul lui Perkin”, primul colorant sintetic. Acesta a fost creat accidental ca un produs format din două elemente într-o încercare de a obține chinină din gudron de cărbune. Această descoperire a pus bazele industriei coloranților sintetici, una dintre cele mai timpurii industrii chimice de succes.[61]
1857
Friedrich August Kekulé von Stradonitz propune că carbonul este tetravalent, sau formează exact patru legături chimice.[62]
1859–1860
Gustav Kirchhoff și Robert Bunsen pun bazele spectroscopiei, ce reprezintă analiza chimică, astfel descoperind cesiul și rubidiul. Alți lucrători au folosit curând aceeași tehnică pentru a descoperi indiul, taliul, și heliul.[63]
1860
Stanislao Cannizzaro, revenind la conceptele lui Avogadro legate de moleculele diatomice, compilează un tabel de greutăți atomice și îl prezintă în 1860 la Congresul Karlsruhe, punând capăt a decenii de controverse legate de greutățile atomice și formule moleculare, astfel ducând la descoperirea lui Mendeleev a legii periodice.[64]
1862
Alexander Parkes prezintă Parkesine, unul dintre primii polimeri sintetici, la Expoziția Internațională din Londra. Această descoperire a dus la formarea industriei plastice moderne.[65]
1862
Alexandre-Emile Béguyer de Chancourtois publică telluric helix, o versiune timpurie, tridimensională pentru tabelul periodic al elementelor.[66]
1864
John Newlands propune legea octavelor, un precursor al legii periodice.[66]
1864
Lothar Meyer dezvoltă o versiune prematură a tabelului periodic, cu 28 de elemente organizate după valență.[67]
1864
Cato Maximilian Guldberg și Peter Waage, bazându-se pe ideile lui Claude Louis Berthollet, propun Legea acțiunii maselor.[68][69][70]
1865
Johann Josef Loschmidt determină numărul exact de moleculă într-un mol, mai târziu numit Numărul lui Avogadro.[71]
1865
Friedrich August Kekulé von Stradonitz, bazat parțial pe munca lui Loschmidt și a altora, stabilește structura benzenului ca un inel cu șase molecule de carbon cu legături chimice singure sau duble.[62]
1865
Adolf von Baeyer începe munca cu colorantul indigo, o bornă importantă în chimia organică industrială modernă care a revoluționat industria coloranților chimici.[72]
 
Tabelul periodic a lui Mendeleev (1869)
1869
Dmitri Mendeleev publică primul tabel periodic modern, cu cele 66 de elemente organizate pe masa relativă. Un lucru important al acestui model era că putea să prezică proprietățile unor elemente încă nedescoperite.[66][67]
1873
Jacobus Henricus van 't Hoff și Joseph Achille Le Bel, lucrând independent, produc un model de legătură chimică care explică experimentele lui Pasteur și aduc o dovadă pentru activitatea optică în compușii chirali.[73]
1876
Josiah Willard Gibbs publică On the Equilibrium of Heterogeneous Substances, o compilație a muncii sale legate de termodinamică și chimie fizică care pune bazele conceptului de energie liberă pentru a explica baza fizică a echilibrului chimic.[74]
1877
Ludwig Boltzmann stabilește derivațiile statistice a multor concepte fizice și chimice, incluzând entropia, și distribuția vitezelor moleculare în starea gazoasă.[75]
1883
Svante Arrhenius dezvoltă teoria ionilor pentru a explica conductivitatea în electroliți.[76]
1884
Jacobus Henricus van 't Hoff publică Études de Dynamique chimique, un studiu seminal asupra cineticii chimice.[77]
1884
Hermann Emil Fischer propune structura purinii, o structură cheie în multe biomolecule, pe care a sintetizat-o în 1898. De asemenea, începe lucrul cu glucoza și zaharii adiacenți.[78]
1884
Henry Louis Le Chatelier dezvoltă Principiul lui Chatelier, unde explică răspunsul echilibrului dinamic chimic asupra stresului extern.[79]
1885
Eugene Goldstein numește raza catodică, mai târziu descoperindu-se a fi compusă din electroni, dar și raza anodă, mai târziu descoperită a fi ioni pozitivi de hidrogen înlăturați de electroni într-un tub catodic. Aceștia vor fi numiți în continuare protoni.[80]
1893
Alfred Werner descoperă structura octaedrică a complecșilor de coordonare a cobaltului, astfel inventând chimia de coordonare.[81]
1894–1898
William Ramsay descoperă gazele nobile, care umpleau mari goluri în tabelul periodic și au dus la descoperirea unor legături chimice.[82]
1897
J. J. Thomson descoperă electronul folosind tubul catodic.[83]
1898
Wilhelm Wien demonstrează că razele anodice (fluxul de ioni pozitivi) pot fi deviate de câmpurile magnetice, iar devierea este proporțională cu raportul masă-încărcătură. Această descoperire va duce la tehnica analitică cunoscută ca spectrometria masei.[84]
1898
Maria Sklodowska-Curie și Pierre Curie izolează radiul și poloniul din pehblendă.[85]
cca. 1900
Ernest Rutherford descoperă că radioactivitatea descompune atomii; el introduce terminologia specifică pentru studiul radiațiilor.[86]

Secolul XX modificare

1903
Mikhail Semyonovich Tsvet inventează cromatografia, o importantă tehnică analitică.[87]
1904
Hantaro Nagaoka propune un model nuclear al atomului, unde electronii orbitează în jurul unui nucleu masiv.[88]
1905
Fritz Haber și Carl Bosch dezvoltă Procedeul Haber pentru a face amoniac din elementele sale, un punct important în industria chimică, ce a avut mari consecințe asupra agriculturii.[89]
1905
Albert Einstein explică agitația termică într-un mod care afirmă total atomismul.[90]
1907
Leo Hendrik Baekeland inventează bachelita, unul dintre primii plastici comerciali de succes.[91]
 
Robert Millikan a efectuat experimentul picăturii de ulei.
1909
Robert Millikan măsoară sarcina electronilor individuali cu o acuratețe nemaiîntâlnită prin testul picăturii de ulei, confirmând că fiecare electron are aceeași sarcină și masă.[92]
1909
S. P. L. Sørensen inventează conceptul de pH și dezvoltă mai multe metode pentru a măsura aciditatea.[93]
1911
Antonius Van den Broek propune ideea că elementele din tabelul periodic ar fi mai bine organizate după sarcina nucleară pozitivă decât după masa relativă.[94]
1911
Prima Conferință Solvay este ținută în Brussel, aducând împreună pe cei mai cunoscuți oameni de știință. Conferințe în domeniul fizicii sau chimiei sunt în continuare ținute în aceeași zi.[95]
1911
Ernest Rutherford, Hans Geiger, și Ernest Marsden efectuează experimentul foiței de aur, care dovedește că modelul nuclear al atomului este un nucleu pozitiv, mic și dens, înconjurat de un nor de electroni difuz.[86]
1912
William Henry Bragg și William Lawrence Bragg propun Legea lui Bragg și pun bazele domeniului cristalografiei cu raze-X, o unealtă importantă pentru stabilirea structurii cristalelor unor substanțe.[96]
1912
Peter Debye dezvoltă conceptul de dipol molecular pentru a descrie distribuția asimetrică a sarcinii în unele molecule.[97]
 
Modelul Bohr a unui atom
1913
Niels Bohr introduce mecanica cuantică în structura atomică propunând ceea ce este cunoscut ca modelul atomic Bohr, unde electronii există doar în orbitali strict definiți.[98]
1913
Henry Moseley, lucrând de la ideea lui Van den Broek de mai devreme, introduce conceptul de număr atomic pentru a repara unele probleme în tabelul periodic al lui Mendeleev, care era bazat pe masa relativă.[99]
1913
Frederick Soddy propune conceptul de izotop, care spune că elementele cu aceleași proprietăți pot avea mase relative diferite.[100]
1913
J. J. Thomson, dezvoltând munca lui Wien, arată că particulele subatomice cu sarcină pot fi separate prin raportul lor masă-sarcină, o tehnică cunoscută ca spectometria masei.[101]
1916
Gilbert N. Lewis publică "Atomul și Molecula", fundația teoriei legăturii de valență.[102]
1921
Otto Stern și Walther Gerlach stabilesc conceptul de spin mecanic cuantic în particulele subatomice.[103]
1923
Gilbert N. Lewis și Merle Randall publică Termodinamica și Energia Liberă a Substanțelor, primul tratat modern asupra termodinamicii chimice.[104]
1923
Gilbert N. Lewis dezvoltă teoria perechilor de electroni a reacțiilor acizilor/bazelor.[102]
1924
Louis de Broglie introduce modelul de unde al structurii atomului, bazat pe dualismul corpuscul-undă.[105]
1925
Wolfgang Pauli dezvoltă principiul de excluziune, care spune că oricare doi electroni din jurul unui nucleu nu pot avea aceeași stare cuantică, descrisă de patru numere cuantice.[106]
 
Ecuația Schrödinger
1926
Erwin Schrödinger propune ecuația lui Schrödinger, ce aduce o bază matematică pentru modelul de unde a structurii atomului.[107]
1927
Werner Heisenberg dezvoltă principiul incertitudinii care, în afara altor lucruri, explică mișcarea electronilor în jurul nucleului.[108]
1927
Fritz London și Walter Heitler aplică mecanica cuantică pentru a explica legăturile covalente în molecula de hidrogen,[109] lucru ce a marcat nașterea chimiei cuantice.[110]
1929
Linus Pauling publică Regulile lui Pauling, care sunt principii cheie în folosirea cristalografiei cu raze-X pentru a deduce structura moleculară.[111]
1931
Erich Hückel propune Regula lui Hückel, ce explică când moleculă planară va avea proprietăți aromatice.[112]
1931
Harold Urey descoperă deuteriul prin distilarea fracționată a hidrogenului lichid.[113]
 
Modelul a două forme comune de nailon
1932
James Chadwick descoperă neutronul.[114]
1932–1934
Linus Pauling și Robert Mulliken cuantifică electronegativitatea, concepând scările ce acum le poartă numele.[115]
1935
Wallace Carothers conduce o echipă de chimiști la DuPont ce inventează nailonul, unul dintre primii polimeri sintetici comerciali de succes.[116]
1937
Carlo Perrier și Emilio Segrè efectuează prima sintetizare confirmată a technețiului-97, primul element produs artificial, umplând o gaură în tabelul periodic. Controversat, acesta ar fi fost sintetizat din 1925 de către Walter Noddack, Ida Tacke și Otto Berg.[117]
1937
Eugene Houdry o metodă industrială pentru ruperea petrolieră catalitică, ducând la construirea primei rafinării de petrol moderne.[118]
1937
Pyotr Kapitsa, John Allen și Don Misener produc heliu-4 suprarăcit, primul superfluid cu 0 vâscozitate, o substanță care arată proprietăți mecanice cuantice la o scară macroscopică.[119]
1938
Otto Hahn descoperă fisiunea nucleelor de uraniu.[120]
1939
Linus Pauling publică Natura Legăturii Chimice, o compilație asupra 10 ani de muncă legați de legăturile chimice. Aceasta explică hibridizația orbitală, legăturile covalente și legăturile ionice în electronegativitate, dar și rezonanța, iar, pe lângă altele, structura benzenului.[111]
1940
Edwin McMillan și Philip H. Abelson identifică neptuniul, cel mai ușor și primul element transuranian, produs de activare a combustibilului nuclear. McMillan ar fi găsit un laborator la Berkeley care l-ar fi ajutat să descopere elemente și izotopi noi.[121]
1941
Glenn T. Seaborg succede munca lui McMillan creând nouă nuclee atomice. Inițiază metoda capturării de neutroni și studiază reacțiile nucleare. Devine descoperitor sau co-descoperitor a nouă elemente, dar și a unor izotopi, studiind multe altele.[121]
1945
Jacob A. Marinsky, Lawrence E. Glendenin, și Charles D. Coryell efectuează prima sintetizare confirmată a promețiului, umplând ultima „gaură" în tabelul periodic.[122]
1945–1946
Felix Bloch și Edward Mills Purcell dezvoltă procedeul rezonanței magnetice nucleare, o tehnică analitică importantă în elucidarea structurii moleculelor, mai ales în chimia organică.[123]
1951
Linus Pauling folosește cristalografia cu raze-x pentru a deduce structura secundară a proteinelor.[111]
1952
Alan Walsh fundamentează domeniul spectroscopiei absorbției atomice, o importantă metodă cantitativă spectroscopică care îi permite să măsoare concentrația unui material într-un amestec.[124]
1952
Robert Burns Woodward, Geoffrey Wilkinson, și Ernst Otto Fischer descoperă structura feroccenului, una dintre descoperirile ce au pus bazele chimiei organometalice.[125]
1953
James D. Watson și Francis Crick propun structura ADN-ului, deschizând calea biologiei moleculare.[126]
1957
Jens Skou descoperă Na⁺/K⁺-AT, prima enzimă ce transportă ioni.[127]
1958
Max Perutz și John Kendrew folosesc cristalografia cu raze-X pentru a elucida structura unei proteine, mai specific mioglobina cașalotului.[128]
1962
Neil Bartlett sintetizează hexafluoroplatinatul de xenon, arătând pentru prima oară că gazele nobile pot forma compuși chimici.[129]
1962
George Olah observă carbocationii în reacțiile superacizilor.[130]
1964
Richard R. Ernst efectuează experimente ce vor duce la dezvoltarea tehnicii transformării Fourier. Aceasta ar spori sensibilitatea tehnicii, deschizând calea pentru rezonanța magnetică nucleară sau RMN.[131]
1965
Robert Burns Woodward și Roald Hoffmann propun regulile Woodward-Hoffmann, care folosesc simetria orbitalilor moleculari pentru a explica stereochimia reacțiilor chimice.[125]
1966
Hotosi Nozaki și Ryōji Noyori descoperă primul exemplu de catalizare asimetrică (hidrogenație) folosind un complex metalic de tranziție chiral.[132][133]
1970
John Pople dezvoltă programul Gaussian ce folosește formule și calcule din chimia computațională.[134]
1971
Yves Chauvin oferă o explicație a mecanismului de reacție a reacțiilor metatezei olefine.[135]
1975
Karl Barry Sharpless și grupul său descoperă niște reacții de oxidare stereoselective incluzând epoxidația Sharpless,[136][137] dihidroxilația asimetrică Sharpless,[138][139][140] și oxiaminația Sharpless.[141][142][143]
 
Buckminsterfulerenă, C60
1985
Harold Kroto, Robert Curl și Richard Smalley descoperă fulerenele, o clasă de molecule de carbon mari asemănătoare superficial cu domul geodezic proiectat de arhitectul R. Buckminster Fuller.[144]
1991
Sumio Iijima folosește microscopia electronică pentru a descoperi un fel de fulerenă cilindrică numită nanotub de carbon, deși aceeași muncă a fost făcută în domeniu încă din 1951. Acest material devine foarte important în nanotehnologie.[145]
1994
Prima sintetizare totală a taxolului de către Robert A. Holton și grupul său.[146][147][148]
1995
Eric Cornell și Carl Wieman produc primul condensat Bose–Einstein, o substanță ce prezintă proprietăți mecanice cuantice la o scară macroscopică.[149]

Note modificare

  1. ^ „Chemistry – The Central Science”. The Chemistry Hall of Fame. York University. Accesat în . 
  2. ^ J. Gwyn Griffiths (). „The Orders of Gods in Greece and Egypt (According to Herodotus)”. The Journal of Hellenic Studies. The Society for the Promotion of Hellenic Studies. 75: 21–23. doi:10.2307/629164. JSTOR 629164. 
  3. ^ Hoeller, Stephan A. (). „On the Trail of the Winged God: Hermes and Hermeticism Throughout the Ages”. Gnosis: A Journal of Western Inner Traditions (Vol. 40, Summer 1996). The Gnosis Archive. Accesat în . 
  4. ^ Giese, Patsy Ann. „Women in Science: 5000 Years of Obstacles and Achievements”. SHiPS Resource Center for Sociology, History and Philosophy in Science Teaching. Accesat în . 
  5. ^ Parry, Richard (). „Empedocles”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, CSLI, Stanford University. Accesat în . 
  6. ^ Berryman, Sylvia (). „Leucippus”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, CSLI, Stanford University. Accesat în . 
  7. ^ Berryman, Sylvia (). „Democritus”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, CSLI, Stanford University. Accesat în . 
  8. ^ Hillar, Marian (). „The Problem of the Soul in Aristotle's De anima”. NASA WMAP. Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ „HISTORY/CHRONOLOGY OF THE ELEMENTS”. Accesat în . 
  10. ^ Sedley, David (). „Lucretius”. Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, CSLI, Stanford University. Accesat în . 
  11. ^ a b Strathern, Paul (). Mendeleyev's Dream – The Quest for the Elements. Berkley Books. ISBN 0-425-18467-6. 
  12. ^ Derewenda, Zygmunt S. (), „On wine, chirality and crystallography”, Acta Crystallographica Section A: Foundations of Crystallography, 64: 246–258 [247], Bibcode:2008AcCrA..64..246D, doi:10.1107/S0108767307054293, PMID 18156689 
  13. ^ John Warren (2005). "War and the Cultural Heritage of Iraq: a sadly mismanaged affair", Third World Quarterly, Volume 26, Issue 4 & 5, p. 815-830.
  14. ^ Dr. A. Zahoor (1997). „JABIR IBN HAIYAN (Geber)”. University of Indonesia. Arhivat din original la 2008-06-30. Accesat în 2011-2009-30.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
  15. ^ „Father of Chemistry: Jabir Ibn Haiyan”. Famous Muslism. Famousmuslims.com. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  16. ^ Marmura, Michael E. (). „An Introduction to Islamic Cosmological Doctrines. Conceptions of Nature and Methods Used for Its Study by the Ikhwan Al-Safa'an, Al-Biruni, and Ibn Sina by Seyyed Hossein Nasr”. Speculum. 40 (4): 744–746. doi:10.2307/2851429. 
  17. ^ Robert Briffault (1938). The Making of Humanity, p. 196-197.
  18. ^ Forbes, Robert James (). A short history of the art of distillation: from the beginnings up to the death of Cellier Blumenthal. BRILL. p. 88. ISBN 978-90-04-00617-1. Accesat în . 
  19. ^   "Robert Grosseteste" in the 1913 Catholic Encyclopedia.
  20. ^ Holmyard, Eric John (). Alchemy. Courier Dover Publications. p. 288. ISBN 0-486-26298-7. 
  21. ^ Emsley, John (). Nature's Building Blocks: An A-Z Guide to the Elements. Oxford: Oxford University Press. pp. 43,513,529. ISBN 0-19-850341-5. 
  22. ^ Davidson, Michael W. (). „Molecular Expressions: Science, Optics and You — Timeline — Albertus Magnus”. The Florida State University. Accesat în . 
  23. ^ Vladimir Karpenko, John A. Norris(2001), Vitriol in the history of Chemistry, Charles University
  24. ^ O'Connor, J. J.; Robertson, E. F. (). „Roger Bacon”. MacTutor. School of Mathematics and Statistics University of St Andrews, Scotland. Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Zdravkovski, Zoran; Stojanoski, Kiro (). „GEBER”. Institute of Chemistry, Skopje, Macedonia. Arhivat din original la . Accesat în . 
  26. ^ Encyclopædia Britannica 1911, Alchemy
  27. ^ „From liquid to vapor and back: origins”. Special Collections Department. University of Delaware Library. Accesat în . 
  28. ^ Asarnow, Herman (). „Sir Francis Bacon: Empiricism”. An Image-Oriented Introduction to Backgrounds for English Renaissance Literature. University of Portland. Arhivat din original la . Accesat în . 
  29. ^ „Sedziwój, Michal”. infopoland: Poland on the Web. University at Buffalo. Accesat în . 
  30. ^ Crosland, M.P. (). „The use of diagrams as chemical 'equations' in the lectures of William Cullen and Joseph Black”. Annals of Science. 15 (2): 75–90. 
  31. ^   "René Descartes" in the 1913 Catholic Encyclopedia.
  32. ^ a b „Johann Baptista van Helmont”. History of Gas Chemistry. Center for Microscale Gas Chemistry, Creighton University. . Accesat în . 
  33. ^ a b „Robert Boyle”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  34. ^ Georg Brandt first showed cobalt to be a new metal in: G. Brandt (1735) "Dissertatio de semimetallis" (Dissertation on semi-metals), Acta Literaria et Scientiarum Sveciae (Journal of Swedish literature and sciences), vol. 4, pages 1–10.
    See also: (1) G. Brandt (1746) "Rön och anmärkningar angäende en synnerlig färg — cobolt" (Observations and remarks concerning an extraordinary pigment — cobalt), Kongliga Svenska vetenskapsakademiens handlingar (Transactions of the Royal Swedish Academy of Science), vol.7, pages 119–130; (2) G. Brandt (1748) “Cobalti nova species examinata et descripta” (Cobalt, a new element examined and described), Acta Regiae Societatis Scientiarum Upsaliensis (Journal of the Royal Scientific Society of Uppsala), 1st series, vol. 3 , pages 33–41; (3) James L. Marshall and Virginia R. Marshall (Spring 2003) "Rediscovery of the Elements: Riddarhyttan, Sweden," Arhivat în , la Wayback Machine. The Hexagon (official journal of the Alpha Chi Sigma fraternity of chemists), vol. 94, no. 1, pages 3–8.
  35. ^ Wang, Shijie (). „Cobalt—Its recovery, recycling, and application”. Journal of the Minerals, Metals and Materials Society. 58 (10): 47–50. Bibcode:2006JOM....58j..47W. doi:10.1007/s11837-006-0201-y. 
  36. ^ Cooper, Alan (). „Joseph Black”. History of Glasgow University Chemistry Department. University of Glasgow Department of Chemistry. Arhivat din original la . Accesat în . 
  37. ^ Seyferth, Dietmar (). „Cadet's Fuming Arsenical Liquid and the Cacodyl Compounds of Bunsen”. Organometallics. 20 (8): 1488–1498. doi:10.1021/om0101947. 
  38. ^ Partington, J.R. (). A Short History of Chemistry. Dover Publications, Inc. ISBN 0-486-65977-1. 
  39. ^ Cavendish, Henry (). „Three Papers Containing Experiments on Factitious Air, by the Hon. Henry Cavendish”. Philosophical Transactions. The University Press. 56: 141–184. doi:10.1098/rstl.1766.0019. Accesat în . 
  40. ^ „Joseph Priestley”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Accesat în . 
  41. ^ „Carl Wilhelm Scheele”. History of Gas Chemistry. Center for Microscale Gas Chemistry, Creighton University. . Accesat în . 
  42. ^ "Lavoisier, Antoine." Encyclopædia Britannica. 2007. Encyclopædia Britannica Online. 24 July 2007 <http://www.britannica.com/eb/article-9369846>.
  43. ^ a b c Weisstein, Eric W. (). „Lavoisier, Antoine (1743–1794)”. Eric Weisstein's World of Scientific Biography. Wolfram Research Products. Accesat în . 
  44. ^ „Jacques Alexandre César Charles”. Centennial of Flight. U.S. Centennial of Flight Commission. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  45. ^ Burns, Ralph A. (). Fundamentals of Chemistry. Prentice Hall. p. 32. ISBN 0-02-317351-3. 
  46. ^ „Proust, Joseph Louis (1754–1826)”. 100 Distinguished Chemists. European Association for Chemical and Molecular Science. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  47. ^ „Inventor Alessandro Volta Biography”. The Great Idea Finder. The Great Idea Finder. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  48. ^ a b „John Dalton”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  49. ^ „The Human Face of Chemical Sciences”. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  50. ^ „December 6 Births”. Today in Science History. Today in Science History. . Accesat în . 
  51. ^ „Jöns Jakob Berzelius”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  52. ^ „Michael Faraday”. Famous Physicists and Astronomers. Accesat în . 
  53. ^ a b c „Justus von Liebig and Friedrich Wöhler”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  54. ^ „William Prout”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  55. ^ „Hess, Germain Henri”. Accesat în . 
  56. ^ „Kolbe, Adolph Wilhelm Hermann”. 100 Distinguished European Chemists. European Association for Chemical and Molecular Sciences. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  57. ^ Weisstein, Eric W. (). „Kelvin, Lord William Thomson (1824–1907)”. Eric Weisstein's World of Scientific Biography. Wolfram Research Products. Accesat în . 
  58. ^ „History of Chirality”. Stheno Corporation. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  59. ^ „Lambert-Beer Law”. Sigrist-Photometer AG. . Accesat în . 
  60. ^ „Benjamin Silliman, Jr. (1816–1885)”. Picture History. Picture History LLC. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  61. ^ „William Henry Perkin”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  62. ^ a b „Archibald Scott Couper and August Kekulé von Stradonitz”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  63. ^ O'Connor, J. J.; Robertson, E.F. (). „Gustav Robert Kirchhoff”. MacTutor. School of Mathematics and Statistics University of St Andrews, Scotland. Arhivat din original la . Accesat în . 
  64. ^ Eric R. Scerri, The Periodic Table: Its Story and Its Significance, Oxford University Press, 2006.
  65. ^ „Alexander Parkes (1813–1890)”. People & Polymers. Plastics Historical Society. Arhivat din original la . Accesat în . 
  66. ^ a b c „The Periodic Table”. The Third Millennium Online. Accesat în . 
  67. ^ a b „Julius Lothar Meyer and Dmitri Ivanovich Mendeleev”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  68. ^ C.M. Guldberg and P. Waage,"Studies Concerning Affinity" C. M. Forhandlinger: Videnskabs-Selskabet i Christiana (1864), 35
  69. ^ P. Waage, "Experiments for Determining the Affinity Law" ,Forhandlinger i Videnskabs-Selskabet i Christiania, (1864) 92.
  70. ^ C.M. Guldberg, "Concerning the Laws of Chemical Affinity", C. M. Forhandlinger i Videnskabs-Selskabet i Christiania (1864) 111
  71. ^ John H. Lienhard (). „Johann Josef Loschmidt”. The Engines of Our Ingenuity. Episodul 1858http://www.uh.edu/engines/epi1858.htm La |transcripturl= lipsește titlul (ajutor). NPR. KUHF-FM Houston. 
  72. ^ „Adolf von Baeyer: The Nobel Prize in Chemistry 1905”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  73. ^ „Jacobus Henricus van't Hoff”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  74. ^ O'Connor, J. J.; Robertson, E.F. (). „Josiah Willard Gibbs”. MacTutor. School of Mathematics and Statistics University of St Andrews, Scotland. Arhivat din original la . Accesat în . 
  75. ^ Weisstein, Eric W. (). „Boltzmann, Ludwig (1844–1906)”. Eric Weisstein's World of Scientific Biography. Wolfram Research Products. Accesat în . 
  76. ^ „Svante August Arrhenius”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  77. ^ „Jacobus H. van 't Hoff: The Nobel Prize in Chemistry 1901”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  78. ^ „Emil Fischer: The Nobel Prize in Chemistry 1902”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  79. ^ „Henry Louis Le Châtelier”. World of Scientific Discovery. Thomson Gale. . Accesat în . 
  80. ^ „History of Chemistry”. Intensive General Chemistry. Columbia University Department of Chemistry Undergraduate Program. Accesat în . 
  81. ^ „Alfred Werner: The Nobel Prize in Chemistry 1913”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  82. ^ „William Ramsay: The Nobel Prize in Chemistry 1904”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  83. ^ „Joseph John Thomson”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Accesat în . 
  84. ^ „Alfred Werner: The Nobel Prize in Physics 1911”. Nobel Lectures, Physics 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  85. ^ „Marie Sklodowska Curie”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  86. ^ a b „Ernest Rutherford: The Nobel Prize in Chemistry 1908”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  87. ^ „Tsvet, Mikhail (Semyonovich)”. Compton's Desk Reference. Encyclopædia Britannica. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  88. ^ „Physics Time-Line 1900 to 1949”. Weburbia.com. Accesat în . 
  89. ^ „Fritz Haber”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Accesat în . 
  90. ^ Cassidy, David (). „Einstein on Brownian Motion”. The Center for History of Physics. Arhivat din original la . Accesat în . 
  91. ^ „Leo Hendrik Baekeland”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  92. ^ „Robert A. Millikan: The Nobel Prize in Physics 1923”. Nobel Lectures, Physics 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  93. ^ „Søren Sørensen”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  94. ^ Parker, David. „Nuclear Twins: The Discovery of the Proton and Neutron”. Electron Centennial Page. Accesat în . 
  95. ^ „Solvay Conference”. Einstein Symposium. . Accesat în . 
  96. ^ „The Nobel Prize in Physics 1915”. Nobelprize.org. The Nobel Foundation. Accesat în . 
  97. ^ „Peter Debye: The Nobel Prize in Chemistry 1936”. Nobel Lectures, Chemistry 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  98. ^ „Niels Bohr: The Nobel Prize in Physics 1922”. Nobel Lectures, Chemistry 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  99. ^ Weisstein, Eric W. (). „Moseley, Henry (1887–1915)”. Eric Weisstein's World of Scientific Biography. Wolfram Research Products. Accesat în . 
  100. ^ „Frederick Soddy The Nobel Prize in Chemistry 1921”. Nobel Lectures, Chemistry 1901–1921. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  101. ^ „Early Mass Spectrometry”. A History of Mass Spectrometry. Scripps Center for Mass Spectrometry. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  102. ^ a b „Gilbert Newton Lewis and Irving Langmuir”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  103. ^ „Electron Spin”. Accesat în . 
  104. ^ LeMaster, Nancy; McGann, Diane (). „GILBERT NEWTON LEWIS: AMERICAN CHEMIST (1875–1946)”. Woodrow Wilson Leadership Program in Chemistry. The Woodrow Wilson National Fellowship Foundation. Arhivat din original la . Accesat în . 
  105. ^ „Louis de Broglie: The Nobel Prize in Physics 1929”. Nobel Lectures, Physics 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  106. ^ „Wolfgang Pauli: The Nobel Prize in Physics 1945”. Nobel Lectures, Physics 1942–1962. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  107. ^ „Erwin Schrödinger: The Nobel Prize in Physics 1933”. Nobel Lectures, Physics 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  108. ^ „Werner Heisenberg: The Nobel Prize in Physics 1932”. Nobel Lectures, Physics 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  109. ^ Heitler, Walter; London, Fritz (). „Wechselwirkung neutraler Atome und homöopolare Bindung nach der Quantenmechanik”. Zeitschrift für Physik. 44: 455–472. Bibcode:1927ZPhy...44..455H. doi:10.1007/BF01397394. 
  110. ^ Ivor Grattan-Guinness. Companion Encyclopedia of the History and Philosophy of the Mathematical Sciences. Johns Hopkins University Press, 2003, p. 1266.; Jagdish Mehra, Helmut Rechenberg. The Historical Development of Quantum Theory. Springer, 2001, p. 540.
  111. ^ a b c „Linus Pauling: The Nobel Prize in Chemistry 1954”. Nobel Lectures, Chemistry 1942–1962. Elsevier. . Accesat în . 
  112. ^ Rzepa, Henry S. „The aromaticity of Pericyclic reaction transition states”. Department of Chemistry, Imperial College London. Accesat în . 
  113. ^ „Harold C. Urey: The Nobel Prize in Chemistry 1934”. Nobel Lectures, Chemistry 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  114. ^ „James Chadwick: The Nobel Prize in Physics 1935”. Nobel Lectures, Physics 1922–1941. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  115. ^ William B. Jensen (). „Electronegativity from Avogadro to Pauling: II. Late Nineteenth- and Early Twentieth-Century Developments”. Journal of Chemical Education. 80 (3): 279. Bibcode:2003JChEd..80..279J. doi:10.1021/ed080p279. 
  116. ^ „Wallace Hume Carothers”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  117. ^ „Emilio Segrè: The Nobel Prize in Physics 1959”. Nobel Lectures, Physics 1942–1962. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  118. ^ „Eugene Houdry”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  119. ^ „Pyotr Kapitsa: The Nobel Prize in Physics 1978”. Les Prix Nobel, The Nobel Prizes 1991. Nobel Foundation. . Accesat în . 
  120. ^ „Otto Hahn: The Nobel Prize in Chemistry 1944”. Nobel Lectures, Chemistry 1942–1962. Elsevier Publishing Company. . Accesat în . 
  121. ^ a b „Glenn Theodore Seaborg”. Chemical Achievers: The Human Face of Chemical Sciences. Chemical Heritage Foundation. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  122. ^ „History of the Elements of the Periodic Table”. AUS-e-TUTE. Accesat în . 
  123. ^ „The Nobel Prize in Physics 1952”. Nobelprize.org. The Nobel Foundation. Accesat în . 
  124. ^ Hannaford, Peter. „Alan Walsh 1916–1998”. AAS Biographical Memoirs. Australian Academy of Science. Arhivat din original la . Accesat în . 
  125. ^ a b Cornforth, Lord Todd, John; Cornforth, J.; T., A. R.; C., J. W. (). „Robert Burns Woodward. 10 April 1917-8 July 1979”. Biographical Memoirs of Fellows of the Royal Society. JSTOR. 27 (Nov., 1981): pp. 628–695. doi:10.1098/rsbm.1981.0025. JSTOR 198111.  note: authorization required for web access.
  126. ^ „The Nobel Prize in Medicine 1962”. Nobelprize.org. The Nobel Foundation. Accesat în . 
  127. ^ Skou J (). „The influence of some cations on an adenosine triphosphatase from peripheral nerves”. Biochim Biophys Acta. 23 (2): 394–401. doi:10.1016/0006-3002(57)90343-8. PMID 13412736. 
  128. ^ „The Nobel Prize in Chemistry 1962”. Nobelprize.org. The Nobel Foundation. Accesat în . 
  129. ^ „Neil Bartlett and the Reactive Noble Gases”. American Chemical Society. Accesat în . 
  130. ^ G. A. Olah, S. J. Kuhn, W. S. Tolgyesi, E. B. Baker, J. Am. Chem. Soc. 1962, 84, 2733; G. A. Olah, lieu. Chim. (Buchrest), 1962, 7, 1139 (Nenitzescu issue); G. A. Olah, W. S. Tolgyesi, S. J. Kuhn, M. E. Moffatt, I. J. Bastien, E. B. Baker, J. Am. Chem. Soc. 1963, 85, 1328.
  131. ^ „Richard R. Ernst The Nobel Prize in Chemistry 1991”. Les Prix Nobel, The Nobel Prizes 1991. Nobel Foundation. . Accesat în . 
  132. ^ H. Nozaki, S. Moriuti, H. Takaya, R. Noyori, Tetrahedron Lett. 1966, 5239;
  133. ^ H. Nozaki, H. Takaya, S. Moriuti, R. Noyori, Tetrahedron 1968, 24, 3655.
  134. ^ W. J. Hehre, W. A. Lathan, R. Ditchfield, M. D. Newton, and J. A. Pople, Gaussian 70 (Quantum Chemistry Program Exchange, Program No. 237, 1970).
  135. ^ Catalyse de transformation des oléfines par les complexes du tungstène. II. Télomérisation des oléfines cycliques en présence d'oléfines acycliques Die Makromolekulare Chemie Volume 141, Issue 1, Date: 9 February 1971, Pages: 161–176 Par Jean-Louis Hérisson, Yves Chauvin doi:10.1002/macp.1971.021410112
  136. ^ Katsuki, T.; Sharpless, K. B. J. Am. Chem. Soc. 1980, 102, 5974. (doi:10.1021/ja00538a077)
  137. ^ Hill, J. G.; Sharpless, K. B.; Exon, C. M.; Regenye, R. Org. Syn., Coll. Vol. 7, p.461 (1990); Vol. 63, p.66 (1985). (Article)
  138. ^ Jacobsen, E. N.; Marko, I.; Mungall, W. S.; Schroeder, G.; Sharpless, K. B. J. Am. Chem. Soc. 1988, 110, 1968. (doi:10.1021/ja00214a053)
  139. ^ Kolb, H. C.; Van Nieuwenhze, M. S.; Sharpless, K. B. Chem. Rev. 1994, 94, 2483–2547. (Review) (doi:10.1021/cr00032a009)
  140. ^ Gonzalez, J.; Aurigemma, C.; Truesdale, L. Org. Syn., Coll. Vol. 10, p.603 (2004); Vol. 79, p.93 (2002). (Article)
  141. ^ Sharpless, K. B.; Patrick, D. W.; Truesdale, L. K.; Biller, S. A. J. Am. Chem. Soc. 1975, 97, 2305. (doi:10.1021/ja00841a071)
  142. ^ Herranz, E.; Biller, S. A.; Sharpless, K. B. J. Am. Chem. Soc. 1978, 100, 3596–3598. (doi:10.1021/ja00479a051)
  143. ^ Herranz, E.; Sharpless, K. B. Org. Syn., Coll. Vol. 7, p.375 (1990); Vol. 61, p.85 (1983). (Article)
  144. ^ „The Nobel Prize in Chemistry 1996”. Nobelprize.org. The Nobel Foundation. Accesat în . 
  145. ^ „Benjamin Franklin Medal awarded to Dr. Sumio Iijima, Director of the Research Center for Advanced Carbon Materials, AIST”. National Institute of Advanced Industrial Science and Technology. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  146. ^ First total synthesis of taxol 1. Functionalization of the B ring Robert A. Holton, Carmen Somoza, Hyeong Baik Kim, Feng Liang, Ronald J. Biediger, P. Douglas Boatman, Mitsuru Shindo, Chase C. Smith, Soekchan Kim, et al.; J. Am. Chem. Soc.; 1994; 116(4); 1597–1598. DOI Abstract
  147. ^ First total synthesis of taxol. 2. Completion of the C and D rings Robert A. Holton, Hyeong Baik Kim, Carmen Somoza, Feng Liang, Ronald J. Biediger, P. Douglas Boatman, Mitsuru Shindo, Chase C. Smith, Soekchan Kim, and et al. J. Am. Chem. Soc.; 1994; 116(4) pp 1599–1600 DOI Abstract
  148. ^ A synthesis of taxusin Robert A. Holton, R. R. Juo, Hyeong B. Kim, Andrew D. Williams, Shinya Harusawa, Richard E. Lowenthal, Sadamu Yogai J. Am. Chem. Soc.; 1988; 110(19); 6558–6560. Abstract
  149. ^ „Cornell and Wieman Share 2001 Nobel Prize in Physics”. NIST News Release. National Institute of Standards and Technology. . Arhivat din original la . Accesat în . 

Lectură suplimentară modificare

Legături externe modificare

Vezi și modificare

  Această listă este o listă de calitate, adică printre cele mai bune liste produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cronologia_chimiei&oldid=16031358