Personalitățile comunei Racovița

Acest articol dezvoltă o secțiune Personalitățile comunei Racovița a articolului principal, comuna Racovița, Sibiu.

Comuna Racovița, județul Sibiu așezată la confluența a trei mari regiuni istorice ale României: Țara Oltului, Mărginimea Sibiului și Țara Loviștei, aflându-se la granița dintre Țara Românească, Regatul Ungariei și mai apoi Imperiul Austro-Ungar, a dat începând din secolul al XIX-lea o serie de personalități locale care și-au pus amprenta pe viața socială, culturală, religioasă și mai ales pe începuturile organizării învățământului școlar românesc din Transilvania, într-o perioadă de efervescență a identificării naționale marcată de Revoluția Română din 1848. Astfel, s-au remarcat membrii familiei de preoți greco-catolici Florianu, ofițerii Dionisie Drăgoiu, Ioan Măcelariu, Gheorghe Maxim, Dionisie Măierean, Ioan Moldovan care s-au implicat activ în administrarea fondurilor grănicerești alocate dezvoltării școlilor poporale din sudul Transilvaniei. Activitatea culturală a fost intens susținută prin coagularea în jurul Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român încă de la înființarea sa, a principalelor minți creatoare ale satului cum au fost pedagogul Moise Panga, Valeriu Florianu, Dionisie Drăgoiu, Dionisie Florianu, Petru Florianu, Liviu Florianu, Gheorghe Maxim. În plus, în Racovița s-a născut cântăreața de operă Florine Călinescu și actorul Tony Vlaicu. Pe plan religios, alături de familia de preoți Florianu s-au remarcat preoții greco-catolici Leonte Opriș și Ioan Moldovan. Racovița a dat armatei austro-ungare o serie de locotenenți, căpitani și un general, Dionisie Florianu. În Primul Război Mondial pentru faptele lor de vitejie, au fost decorați cu medalia „Ferdinand I” Bălan Gheorghe, Timar Gheorghe, Stoica David, Aleman Gheorghe, Murărescu Vasile, Brudar Lazăr, Suciu Chirilă și Popa Victor.

Ca o continuitate, după un secol, a interesului acordat de către oamenii satului învățământului, merită de a fi menționat profesorul Liviu Mănduc, întemeietor, profesor și decan al Facultății de Electromecanică din Cluj (1963 - 1964), întemeietor și prim decan al Facultății de Electrotehnică din Cluj (1964 - 1972).

Aurel Crișan

Aurel Crișan (n. 27 septembrie 1897 – d. 5 septembrie 1966) și-a făcut studiile elementare în Racovița și la București, iar pe cele militare la Mănăstirea Dealu, București și Iași. Din anul 1917, când a fost avansat la gradul de sublocotenet, a urcat pe treptele ierarhiei militare în mod constant, trecând prin diferite garnizoane din Dobrogea și mai apoi prin Giurgiu, Făgăraș, Sfântu Gheorghe, Câmpina, Sibiu, Timișoara și Cluj.

Între anii 1944 - 1945, ca locotenent-colonel s-a aflat la comanda Regimentului 11 Dorobanți, participând la Războiul Al Doilea Mondial. Pentru faptele de arme a fost decorat cu ordinele „Mihai Viteazu” și „Coroana României”, precum și cu alte decorații sovietice și cehoslovace.

Ca pensionar a trăit la Cluj unde a și decedat la data de 5 septembrie 1966, el fiind înmormântat la Racovița. A fost căsătorit cu o avrigeancă, din căsătorie rezultând o fiică, Ileana, care locuia în anul 2000 la Râmnicu Vâlcea. În ultimii ani de viață, Aurel Crișan a scris mai multe romane cu tentă autobiografică care au rămas în stadiul de manuscris: „Inimi tinere”, „Valuri”, „După două decenii”, „Bastardul”. În toate aceste romane, Aurel Crișan a evocat Racovița și oamenii ei.

Aurel Florianu

Aurel Florianu - ofițer, capelan militar

Aurel Florianu (n. 5 aprilie 1858, Racovița - d. 22 octombrie 1917, Racovița), a fost cunoscut de către localnici sub numele de „popa Aurel”, fiind al doilea dintre cei șase fii ai parohului greco-catolic Petru Florianu din Racovița, frate cu Valeriu Florianu. Studiile elementare le face la școala din sat, iar pe cele gimnaziale la Blaj, după care urmează teologia la Seminarul central din Budapesta. Reîntors la Blaj, ocupă pentru câtva timp funcția de cancelist mitropolitan, în 23 august 1882 fiind hirotonit ca preot „celibe”. În perioada 1882-1888 a fost profesor suplinitor la Seminarul teologic, profesor la Școala normală precum și prefect la Internatul Vancean.

Preot suplinitor în Tiur, după anul 1888 Aurel Florianu intră în cadrele armatei austro-ungare, îndeplinind funcția de preot militar clasa a II-a în Districtul militar Sarajevo până în anul 1902 când este mutat ca preot militar clasa I-a în Districtul militar al Vienei unde rămâne până în 1910, în acest an pensionându-se. Se retrage în satul natal îndeplinind funcția de preot-paroh până la moartea sa în 22 octombrie 1917. Prin testament, o bună parte din averea sa, Aurel Florianu a lăsat-o Mitropoliei Blajului în vederea acordării unei burse pentru un student român.

Licențiat în litere și filozofie, Aurel Florianu a fost un preot greco-catolic de aleasă cultură, pe care și-a cultivat-o prin desele călătorii pe care le-a făcut în apusul Europei precum și în cele africane de pe coasta Mediteranei. În arhiva familiei sale s-a păstrat o bogată bibliotecă ce i-a aparținut, cuprinzând numeroase cărți cu conținut teologic, de artă și muzică, scrise în limbile de largă circulație europeană. Posesor a numeroase decorații și medalii, printre care și „Crucea de aur cu coroană, pentru merite”, „Popa Aurel” s-a remarcat și prin zelul cu care a contribuit la înzestrarea bisericii greco-catolice din sat cu obiecte de podoabă, icoane, vitralii etc.

Dionisie Florianu

A fost un general maior în armata austro-ungară, născut la Racovița în anul 1856, fiul lui Petru Florianu, protopopul greco-catolic al Racoviței. A decedat în anul 1921 la Viena.

Articol principal: Dionisie Florianu.

Dionisie Drăgoiu

Căpitanul Dionisie Drăgoiu

Născut în 1802 dintr-o familie de grăniceri, după absolvirea Școlii comunale germane din Racovița, și-a continuat studiile la „Școala normală” a Regimentului I grăniceresc român de la Orlat, după absolvirea căreia, la vârsta de numai 17 ani, a fost încadrat ca soldat în cadrul Companiei a VII-a din Racovița. Folosit apoi ca furier de companie, urcă în grad, în 1838 fiind deja sublocotenent în cadrul Companiei a IX-a de la Lisa. Ulterior va activa în cadrul Companiilor a X-a și a VIII-a și în cadrul batalionului din Vaida-Recea. În ziua de 16 februarie 1849 a fost avansat la gradul de căpitan clasa a II-a, grad cu care a condus grănicerii în zilele de 14 și 15 martie 1849 în apărarea podului de la Avrig.

S-a pensionat la 1 mai 1850 și s-a stabilit în sat, dedicându-se până la sfârșitul vieții în 1879, luptei pentru apărarea drepturilor foștilor grăniceri, contribuind direct la înființarea cunoscutelor „Școli grănicerești” susținute din fondurile fostului regiment orlățean. Ani de-a rândul a îndeplinit funcția de președinte al Eforiei școlare precum și cea de curator-primar al bisericii greco-catolice din localitate. Dionisie Drăgoiu a fost căsătorit cu Maria Paul, fiică de ofițer al regimentului, fără a avea urmași direcți. A înfiat însă o nepoată din partea soției, pe nume Tereza, care a devenit soția învățătorului Gheorghe Dănilă.

Dionisie Măierean

Dionisie Măierean (n. 1849, Racovița - d. 27 noiembrie 1910, Sibiu) a făcut studiile elementare în Racovița, pe care le-a continuat la Școala Normală din Vaida - Recea. Ulterior a absolvit cursurile Institutului de educație militară din Camenița, de unde a trecut la Școala de artilerie din Cracovia unde a studiat trei ani. A frecventat mai apoi cursurile la Școala de cadeți de artilerie din Viena unde a primit gradul de cadet la data de 1 noiembrie 1873.

Cu gradul de locotenent a participat la campania din Dalmația din 1878 în cadrul Batalionului de artilerie și fortificații nr.12, după care a fost decorat și avansat la gradul de locotenent-major. Dionisie Măierean a rămas în cadrele armatei austro-ungare până în anul 1884, după care s-a stabilit la Sibiu, unde a avut funcții cum ar fi „diurnist notariale”, „geometru” și cea de „ajutor de inginer”. A decedat la Sibiu, în ultimii doi ani de viață activând ca membru supleant în Comitetul administrativ al fondului școlastic grăniceresc. Dionisie Măierean a fost căsătorit cu Leopoldina Kubsch din Sibiu cu care a avut două fiice: Ana și Gizela care la rândul lor nu au avut urmași.

Eleonora Trașcă

Eleonora Trașcă (n. 6 noiembrie 1912, Racovița - d. 11 septembrie 1985, Sibiu) a fost fiica fostului învățător-diriginte din Racovița, Mihai Ogreanu. A făcut studiile elementare sub directa îndrumare a tatălui său după care a urmat cursurile liceale la Liceul de fete greco-catolic din Blaj. A făcut studii universitare la Dijon, în Franța și mai apoi la Universitatea din Cluj, fiind licențiată în limba și literatura franceză. A predat la diferite școli și licee din Sibiu, între anii 1948 - 1951 predând și la Școala generală din Racovița.

Din căsătoria cu inginerul Trașcă Laurean au rezultat două fete, ambele născute în Racovița: Laura-Letiția și Ana Maria. Profesoara Eleonora Trașcă a decedat la Sibiu, fiind înmormântată la Racovița, alături de sora sa Letiția-Ana, licențiată și ea a Universității din Cluj în specialitatea geografie-istorie, stinsă însă din viață doar la 27 de ani.

Florine Călinescu

Floarea Călin cunoscută cu pseudonimul Florine Călinescu (n. 6 aprilie 1878, Racovița, Sibiu - d. 1966, Paris) a fost cântăreață româncă de operă la Paris. Cariera artistică la București, unde își schimbă numele în Florine Călinescu. Lucrează în colective bucureștene și la Galați. Pleacă în Franța, stabilindu-se la Paris, unde ajunge cântăreață de operă. După pensionare ține o pensiune pentru studenții din apropierea Sorbonei. Înfiază o nepoată din Racovița, căreia îi dă numele Flora Călinescu, și care va urma studii medicale în Anglia și la Paris, devenind medic stomatolog. Căsătorită cu medicul spaniol Filip Cayuela. A profesat în Alger. După pensionare se stabilește la Toulon.

Gheorghe Bobanga

Gheorghe Bobanga (n.2 octombrie 1888 - d.18 februarie 1979) a fost fiul măcelarului Nicolae Bobanga și al săliștencei Elena Moraru. Și-a făcut studiile elementare la „Școala grănicerească” din sat urmând mai apoi cursurile gimnaziale și pedagogice la Sibiu, Blaj și Deva. A fost învățător în Șoroștin, Sâncel, Chinciuș și Brusturi.

În primul război mondial a fost mobilizat și trimis pe front în Galiția, unde a căzut prizonier. S-a întors în țară în 1917 și s-a înrolat ca voluntar în cadrul regimentului 2 Alba Iulia. Fiind demobilizat în anul 1920 și-a defășurat activitatea profesională ca învățător-director la școala primară din Ucea de Jos de unde se transferă în 1922 în aceeași funcție la Arpașu de Jos.

Pentru activitatea sa desfășurată în Corpul voluntarilor ardeleni și bucovineni, sublocotenentul Gheorghe Bobanga a fost decorat în 1932 cu medalia „Ferdinand I, cu spade”.

Gheorghe Murărescu

Gheorghe Murărescu (n. 1830 – d. 1892) a fost fiul grănicerului Grigore Murărescu, cel care a stat la originea neamului Grigolașilor racoviceni. Gheorghe Murărescu a fost trimis de comandamentul Regimentului I de Graniță de la Orlat să facă studii la Institutul militar de la Năsăud. Sub îndrumarea pedagogului Moise Panga, Gheorghe Murărescu s-a dovedit a fi un elev eminent și a fost un exemplu dat întregului regiment năsăudean.

În anul 1859, având gradul de locotenent-major în cadrul regimentului de infanterie nr.38 de la Seghedin, își dă demisia, gest legat, probabil de căsătoria pe care a încheiat-o doi ani mai târziu cu Carolina Deszkas, din Zerindul Mare. Ulterior a îndeplinit diferite funcții administrative în cadrul Comitetului Zarandului, unde limba oficială era cea română. A îndeplinit de asemenea și funcția de notar în Baia de Criș, Rișculița și Țebea. A fost un prieten apropiat al lui Avram Iancu pe care l-a găzduit deseori în locuința sa. S-a stins din viață la Baia de Criș, unde este înmormântat și are și astăzi urmași la București și Sibiu.

Mormântul Murăreștilor din Brad, Hunedoara

└─o Grigole Murărescu (1799 - 1889) - Ana (1792 - 1856)
  ├─o David (1845 - 1907) - Sofia Stoica (1858 - 1927) 
  └─o Gheorghe Murărescu (1830 - 1892) și Carolina Deszkas (1842 - 1916)
    ├─o Valeria (1861 - 1940)
    ├─o Cornel (1864 - 1919)
    ├─o Gabriela (1866 - 1867)
    ├─o Iustinian (1867 - 1920)
    ├─o Ghizela (1869 - 1940)
    ├─o Matilda (1871 - 1876)
    ├─o Coriolan (1876 - 1927) și Ana Pop (1892 - 1967)
    │ ├─o Coriolan (1922 - 1944)
    │ ├─o Emil (1923 - 1988) și Elena Tipuriță
    │ │ └─o Marcela (1963 - ?) și Nicolae Frățilă
    │ │   └─o Mircea (1988 - ?)
    │ └─o Marin Titus (1928 - 2000) și Viorica (1933 - ?)
    │   ├─o Dragoș (1964 - ?)
    │   └─o Bogdan Mihai (1967 - ?) și Cristina (1967 - ?)
    │     └─o Alexandra-Michael (2005 - ?)
    ├─o Gheorghe (1878 - 1879)
    └─o Elvira (1881 - 1882)

Gheorghe Maxim

Gheorghe Maxim (n. 18 mai 1832, Racovița - d. 25 octombrie 1901, Sibiu) a fost un maior român, frate mai mic al locotenentului Ioan Maxim. Studiile elementare le face la școala grănicerească din Racovița, iar pe cele normale la Orlat și Blaj. Încorporat în rândurile Regimentului de la Orlat, după anul 1849 el este trimis pentru a urma cursurile Școlii de matematică de pe lângă Regimentul 13 de grăniceri bănățeni, din Caransebeș. Doi ani mai târziu este prezent din nou în Regimentul orlățean, urmând școala militară a acestuia al cărui absolvent este în promoția 1852-1853.

În anul 1854 frecventează și cursurile Școlii centrale de scrimă a armatei, timp în care este avansat la gradul de locotenent clasa a II-a. Anul următor este avansat la gradul de locotenent clasa I-a, pe lângă serviciul de companie, fiind folosit și ca profesor la „Școala de cadeți” a regimentului.

În anul 1859, are gradul de locotenent major și ia parte la campania din Italia, la luptele de la Palestro, Magenta precum și la asediul Veneției din 1860, unde avea gradul de căpitan clasa I-a. În cadrul Regimentului nr.46 rămâne până în anul 1879 când este transferat la Regimentul de infanterie nr.50 din Alba Iulia, cu gradul de maior. În anul 1883 este trecut în rezervă, un an mai târziu fiind deja pensionar în Sibiu.

Prietenia cu vechiul său tovarăș de arme, colonelul David Urs de Margina, pensionat și el la vârsta de 49 de ani, îl determină să se alăture la conducerea Comitetului administrativ al Fondului Școlastic grăniceresc ca vicepreședinte în 14 ianuarie 1884. Gheorghe Maxim rămâne în această funcție până în 1887 când se retrage din motive de sănătate.

La data de 3 iunie 1892, maiorul Maxim a fost distins cu titlul de „nobil de Höchstemberg”, titlu pe care îl va purta și fiul său Ernest care la sfârșitul primului război mondial avea gradul de maior în regimentul nr.71 infanterie din Trencsen.

Pe plan cultural, Gheorghe Maxim a fost membru supleant al Comitetului Central al Astrei precum și membru ordinar al acesteia.

Gheorghe Maxim a decedat în data de 25 octombrie 1901 la Sibiu, din necrologul său publicat cu acest prilej rezultând că a fost posesorul mai multor decorații militare și că a fost înmormântat în cimitirul militar din oraș. Soția sa, Ernestine - Therese Braiditsch originară din Görz, în anul 1911 mai locuia încă în orașul de pe malul Cibinului.

Ioan Ivan

Inginerul Ioan Ivan

Născut în 3 octombrie 1875, Ioan Ivan îsi face studiile liceale la Sibiu și mai apoi Facultatea de Agronomie din Viena, fiind astfel primul inginer „diplomat” ridicat din rândurile racovicenilor.

A condus Domeniile Mitropoliei greco-catolice a Blajului și ulterior pe cele ale Coroanei de la Studina. A murit la Studina în urma unui accident.

Ioan Maxim

Ioan Maxim (n. 1825, Racovița - d.1865, Racovița), a fost cel de al doilea ofițer racovicean cunoscut al Regimentului orlățean. A fost încorporat în 1842 participând la campania din 1848-1849 pe care a început-o cu gradul de caporal și pe care a terminat-o cu cea de plutonier. Între anii 1851-1853 a făcut parte din rândurile Regimentului de infanterie nr.46, cu gradul de sublocotenent clasa a II-a.

Pensionat în 1854 a fost folosit la comanda Districtului militar din Transilvania și ulterior la Comanda generală din Sibiu. Ioan Maxim a militat activ pentru respectarea drepturilor foștilor grăniceri, pentru progresul școlii și pentru construirea bisericii actuale.

Ioan Măcelariu

Notarul Ioan Măcelariu (n.1810(?), Racovița - d. 1901(?), Apoldu de Jos), după unii autori, a fost fiul unui „militaneus miles” (soldat, grănicer), sau al parohului Ioan Fleischer-Măcelaru, după alții. Studiile liceale le face la Sibiu și apare în documente ca notar al satului începând din anul 1855 cu o absență în perioada 1867-1868 când este menționat ca notar în Sadu și Apoldu de Jos.

În cazul în care a fost fiul parohului local, a locuit în casa veche a locuitorului Iordan Ionuș, o altă proprietate a sa constituind-o actuala gospodărie a lui Rusu Mihai de pe „Ulița Donului”. Unul din urmașii săi, Ioan, cunoscut în sat sub numele de Nițu, în 1912 avea gradul de căpitan-locotenent în cadrul Regimentului nr.29 artilerie de câmp cu garnizoana în Iaroslav, iar mai apoi pe cel de maior în garnizoana de la Arad.

Activitatea sa social-culturală s-a desfășurat nu numai pe plan local ci și în cercurile sibiene. Figurând printre primii membrii ordinari ai Astrei, a colectat pentru această instituție diferite sume de bani din satele Mărginimii Sibiului. În 1861 a participat la lucrările Conferinței naționale de la Sibiu, susținând drepturile și doleanțele românilor transilvăneni.

Ioan Măcelariu a fost un fervent susținător al Școlilor grănicerești, în anul 1891 participând în calitate de delegat al Comitetului administrativ al Fondului școlastic la examenul de vară al școlii, donând suma de 5 florini pentru premierea elevilor.

Liviu Mănduc

Liviu Ion Mănduc (n. 15 septembrie 1909, Viștea de Sus – d. 1999) a fost un inginer român, întemeietor, profesor și decan al Facultății de Electromecanică din Cluj (1963 - 1964), întemeietor și prim decan al Facultății de Electrotehnică din Cluj (1964 - 1972).

Articol principal: Liviu Mănduc.

Ioan Moldovan

Ioan Moldovan (n. 1812, Chirileu – d. 18 ianuarie 1850, Racovița), face studii teologice la Blaj. Între anii 1843 - 1846 a îndeplinit funcția de capelan al bisericii greco-catolice din Făgăraș. În acest din urmă an, intră în conflict cu vicarul Chirilă, care renunță la serviciile sale. În aceste împrejurări Ioan Moldovan se adresează episcopului Ioan Lemeni, aducându-i la cunoștință că „cu peste voia domniei sale, a-i slugări nice nu pot dar nici nu vreau” și solicită să i se încredințeze spre păstorire parohia Racovița, pe care anterior o refuzase. Are o bogată activitate revoluționară la revoluția din 1848 (vezi). La data de 16 iunie 1847, la cererea Regimentului I de Graniță de la Orlat a fost numit ca paroh în sat, unde a rămas până la 18 ianuarie 1850, când s-a stins din viață în vârstă de numai 38 de ani.

Leonte Opriș

Leonte Opriș

Leonte Opriș (n. 4 septembrie 1889, Dridif, comitatul Făgăraș – d. 21 ianuarie 1968) a fost un preot greco-catolic, notar, profesor, custode al Muzeului Unirii din Alba Iulia. El este urmașul unei familii de preoți care și-a pus amprenta pe viața satului Dridif din Țara Făgărașului. Astfel, Petru Oprișiu stăbunicul său, a fost preot în perioada 1842 - 1848, în acest ultim an fiind bătut de către cătanele imperiale pe motivul participării sale la revoluție, incident care i-a cauzat ulterior moartea. Acestuia i-au urmat Petru Oprișiu junior în perioada 1852 - 1875 și, mai apoi, Iosif Oprișiu (1877 - ?), din a cărui căsătorie cu Rafira Streza s-a născut Leonte.

Leonte Opriș s-a căsătorit cu fiica protopopului Valeriu Florianu din Racovița, Felicia-Dorina (n.08/feb/1896 - Racovița - d.06/feb/1966 - Alba Iulia). Felicia este înmormântată în cavoul familiei Florianu din Racovița alături de părinții ei și frații tatălui său, de Petru Florianu, generalul-maior Dionisie Florianu și de Aurel Florianu.

Leonte a făcut studii gimnaziale și teologice la Blaj, fiind hirotonit ca preot la data de 5 septembrie 1914 după care a funcționat ca preot militar. În perioada 1914 - 1918, a fost administrator al parohiei Hamba, județul Sibiu. Ca preot titular a servit în Racovița din 12 august 1917 și până în 2 februarie 1919, când a fost încorporat ca preot militar la un regiment de obuziere din Cluj. În perioada 1916 - 1918 a fost deportat în Ungaria, ca „indezirabil”. Imediat după Primul Război Mondial, în perioada 1918-1921, a fost primul notar al Racoviței din noua Românie unită și a organizat cu „Gărzile Naționale Române” protecția racovicenilor în starea de anarhie generalizată a sfârșitului de război. Leonte Opriș a condus delegația comunală trimisă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În anul 1919 Consiliul Dirigent din Sibiu îl numește profesor al Liceului „Mihai Viteazu” din Alba Iulia, prin circulara nr. 17021 din același an, stabilindu-se aici începând cu anul 1921. La acest liceu predă istoria, latina, româna chiar și matematica, luându-și astfel atestatul de profesor secundar la Universitatea din Cluj. Este trimis adeseori în diferite orașe, cu scopul urmăririi și întăririi învățământului românesc: Petroșani, Gheorghieni, Salonta Mare, Dumbrăveni etc., revenind la Alba Iulia ca urmare a unui Ordin Ministerial de retragere a sa cu nr. 160220/1944.

Mormântul lui Leonte Opriș din incinta curții bisericii din Racovița

Sub conducerea profesorului Leonte Opriș, în 1919 se constituie Societatea de lectură „George Coșbuc” a elevilor din cursul superior, tot în acest an școlar a luat ființă în Alba Iulia „Cohorta de cercetași «Axente Sever»”, Centuria I a Liceului „Mihai Viteazul”.

În perioada 1920 - 1921, Leonte Opriș a pus bazele Școlii de Ucenici din Alba Iulia, fiind directorul internatului acesteia ca membru al Comitetului Societății Meseriașilor și membru în conducerea Cohortei de cercetași „Axente Sever”. În perioada 1928 - 1932, Leonte Opriș își aduce aportul la organizarea Muzeului Unirii din Alba Iulia fiind demn urmaș al marilor personalități ce au fost custozi și directori ai acestei instituții, cum au fost Enea Zeflean (1919-1920), Virgil Cucui (1920-1921) și Iosif Magyarosi (la secția arheologie, 1929). Având funcția de „custode director” publică anuarul „Muzeul Unirii. Călăuză pe anii 1929-1930”, Alba Iulia, 1931. Această publicație reușește să coaguleze interesul, privind patrimoniul acestei instituții, al cetățenilor români, maghiari, evrei și germani cu meserii și preocupări din cele mai diverse cum ar fi canonici, medici, preoți și profesori, funcționari și chiar episcopi.

În ultimele două decenii de viață, Leonte Opriș se confruntă cu evenimente dramatice:

• a fost anchetat deseori pentru refuzul său de a trece la ortodoxism, el slujind în clandestinitate pentru credincioșii greco-catolici rămași fideli Bisericii Române Unite interzise de autoritățile comuniste.
• handicapul fiului său, Dorin-Mircea Opriș, care și-a pierdut în copilărie ambele mâini. Acesta a reușit totuși să-și termine studiile juridice, scriind și pictând cu gura și picioarele, Dorin făcând chiar și detenție politică. Copilul său Marcel Opriș născut dintr-o căsătorie nereușită, fiind abandonat, locuiește astăzi în satul Galtiu.

În ultimii ani de viață, neavând nici măcar o pensie, Leonte Opriș păștea vacile și oile prin șanțurile de la periferia orașului Alba Iulia, recitând în latină „Tristele” de Publius Ovidius Naso. Din acest motiv prolecultiștii l-au considerat nebun și l-au lăsat în pace. A murit în 21 ianuarie 1968, fiind împărtășit de franciscanul Aron Vivaldus. A fost înhumat alături de soția sa lângă biserica din Racovița.

Vezi și:

• Valer Petru Olea ---- „IN MEMORIAM Preotul - Profesor - Leonte Opriș” / Articol preluat de la www.muzeuluniialba.ro^{[nefuncțională]}
• Leonte Opriș: Despărțământul Alba-Iulia al "Astrei" : 10 ani de activitate culturală în județul Alba : dare de seamă - Alba Iulia: Tip. Sabin Solomon, [1931]

Ioan Trif

Ioan Trif (n. 1832, Racovița - d. 10 noiembrie 1903, Cluj) a fost cunoscut în sat cu supranumele de „Barbă Ruptă”, ca urmare a unui accident produs prin armă de foc, el fiind fiul pădurarului Ioan Trif. El a urmat cursurile Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu și a îndeplinit diferite funcții administrative la Sibiu, ca notar în Porcești și mai apoi cea de „oficial regesc de poștă” la Cluj.

În perioada anilor 1879 - 1896, cu mici întreruperi a îndeplinit funcția de președinte al Eforiei școlare locale, militând pentru progresul școlii dar și pentru ridicarea actualei biserici. La moartea sa, a lăsat o parte din averea sa pe seama înființării unei biblioteci poporale în Racovița iar o alta, pe seama acordării de burse elevilor racoviceni dornici a urma cursurile altor școli sau de a îmbrățișa o meserie.

Liviu Florianu

Liviu Florianu (n. 21 august 1893, Racovița - d. 12 mai 1973, Racovița) a fost primul născut în familia Valeriu Florianu, racovicenii numindu-l „Domnu - Livi”. Ca majoritatea înaintașilor săi, a făcut studiile elementare în Racovița și pe cele gimnaziale la Blaj și la Brașov unde și-a luat examenul de maturitate în sesiunea mai - iunie 1913. De aici, de la Brașov, a trimis spre publicare la revista Luceafărul din Oradea o poezie cu puternice influențe eminesciene, denumită „Cântec”. Liviu Florianu a înființat la Brașov, la Liceul Andrei Șaguna prima cohortă de cercetași numită „Virgil Onițiu”. Cu această cohortă de cercetași a depus jurământul în luna iunie 1913 în fața directorului liceului și a lui Valeriu Braniște.

___Cântec__ S-apleacă blând, în țintirim, Salcâmii a-ntristare, Și frunzele plângând duios, Se scutur, pe cărare... Eu viselor ce le-am pierdut, Trist le doinesc de milă Unde te-ai dus? Unde te-ai dus?, Frumoasa mea copilă ___Autor: Liviu Florianu__

Din toamna anului 1913 urmează cursurile de teologie de la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza și a activat cohorta de cercetași care au purtat numele „Simion Bărnuțiu”. În paralel a frecventat la Blaj cursurile libere de pictură organizate de către profesorul Antonius Zeiler, devenind astfel un bun peisagist a cărui tematică principală a fost cu precădere Racovița și oamenii ei.

Liviu Florianu împreună cu fratele său Ovidiu Florianu și Valeriu Florianu au luptat în primul război mondial la luptele ce s-au purtat Turnu Roșu în septembrie 1916 în cadrul Diviziei 13 infanterie (vezi Istoria comunei Racovița) și ca urmare s-a retras cu trupele armatei române la Iași, participând activ la activitatea de recrutare a Corpului de voluntari ardeleni înființat la Darnița și, mai apoi, au luptat la Mărășești și Oituz în cadrul regimentului „Avram Iancu”. Din aceasta cauză a fost condamnat de către autoritățile maghiare în contumacie ca trădător de patrie. A fost demobilizat în anul 1919 și a urmat un curs pregătitor de profesori, curs organizat pe lângă Universitatea din Cluj. Ca urmare a fost încadrat ca profesor practicant (secundar) la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni la data de 5 octombrie 1919. Aici a predat în perioada 1919 - 1923 desenul artistic, matematica, gimnastica, geometria, caligrafia, tâmplăria, modelajul și chiar legătoria de cărți. Pe lângă activitatea didactică a îndeplinit și funcția de prefect de studii la internatul liceului. Tot aici, a înființat Cohorta de cercetași „Timotei Cipariu” care în anul 1921 număra 288 de membri. În calitatea de conducător a cohortei de cercetași a participat la serbările aniversării zilei de 3/5 mai 1848 organizate la Blaj, în fruntea a 120 de elevi. Similar, a condus la București opt elevi la un concurs organizat de Societatea științifică literară „Tinerimea Română”. Pentru meritele sale a fost decorat cu „Virtutea cercetășească”. În paralel a predat cursuri la Școala tehnică de aviație din Mediaș și a fost președintele Despărțământului local al Uniunii foștilor voluntari.

În toamna anului 1923, Liviu Florianu a fost detașat la Racovița, unde a preluat conducerea Școlii inferioare de arte și meserii, recent înființată, unde a predat geometria, desenul și contabilitatea. La această școală a satului a înființat cohorta de cercetași cu numele „Suru”.

În perioada 1931 -1953 a îndeplinit funcția de profesor de desen și caligrafie la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, perioadă în care a activat și în calitate de conferențiar sătesc al Astrei. Între anii 1924 - 1940 a funcționat ca preot disponibil și cooperator, iar între anii 1928 - 1948 a fost secretar al Comitetului Fondului Scolastic grăniceresc din Sibiu. Liviu Florianu a decedat în 12 mai 1973, în Racovița și este înmormântat în curtea bisericii, alături de tatăl său Valeriu Florianu.

Liviu Florianu a fost căsătorit cu Nadejda Ian din Cetatea Albă (n. 3 iulie 1899 - d. 15 mai 1969). Cu această femeie de frumusețe rară, căreia toți racovicenii îi spuneau „Rusoaica”, a avut doi copii, amândoi devenind medici:

• Primul, Liviu (Livicel) s-a născut la Dumbrăveni în 26 februarie 1920 și a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Elena Manoil din Tighina cu care a avut o fată Mariana căsătorită cu preotul Liviu Bunea din Sibiel. A doua căsătorie a fost cu Maria Aron din Săcădate cu care a avut o fată Florina-Ligia de profesie medic.
• Al doilea băiat Eugen (Geni), căsătorit cu Steluța Moldovan din Laz cu care a avut o fată, Liana-Carmen, medic. Geni a decedat la data de 29 septembrie 1983, familia Florianu stingându-se din lipsă de descendenți pe linie bărbătească.

Victoria Murărescu

Victoria Murărescu

Prozatoarea și eseista Victoria Murărescu (Guțan) s-a născut la 7 octombrie 1949 în comuna Racovița, județul Sibiu și este membră a Uniunii Scriitorilor din anul 2003. A fost căsătorită cu criticul și istoricul literar Ilie Guțan cu care are doi copii: Manuel și Sabin.

Studiile elementare le-a făcut la școala din Racovița în perioada 1956 - 1963 după care a urmat cursurile Liceului teoretic din Avrig între anii 1963 - 1967. A terminat în promoția anului 1972 cursurile Facultății de Limba și Literatura Română din cadrul Universității București. În prezent este profesoară de limba română a Liceului de Artă din Sibiu.

Publicații:

• Iarba Morții (roman - debut editorial), Biblioteca Ephorion, Sibiu, 1995
• Anonimus (roman), Editura Imago, Sibiu, 2000
• Volbura (roman), Editura Imago, Sibiu, 2002
• coautor cu Ilie Guțan - Ion Creangă. Trepte ale receptării operei, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003

Distincții/Premii:

• Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa I-a, acordată de Ministerul Educației și Cercetării, 2006
• Premiul pentru critică și istorie literară al Uniunii Scriitorilor din Sibiu / 2003

Moise Panga

Moise Panga (n. 1804, Racovița - d. 16 august 1866, Orlat) a fost un pedagog român, fiu de grănicer cu o condiție socială modestă. La vârsta de 19 ani era deja soldat în cadrul Regimentului orlățean precum și învățător la școala trivială din Racovița, unde rămâne până în anul 1828 când este mutat tot ca învățător la Țânțari în apropierea Brașovului, unde era și sediul Companiei a XII-a din Regimentul I de Graniță de la Orlat. Aici se căsătorește cu Ecaterina Popovici. Cotat drept cel mai destoinic învățător de pe teritoriul Regimentului de la Orlat, în 1831 Moise Panga este trimis ca bursier la Institutul pedagogic superior din Lemberg unde învață limba germană, latină și maghiară.

Vasile Petri - elevul lui Moise Panga

După un an de studii, el se întoarce într-un sat din apropierea Sibiului, care nu putea fi decât Veștemul, Orlatul sau Jina, sate aparținând graniței militare. La îndemnul lui Ioan Marian cu care a fost coleg la Lemberg, la data de 18 iunie 1834, Moise Panga se stabilește la Năsăud devenind învățător la renumita „Școală normală” de aici. O dată cu anul 1842 el devine și directorul cursului preparandial de șase luni, înființat pe lângă aceasta. Începând din 1 august 1846 este numit președinte al Comisiei școlare a Regimentului II grăniceresc român, calitate în care a contribuit direct la ridicarea unui mare număr de intelectuali și ofițeri năsăudeni, printre care s-a numărat și renumitul pedagog de mai târziu Vasile Petri.

Din cauza revoluției, în anul 1848 cursurile școlilor năsăudene au fost întrerupte, Moise Panga împreună cu elevii săi participând direct la luptele care s-au soldat cu retragerea colonelului Urban în Bucovina. După înfrângerea revoluției el se întoarce la Năsăud unde, din ordinul guvernatorului țării, feldmareșalul Ludwig Wohlgemuth, redeschide la 31 decembrie cursurile Preparandiei de aici.

„Domnul Panga, directorul școalelor din Regiment, e bărbatul căruia avem a-i mulțumi, nu numai că în Regiment avem dintre frații noștri mai mulți ofițeri și subofițeri, ci și că în mai multe cercuri și anume într-al Reteagului și al Clujului, se aplicară mai mulți școlari de ai domniei sale, în dregătorii civile. Prin virtutea lui se face că în școalele cesarie-regie din Năsăud, avem astăzi profesori numai români, cari propun științele în limba română și germană. Fie numeroase și senine zilele preademnului acestui bărbat.”

—„Bucovina” din 19 iulie 1850, p. 23-24; Gazeta Transilvaniei, XV, nr. 66/1852.

O dată cu desființarea regimentelor grănicerești în 1851, paralel cu activitatea didactică, Moise Panga alături ceilalți intelectuali progresiști năsăudeni, a luptat pentru transformarea unor fonduri ale fostului Regiment II grăniceresc român, în „Fond școlastic”, devenind membru în comitetul de administrare al acestuia. Se înțelege că autoritățile maghiare nu vedeau cu ochi buni nici „Comitetul fondurilor grănicerești” și cu atât mai puțin pe membrii săi, participanți activi la evenimentele anilor 1848-1849. Un reprezentant al acestora, Winogrowski, a cerut nici mai mult nici mai puțin, decât spânzurarea membrilor comitetului respectiv: „ca periculoși instigatori împotriva autorităților și răspânditori de idei daco-romane”. În conflict intervine chiar și guvernatorul civil și militar al Transilvaniei, principele Karl Borromäus Schwarzenberg, care deplasându-se personal la Năsăud „a fost înfruntat direct de Moise Panga”.

Situația devenind tot mai încordată, ecoul ei a ajuns până la Curtea împărătească de la Viena, care a trimis în anchetă pe „inspectorul de școale” dr. Carol Festi. Acesta propune ca învățătorii Moise Panga și Vasile Nașcu să fie suspendați din posturile pe care le dețin deoarece dau tineretului exemplu rău' în loc să-l educe în ascultarea necondiționată față de diregătoriile lumești și spirituale, instituite de Dumnezeu!! Propunerea lui Festi este transpusă în practică începând cu data de 15 noiembrie 1856, cu toate că pentru meritele sale deosebite în plan școlar Moise Panga a fost premiat încă din 1843 de către Hofkriegsrath-ul din Viena. Ulterior, prin rescriptul nr.12387 din 8 iulie 1857 al Locotenenței cezaro-crăiești din Sibiu, dascălul Panga este găsit nevinovat și repus în drepturile sale. Ca urmare el se stabilește la Orlat în calitate de director al Școlii normale, al cărui elev fusese în urmă cu o jumătate de veac. Aici leagă strânse prietenii cu intelectualitatea sibiană a vremii: Visarion Roman, asesorul judiciar Ioan Crețu, protopopul Sibiului Ioan V. Rusu, etc. Într-o scrisoare adresată lui Vasile Nașcu și P. Tanco, Moise Panga descrie viața din Mărginime:

„Eu, cu Orlatul, sum îndestulit, cu toate că afară de plată, sunt puține venite; însă cu atât mai mare este îndestulirea(cu cât) nu e nimic ca să te supere ca la Năsăud... Când îmi reamintesc multele neplăceri de care am avut parte, în așa de mulți ani, de la naționaliști și nenaționaliști, pe lângă tot zelul meu nefățărit, mi se zbârlește pârul de scârnăviile câte le-am supt! Plătească Dumnezeu fiecăruia, după vrednicie!”

—Moise Panga

O dată cu înființarea Astrei, Moise Panga devine membru ordinar și mai apoi chiar membru de onoare al acestei instituții culturale transilvănene. La apelul lui V. Roman, el a fost printre primii donatori de cărți la biblioteca Asociației, donația sa însumând peste 150 de volume, fapt recompensat cu mulțumirile de rigoare din partea Comitetului central al Astrei.

La Orlat, paralel cu munca de catedră, Moise Panga a desfășurat și o susținută activitate publicistică, cu conținut pedagocic, în presa vremii. De numele lui se leagă și reorganizarea învățământului în școlile confesionale greco-catolice și în special a celor de pe teritoriul fostului Regiment I grăniceresc român, în care scop la cererea Blajului, întocmește un proiect de programă analitică pentru acestea, care s-a discutat cu prilejul conferințelor învățătorești din vara anului 1864.

Considerat drept „un bărbat încărunțit în cariera învățătorească și rutinat în ramurile științei pedagogice” el a făcut parte și din primul Comitet administrativ al Fondului școlastic al fostului Regiment grăniceresc român, militând totodată la forurile superioare bisericești blăjene pentru redeschiderea Preparandiei din Orlat.

A murit la 62 de ani în vara anului 1866, pe 16 august, și este înmormântat la Orlat.

Legături externe pentru Moise Panga

• ro "Un ardelean uitat - Moise Panga", de Nicolae Albu în Transilvania nr.9 - 1941, pg.633 - 643.
• ro "Istoria școlilor năsăudene" în Transilvania nr. II - XXXIII / 30 aprile 1902, pg.64 - 89

Petru Florianu

Racovicenii la sfârșitul anului 1854 nu aveau încă un preot sufletesc și ca atare au refuzat să primească pe cel recomandat de forurile superioare bisericești, venind cu propuneri propri. Conchistorul blăjean l-a numit pe Petru Florianu scriindu-le în același timp racovicenilor următoarea mustrare:

„...Togmele și așezămintele Mântuitorului nostru Isus Hristos și a Sfinților Apostoli, fără păcat de moarte și blăstăm care trage asupra lui biciul lui Dumnezeu, nu se pot răsturna cu susul în jos sau să se puie coada în locul capului și capul în locul cozii! Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu și Sfinții Apostoli n-au dat putere și drept de a-și alege poporul pre învățătorii și propovăduitorii Evangheliei, ci însuși Ei i-au mânat la toate popoarele și în toată lumea zicând: "mergeți în toată lumea și vestiți evanghelia de toată zidirea"!...Așa dar, din aceste așezăminte ale lui Dumnezeu și Isus Hristos și a Sfinților Apostoli, limpede se vede că a pune și a trimite preoți prin sate se ține de dreptul și de deregătoria Episcopului, care e următorul Sfinților Apostoli și ispravnicul cel mai aproape al lui Isus Hristos, mântuitorul nostru, iar nu de dreptul poporului ci poporul, fără osândă, fără păcat mare și fără blăstăm, nu se poate împotrivi rînduieșii episcopului său, ci ca fii mai mici sufletești, sînt datori a se supune, a asculta și a primi rînduielile episcopului său...”

—Conchistor blăjean, 1854

Descendent al unei familii de preoți din Biertan,înnobilată, din rândurile căreia făcea parte și cunoscutul istoric Florian Aaron, Petru Florianu s-a născut în 1828, ca fiu al parohului Petrus Flore, care a păstorit în Biertan între anii 1842 - 1872. Bunicul său care purta același nume era născut în anul 1791, servind și el ca preot în aceeiași localitate timp de 45 de ani, murind în 31 iulie 1869. Studiile teologice le face la Blaj, perioadă în care-și schimbă numele din Flore sau Florea, în Florianu, obicei frecvent în rândurile tinerimii studioase a Blajului, adeptă a curentului latinist propagat de canonicul Timotei Cipariu fiind hirotonit în anul 1855.

La data de 8 mai 1855 se căsătorește cu fiica preotului Ioan Mihălțan, Ana în vârstă de 16 ani având ca nași familia căpitanului Dionisie Drăgoiu. A păstorit satul mai bine de 40 de ani, decedând în 8 octombrie 1895. De numele său se leagă multe din realizările satului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el poate fi considerat:

• Ctitorul Școlii confesionale.
• Sprijinitorul Școlii grănicerești.
• Ctitorul bisericii actuale.
• A fost mijolcitorul răscumpărării pădurii "Braniște" de la înaltul Erar pe seama foștilor grăniceri racoviceni.

În calitate de paroh al satului a participat la lucrările Sinodului ținut la Blaj în zilele de 10-11 august 1866 când a îndeplinit și funcția de notar al acestuia, precum și la cel de la Blaj din zilele de 20-28 august 1869. Pentru meritele sale pe plan bisericesc a fost numit viceprotopop onorar. Pe plan cultural a fost un bun propovăduitor al intențiilor "Astrei", fiind membru ordinar al acestei instituții culturale încă de la înființarea sa.

• 
  Protopopul greco-catolic Petru Florianu
• 
  Protopopul greco-catolic Petru Florianu și soția Ana
• 
  Mormântul lui Petru Florianu din curtea bisericii

În literatura de specialitate analizată de Cornel Lupea apare după părerea sa o inadvertență:

„În legatură cu acest preot, considerăm necesar a rectifica o confuzie strecurată în monografia lui N.Aron. Potrivit autorului respectiv, vezi 1.c, p.96, "popa Florian din Racovița, comitatul Sibiului", în perioada 1848 - 1862 a fost învățător și capelan la Făgăraș, ceea ce nu corespunde adevărului istoric. Este evident că se face confuzie între Petru Florianu și Ioan Moldovan, care a activat la Făgăraș numai între anii 1843 - 1846.”

—Cornel Lupea

Parohul Petru Florianu a fost întemeietorul familiei cu același nume din Racovița care a avut urmași ce si-au lăsat amprenta în istoria satului și a României:

• Dionisie Florianu, general-maior.
• Aurel Florianu, protopop militar.
• Victor Florianu, prim pretor.
• Petru Florianu, inspector general financiar.
• Traian Florianu, funcționar.
• Valeriu Florianu, protopop, acesta succedându-i la parohie.

Petru Florianu zis Pătruț

Pătruț Florianu

Petru Florianu (n.28 iulie 1878, Racovița - d. 23 septembrie 1943, București) a făcut studiile elementare în Racovița și cele gimnaziale la Blaj unde a studiat timp de un an teologia, după care a renunțat continuându-și studiile împreună cu fratele său, Victor, la Budapesta, unde și-a luat doctoratul în științe juridice și economice.

În 1907 a fost notar în Toracu Mare din fostul comitat Torontal, iar în 1918 a făcut parte din Consiliul Național român din Caransebeș. Ulterior a fost inspector general de finanțe la Târgu Mureș.

A fost căsătorit cu Iuliana Seracin cu care a avut patru copii: Mariana, Florica, Petru (Bubi) și Florin (Puiu). Petru Florianu a murit din cauza unui stop cardiac și este înmormântat în Racovița.

Toma Vlaicu

Toma Vlaicu cunoscut sub numele de scenă ca Tony Vlaicu (n. 22 septembrie 1900, Racovița - d. 18 februarie 1984, Sibiu) a fost un actor român. A făcut studiile elementare la școala din Racovița între anii 1906 - 1913 și cu ocazia mutării familiei la București a urmat cursurile Liceului Gheorghe Lazăr. Încă din anii de liceu a activat în trupa de revistă a teatrului Constantin Tănase unde a interpretat și roluri de tenor.

În perioada anilor 1921 - 1923 a urmat cursurile Conservatorului din București la terminarea cărora s-a stabilit în orașul Sibiu unde a format o trupă de teatru cu care a dat numeroase spectacole în scopuri filantropice. În 1946 a devenit actor al Teatrului de Stat din Sibiu unde a activat doar trei ani, după care s-a ocupat de instruirea brigăzilor artistice și de amatori din cadrul unor intreprinderi sibiene, printre care s-a numărat și cele de la IPEIL și Flamura Roșie. În paralel cu activitatea artistică, Tony Vlaicu s-a ocupat de ziaristică, colaborând la presa sibiană cu pseudonimul Toma Racoviceanul. A fost căsătorit și a avut doi băieți care nu i-au urmat profesia. A decedat la Sibiu unde este și înmormântat.

Traian Florianu

Cancelistul Traian Florianu și familia

Valeriu Florianu

Valeriu Florianu (n. 26 iunie 1864, Racovița - d. 17 iunie 1946, Racovița) a fost paroh greco-catolic în Racovița. Studiile elementare le-a făcut în sat iar pe cele liceale la Sibiu și Blaj. În „Mica Romă”, ca gimnazist iar mai apoi ca student teolog a făcut parte din Societatea de lectură „Ioan Inocențiu Micu Klein” a elevilor blăjeni, fiind chiar bibliotecarul acesteia.

„Matura” și-o trece în 1885, iar ca student la teologie în anul IV, prelucrează și adaptează lucrarea lui L. Pauer, Der Lehrer von Apfelheim, apărută la Viena, iar în limba română, la Brașov în 1888, sub titlul Învățătorul din Merești - istorioară instructivă pentru popor și tinerime. Cartea respectivă s-a bucurat de o largă răspândire, fiind recomandată de către mitropolitul Ioan Vancea tuturor preoților și docenților, drept o carte instructivă și morală, din această periodă datând și o altă lucrare a sa intitulată Părintele albinelor.

După absolvirea Academiei teologice în 1889, Valeriu Florianu este numit ca învățător la școala grănicerească din sat, unde a funcționat în perioada 1 februarie 1891 - 1 iunie 1897. Hirotonit ca preot în 6 decembrie 1891, până în anul 1895 a fost „supranumerar” pe lângă tatăl său. În perioada 1893-1894 a administrat parohia Bradului, iar până în 17 decembrie 1912 și a Racoviței, dată după care a fost titularizat aici. În toată această perioadă s-a ocupat de înzestrarea bisericii actuale, prin strădania sa pictându-se iconostasul de către pictorul Octavian Smigelschi și procurându-se orologiul din turnul ei, ceas care funcționează și în ziua de azi.

Din 3 decembrie 1912 și până în 1 iulie 1931 a îndeplinit și funcția de protopop al Districtului protopopesc al Arpașului de Jos, cu sediul în Racovița, precum și cea de președinte al forului judiciar al aceluiași protopopiat. Printre primii care l-au felicitat cu prilejul numirii în noua funcție, a fost scriitorul Ion Agârbiceanu. Astfel:

„Mult stimate domnule Florianu!
Rog să primești din partea mea cele mai vii felicitări. Rău ai făcut că nu ne-ai spus vinerea trecută, te-am fi bătut odată.
La mulți ani!
Al Dumnitale devotat,
I. Agârbiceanu”

În anii 1909 și 1911 îl întâlnim ca notar al Districtului protopopesc al Sibiului iar în 1910, alături de Octavian Goga, Ion Preda și I. Beu, ca delegat din partea Cercului Cisnădie, la Conferința electorală a Partidului Național Român ținută la Sibiu. În această calitate a susținut interesele racovicenilor în fața organelor comitatense, în vederea construirii drumului Tălmaciu-Racovița-Avrig precum și a podului de beton de peste Olt, ceea ce a scurtat mult traseul localnicilor spre Sibiu. Tot spre binele obștii, a condus direct și procesul dintre racoviceni și avrigeni pentru muntele Racoviceanu, în ultima parte a desfășurării sale.

Meritele sale față de cauza românilor ardeleni, unirea cu România în perioada 1916-1918 au fost recompensate prin Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer și prin Ordinul „Ferdinand I”.

Din pribegie, Valeriu Florianu s-a întors abia în 20 decembrie 1918, motiv pentru care n-a putut participa la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie, cum greșit se menționează într-o lucrare dedicată acestui eveniment. Evenimentul a fost salutat nu numai de către toți racovicenii ci și de către însuși vicarul capitular dr. Vasile Suciu, care a lăudat providența pentru că i-a ajutat să se întoarcă la oficiul său.

Din acest moment, pentru Valeriu Florianu a început o etapă de muncă asiduă desfășurată pe plan obștesc, social și cultural. Uzând de relațiile pe care le avea cu marii demnitari ai țări, pe care-i cunoscuse îndeaproape în anii refugiului la Iași, el obține pentru comuna Racovița terenuri de pășunat și păduri în „Cioru” și „Jidu”, stă în fruntea Comitetului administrativ al Fondului școlastic al foștilor grăniceri ai regimentului orlățean în perioada 3 octombrie 1922 - 14 februarie 1939, străduindu-se pentru reactivarea acestuia.

Ca membru al Reuniunii agricole județene române precum și al Reuniunii agricole sătești transilvane, a militat prin exemplu personal pentru o agricultură rațională, intensivă, pentru îmbunătățirea soiurilor de animale din gospodăriile sătenilor, pentru folosirea uneltelor agricole perfecționate, pentru cultivarea plantelor tehnice etc. Tot în acest context se înscrie și activitatea sa ca membru în comitetul de conducere al băncii „Suru” din Racovița, ca președinte al Composesoratului de pădure „Braniștea” etc.

Nu mai puțin laborioasă a fost activitatea pe care a desfășurat-o pe tărâm școlar și cultural. Ca învățător și mai apoi în calitate de catehet în perioada 1891-1940, protopopul Florianu a educat generații întregi de racoviceni în spiritul moralei creștine, în spiritul cinstei și al omeniei, al dreptății și iubirii față de neam și țară. Paralel cu aceste funcții a îndeplinit sporadic și funcția de președinte al Senatului școlar local, iar după anul 1919 pe cea de inspector școlar districtual al școlilor române unite. De menționat este și activitatea sa neobosită pentru edificarea actualei școli generale precum și înființarea și susținerea adesea prin mijloace propri a Școlii inferioare de arte și meserii din sat, după anul 1930.

• 
  Protopopul greco-catolic Valeriu Florianu
• 
  Mausoleul familiei Florianu în cimitirul din Racovița
• 
  Crucea funerară de la mormântul protopopului Valeriu Florianu
• 
  Motto

Ca și tatăl său, Petru Florianu, Valeriu a fost membru ordinar al Astrei din 7 mai 1927 și membru pe viață al acestei societăți și animator al vieții culturale a satului, pe toate planurile. Ca abonat la publicațiile vremii ca: Unirea, Cultura Creștină, Foaia poporului, Foaia noastră, Albina, Drum Nou, ș.a.m.d., împrumuta aceste reviste enoriașilor săi. Totodată, V.Florianu, a fost și colaborator fervent al mai multor publicații scriind articole cu conținut economic, pedagogic, cultural și religios.

Cu prilejul pensionării sale, la 76 de ani, a fost felicitat de către Mitropolia Blajului „pentru frumoasa și bogata activitate desfășurată timp de 50 de ani ca păstor sufletesc și pentru neînfricata luptă în apărarea drepturilor bisericii și neamului nostru”.

Protopopul Valeriu Florianu a fost căsătorit cu Maria Pop, fiica fostului învățător al școlii din sat, din perioada graniței militare, Iacob Pop, nași fiind „Căpitănița” Maria Drăgoiu și ginerele acesteia învățătorul-diriginte George Dănilă. Din această căsnicie au rezultat cinci copii: Liviu, Laura și Aurel (a îmbrățișat cariera didactică), Ovidiu (a îmbrățișat cariera administrativă), Felicia (a devenit soția preotului Leonte Opriș).

Cornel Lupea

Cornel Lupea

Cornel Lupea s-a născut pe 14 septembrie 1927, în comuna Racovița, județul Sibiu. Și-a început studiile la școala din satul natal, după care a continuat cu Școala de Maiștri de la Mârșa. În 1956 și-a obținut diploma de maistru electrician. A lucrat la hidrocentrala de la Sadu V, de la demararea proiectului, iar în 1964 s-a stabilit în Orașul Victoria, județul Brașov. În 1952 s-a căsătorit cu Victoria Vintilă, din Slimnic, județul Sibiu. În 1953 s-a născut fiul lor Dorin, artist plastic, iar în 1956, fiica Dorina.

S-a pensionat în 1987, dedicându-și o mare parte a timpului cercetării pentru lucrările sale și elaborării acestora. De-a lungul anilor, a făcut donații de carte, documente, fotografii instituțiilor de specialitate, inclusiv Bibliotecii Academiei Române. A murit în data de 15 iunie 2000, după o lungă suferință.

De-a lungul vieții, Cornel Lupea, bibliofil pasionat și cercetător în domeniile literaturii, istoriei, energeticii, a elaborat o serie de lucrări cu caracter științific, multe dintre ele rămase sub fomă de manuscris dactilografiat. Alături de acestea, a contribuit cu articole de specialitate la publicațiile literare sau științifice românești.

Lucrări:

• Racovița - monografia unei străvechi așezări sibiene. Manuscrisul original a fost dactilografiat în trei volume însumând 1338 pagini, și include numeroase fotografii, planșe și hărți. Lucrarea finalizată în 1983, după 16 ani de muncă, este tipărită abia în 1995, în variantă restrânsă, cu doar 335 pagini.
• Contribuții la istoria învățământului elementar din Transilvania. Școlile grănicerești 1871 - 1921. Lucrarea a fost dactilografiată în două volume și conține numeroase ilustrații.
• Centrul de rețele electrice (PEI) Victoria 1962 - 1987
• Contribuții la monografia Centrului de distribuție a energiei electrice din Făgăraș 1905 - 1950
• Toponimia localității Racovița. Lucrarea redactată în colaborare cu D. Loșonți a fost tipărită la Iași în 1987.
• Toponimia satului Feldioara, comuna Ucea de Jos, județul Brașov
• Viața bisericească a racovițenilor. Lucrarea, existentă sub formă de manuscris dactilografiat, beneficiază de o bogată iconografie.
• Cronica familiei Lupea. Manuscrisul dactilografiat în șase volume conținând numeroase fotografii și alte materiale inedite din arhiva personală, urmărește viața familiei autorului de la primele date privind strămoșii direcți și până în anul 1997; un al șaptelea volum era doar în faza de proiect.
• Toponimia Văii Sadului. Lucrarea a rămas în stadiul de manuscris nefinisat, cu materialele aferente, la data morții sale.

Colaborări:

• Un secol de electricitate 1896 - 1996 Brașov.
• Filiala rețelei electrice Sibiu 1896 - 1996 (Autor G. Marcu)
• Ofițerii români din Regimentul 1 grăniceresc român de la Orlat, Editura Etape Sibiu, Sibiu 2001 - Alexandru Bucur și Cornel Lupea.

└─o Petru Lupea (1797 - 1854) - Eva Timar (? - ?)      └─o Grigole Murărescu (1799 - 1889) - Ana (1792 - 1856)
  └─o Ioan (1828 - 1906) - Ana                           ├─o Gheorghe Murărescu (1830 - 1892) (vezi mai sus)
    │                                                    └─o David (1845 - 1907) - Sofia Stoica (1858 - 1927)
    └─o Ioan (1852 - 1927) - Ana Coțofană (1863 - 1932)    │
      └─o Precup (1897 - 1979) - Gheorghina Murărescu (1900 - 1974)
        ├─o Maria 23.06.1920
        ├─o Iosif 04.06.1922
        ├─o Ana 25.09.1924                             └─o Aron (1900 - 1957) - Maria Țifrea (1899 - 1978)
        ├─o Ioan 03.12.1929                              │
        └─o Cornel Lupea (15.09.1927) - Victoria Vintilă (28.01.1929)
          │ 
          │                                            └─o Alexandru (1931 - 1989) - Edita Deszo (1939 - ?)
          │                                              │
          ├─o Dorin (16.11.1953 - ?) - Edita Prodan (11.02.1960 - ?) 
          │ │
          │ ├─o Sebastian 04.06.1982                   └─o Gheorghe (1926 - 1986) - Maria (1926 - 1985)
          │ └─o Alexandra 30.07.1990                     │
          └─o Dorina (05.09.1956) - Gheorghe Necula (11.04.1959)
            ├─o Cătălina 16.06.1985
            └─o Ioana 03.01.1988

Bibliografie

• Cornel Lupea - "Racovița - Monografia unei străvechi așezări sibiene", Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1995.
• Cornel Lupea - "Racovița - Monografia unei străvechi așezări sibiene", vol. I-III, mss. la Biblioteca ASTRA.