Politica României

Politica României
Stema României
Formă de guvernare	Republică unitară semi-prezidențială
Constituție	Constituția României
Puterea legislativă
Nume	Parlamentul României
Tip	Bicameral
Loc de adunare	Palatul Parlamentului
Camera superioară
Nume	Senat
Conducător cameră superioară	Nicolae Ciucă, Președintele Senatului
Camera inferioară
Name	Camera Deputaților
Conducător cameră inferioară	Alfred Simonis (interimar), Președintele Camerei Deputaților
Puterea executivă
Șeful statului
Titlu	Președinte
Actual	Klaus Iohannis
Învestitor	Vot popular
Guvern
Nume	Guvernul României
Guvern actual	Guvernul Marcel Ciolacu
Conducător	Prim-ministru
Viceconducător	Viceprim-ministru
Învestitor	Președinte
Sediu	Palatul Victoria
Ministere	18
Puterea judecătorească
Nume	Justiția în România
Înalta Curte de Casație și Justiție
Judecător șef	Corina Corbu
Curtea Constituțională

Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze, și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie 1991. În anul 2003 a avut loc un referendum prin care Constituției i-au fost aduse 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene. Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică. Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații constituționale. Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În urma amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Președintele numește primul-ministru din partidul sau coaliția care a câștigat majoritatea în Parlament, care la rândul său numește Guvernul. În timp ce șeful statului își are reședința la Palatul Cotroceni, primul-ministru împreună cu Guvernul își desfășoară activitatea la Palatul Victoria.

Puterea executivă

Deținătorii funcțiilor
Funcție	Nume	Partid	Data începerii mandatului
Președinte	Klaus Iohannis	Independent Sprijinit de: Partidul Național Liberal (PNL)	21 decembrie 2014
Prim-ministrul	Marcel Ciolacu	Partidul Social Democrat	15 iunie 2023

Președintele este ales prin vot popular pentru maximum două mandate de câte cinci ani (mandate de patru ani până în 2004). Este șeful statului (însărcinat cu vegherea constituției, afacerilor externe și buna funcționare a autorității publice), comandant suprem al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Conform constituției, el/ea acționează ca mediator între centrele de putere ale statului și între stat și societate. Președintele numește prim-ministrul după consultarea partidului care deține majoritatea absolută în Parlament sau, dacă nu există o astfel de majoritate, a tuturor partidelor din Parlament.

Ambiguitatea din Constituția României (articolul 85 alineatul (1), articolul 103 alineatul (1) poate duce la situații în care o coaliție de partide care obțin majoritatea absolută în Parlament sau un partid care deține majoritatea relativă în Parlament ar fi în imposibilitatea de a nominaliza un prim-ministru deoarece președintele ar refuza numirea (fără ca niciun partid să dețină majoritate absolută în Parlament). Potrivit articolului 103 (1), „dacă nu există o astfel de majoritate”, interpretat de președinte ca „dacă nu există un astfel de partid” ( deși o majoritate absolută poate fi formată dintr-un singur partid, o coaliție de partide sau o alianță).

La alegerile parlamentare din 2008, Alianța PSD+PC a câștigat 33.09% din locurile din Camera Deputaților și 34.16% din locurile din Senat. PNL a câștigat 18.57% din locuri la Camera Deputaților și 18.74% la Senat, dând ambelor partide majoritate atât în Camera Deputaților, cât și în Senat. În orice caz, președintele a nominalizat un membru PDL (care a câștigat mai puțin de 32.36% din locuri la Camera Deputaților și 33.54% din locurile de la Senat). Prim-ministrul nominalizat alege ceilalți membri ai guvernului, iar guvernul și programul său trebuie confirmate printr-un vot de încredere al Parlamentului.

Parlamentul și Guvernul

Deținătorii funcțiilor
Funcție	Nume	Partid	Data începerii mandatului
Președintele Senatului	Nicolae-Ionel Ciucă	Partidul Național Liberal	13 iunie 2023
Președintele Camerei Deputaților	Alfred Simonis (interimar)	Partidul Social Democrat	14 iunie 2023

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 136 de membri, și Camera Deputaților, cu 330 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaților sunt rezervate reprezentanților minorităților naționale. Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice, atât în comisiile de specialitate cât și în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și secret. Sistemul electoral este unul proporțional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5 % din totalul sufragiilor exprimate, folosind unui algoritm bazat pe metoda d’Hondt). Alegerile se țin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 6 decembrie 2020. Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din anul 2004 și sediul Senatului.

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament. Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

Puterea judecătorească

Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de modelul francez. Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției. Constituția, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul referendum de modificare a fost organizat în 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile Curții Constituționale, indiferent de majoritate.

Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007 a avut o influență semnificativă asupra politicii interne a țării. Ca parte a acestui proces, România a inițiat reforme, inclusiv reforma din justiție, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre și a luat măsuri împotriva corupției. Cu toate acestea, în raportul de țară din 2006, România și Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte țări ale Uniunii Europene.

Deținătorii funcțiilor
Funcție	Nume	Partid	Data începerii mandatului
Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție	Corina Corbu	Nu are	Septembrie 2019
Președintele Consiliului Superior al Magistraturii	Marian Budă	Nu are	Mai 2022

Probleme constituționale

Deținătorii funcțiilor
Funcție	Nume	Partid	Data începerii mandatului
Președintele Curții Constituționale	Marian Enache	Nu are	Iunie 2022

Curtea Constituțională judecă problemele de constituționalitate invocate în orice instanță și judecă conformitatea legilor (sau a altor reglementări ale statului) cu Constituția României. Curtea, în afara ramurii judiciare, urmează tradiția Consiliului Constituțional francez, cu nouă judecători care servesc mandate de nouă ani, nereînnoibile. De la revizuirea constituției din 2003, deciziile acesteia nu pot fi anulate de majoritatea parlamentară.

Relațiile externe

Articol principal: relațiile externe ale României.

După decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a Organizației Mondiale a Comerțului, în 2004 ea a devenit membră a NATO iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.

Liderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei și Georgiei. Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO. În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România. România și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană. Relațiile economice turco-române au statut privilegiat. În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.

Relațiile României cu Republica Moldova au un statut special, având în vedere că cele două țări folosesc practic aceași limbă și au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991). Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România. În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiții - realități ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană.

România a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol și de gaze din zonă. Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție. CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat României 79,34% din zona în dispută. Astfel, României îi revin 9.700 km², iar Ucrainei îi revin 2.300 km². Prin decizia CIJ, Insula Șerpilor rămâne în componența Ucrainei. Aceasta a fost a 100-a decizie a CIJ de la înființarea sa. O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.

Partidele politice

Începând cu anul 2008, partidele primesc subvenții de la bugetul de stat prin bugetul Autorității Electorale Permanente (A.E.P.) și au obligația să înregistreze distinct în evidența contabilă proprie subvenția primită.

Klaus Iohannis, actualul președinte al României din 21 decembrie 2014

Principalele partide politice

România are un sistem multipartid, ceea ce face practic imposibil un guvern majoritar (cu excepția cazului în care un anumit partid politic obține un scor foarte mare la alegerile legislative). Partidele parlamentare mai mici au fuzionat uneori cu altele mai mari în timpul legislaturii anterioare înainte de 2020 (și chiar în timpul legislaturii curente). În prezent, există cinci partide parlamentare principale (excluzând cele 18 partide ale minorităților etnice care au câte un reprezentant):

Logo	Nume partid		Ideologie	Lider(i)	Note
		Partidul Național Liberal	Liberal-conservatoare, centru-dreapta populist, de facto big tent	Nicolae Ciucă	Până în noiembrie, cel mai mare partid de guvernământ printr-un guvern de coaliție din decembrie 2020, dar formând un guvern minoritar numai cu UDMR după începutul lunii septembrie 2021 și până în noiembrie (chiar și după a fost demis prin moțiune de cenzură). Din noiembrie 2021 până în iunie 2023 a făcut parte dintr-un guvern cu PSD și UDMR, fiind al doilea partid ca mărime. În prezent face parte dintr-un guvern condus de PSD. De asemenea este măcinat de disputele interne, cum ar fi aripa Orban care s-a desprins din partid și de creșterea corupției în partid.
		Partidul Social Democrat	Social democrat, centru-stânga populist, euroscepticism moderat, de facto big tent	Marcel Ciolacu	Din 2019 și până în 2021 a fost în opoziție. A intrat în noiembrie 2021 într-un guvern alături de PNL și UDMR, formând o majoritate confortabilă, chiar constituțională. A obținut cele mai bune ministere. Din iunie 2023 conduce guvernul într-o coaliție cu PNL.
		Uniunea Salvați România	Centru-dreapta, anticorupție, pro-europenism, liberalism, federalism european, progresism	Elena Lasconi	În prezent, al treilea partid ca mărime (înființat anterior ca o alianță politică formală între USR și PLUS) din parlament (în prezent, în opoziție față de guvernul PNL-PSD-UDMR); cu o poziție politică sincretică (mai ales cu o concentrare semnificativă către anticorupție și domnia legii).
		Alianța pentru Unirea Românilor	Naționalist-populistă, conservatorism național, euroscepticism	George Simion	În prezent, al doilea partid de opoziție din parlament ca mărime. La alegerile legislative, AUR a câștigat 9% din voturi în toată România și diaspora, ceea ce s-a soldat cu un rezultat surprinzător care a determinat partidul să devină al patrulea ca mărime din țară la nivel politic central.
		Uniunea Democrată Maghiară din România	Centru-dreapta, partidul minorității maghiare	Hunor Kelemen	Anterior, cel mai mic partid de guvernământ din coaliția de dreapta înființată în decembrie 2020 (care s-a desființat ulterior în septembrie 2021). Din noiembrie 2021 până în iunie 2023 a făcut parte din coaliția de guvernământ cu PNL și PSD, fiind cel mai mic partid din această monstruasă coaliție. În prezent este cel mai mic partid de opoziție

Principalele patru partide neparlamentare (primele două în jurul pragului de cinci la sută) cu reprezentanți locali sunt după cum urmează:

Logo	Nume partid		Ideologie	Lider
		Partidul Mișcarea Populară	Creștin democrație	Eugen Tomac
		PRO România	Liberalism social	Victor Ponta
		Partidul Ecologist Român	Ecologism	Dănuț Pop

Spre deosebire de alte state din fostul bloc sovietic, format din fostele țări semnatoare ale Pactului de la Varșovia (1955) sau cu state devenite ulterior independente de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), cum ar fi, în special, Republica Moldova vecină, oficial, niciun partid politic care pretinde a fi succesorul Partidului Comunist Român (PCR) nu a fost sau este în prezent un jucător important pe scena politică din România, deși principalul continuator al PCR, mai precis FSN, și, ulterior FDSN/PDSR/PSD, a ridicat de foarte multe ori suspiciuni și acuzații din partea concurenților electorali cu privire la carierele politice trecute ale multor atât actuali cât și foști membri ai acestuia care au făcut parte din primul sau cel de-al doilea eșalon al PCR înainte de Revoluția Română din 1989.

De asemenea, Partidul Național Liberal (PNL), al doilea partid politic post-decembrist care s-a aflat cel mai mult la guvernare după FSN/FDSN/PDSR/PSD, are mulți foști securiști (sau colaboratori ai fostei Securități) precum și foști membri ai PCR sau rude ale acestora în componența acestuia, parțial prin fuziunea cu Partidul Democrat Liberal (PDL) din 2014, dar nu numai (având acești membrii cu probleme grave și înainte de 2014). Totodată, foști președinți ai PNL (primii doi președinți post-decembriști ai partidului mai precis) au fost suspectați de colaborare cu fosta Securitate (chiar dacă forțată atâta timp cât au fost în detenție în pușcăriile comuniste), precum Radu Câmpeanu sau Mircea Ionescu-Quintus, cel din urmă fiind dovedit și chiar recunoscând că a fost colaborator al fostei Securități, declarând că nu a avut forța să o refuze. Alt fost lider marcant al PNL care a colaborat cu fosta Securitate a fost Dan Amedeo Lăzărescu.

Calitatea discursului politic

Analiști culturali notabili au criticat calitatea discursului politic postdecembrist românesc, pe care Andrei Pleșu îl descria ca departe de a fi „încă normal. E fie ipocrit, fie agresiv, fie bășcălios, fie mincinos, fie electoral, în orice caz e un discurs căruia îi lipsesc componente elementare cum ar fi convingerea autentică și gramatica”. Alina Mungiu-Pippidi a avansat comentarii similare, în contextul manifestațiilor antiguvernamentale masive din luna februarie 2017. În martie 2017, parlamentarul Mihai Goțiu (Uniunea Salvați România/USR) comenta pe marginea carențelor profunde din activitatea Senatului României: „cu greu poți descrie bătaia de joc la adresa regulilor, a regulamentelor, a membrilor Opoziției, a cetățenilor din stradă și a tot ceea ce înseamnă bun-simț și democrație”. Se poate astfel sesiza mai degrabă o non-calitate a discursului politic în general în România postdecembristă.

Ultimele alegeri

Alegeri prezidențiale

Ultimele alegeri prezidențiale au avut loc pe 10 și 24 noiembrie 2019.

Candidat		Partid	Primul tur		Al doilea tur
			Voturi	%	Voturi	%
	Klaus Iohannis	Partidul Național Liberal	3.485.292	37,82	6.509.135	66,09
	Viorica Dăncilă	Partidul Social Democrat	2.051.725	22,26	3.339.922	33,91
	Dan Barna	Alianța 2020 USR–PLUS Uniunea Salvați România Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate	1.384.450	15,02
	Mircea Diaconu	Alianța „Un Om” PRO România Partidul Alianța Liberalilor și Democraților	815.201	8,85
	Theodor Paleologu	Partidul Mișcarea Populară	527.098	5,72
	Hunor Kelemen	Uniunea Democrată Maghiară din România	357.014	3,87
	Ramona Bruynseels	Partidul Puterii Umaniste	244.275	2,65
	Alexandru Cumpănașu	Independent	141.316	1,53
	Viorel Cataramă	Dreapta Liberală	48.622	0,53
	Bogdan Stanoevici	Independent	39.192	0,43
	Cătălin Ivan	Alternativa pentru Demnitate Națională	32.787	0,36
	Ninel Peia	Partidul Neamul Românesc	30.884	0,34
	Sebastian Popescu	Partidul Noua Românie	30.850	0,33
	John Banu	Partidul Națiunea Română	25.769	0,3
Voturi nule			142.961	1,53	182.648	1,82
Total			9.359.673	100	10.031.762	100
Înscriși/Prezență			18.217.156	51,19	18.217.411	54,86
Sursă: BEC

Alegeri europarlamentare

Ultimele alegeri europarlamentare au avut loc pe 9 iunie 2024.

Partid/Candidat				Număr de candidați	Voturi	%	+/–	Mandate	+/–
Partid național		Partid european	Grup europarlamentar
	Alianța Electorală PSD-PNL Partidul Social Democrat Partidul Național Liberal	PES (PSD), PPE (PNL)	S&D (PSD), PPE (PNL)	43	4.304.937	48,7%	▼ 0.8pp	19	▬ 0
	Alianța pentru Unirea Românilor	CRE (Intenție de aderare)	CRE (Intenție de aderare)	43	1.321.272	14,9%	Nou	6	▲ 6
	Alianța Dreapta Unită Uniunea Salvați România Partidul Mișcarea Populară Forța Dreptei	ALDE (USR), PPE (PMP, FD)	Renew Europe (USR), PPE (PMP)	43	761.307	8,6%	▼ 19,6%	3	▼ 7
	Uniunea Democrată Maghiară din România	PPE	PPE	43	577.233	6,6%	▲ 1,3%	2	▬ 0
	S.O.S. România	ID (Intenție de aderare)	—	43	445.591	5,04%	Nou	2	▲ 2
	Reînnoim Proiectul European al României	—	Renew Europe	43	324.827	3,67%	Nou	0	▼ 5
	Candidat independent: Nicolae Ștefănuță	—	—	1	269.448	3,05%	▲ 3,05%	1	▲ 1
	Candidat independent: Vlad Gheorghe	—	—	1	217.558	2,46%	▲ 2,46%	0	▼ 1
	Partidul Diaspora Unită	—	—	31	157.781	1,78%	Nou	0	▬ 0
	Partidul Umanist Social Liberal	—	S&D	43	129,723	1,47%	Nou	0	▬ 0
	Candidat independent: Dumitru-Silvestru Șoșoacă	—	—	1	79,677	0,94%	Nou	0	▬ 0
	Partidul Patrioților	—	—	30	64,644	0,73%	Nou	0	▬ 0
	Partidul România Mare	—	—	43	58,546	0,66%	▲ 0,66%	0	▬ 0
	Candidat independent: Paula-Marinela Pîrvănescu	—	—	1	50,348	0,57%	Nou	0	▬ 0
	Partidul Alternativa Dreaptă	CRE	—	42	39,542	0,45%	Nou	0	▬ 0
	Alianța România Socialistă	PEL	—	43	36.760	0,42%	Nou	0	▬ 0
Total:				494	9.439.644	100%	▲ 1.35pp	33	▲1
Sursă: Biroul Electoral Central

Alegeri legislative

Ultimele alegeri parlamentare au avul loc pe 6 decembrie 2020. În cele două tabele de mai jos sunt reprezentate rezultatele atât pentru Senat, cât și pentru Camera Deputaților:

Camera Deputaților

Distribuirea locurilor în Camera Deputaților după alegerile din 6 decembrie:

     PSD: 110 de locuri

     PNL: 93 de locuri

     USR PLUS: 55 de locuri

     AUR: 33 de locuri

     UDMR: 21 de locuri

     National minorities: 18 de locuri

Partid		Voturi	%	Mandate	+/–	%
	Partidul Social Democrat	1.705.786	28,90	110	–44	33,33
	Partidul Național Liberal	1.486.402	25,18	93	+24	28,18
	Alianța USR-PLUS	906.965	15,37	55	+25	16,67
	Alianța pentru Unirea Românilor	535.831	9,08	33	Nou	10,00
	Uniunea Democrată Maghiară din România	339.030	5,74	21	0	6,36
	Partidul Mișcarea Populară	284.502	4,82	0	–18
	PRO România Social-Liberal	241.272	4,09	0	–21
	Partidul Ecologist Român	65.808	1,12	0	0
	Partidul Puterii Umaniste (social-liberal)	59.465	1,01	0	0
	Partidul România Mare	32.655	0,55	0	0
	Alianța Renașterea Națională	21.662	0,37	0	Nou
	Partidul Verde	20.615	0,35	0	0
	Partidul Socialist Român	19.695	0,33	0	0
	Valeriu Nicolae Ciolan (independent)	16.343	0,28	0	Nou
	Partida Romilor „Pro Europa”	14.525	0,25	1	0	0,30
	Partidul Noua Românie	14.093	0,24	0	0
	Liga Albanezilor din România	9.031	0,15	1	0	0,30
	Forumul Democrat al Germanilor din România	7.582	0,13	1	0	0,30
	Asociația Macedonenilor din România	7.144	0,12	1	0	0,30
	Uniunea Elenă din România	6.096	0,10	1	0	0,30
	Uniunea Ucrainenilor din România	5.458	0,09	1	0	0,30
	Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din România	5.386	0,09	1	0	0,30
	Comunitatea Rușilor Lipoveni din România	5.146	0,09	1	0	0,30
	Uniunea Bulgară din Banat-România	4.853	0,08	1	0	0,30
	Uniunea Sârbilor din România	4.692	0,08	1	0	0,30
	Asociația Italienilor din România	4.170	0,07	1	0	0,30
	Uniunea Armenilor din România	3.820	0,06	1	0	0,30
	Uniunea Culturală a Rutenilor din România	3.779	0,06	1	0	0,30
	Uniunea Polonezilor din România	3.751	0,06	1	0	0,30
	Noua Dreaptă	3.552	0,06	0	0
	Uniunea Democrată Turcă din România	3.540	0,06	1	0	0,30
	Federația Comunităților Evreiești din România	3.509	0,06	1	0	0,30
	Uniunea Croaților din România	3.345	0,06	1	0	0,30
	Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România	2.862	0,05	1	Nou	0,30
	Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache	2.727	0,05	0	Nou
	Alternativa Dreaptă	2.005	0,03	0	Nou
	Partidul Social Democrat al Muncitorilor	1.912	0,03	0	Nou
	Partidul Națiunea Română	1.755	0,03	0	0
	Partidul Re:Start România	537	0,01	0	Nou
	Blocul Unității Naționale	293	0,00	0	0
	Partidul Comuniștilor	213	0,00	0	Nou
	Partidul Forța Națională	148	0,00	0	0
	Independenți	40.004	0,67	0	0
Voturi invalide/albe		155.815
Total		6.057.774	100	330	+1	100
Votanți înregistrați/prezența		18.964.642	33,30
Sursa: Biroul Electoral Central

Senat

Distribuirea locurilor în Senatul României după alegerile din 6 decembrie:

     PSD: 47 de locuri

     PNL: 41 de locuri

     USR PLUS: 25 de locuri

     AUR: 14 de locuri

     UDMR: 9 de locuri

Partid		Voturi	%	Mandate	+/–	%
	Partidul Social Democrat	1.732.289	29,32	47	–20	34,56
	Partidul Național Liberal	1.511.227	25,58	41	+11	30,18
	Alianța USR-PLUS	936.864	15,86	25	+12	18,38
	Alianța pentru Unirea Românilor	541.938	9,17	14	Nou	10,29
	Uniunea Democrată Maghiară din România	348.262	5,89	9	0	6,62
	Partidul Mișcarea Populară	291.485	4,93	0	–8
	PRO România Social-Liberal	244.227	4,13	0	–9
	Partidul Ecologist Român	78.656	1,33	0	0
	Partidul Puterii Umaniste (social-liberal)	70.536	1,19	0	0
	Partidul România Mare	38.475	0,65	0	0
	Alianța Renașterea Națională	23.773	0,40	0	Nou
	Partidul Socialist Român	23.094	0,39	0	0
	Partidul Verde	23.085	0,39	0	0
	Partidul Noua Românie	19.520	0,33	0	0
	Ștefan Voloșeniuc (independent)	7.440	0,13	0	0
	Noua Dreaptă	4.347	0,07	0	0
	Partidul Social Democrat al Muncitorilor	3.855	0,07	0	Nou
	Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache	2.803	0,05	0	Nou
	Alternativa Dreaptă	2.233	0,04	0	Nou
	Partidul Națiunea Română	2.061	0,03	0	0
	Partidul Comuniștilor	763	0,01	0	Nou
	Partidul Re:Start România	753	0,01	0	Nou
	Blocul Unității Naționale	410	0,01	0	0
	Partidul Forța Națională	268	0,00	0	0
Voturi invalide/albe		149.396
Total		5.908.364	100	136	0	100
Votanți înregistrați/prezența		18.964.642	33,30
Sursa: Biroul Electoral Central

Alegeri locale

Articol principal: Alegeri locale în România, 2020.

Ultimele alegeri locale au avut loc pe 27 septembrie 2020.

Partid				Președinți de consilii județene			Consilii județene			Primari			Consilii locale
				Voturi valabil exprimate	%	Mandate	Voturi valabil exprimate	%	Mandate	Voturi valabil exprimate	%	Mandate	Voturi valabil exprimate	%	Mandate
	Partidul Național Liberal (PNL)			2.261.157	31,07	17	2.212.904	30.76	474	2.578.820	34,58	1232	2.420.413	32,88	14.182
	Partidul Social Democrat (PSD)			1.663.399	22,86	20	1.605.721	22,32	362	2.262.791	30,34	1362	2.090.777	28,40	13.820
	Alianța USR-PLUS (USR-PLUS)			439.324	6,04	0	478.659	6,65	65	490.362	6,58	28	504.563	6,85	1.207
	Partidul Mișcarea Populară (PMP)			406.453	5,59	0	423.147	5,88	67	353.005	4,73	50	420.791	5,72	2.137
	Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR/RMDSZ)			366.480	5,04	4	379.924	5,28	92	299.334	4,01	199	362.442	4,92	2.360
	PRO România (PRO)			318.131	4,37	0	356.030	4,95	56	331.878	4,45	36	381.535	5,18	1.885
	Alianța Liberalilor și Democraților (ALDE)			165.776	2,28	0	209.411	2,91	15	124.649	1,67	15	189.665	2,58	861
	Partidul Ecologist Român (PER)			107.178	1,47	0	101.087	1,41	5	96.386	1,29	7	106.811	1,45	374
	Partidul Verde (PV)			61.419	0,84	0	57.808	0,80	0	30.142	0,40	1	50.860	0,69	117
	Alianța pentru Unirea Românilor (AUR)			56.286	0,77	0	71.022	0,99	0	21.876	0,29	3	31.740	0,43	79
	Partidul Puterii Umaniste (PPU)			40.795	0,67	0	48.578	0,68	0	37.228	0,50	2	46.489	0,63	166
	Partidul România Mare (PRM)			20.659	0,28	0	27.279	0,38	0	6.817	0,09	0	15.454	0,21	31
	Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR/DFDR)			20.592	0,28	0	24.333	0,34	5	27.501	0,37	5	25.301	0,34	68
	Alianțe locale, alte partide și candidați independenți			1.349.747	18,55	0	1.198.082	16,65	199	796.304	10,68	236	714.977	9,71	2613
Total:				7.277.396	100	41	7.193.985	100	1340	7.457.093	100	3176	7.361.818	100	39.900
Surse: Autoritatea Electorală Permanentă

Din 1989

România a făcut progrese în instituționalizarea principiilor democratice, a libertăților civile și a respectării drepturilor omului de la Revoluția Română din decembrie 1989. Unii politicieni români de astăzi sunt foști membri ai Partidului Comunist Român (PCR). Deoarece apartenența la partid era o cerință pentru avansare înainte de 1989, mulți oameni s-au alăturat mai degrabă pentru a merge înainte decât din cauza convingerii ideologice; cu toate acestea, trecutul comunist al unor politicieni români rămâne extrem de controversat până în prezent.

1990-1992

Un miting anticomunist și anti-FSN în Piața Universității din București

Februarie 1990: mineriadă care are loc lângă Palatul Victoria din București.

Partidul Comunist Român (PCR) a încetat oficial să existe după Revoluția Română din decembrie 1989. Un guvern interimar a preluat rapid mandatul începând cu sfârșitul lui decembrie 1989, format din membri ai Frontului Salvării Naționale (FSN) și care avea să guverneze în cele din urmă România până în 1992. FSN a decis inițial să nu candideze la alegerile din 1990, dar ulterior și-a retras poziția inițială și a optat pentru participarea la alegerile generale din România din 1990, având sprijinul deplin al presei de stat și a unei majorități covârșitoare a alegătorilor în timpul campaniei electorale, astfel câștigând în cele din urmă printr-o majoritate zdrobitoare.

Înainte de alegerile generale din România din 1990, peste 200 de noi partide politice au apărut imediat după 1989, majoritatea gravitând spre liderii lor, mai degrabă decât învârtindu-se în jurul unor programe politice sau agende geopolitice cu drepturi depline. Cu toate acestea, toate partidele politice majore au susținut democrația și reformele pieței libere în diferite grade sau măsuri. Cel mai mare partid politic de departe, Frontul Salvării Naționale (FSN) de la guvernare, a propus reforme economice lente și prudente și o plasă de siguranță socială.

În contrast puternic, principalele partide de opoziție, mai precis Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚ-CD), au favorizat reforme economice rapide și radicale, privatizarea imediată, precum și o reducere drastică sau chiar excluderea totală a foștilor membri ai Partidului Comunist (PCR) din viața politică publică românească.

La alegerile prezidențiale și legislative din 1990, FSN și candidatul său la președinție, Ion Iliescu, au câștigat cu o mare majoritate de voturi (67,02, respectiv 85,07 la sută). Cele mai puternice partide de opoziție din Senat au fost Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR/RMDSZ), cu 7,20 la sută, și Partidul Național Liberal (PNL) cu 7,06 la sută, urmată de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚ-CD) cu doar 2,50 la sută și alte partide minore de centru-dreapta (de exemplu, Uniunea Liberală–Brătianu, Partidul Reconstrucției Naționale din România și Grupul Democrat de Centru).

După demiterea prim-ministrului FSN, Petre Roman, cu câteva luni înainte de alegerile generale din 1992 (în urma unei Mineriade de la sfârșitul anului 1991), FSN s-a împărțit în două. Susținătorii președintelui Iliescu au format un nou partid politic, și anume Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN) care ulterior se va transforma în PDSR și apoi în PSD, în timp ce susținătorii lui Roman și-au păstrat numele FSN (care se va transforma ulterior în PD).

1992-1996

Organigramă care prezintă o listă detaliată a partidelor politice active în România din 1990, împreună cu secesiunile și fuziunile aferente acestora.

Alegerile locale, legislative și prezidențiale din 1992 au indicat o ruptură politică majoră între centrele urbane și mediul rural. Alegătorii din mediul rural, recunoscători pentru restaurarea majorității terenurilor agricole fermierilor, dar temându-se de schimbare, l-au favorizat puternic pe președintele Iliescu și FDSN; electoratul urban a favorizat CDR (o coaliție de mai multe partide – dintre care cele mai puternice au fost PNȚ-CD și PNL – și alte câteva organizații civice) și o reformă mai rapidă. Iliescu a câștigat cu ușurință realegerea dintr-un câmp de alți cinci candidați, iar FDSN a câștigat o majoritate relativă de mandate în ambele camere ale Parlamentului României.

Odată cu CDR, al doilea grup parlamentar, reticent să participe la o coaliție de umiune națională, FDSN (acum PDSR) a format un guvern sub premierul și economistul Nicolae Văcăroiu, cu sprijinul parlamentar din partea naționaliștilor din Partidul Unității Naționale Române (PUNR) și Partidul România Mare (PRM), precum și de la Partidul Socialist al Muncii (PSM) de extremă stângă condus de fostul premier al PCR Ilie Verdeț. Viitoarea coaliție a fost etichetată de presă drept „Patrulaterul Roșu”.

În ianuarie 1994, stabilitatea coaliției de guvernare a devenit problematică când PUNR a amenințat că își va retrage sprijinul dacă nu primește portofolii în guvern. După negocieri intense, doi membri PUNR au primit portofolii în guvern în guvernul Văcăroiu în luna august a aceluiași an. Luna următoare, ministrul Justiției în exercițiu a intrat și el în PUNR. Cu toate acestea, ulterior, PRM și PSM au părăsit coaliția în octombrie și, respectiv, decembrie 1995.

1996-2000

Alegerile locale din 1996 au indicat o schimbare majoră în orientarea politică a electoratului român, partidele de opoziție măturând Bucureștiul și majoritatea orașelor mari din Transilvania, Banat, Bucovina și Dobrogea. Tendința a continuat și la alegerile legislative și prezidențiale din acel an, când opoziția a dominat orașele și a făcut incursiuni puternice în zonele rurale dominate anterior de președintele Iliescu și PDSR (care a pierdut mulți alegători în circumscripțiile lor tradiționale bastion din afara Transilvaniei).

Campania partidelor din opoziție a subliniat necesitatea de a înlătura corupția și de a introduce reforme economice care să favorizeze liberalizarea și piața liberă. Acest mesaj a rezonat în rândul alegătorilor, rezultând o victorie istorică a coaliției CDR și alegerea lui Emil Constantinescu în funcția de președinte (parțial și din cauza morții lui Corneliu Coposu). Pentru a-și asigura majoritatea electorală, CDR a invitat Partidul Democrat (PD) condus atunci de Petre Roman (fostul FSN) precum și UDMR (reprezentând minoritatea maghiară) să se alăture guvernului. Deși în următorii patru ani România a avut patru prim-miniștri (dintre care unul dintre aceștia interimari, mai precis Gavril Dejeu de la PNȚCD precum și în ciuda fricțiunilor interne din marea coaliție de guvernare, unele generate de PD și fostul ministru al transporturilor Traian Băsescu, ceea ce a dus ulterior la căderea guvernului Vasile în 1999, penultimul guvern CDR înainte de cel al lui Isărescu), partidele de guvernare și-au păstrat totuși larga formulă de coaliție și au inițiat o serie de reforme atât de necesare ceea ce a permis ulterior intrarea României în Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN).

2000-2004

Constantinescu a declarat în 2000 că nu mai candidează pentru un al doilea mandat, susținând că sistemul l-a învins. Coaliția condusă de CDR cu noul său candidat Mugur Isărescu a pierdut primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2000, ca urmare a nemulțumirii populare față de luptele interne dintre partidele ce constituiau CDR din ultimii patru ani și a dificultăților economice aduse de reformele structurale. În turul doi, Ion Iliescu, candidând din nou în calitate de candidat al Partidului Social Democrat (PSD), a câștigat cu o marjă largă în fața contracandidatului naționalist al Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor. Ulterior, Iliescu l-a numit prim-ministru pe Adrian Năstase. În Parlament, guvernul PSD (ca și predecesorul său) s-a bazat pe sprijinul UDMR, care nu a intrat în guvern, ci a negociat pachete anuale de legislație și alte măsuri care favorizează etnicii maghiari din România (în esență printr-un acord de încredere și aprovizionare).

Năstase în cei patru ani în care a ocupat funcția de premier, a continuat politica externă pro-occidentală a guvernului precedent. Perioada sa a fost caracterizată de o stabilitate politică fără precedent în România post-comunistă și de o creștere economică consistentă. România a aderat la NATO în primăvara lui 2004 și a semnat un tratat de aderare la UE în 2007. Cu toate acestea, guvernul PSD a fost afectat de acuzații de corupție care ar fi factori importanți în eventuala sa înfrângere la alegerile locale și naționale din 2004.

În septembrie 2003, Partidul Democrat (PD) și Partidul Național Liberal (PNL) au format o alianță electorală, mai precis Alianța Dreptate și Adevăr (DA) ca un bloc de opoziție față de guvernarea PSD. Alianța DA a fost de acord, printre alte măsuri, să voteze ca bloc în parlament și consiliile locale și să prezinte candidați comuni la alegerile naționale și locale. În octombrie 2003, țara a organizat un referendum cu privire la câteva modificări constituționale considerate necesare pentru aderarea la UE. Modificările au inclus prevederi care să permită străinilor să dețină terenuri în România și să modifice mandatul președintelui de la patru la cinci ani.

2004-2008

În 2004, Traian Băsescu, liderul de atunci al Partidului Democrat (PD), a câștigat alegerile prezidențiale la limită. Ulterior, Băsescu l-a numit prim-ministru pe fostul lider național liberal Călin Popescu-Tăriceanu. Popescu-Tăriceanu a condus un guvern format din PNL, PD, UDMR și PC (cunoscut anterior ca Partidul Umanist Român sau PUR). Pentru a-și asigura o majoritate parlamentară, guvernul de coaliție s-a bazat pe sprijinul a 18 locuri parlamentare rezervate reprezentanților minorităților etnice.

Majoritatea restrânsă a guvernului în Parlament a dus la apeluri pentru alegeri anticipate. În iulie 2005, premierul Tăriceanu și-a exprimat intenția de a demisiona, determinând noi alegeri; apoi a dat înapoi, observând nevoia lui și a guvernului de a se concentra asupra eforturilor de ajutorare pentru inundațiile din vară. În primul său an, guvernul a fost testat și de o criză de ostatici rezolvată cu succes, care a implicat trei jurnaliști români răpiți în Irak și gripa aviară în mai multe părți ale țării, transmisă de păsările sălbatice care migrează din Asia.

Obiectivul primordial al guvernului a fost aderarea României la Uniunea Europeană (UE), iar pe 1 ianuarie 2007 România a devenit al 26-lea membru al UE. Guvernul a menținut, de asemenea, relații bune cu Statele Unite, semnând în decembrie 2005 un acord care să permită trupelor americane să se antreneze și să servească la mai multe unități militare românești. Băsescu și Tăriceanu s-au angajat să combată corupția la nivel înalt și să implementeze reforme mai ample pentru modernizarea sectoarelor precum sistemul judiciar și asistența medicală.

Pe 19 aprilie 2007, Parlamentul României l-a suspendat pe președintele Băsescu sub acuzația de comportament neconstituțional. Suspendarea, adoptată cu 322-108 de voturi, a deschis calea pentru un referendum național privind demiterea, care a eșuat printr-un vot popular și ca atare Băsescu a fost repus în funcția de președinte.

2008-2012

Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 nu au dat un câștigător clar, social-democrații (PSD) câștigând 33,9 la sută din voturi, liberal-democrații (PDL) de centru-dreapta ai președintelui Traian Băsescu obținând 32,34 la sută, iar național-liberalii (PNL) de la guvernare, au obținut 18,6 la sută. Liberal-democrații și social-democrații au format o coaliție după alegeri. Fostul premier Theodor Stolojan și-a retras candidatura la funcția de premier, iar președintele Băsescu l-a nominalizat premier pe Emil Boc, președintele liberal-democraților.

Odată cu debutul Marii Recesiuni, scena politică românească a cunoscut tensiuni între președinte și premier, pe de o parte, precum și între populația generală și tabăra politică, pe de altă parte. Tensiunile au escaladat odată cu o criză politică din 2012 și o nouă încercare de a-l demite pe președintele Băsescu. La referendum, peste 7,4 milioane de oameni (aproape 90 la sută) au susținut demiterea lui Băsescu din funcție. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a invalidat referendumul pentru că majoritatea populației nu a votat (prezența la vot a fost de 46%); Băsescu a numit referendumul o lovitură de stat și a cerut publicului să-l boicoteze. Toate aceste evenimente au fost aspru criticate de personalitățile politice internaționale, în special de cancelarul german Angela Merkel.

2012-2016

Protest împotriva Proiectului Roșia Montană la București în 2013, desfășurat în apropierea Bibliotecii Naționale a României.

Protestele din 2013 împotriva Proiectului Roșia Montană s-au transformat într-o mișcare socială antiguvernamentală.

Alegerile legislative din 9 decembrie 2012 au fost văzute de public ca o oportunitate de schimbare și de înlăturare a lui Băsescu. Uniunea Social Liberală (USL) a primit o mare majoritate în Camera Deputaților și Senat (60,07, respectiv 58,61 la sută din voturi) și un record de 395 de locuri. Noul premier, Victor Ponta, a format rapid un guvern, dar eșecul de a adopta reforme a declanșat rapid un val de proteste împotriva unui guvern văzut ca neîndeplinind promisiunile din campania electorală din 2012. Alte două proiecte de interes național (forajul de șist și proiectul minier Roșia Montană) au declanșat mai multe proteste. Manifestațiile, inițial cu accent ecologic, au devenit proteste antiguvernamentale.

La începutul lui 2014, PNL s-a desprins de USL și a intrat în opoziție. Alături de PDL, PNL a format Alianța Creștin Liberală (ACL) pentru a susține candidatura lui Klaus Iohannis la Președinția României și a convenit ulterior asupra unei viitoare fuziuni care să păstreze numele Partidului Național Liberal (PNL). Iohannis a câștigat surprinzător în fața premierului de atunci Victor Ponta în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014, cu o marjă de 54,43%. La acea vreme, mulți alegători din străinătate erau pe drept supărați pentru că nu toturor li s-a dat dreptul de a vota, ceea ce a reprezentat unul dintre motivele cheie ale înfrângerii lui Ponta.

La sfârșitul anului 2015, o altă serie de proteste la nivel național a determinat, în cele din urmă, demisia premierului Victor Ponta. La scurt timp după aceea, președintele Iohannis l-a numit prim-ministru pe tehnocratul independent de atunci Dacian Cioloș, care a condus un guvern la fel de independent-tehnocrat între sfârșitul anului 2015 și începutul lui 2017.

2016-2020

Protestul masiv anticorupție la București în ianuarie 2017 împotriva guvernului socialist PSD-ALDE de atunci, condus de fostul premier Sorin Grindeanu.

Alegerile legislative din 11 decembrie 2016 au marcat o revenire previzibilă a PSD ca formațiune majoră în Parlamentul României, majoritatea sondajelor de opinie le-au dat un scor electoral de cel puțin 40%. Alături de ALDE (un grup majoritar divizat din PNL), PSD a format inițial o coaliție de guvernare sub premierul Sorin Grindeanu.

La începutul anului 2017, o serie de proteste masive la nivel național (cele mai mari din istoria României) au cerut demisia lui Grindeanu și alegeri anticipate din cauza procedurii secrete a guvernului de a da o ordonanță de modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală în noaptea de 31 ianuarie. Premierul, împreună cu întregul guvern, au refuzat să demisioneze, dar, cu toate acestea, au decis să retragă decretele care au declanșat protestele din 5 februarie, la apogeul protestelor.

Aproximativ patru luni mai târziu, între premierul Sorin Grindeanu și liderul PSD Liviu Dragnea au apărut tensiuni, care au avut ca rezultat pierderea sprijinului politic pentru guvern din partea coaliției PSD-ALDE. Premierul a refuzat să demisioneze, dar în cele din urmă a fost demis printr-o moțiune de cenzură adoptată de Parlament cu 241 de voturi (233 minim necesare).

Imediat după aceea, Mihai Tudose a fost propus de social-democrați pentru funcția de prim-ministru și a fost acceptat ulterior de președintele Iohannis. Cu toate acestea, imediat după 6 luni de guvernare, el și-a dat demisia din această funcție. În consecință, coaliția de guvernământ a nominalizat un nou candidat la funcția de premier, pe Viorica Dăncilă, fost europarlamentar socialist în anii 2014–19 care a fost acceptată și de președintele statului. A fost și prima femeie care a ocupat funcția de premier al României. Ulterior, pe 4 noiembrie 2019, după o moțiune de cenzură, guvernul minoritar PSD a fost înlocuit cu un guvern minoritar condus de Partidul Național Liberal sub Ludovic Orban. Mai mult, în noiembrie 2019, președintele Klaus Iohannis a fost reales cu un scor covârșitor.

Pe tot parcursul acestei perioade de timp (adică cei doi ani între 2017 și 2019), care a fost marcată de haosul guvernamental produs de anterioara coaliție de guvernământ PSD-ALDE în ceea ce privește schimbarea premierilor, precum și intențiile lor de a schimba atât Codul Penal, cât și Codul de Procedură Penală, societatea românească a ieșit pe străzile Bucureștiului și a multor alte orașe mari ale țării în număr imens timp de peste 500 de zile consecutive pentru a se opune modificării acestor pachete de legi, cerând alegeri anticipate, precum și organizarea unui referendum pe tema justiției.

2020-prezent

Alegerile locale din România din 2020 care au avut loc pe 27 septembrie au fost câștigate de PNL. Cu toate acestea, pe 6 decembrie, PNL a ocupat locul al doilea la alegerile legislative. Alegerile au fost câștigate de social-democrații din opoziție (PSD), care au ajuns pe primul loc. La scurt timp după ce au apărut rezultatele oficiale, Orban a demisionat din funcția de prim-ministru și a fost înlocuit de Nicolae Ciucă în funcția de prim-ministru interimar. O surpriză a alegerilor parlamentare din 2020 a fost intrarea Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) în parlament cu 9 la sută din voturi, partid ce anterior la alegerile locale luase mai puțin de 1% din voturi.

Între timp, național-liberalii au trecut la negocierea formării unui guvern de coaliție alături de USR PLUS și UDMR pentru o guvernare stabilă de centru-dreapta pentru următorii patru ani în România. Noul premier desemnat a fost așadar Florin Cîțu, membru al Partidului Național Liberal (PNL), care a preluat funcția pe 23 decembrie 2020, după ce a format o coaliție tripartită, de centru-dreapta, formată din PNL, USR PLUS și Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR/RMDSZ).

Ulterior, la începutul lunii septembrie 2021, USR PLUS a decis să iasă din Guvernul Cîțu și astfel alianța celor trei partide de centru-dreapta a fost desființată oficial. În plus, PNL, Iohannis și Cîțu au declanșat o criza politică majoră în 2021, care a durat aproape trei luni și, în consecință, a cufundat țara într-o criză socială și economică uriașă, până când Nicolae Ciucă a fost investit prim-ministru împreună cu un guvern format din PNL, PSD și UDMR (cunoscut și sub numele de Coaliția Națională pentru România) la sfârșitul lunii noiembrie 2021.

Chiar și după învestirea lui Ciucă, guvernarea catastrofală și puternic coruptă a PNL-PSD-UDMR a menținut țara într-o tulburare socială și economică imensă, lipsită de soluții și neputând afișa o viziune pentru o guvernare corectă atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung. De asemenea, de la investirea lui Ciucă care conduce CNR, România experimentează o derapare către autoritarism și iliberalism.

În luna mai 2023, sindicatele din educație au declanșat o grevă generală a profesorilor pentru a cere creșterea salariilor. Greva a durat 3 săptămâni și în ciuda mai multor negocieri care au eșuat și au dus la continuarea grevei, în cele din urmă aceasta a fost suspendată, guvernul acceptând să majoreze cu 25% salariile, acordând anual sume de 1500 de lei pentru personalul didactic auxiliar, respectiv 500 de lei pentru personalul nedidactic până în 2027.

În luna iunie 2023, Nicolae Ciucă a demisionat din funcția de premier pentru a declanșa rotativa guvernamentală conform protocolului semnat cu partenerii de coaliție PSD și UDMR. Pe 15 iunie 2023, Marcel Ciolacu a fost investit de către parlament în funcția de premier, noul guvern fiind alcătuit fără UDMR (care a refuzat să mai rămână în guvern ca urmare a eșuării negocierilor pentru anumite portofolii de miniștrii).

Bibliografie suplimentară

• Contribuții privind viața politică din România: evoluția formei de guvernămînt în istoria modernă și contemporană, Ioan Scurtu, Editura științificǎ și enciclopedicǎ, 1988
• România, viața politică în documente, Arhivele Statului din România, 1945
• Enciclopedia istoriei politice a României: 1859-2002, Stelian Neagoe, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2003
• Oameni politici români - enciclopedie, Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2007 - recenzie
• Șefii de stat și de guvern ai României (1859 - 2003), Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, București, 2003 - recenzie
• Partidele politice din România, 1862-1994: enciclopedie, Ion Alexandrescu, Editura Mediaprint, 1995
• Enciclopedia partidelor politice din România, 1859-2003, Ioan Scurtu, Editura Meronia, Political parties, 2003
• Sistemul partidelor politice din România, 1919-1940, Alexandru Gh. Savu, Editura științifiǎ și encilopedicǎ, 1976
• Dicționarul partidelor politice din România: 1989-2001, Stan Stoica, Editura Meronia, 2001
• Partidele politice din România 1918-1940: programe și orientări doctrinare, Gheorghe Sbârnă, Editura Sylvi, 2001
• Viața politică în România: Partidele politice. 1918-1921, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Editura politicƯa, 1971
• Viata Politica in Romania 1918-1921, Mircea Mușat, Editura politică, 1976
• Viața politică în România, 1899-1910, Mircea Iosa, Traian Lungu, Editura Politică, 1977
• Viața politică în România 1922-1928, Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Editura Politică, 1979
• Din viața politică a României, 1926-1947: studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc, Ioan Scurtu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983
• Nevoia schimbării: un deceniu de pluripartidism în România, Alexandru Radu, Editura "Ion Cristoiu,", 2000
• Sistemul politic al Republicii Socialiste România: studii, Manea Băbuț, Editura Politică, 1979
• Democrația la români: 1866-1938, Ioan Scurtu, Ion Bulei, Editura Humanitas, 1990
• Istoria politică a României între anii 1944-1947: crestomația tranziției dintre două dictaturi, Stelian Neagoe, Editura Noua Alternativă, 1996
• Doctrine politice în România secolului XX, Vol. 1, Aristide Cioabă, Constantin Nica, Institutul de Teorie Socială, Editura Institutului de Teorie Socială, 2001

Vezi și

• Alegeri în România
• Listă de partide politice din România
• Mișcarea pentru reunificarea României cu Moldova
• Relațiile externe ale României