Deschide meniul principal
Cultura României
Arte

Literatura
Filosofia
Muzica
Artele vizuale

Tradiții

Bucătăria
Folclorul
Cultura populară
Mitologia
Superstiții
Spiritualitatea

Artiști

Actori
Compozitori
Pictori
Poeți
Scriitori

Monumente

Castele
Muzee
Clădiri religioase
Patrimoniu UNESCO

Bucătăria tradițională românească este denumirea pe care o poartă rezultatul sintetizării, în timp, a gusturilor și obiceiurilor gastronomice specifice poporului român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri și tradiții culinare, mâncăruri specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea culturii gastronomice cu tradiții ale altor popoare, cu care poporul român a intrat în contact de-a lungul istoriei. Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de sărbătoare. Poporul român fiind creștin încă de la începuturile formării sale, Bucătăria românească cuprinde numeroase bucate de praznic rânduite în funcție de anotimpul și sărbătoarea pomenită. Bucatele românești sunt alcătuite atât din legume, cereale, uleiuri vegetale, lapte, produse lactate cât și din carne și subproduse din carne. Un loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele, dulcețurile.

Scurt istoricModificare

În ceea ce privește interesul pentru relația dintre hrană și identitate, acesta a prins contur în lumea academică în cursul anilor ’70-’80,când, în sfârșit studiile privind rolul alimentației în istorie și în dezvoltarea umanității au primit ,,drept de cetate”. Temele legate de tot ceea ce ținea de hrană,alimentație sau gastronomie fuseseră în general considerate până atunci derizorii și lipsite de valoare Necesitatea dezvoltării conceptului de identitate culinară regională sau teritorială a apărut nu numai din cauza fricii de pierdere a reperelor identitare. Discuțiile despre ce anume este caracteristic identității culinare a unei bucătarii regionale, a unui grup etnic sau a unei națiuni sfârșesc adesea în polemici aprinse, pentru că, de obicei, o mâncare considerate specifică este revendicată și de alții sau folosește ingrediente sau procedee împrumutate.[1] Istoria alimentației ne arată modul în care evoluția tehnicilor de obținere și producere a hranei a influențat întreg parcursul civilizației. Formele de structurare socială a indivizilor au luat naștere pornind de la necesitățile lor de organizare în vederea obținerii hranei; politica și războiul au apărut în procesul de căutare, gestionare și repartizare a resurselor alimentare. Pe parcursul istoriei sale, omenirea a cunoscut doar câteva modalități esențiale de obținere a hranei. Prima etapă a fost reprezentată de vânătoare și de cules și este caracteristică paleoliticului. A doua etapă s-a dezvoltat în neolitic și a presupus în principal agricultura, cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În principiu ea mai dureaza și astăzi. Dar o dată cu apariția industriei, în ultimele două sute de ani, agricultura tradițională a fost înlocuită tot mai mult cu industriile și tehnologiile alimentare moderne, care furnizează la ora actuală cea mai mare parte a hranei, pe plan Mondial.De multe ori, oamenii de astăzi, tot mai grăbiți și mai ocupați, nu mai participă nici măcar la prepararea mâncării, pentru că se hrănesc tot mai mult pe stradă (streetfood), în localuri fastfood sau, în cel mai bun caz, în alte tipuri de localuri, restaurante ori cantine. Din asemenea motive, la ora actuală producerea hranei nu mai este o condiție a supraviețuirii, așa cum a fost în aproape toată istoria omenirii de pănă acum. Mai există, desigur, și excepții, oameni care își produc încă singuri hrana. Ei locuiesc, în general, în zone subdezvoltate ale lumii, dar și în multe sate din România, unde mai există ferme de subzistență.[2]În cadrul trăsăturilor care definesc identitatea etnică, pe lângă limbă, cultura, religie, credințe, o atenție sporită se acordă în ultima vreme gastronomiei specifice. Într-adevăr, hrana a fost dintoteauna un reper identitar semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de clasă, de grup sau la nivel național. În cadrul abordărilor sociologice, etnogeografice, istorice și antropologice, focalizarea cade asupra identității culinare înțelese mai ales ca un ansamblu de alegeri, de preferințe, de obiceiuri de consum transmise în cadrul unei societăți, ca o experiență culturală definitorie pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al istoriei modificat în funcție de circumstanțele spațio-temporale parcurse. Actul de a se hrăni, pe lângă faptul că este indispensabil tuturor ființelor, fiind generator de energie vitală, în cazul oamenilor reflectă întotdeauna valori identitare. Acestea se pot referi la identitatea economică(care variază de la sărăcia extremă a celor care mânâncă scoarță de copac sau rădăcini la opulența felurilor de mâncare poleite cu foiță de aur), identitatea socială(marcând apartenența la o anumită clasă, stabilirea poziției pe o anumită treaptă a scării sociale), identitatea etnică(manifestată mai ales în momentul dislocării și relocării unui grup etnic în cadrul altuia), identitatea culturală(făcând referire la un întreg ansamblu de valori culturale și de civilizație –surprins de exemplu la japonezi într-o simplă ceșcută de ceai), identitate religioasă(fiecare religie impunând un set de tabuuri, restricții și reguli alimentare definitorii), identitatea ideologică(cei care adoptă o dietă organică, vegetariană, lacto-vegetariană sau raw vegan, fast food sau slow food își însușesc adesea și un stil de viață și de gândire specific) sau la identitatea spirituală(în cazul afinității cu un animal totem)[3]

Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor României au fost, încă din cele mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea. Relieful României fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase și intracolinare precum și de numeroase înălțimi montane, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Bogăția fânețelor răspândite pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit posibilități mari de creștere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare. Bogăția vânatului răspândit în pădurile românești a adus după sine știința preparării vânatului în diverse mâncăruri și preparate.

Prin intersectarea culturilor, Bucătăria românească a fost influențată de bucătăria balcanică, de germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut fiind faptul că diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradițiilor popoarelor.

 
O farfurie de sarmale cu mămăligă

Prin formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moștenit numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul inițial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perișoare, grecii musaca, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar șnițelul vine de la austrieci.

Unul dintre feluri de mâncare tipic românești este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri ca zer, unt, brânză în funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea care în perioada istorică pre-industrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală. Foarte des în bucătăria românească se folosește carnea de porc, dar se consumă și carnea de vită, pui, oaie sau miel, precum și carne de vânat.

Praznicele rânduite de Biserică au adus un aport deosebit în cultura gastronomică românească, aducând o gamă foarte bogată de bucate de sărbătoare. Specifice praznicelor sunt mâncăruri precum cârnați, caltaboși, piftia, cozonacul,sarmale. Mesele principale sunt micul dejun, prânzul și cina.

Micul dejun poate fi alcătuit din produse lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi proaspete sau fermentate, cereale sau pâine; produse din carne: salam, șuncă, slănină; ouă preparate fierte, omletă, ochiuri sau în diverse combinații cu legume și carne, fructe proaspete sau preparate sub formă de gemuri sau dulcețuri. Pentru persoanele care lucrează până târziu după ora 17 micul dejun este necesar să fie mai consistent, renunțându-se deseori la masa de prânz care se poate înlocui cu o gustare. Acțiunea benefică a legumelor și fructelor se explică prin marea diversitate de substanțe sintetizate, cu efecte în majoritatea afecțiunilor nutriționale. Legumele sunt un cocktail de mii de substanțe, multe dintre ele fiind foarte active,de exemplu ele conțin glucosilonați(prezenți în varză,creson etc.) având efect protector contra anumitor cancere digestive. Usturoiul are o puternică acțiune terapeutică deoarece stimulează funcția imunitară, reduce colesterolemia, este antidepresiv, stimulează memoria este antiinflamator.[4]

Prânzul obișnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă, din carne și legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de post, sau salate de legume, carne; felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume și carne în diferite moduri de preparare, soteuri, mâncăruri, fripturi, etc.; felul trei, desertul, alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi și fructe. Pentru zilele de sărbătoare, duminica sau praznicele creștine, se adaugă la masa de prânz aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoțite de diverse sosuri, mezeluri, pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte, merdenele, pateuri, și se adaugă un desert mai bogat, cum ar fi cozonaci, prăjituri, torturi, brânzeturi cu fructe. Pentru copii în perioada de creștere (2-8 ani), adolescenți (15-18 ani) și persoanele în vârstă (66-100 plus) conținutul meselor de peste zi se suplimentează cu o gustare la ora 10 dimineața, constând dintr-un pahar cu lapte, un iaurt mic, un pahar de suc de fructe, un fruct sau o felie de pâine cu carne sau brânză, și se adaugă încă o gustare la ora 17 alcătuită dintr-un ceai sau un pahar cu lapte, 1-2 felii de pâine cu unt, gem, cu preparate ușoare din aluaturi, lapte, carne sau fructe. Pentru creștinii care respectă posturile rânduite de religia organizată, o atenție deosebită trebuie acordată aportului zilnic de calorii și vitamine, raportat la munca prestată și atenție deosebită pentru a înainta în răbdare și înfrânare, însoțiți de sfaturile medicului. Bucătăria românească oferă o gamă bogată și variată de mâncăruri și produse de post.

Cina are aceeași compunere ca și prânzul, însă se exclud în general alimentele a căror digestie presupune un efort îndelungat pentru stomac, cum ar fi cele preparate cu maioneză, ouă sau icre.

Nu există eveniment important în viața umană care să nu fie celebrat printr-o masă festivă: botezul, logodna, nunta, înmormântarea, aniversările sau onomasticile, sărbătorile religioase. Înmormântarea este, de asemenea, un prilej de reuniune socială, mâncarea fiind un element indispensabil în aceste ceremonii(consumată la praznicul ritualic pregătit de cei apropiați în amintirea celui mort sau oferită periodic sub formă de pomeni). Prezența întregii comunități este necesară pentru a se asigura agregarea decedatului în lumea cealalta, dar și pentru a restabili echilibrul pricinuit de ruptura ontologică. Unicitatea și specificitatea unui produs constau însă în modul în care ingredientele și tehnicile de procesare, chiar dacă aceleași pentru mai multe feluri, sunt recombinate, transfigurate, trecute prin filtrul sensibilității și culturii proprii, pentru a crea altceva, acel ceva care rezonează mai bine cu cadrul identitar în care a luat naștere, Virginia Petrică dă exemplul cazul micuțelor și minuțioaselor sărmăluțe moldovenești, față de cele ardelenești, de dimensiuni pantagruelice .[5] Potrivit lui Mihai Lupescu locul unde sătenii își gătesc, fac, pregătesc, gată ori își bucătăresc demâncarea, iarna e casa în care șăd și dorm, iar vara în diferite locuri pe-afară ,ei n-au un loc anumit, o camera, pentru bucătărie, ci își schimbă locul dupa anotimp. În casă, mâncarea se face numai pe vreme rece, toamna, primavara și iarna. Mai toți sătenii, în odaia unde șăd, au un cuptor cu vatra și horn. Bucatele nu se gătesc mai niciodată de bărbați ,ci numai de femei, asta-i treaba lor. Și când un bărbat s-ar pricepe la făcut bucate, femeile îl râd, zicându-i că era să-l facă mă-sa fată.Țăranul român nu-i mâncăcios, ca al altor neamuri; el nu ține la mâncare, mulțămindu-se cu ce poate avea și nu râvnește la bucățica altuia. Când îi flămând, mânâncă ce i se dă, căci foamea-i bucătarul cel mai bun.[6]

Mâncăruri specific româneștiModificare

Mâncăruri românești de praznicModificare

BăuturiModificare

Bogăția dealurilor și colinelor românești aduce după sine recolte bogate de struguri și fructe precum: merele, prunele, cireșele, caisele, piersicile, corcodușele, vișinele. În România există numeroase instituții specializate în obținerea vinurilor naturale și a băuturilor din fructe. Acestea însoțesc adeseori bogăția meselor, mai ales în zilele de sărbătoare. Una dintre cele mai importante băutură este vinul, România având o bogată tradiție în prepararea lui. România este al nouălea mare producător mondial de vinuri, iar recent piața de export a început să crească. Se produc o mare gamă de soiuri locale (Fetească, Grasă, Tamâioasă) dar și universale (Riesling, Merlot, Sauvignon blanc, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Muscat Ottonel). Berea este și ea consumată cu plăcere de către români, însoțind adeseori alimente din bucătăria tradițională germană sau românească. O altă băutură preferată de români este țuica (rachiul de prune, pălinca, obținute prin distilare), România fiind al doilea mare producător mondial de prune.

Vinul este simbol al belșugului, de aceea el este mult folosit în actele rituale din cadrul nunții, în credința că, prin însusirile lui, ar putea influența viitorul noii căsnicii, durabilitatea ei în timp, plosca cu vin devenită simbol al nunții este prezentă în momentele mai importante ale ceremoniei. Riturile de înmormântare și cele legate, în genere, de cultul morților, păstrează, de asemenea, vechile credințe în valențele rituale ale vinului: trupul mortului, coliva ca și mormântul sunt stropite cu vin.[7]



NoteModificare

  1. ^ Petrică, Virginia (). Identitate culinară românească din perspectiva călătorilor străini. Editura Academiei Române. p. 30-31. 
  2. ^ Mitu, Sorin (). „Modalități de obţinere a hranei în istoria umanităţii: origini şi evoluţii ”, în vol. Virgiliu Ţârău, Ottmar Traşcă, Liviu Ţîrău, Valentin Orga (ed.), Din modernitate spre contemporaneitate. Studii istorice dedicate lui George Cipăianu la împlinirea vârstei de 75 de ani. Argonaut. p. 41-52. 
  3. ^ Petrică. Identitate culinară. p. 1-2. 
  4. ^ Mincu, Iulian (). Universalitatea alimentației. Editura Enciclopedică. p. 163-164. 
  5. ^ Petrică. Identitate culinară. p. 32-41. 
  6. ^ Lupescu, Mihai (). Din bucătăria țăranului român. Editura Paideia. p. 25-27. 
  7. ^ Văduva, Ofelia (). Pași spre sacru. Editura Etnologică. p. 47-48.