Wikipedia

Istoria artei

Istoria artei se concentrează asupra obiectelor realizate de oameni în formă vizuală, cu scopuri estetice. Arta vizuală poate să fie clasificată în diverse moduri, cum ar fi separarea artelor frumoase de artele aplicate; concentrându-se inclusiv pe creativitatea umană; sau concentrându-se pe diferite suporturi ca arhitectura, sculptura, pictura, filmul, fotografia și artele grafice. În ultimii ani, progresele tehnologice au dus la arta video, cea digitală, animații, televiziune și la jocuri video.

Istoria artei
Clockwise from top left:

Istoria artei este adesea povestită ca o cronologie a capodoperelor create în timpul fiecărei civilizații. Ea poate să fie astfel încadrată ca o poveste de înaltă cultură, epitomizată de Minunile Lumii. Pe de altă parte, expresiile de artă vernaculară pot să fie de asemenea integrate în narațiuni istorice ale artei, denumite arte populare sau meșteșuguri. Cu cât un istoric de artă se ocupă cu aceste ultime forme de cultură scăzută, cu atât este mai probabil ca aceștia să își identifice munca ca examinând cultura vizuală sau cultura materială sau ca contribuind la domenii legate de istoria artei, cum ar fi antropologia sau arheologia. În ultimele cazuri, obiectele de artă pot să fie denumite artefacte arheologice.

Preistoria

modificare
Articol principal: Arta preistorică.
 
S-a susținut că scoica asta sculptată de un Homo erectus cu incizii geometrice e prima operă artă cunoscută; circa 500.000 de ani vechime; din Trinil (Java); Naturalis Biodiversity Center (Țările de Jos)[1][2]
 
Cal sculptat și pictat cu urme ocru; circa 40.000–18.500 de ani vechime; din Peștera Hayonim; Muzeul Israel (Ierusalim).[3][4][5][6] E posibil să fie una dintre cele mai timpurii manifestări artistice umane cunoscute, împreună cu urmele de ocru din Peștera Blombos din Africa de Sud[7][8]

Scoicile gravate create de Homo erectus datează încă de acum 500.000 de ani, deși experții nu sunt de acord dacă aceste gravuri pot să fie clasificate în mod corespunzător drept „artă”.[1][2] Au fost făcute o serie de revendicări ale artei, podoabei și structurilor neandertale, care datează de la aproximativ 130.000 înainte de prezent și sugerează că neanderthalii ar fi fost capabili de gândire simbolică,[9][10] dar niciuna dintre afirmațiile astea nu este acceptată pe scară largă.

Paleoliticul

modificare
Articol principal: Arta preistorică.
Vezi și: Listă pe opere de artă din Epoca de Piatră.

Cea mai veche artă umană sigură care s-a găsit datează din epoca târzie a pietrei în timpul paleoliticului superior, posibil din jurul anilor 70.000 î.Hr., dar cu certitudine de la aproximativ 40.000 î.Hr., când primele opere creative au fost realizate din scoici, pietre și vopsea de Homo sapiens, folosind gândirea simbolică.[11] În timpul paleoliticului superior (50.000-10.000 î.Hr.), oamenii au practicat vânătoarea și adunarea și au trăit în peșteri, unde s-a dezvoltat pictura peșterilor.[12] În perioada neolitică (10.000 - 3.000 î.Hr.), a început producerea de obiecte de artizanat.

Apariția capacității creative în societățile astea timpurii exemplifică un avantaj selectiv evolutiv pentru indivizii artistici. Întrucât supraviețuirea nu depinde de producția de artă, indivizii producători de artă și-au demonstrat agenția asupra mediilor lor prin faptul că au avut timp liber pentru a crea îndatoririle lor esențiale, cum ar fi vânătoarea și adunarea.[13] Acești artiști preliminari erau rari și „foarte dotați” în comunitățile lor.[14] Ei au indicat progrese în cunoaștere și înțelegerea simbolismului.[15]

Cu toate astea, primele artefacte umane care prezintă dovezi de lucrătură cu un scop artistic sunt subiectul unor dezbateri. Este clar că o astfel de manoperă a existat în urmă cu 40.000 de ani în epoca Paleoliticului Superior, chiar dacă este foarte posibil să fi început mai devreme.

Manifestările artistice ale paleoliticului superior au atins apogeul în perioada magdaleniană (± 15.000 - 8.000 î.Hr.). Această creștere a rezultatelor creative este cunoscută sub numele de „Revoluția paleoliticului superior” sau „Explozia creatoare”.[16] Arta supraviețuitoare din această perioadă include mici sculpturi în piatră sau oase și picturi din peșteri. Primele urme de obiecte făcute de oameni au apărut în sudul Africii, în Marea Mediterană de Vest, în Europa Centrală și de Est (Marea Adriatică), Siberia (lacul Baikal), India și Australia. Aceste prime urme sunt, în general, piatră lucrată (silex, obsidian), lemn sau unelte făcute din oase. Pentru pigmentul roșu, s-a folosit oxid de fier. Culoarea, modelul și asemănarea vizuală sunt componente ale artei paleolitice. Modelele folosite includ zig-zaguri, cruciulițe și linii paralele.[17]

Au fost descoperite picturi rupestre în regiunea franco-cantabră. Există imagini abstracte, precum și imagini naturaliste. Picturile rupestre au reprezentat simbolic activitățile care au necesitat participanții învățați - au fost folosite ca instrumente de predare și au prezentat o nevoie crescută de comunicare și abilități specializate pentru oamenii timpurii.[18] Animale au fost pictate în peșterile din Altamira, Trois Frères, Chauvet și Lascaux. Sculptura este reprezentată de așa-numitele figurine Venus, figurine feminine care ar fi putut să fie folosite în cultele fertilității, cum ar fi Venus din Willendorf.[19] Există o teorie conform căreia figurinele astea ar fi fost făcute de femei ca expresii ale propriului corp.[20] Alte lucrări reprezentative din această perioadă sunt Omul din Brno[21] și Venus din Brassempouy.[22]

O funcție a artei paleolitice a fost cea magică, fiind folosită în ritualuri. Artiștii paleolitici erau oameni deosebiți, respectați în comunitate, deoarece operele lor de artă erau legate de credințele religioase. În acest fel, artefactele erau simboluri ale anumitor zeități sau spirite.[23]

Mezoliticul

modificare
Articol principal: Mezolitic.
 
Îndrăgostiții din Ain Sakhri; circa 9.000 î.Hr.; calcit; înălțime: 10,2 cm, lățime: 6,3 cm; din Ain Sakhri (în apropiere de Betleem, Israel); British Museum (Londra)

În arheologia Lumii Vechi, mezoliticul (greacă: μέσος, mesos „mijloc”; λίθος, lithos „piatră”) este perioada dintre paleoliticul superior și neolitic. Termenul „epipaleolitic” este adesea folosit ca sinonim, în special în afara Europei de Nord și pentru perioada corespunzătoare în Levant și Caucaz. Mezoliticul are diferite perioade în diferite părți ale Eurasiei. Se referă la perioada finală a culturilor vânătorilor-culegători din Europa și Asia de Vest, între sfârșitul Ultimului Maxim Glacial și Revoluția Neolitică. În Europa se întinde între 15.000 și 5.000 î.Hr., iar Ordintul Mijlociu din aproximativ 20.000 până în 8.000 î.Hr. Termenul e mai puțin folosit în zonele din est, și deloc dincolo de Eurasia și Africa de Nord.

Neoliticul

modificare
Articol principal: Neolitic.

Perioada neolitică a început în jur de 10.000 î.Hr. Arta rupestră din bazinul mediteranean iberic - datată între epoca mezolitică și cea neolitică - conținea picturi mici, schematice, ale unor figuri umane, cu exemple notabile în El Cogul, Valltorta, Alpera și Minateda.

Pictura neolitică seamănă cu cele găsite în nordul Africii (Munții Atlas din Sahara) și în zona modernă a Zimbabwe-ului. Pictura neolitică este adesea schematică, realizată cu mișcări de bază (bărbați sub formă de cruce și femei în formă triunghiulară). Există, de asemenea, picturi rupestre la râul Pinturas din Argentina, în special în Cueva de las Manos. În arta portabilă, a fost produs un stil numit ceramica Cardium, decorat cu amprente de cochilii. Au fost folosite materiale noi în artă, cum ar fi chihlimbarul, cristalul și jaspul. În perioada asta, au apărut primele urme ale planificării urbane, cum ar fi rămășițele de la Tell as-Sultan (Ierihon), Jarmo (Irak) și Çatalhöyük (Anatolia).[27] În Europa de Sud-Est au apărut multe culturi, cum ar fi cultura Cucuteni (din România, Republica Moldova și Ucraina), și cultura Hamangia (din România și Bulgaria). Alte regiuni cu multe culturi sunt China, cele mai notabile fiind cultura Yangshao și cultura Longshan; și Egipt, cu cea badariană, si culturile Naqada I, II și III.

Materialele comune ale sculpturilor neolitice din Anatolia sunt fildeșul, piatra, lutul și osul. Multe sunt antropomorfe, în special cele feminine, zoomorfe fiind rare. Figurinele feminine sunt atât grase, cât și subțiri. Sculpturi atât zoomorfe, cât și cele antropomorfe au fost descoperite în Siberia, Afganistan, Pakistan și China.[28]

Epoca metalelor

modificare
Articol principal: Sistemul celor trei epoci.
 
Carul din Trundholm; c. 1400 î.Hr.; bronz placat cu aur; înălțime: 35 cm, lățime: 54 cm; Muzeul Național al Danemarcări (Copenhaga)

Ultima fază preistorică e Epoca Metalelor (sau sistemul celor trei epoci), timp în care folosirea cuprului, bronzului și fierului a transformat societățile antice. Când oamenii puteau să prelucreze metale, ustensile metalice ar putea să fie folosite pentru producerea de noi unelte, arme și artă.

În calcolitic (epoca cuprului) au apărut megaliții. Exemple includ dolmenul, și menhirul, așa cum se observă în complexele de la Newgrange și Stonehenge.[29] În Spania, s-a format cultura Los Millares. În Malta, complexele de temple sunt formate din Haġar Qim, Mnajdra, Tarxien și Ġgantija au fost construite. În Insulele Baleare, s-au dezvoltat culturi megalitice notabile, cu diferite tipuri de monumente: naveta, un mormânt în formă de piramidă trunchiată, cu o cameră de înmormântare alungită; taula, două pietre mari, una pusă vertical și cealaltă orizontală una deasupra celeilalte; și talaiotul, un turn cu o cameră acoperită și o cupolă falsă.[30]

În Epoca Fierului, au apărut în Europa culturile Hallstatt (în Austria) și La Tène (în Elveția) Prima s-a dezvoltat între secolele al VII-lea și al V-lea î.Hr., prezentată de necropole cu morminte tumulare și o cameră de înmormântare din lemn sub forma unei case, adesea însoțită de un cărucior pe patru roți. Ceramica e policromă, cu ornamente geometrice și accesorii metalice. La Tène s-a dezvoltat între secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr., și e mai cunoscută cu numele de „arta celtică timpurie”. A produs multe obiecte de fier, cum ar fi săbii și sulițele, care nu au supraviețuit bine până în anii 2000 din cauza ruginii.

Epoca Bronzului se referă la perioada în care bronzul era cel mai bun material disponibil. Bronzul era folosit pentru scuturi, fibule și alte obiecte foarte decorate, cu diferite etape de evoluție a stilului. Ornamentația a fost influențată de arta greacă, etruscă și scită.[31]

Antichitatea

modificare
Articol principal: Arta antică.
 
Statuia I a lui Gudea, dedicată zeului Ningishzida; 2120 î.Hr. (perioada neo-sumeriană); diorit; înălțime: 46 cm, lățime: 33 cm, adâncime: 22,5 cm; Luvru

În prima perioadă a istoriei înregistrate, arta a coincis cu scrierea. Au apărut marile civilizații ale Orientului Apropiat: Egiptul și Mesopotamia. La nivel global, în perioada asta, primele mari orașe au apărut în apropierea râurilor majore: Nilul, Tigrul și Eufratul, Ind și Fluviul Galben.

Unul dintre marile progrese ale acestei perioade a fost scrierea, care a fost dezvoltată din tradiția comunicării folosind imagini. Prima formă de scriere au fost simbolurile Jiahu din China neolitică, dar prima scriere adevărată a fost cea cuneiformă, apărut în Mesopotamia c. 3500 î.Hr., scrisă pe tăblițe de lut. S-a bazat pe baza elementelor pictografice și ideografice, în timp ce sumerienii au dezvoltat mai târziu silabe pentru scriere, reflectând fonologia și sintaxa limbii sumeriene. În Egipt, scrierea hieroglifică a fost dezvoltată folosind și imagini, apărând pe opere de artă cum ar fi Paleta lui Narmer (3.100 î.Hr.). Civilizația de pe Valea Indului a sculptat sigilii cu texte scurte și decorate cu reprezentări ale animalelor și oamenilor. Între timp, olmecii au sculptat capete colosale și au decorat alte sculpturi cu propriile lor hierglife. În perioadele astea, screfea era accesibilă doar elitelor.

Mesopotamia

modificare
Articol principal: Arta mesopotamiană.

Arta mesopotamiană s-a dezvoltat în zona dintre Râurile Tigris și Eufrat în Irak și Siria, unde încă din mileniul al IV-lea î.Hr., au existat multe culturi diferite, cum ar fi Sumerul, Akkadul, amoriții și Caldeea. Arhitectura mesopotamiană s-a caracterizat prin folosirea cărămizilor, a buiandrugurilor și a mozaicului de conuri. Exemple notabile sunt ziguratele, temple mari sub formă de piramide în trepte. Mormântul era o cameră acoperită cu o cupolă falsă, ca în unele exemple găsite la Ur. De asemenea, existau palate cu ziduri cu o terasă, în formă de zigurat, unde grădinile erau o caracteristică importantă. Grădinile suspendate din Babilon a fost una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Sculptura în relief s-a dezvoltat în lemn și piatră. Sculptura înfățișează scene religioase, militare și de vânătoare, inclusiv figuri umane și animale. În perioada sumeriană, au fost produse mici statui de oameni. Ele aveau o formă unghiulară și erau produse din piatră colorată. Figurinele aveau de obicei capul chel cu mâinile îndoite pe piept. În perioada akkadiană, statuile înfățișau figuri cu părul lung și barbă, cum ar fi stela lui Naram-Sin. În perioada amorită (sau neosumeriană), s-au produs statui care îl reprezintă pe regele Gudea al Lagașului, cu manta, un turban pe cap și cu mâinile pe piept. Din timpul stăpânirii babiloniene, Stela lui Hammurabi e importantă, pentru că îl înfățișează pe marele rege Hammurabi deasupra unei copii scrise a legilor pe care le-a introdus. Sculptura asiriană e remarcabilă pentru antropomorfismul bovinelor și figurile înaripate.[32]

Egipt

modificare
Articol principal: Arta egipteană antică.
 
Colecția de antichități egiptene a Muzeului George Severeanu din București

Una dintre primele mari civilizații a apărut în Egipt, care a avut opere de artă elaborate și complexe produse de artiști și meșteri profesioniști. Arta egipteană antică e religioasă și simbolică. Având în vedere că cultura avea o structură și o ierarhie de putere extrem de centralizate, o mare cantitate de artă a fost creată pentru a-l onora pe faraon, inclusiv mari monumente. Arta și cultura egipteană au accentuat conceptul religios al nemuririi. Arta egipteană ulterioară include arta coptă și cea bizantină.

Arhitectura e caracterizată de structuri monumentale, construite cu blocuri mari de piatră, buiandruguri și coloane solide. Monumentele funerare includ mastabaua, morminte dreptunghiulare; piramidele, care includeau piramidele în trepte (Saqqara) sau piramidele cu fețele netede (Giza); și hipogeul, morminte subterane (Valea Regilor). Alte clădiri mari sunt templele, care avea tendința de a fi complexe monumentale precedate de o cale de sfincși și obeliscuri. Templele folosesc piloni și pereți trapezoizi. Templele din Karnak, Luxor, Philae și Edfu sunt exemple bune. Un alt tip de templu este templul sculptat în stâncă, sub forma unui hipogeu, găsit în Abu Simbel și Deir el-Bahri.

Pictura din epoca egipteană folosește o juxtapunere a planurilor suprapuse. Imaginile sunt reprezentate ierarhic, adică Faraonul este mai mare decât subiecții obișnuiți sau dușmanii descriși de partea sa. Egiptenii au pictat conturul capului și a membrelor în profil, în timp ce torsul, mâinile și ochii erau pictați din față. Artele aplicate s-au dezvoltat în Egipt, în special în prelucrarea lemnului și a metalelor. Există exemple superbe, cum ar fi mobilă de cedru încrustată cu abanos și fildeș, care poate să fie văzută în Muzeul Egiptean din Cairo sau în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Alte exemple includ operele găsite în mormântul lui Tutankhamon, care au o valoare artistică deosebită.[33] În București, Muzeul George Severeanu are o colecție de 11 antichități egiptene expuse chiar în sala de la intrare, printre ele numărându-se și palma stângă a unei mâini de mumie cu o amuletă de faianță albastră.

Civilizația de pe Valea Indului (Harappa)

modificare
Articol principal: Civilizația de pe Valea Indului#Artele și meșteșugurile.
Vezi și: Mehrgarh.
 
Dansatoarea de la Mohenjo-daro; 2400–1900 î.Hr.; bronz; înălțime: 10,8 cm; Muzeul Național din New Delhi (India)

Descoperită cu mult timp după civilizațiile contemporane din Mesopotamia și Egipt, Civilizația de pe Valea Indului sau civilizația Harappa (c. 2400–1900 î.Hr.) este acum recunoscută ca fiind extraordinar de avansată, comparabilă în multe privințe cu acele culturi. S-au găsit diverse sculpturi, sigilii, ceramică, bijuterii de aur și figurine detaliate anatomic de teracotă, bronz și steatit.[35]

O serie de figurine de aur, teracotă și piatră ale fetelor în poziții de dans dezvăluie prezența unei forme de dans. Aceste figurine din teracotă includ vaci, urși, maimuțe și câini. Animalul descris pe majoritatea sigiliilor din siturile perioadei mature nu a fost identificat în mod clar. Partea taur, parte zebră, cu un corn maiestuos, fiind o sursă de speculații. Până în prezent, nu există dovezi suficiente pentru susținerea afirmațiilor conform cărora acea reprezentare a avut o semnificație religioasă sau cultă.[36]

Statuete realiste au fost găsite în siturile Civilizației din Valea Indului. Una dintre ele este celebra statuetă de bronz a unei fete dansatoare cu membre subțiri, împodobită cu bretele, găsită în Mohenjo-daro. Alte două statuete realiste au fost găsite în Harappa în săpături stratificate corespunzătoare, care prezintă un tratament aproape clasic al formei umane: statueta unui dansator care pare să fie bărbat, și un tors mascul de jasp roșu, ambele acum în Muzeul Național din New Delhi. Arheologul Sir John Marshall a reacționat cu surprindere când a văzut aceste două statuete de la Harappa:[37]

„Când le-am văzut prima dată, mi-a fost greu să cred că erau preistorice; păreau să supere complet toate ideile consacrate despre arta și cultura timpurii. Modelarea de genul acesta era necunoscută în lumea antică până în epoca elenistică a Greciei și, prin urmare, credeam că trebuie să fi fost făcută o greșeală; că aceste cifre și-au găsit drumul la niveluri cu vreo 3000 de ani mai vechi decât cele cărora le aparțineau în mod corespunzător...[37]”

Aceste statuete rămân controversate, datorită tehnicilor lor avansate. În ceea ce privește torsul de jasp roșu, descoperitorul, Madho Sarup Vats, revendică o dată harappă, dar Marshall a considerat că această statuetă este probabil istorică, datând din perioada Gupta, comparând-o cu mult mai târziul Tors Lohanipur.[38][39] O a doua statuetă destul de asemănătoare din piatră gri a unui bărbat care dansează a fost de asemenea găsită. În general, antropologul Gregory Possehl tinde să considere că statuele astea formează probabil culmea artei harappe din perioada harappă matură.[38]

La Mohenjo-daro au fost găsite sigilii înfățișând o figură care stătea pe cap, iar o altă șezând cu picioarele încrucișate în ceea ce unii numesc o poziție de tip yoga, precum așa-numitul Sigiliu Pashupati. Această figură a fost identificată în mod diferit. Sir John Marshall a identificat o asemănare cu zeul hindus Shiva.[40] Dacă acest lucru poate să fie verificat, ar fi o dovadă că unele aspecte ale hinduismului sunt anterioare celor mai vechi texte, Veda.

China Antică

modificare
Articole principale: Bronzurile ritualice chineze și Sanxingdui.
Pentru informații suplimentare, vezi Dinastia Shang și Dinastia Zhou

În timpul Epocii de Boronz în China (dinastiile Shang și Zhou), intercesiunile de curte și comunicarea cu lumea spiritelor erau conduse de un șaman (eventual regele însuși). În timpul dinastiei Shang (c. 1600-1050 î.Hr.), divinitatea supremă era Shangdi, dar familiile aristocratice au preferat să contacteze spiritele strămoșilor lor. Pregăteau pentru ei banchete elaborate cu mâncare și băutură, încălzite și servite în vase ritualice de bronz. Vasele de bronz erau folosite în ritualurile religioase pentru cimentarea autorității Dhang, iar când capitala Shang a căzut, în jurul anului 1050 î.Hr., cuceritorii săi, Zhouii (c. 1050-156 î.Hr.), au continuat să folosească containerele astea în ritualuri religioase, dar în principal pentru mâncare, mai degrabă decât pentru băut. Curtea Shang fusese acuzată de o beție excesivă, iar Zhou, promovând Tian-ul imperial („Raiul”) ca forță spirituală principală, mai degrabă decât strămoșii, limitează vinul în riturile religioase, în favoarea mâncării. Folosirea bronzurilor ritualice a continuat până în timpul dinastiei Han timpurii (206 î.Hr. - 220 d.Hr.).

Unul dintre motivele cel mai des folosite e taotie-ul, o față stilizată împărțită central în două jumătăți de imagine aproape în oglindă, cu nări, ochi, sprâncene, maxilare, obraji și coarne, înconjurată de modele incizate. Nu se poate determina dacă taotie a reprezentat creaturi reale, mitologice sau în întregime imaginare.

Bronzurile enigmatice de la Sanxingdui, în apropiere de Guanghan (în provincia Sichuan), sunt dovezi ale unui misterios sistem religios sacrificial, spre deosebire de orice altceva din China antică și cu totul diferite de arta contemporă a dinastiei Shang de la Annyang. Săpăturile de la Sanxingdui din 1986 au scos la iveală patru gropi care conțin artefacte de bronz, jad și aur. S-a găsit o statuie mare de bronz, cu o figură umană, care se află pe un piedestal decorat cu capete abstracte de elefant. Pe lângă figura în picioare, primele două gropi conțineau peste 50 de capete de bronz, unele purtând pălărie și trei acoperite frontal cu foițe de aur.

Grecia

modificare
Articol principal: Arta în Grecia antică.

Chiar și în antichitate, artele Greciei erau recunoscute de alte culturi ca fiind preeminente. Poetul latin Horațiu, scriind în epoca împăratului roman Augustus (secolul I î.Hr. până în secolul I d.Hr.), a remarcat celebru că, deși cucerită pe câmpul de luptă, „Grecia captivă și-a biruit cuceritorul sălbatic și a adus artele la Roma rustică.” Puterea artei grecești constă în reprezentarea figurii umane și concentrarea sa asupra ființelor umane și a zeilor antropomorfi ca subiecți principali. În perioada clasică (secolele V și IV î.Hr.), realismul și idealismul erau echilibrate delicat. În comparație, operele din epocilie anterioare geometrică (secolele IX - VIII î.Hr.) și arhaică (secolele VII - VI î.Hr.) par uneori primitive, dar acești artiști aveau obiective diferite: reprezentarea naturalistă nu era neapărat scopul lor. Iubitorul de artă romană a colectat originale grecești antice, replici romane ale artei grecești sau picturi și sculpturi nou create, realizate într-o varietate de stiluri grecești, păstrând astfel pentru lucrări de artă posteritate pierdute altfel. Fresce, sculpturi și mozaicuri au decorat spații publice și case bine făcute. Reprezentări grecești au apărut și pe bijuteriile romane, pe vase de aur, argint, bronz și teracotă și chiar pe arme și greutăți comerciale. Încă din Renaștere, artele Greciei antice, transmise prin Imperiul Roman, au servit ca temei al artei occidentale.[41]

Perioada preclasică

modificare
Articole principale: Arta cicladică și Arta minoică.

Artiști greci și etrusci au construit pe fundațiile artistice ale Egiptului, dezvoltând în continuare sculptura, pictura, arhitectura și ceramica. Arta greacă a început ca fiind mai mică și mai simplă decât cea egipteană, iar influența artei egiptene asupra grecilor a început în Insulele Ciclade între 3300 - 2003 î.Hr. Statuetele cicladice erau simple, lipsite de trăsături faciale, cu excepția nasului.

  •  
    Harpistul, cea mai reprezentativă operă de artă cicladică; 2750-2200 î.Hr.; marmură; înălțime: 29,5 cm; se spune că ar fi de la Keros (Insulele Ciclade); Muzeul Național de Arheologie (Atena)
  •  
    Figurină cicladică feminină; 2700–2600 î.Hr.; marmură; înălțime: 37,1 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Ulcior, un exemplar al ceramicii de Kamares; 1850-1675 î.Hr,; ceramică; înălțime: 27 cm; de la Phaistos (Creta, Grecia); Muzeul Arheologic din Heraklion (Grecia)
  •  
    Masca lui Agamemnon, cea mai reprezentativă operă de artă miceniană; 1675-1600 î.Hr.; aur; înălțime: 25 cm, lățime: 27 cm, greutate: 169 g; Muzeul Național de Arheologie (Atena)
  •  
    Frescă minoică în care apar acrobați care sar peste un taur; 1675-1460 î.Hr,; tencuiala de var; înălțime: 0,8 m, lățime: 1 m; din Palatul din Cnossos (Creta); Muzeul Arheologic din Heraklion
  •  
    Zeită minoică cu șerpi; 1460-1410 î.Hr.; faianță; înălțime: 29,5 cm; din Depozitul Templului din Knossos; Muzeul Arheologic din Heraklion
  •  
    Trei figurine feminine miceniene; 1400-1300 î.Hr.; teracotă; înălțimi: 10,8 cm, 10,8 cm și 10,5 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Colier micenian; 1400-1050 î.Hr.; teracotă aurită; diametrul rozetelor: 2,7 cm, cu variații de aproximativ 0,1 cm, lungimea pandantivului: 3,7 cm; Muzeul Metropolitan de Artă

Perioada geometrică

modificare

După prăbușirea civilizației miceniene, a apărut un stil artistic elen care ilustrează clar ruptura în cultură și artă dintre Epoca Bronzului și cea a Fierului care a urmat. Stilurile protogeometrice (circa 1050-900 î.Hr.) și geometricele (circa 900-700 î.Hr.) se caracterizează prin simplitatea lor marcantă de decorare, deoarece motivele florale și marine mai vechi au fost înlocuite cu modele abstracte. În noile stiluri, modelul a fost aplicat riguros la formă, fiecare element decorativ fiindu-i subordonat, dar îmbunătătind întregul. Suprafețele sunt decorate cu triunghiuri, linii, semicercuri și cercuri concentrice. Meandrul (cunoscut și ca cheie greacă) era popular, la fel ca romburile, zig-zagurile și stelele. Figurile geometrice, pictate sau sculptate, se conformează unei estetici abstracte. Chiar dacă au forme reconoscibile, oamenii și animalele sunt compuși dintr-o combinație de cercuri, triunghiuri și dreptunghiuri, mai degrabă decât forme organice, realiste.[42]

Perioada clasică și cea elenistică

modificare
Articole principale: Grecia clasică și Arta elenistică.

Figura umană a rămas cea mai semnificativă reprezentare din sculptura greacă din perioada clasică (secolele V și IV î.Hr.). Artiștii s-au străduit să echilibreze frumusețea corporală idealizată și anatomia din ce în ce mai realistă, imitând natura prin redarea precisă a ligamentelor, musculaturii și curbelor formei umane.[43]

Fenicia

modificare
Articol principal: Fenicia.
 
Figurinele de Byblos, niște statuete feniciene din Byblos; secolele al XIX-lea-al XVIII-lea î.Hr.; bronz, probabil aurit; Muzeul Național din Beirut (Liban)

Artei feniciene îi lipsesc caracteristici unice care ar putea să o distingă de contemporanele sale. Acest lucru se datorează faptului că e puternic influențată de culturile artistice străine: în primul rând de Egipt, Grecia și Asiria. Fenicienii învățați pe malurile Nilului și Eufratului au dobândit o experiență artistică largă și au ajuns în sfârșit să-și creeze propria lor artă, care e un amalgam de modele și perspective străine.

De-a lungul timpului, influența artistică egipteană a devenit deosebit de importantă, reflectând adesea relațiile politice și economice în evoluție între cele două civilizații.[45] De exemplu, celebrul sarcofag Ahiram arată o mică influență a dinastiilor XX și XXI ale Egiptului - în schimb purtând convenții artistice din nordul Siriei[46] - în timp ce arta ulterioară avea motive egiptene care reflectau reluarea legăturilor feniciene cu a XXII-a Dinastie Egipteană.[47] Arta feniciană s-a diferențiat și de contemporanii săi în continuarea convențiilor din Epoca Bronzului până în cea a Fierului, producând de exemplu măștile din teracotă specific feniciene.[48] Pe baza relatărilor contemporane, artizanii fenicieni erau cunoscuți pentru priceperea cu care prelucrau lemnul, fildeșul, bronzul și textilele.

Etruscii

modificare
Articol principal: Arta etruscă.

Arta etruscă a fost produsă de civilizația etruscă în Italia Centrală între secolele al IX-lea și al II-lea î.Hr.. Din jurul anilor 600 î.Hr., a fost puternic influențată de arta greacă, care a fost importată de etrusci, dar și-a păstrat întotdeauna caracteristici distincte. Deosebit de puternice în această tradiție au fost sculpturile figurative de teracotă (în special mărimi naturale pe sarcofage sau temple), pictura pe perete și prelucrarea metalelor, în special a bronzului. Au fost produse bijuterii și pietre gravate de înaltă calitate.[49]

Sculptura etruscă din bronz turnat a fost renumită și exportată pe scară largă, dar relativ puține exemplare au supraviețuit (materialul era prea valoros și a fost reciclat ulterior). Spre deosebire de teracotă și bronz, au existat relativ puține sculpturi etrusce din piatră, în ciuda faptului că etruscii controlau surse fine de marmură, inclusiv marmură de Carrara, care pare să nu fi fost exploatată până la romani.

Majoritatea operelor care au supraviețuit provin din morminte, fiind de obicei înghesuite cu sarcofage și lucruri de morminte, sau fragmente de teracotă de la sculpturi arhitecturale, mai ales în jurul templelor. Pentru morminte au fost produse toate frescele, care prezintă scene de sărbătoare și unele subiecte mitologice narative.

Dacia

modificare
Articol principal: Arta dacă.
Vezi și: Brățările dacice.

Arta dacă este arta asociată cu popoarele cunoscute sub numele de daci sau traci nordici. Dacii au creat un stil artistic în care pot să fie văzute influențele sciților și ale grecilor. Au fost foarte pricepuți în prelucrarea aurului și a argintului și în olărie. Ceramica era albă, cu ornamente roșii în motive florale, geometrice și zoomorfe. Astăzi, o mare colecție de capodopere dacice se află în Muzeul Național de Istorie al României din București, una dintre cele mai cunoscute fiind Coiful de la Coțofenești

Geto-dacii locuiau pe un teritoriu foarte mare, întinzându-se din Balcani până la nordul Carpaților și din Marea Neagră și râul Tyras până la câmpia râului Tisa, uneori chiar până la Dunărea de Mijloc.[50] Între secolele al XV-lea și al XII-lea, cultura geto-dacă a fost influențată de războinicii Tumulus-Urnfield din Epoca Bronzului.

Iberia preromană

modificare
Articol principal: Sculptura iberică.

Arta iberică preromană se referă la stilurile dezvoltate de iberici, din Epoca Bronzului până la cucerirea romană. Din motivul ăsta e uneori descrisă ca „arta iberică”.

Aproape toate operele existente ale sculpturii iberice reflectă în mod vizibil influențele grecești și feniciene, precum și cele asiriene, hitite și egiptene. Cu toate astea, au propriul lor caracter unic. În cadrul acestei moșteniri stilistice complexe, opere individuale pot să fie plasate într-un spectru de influențe - unele fiind de inspirație feniciană, iar altele atât de asemănătoare cu lucrările grecești, încât ar fi putut să fie importate direct din regiunea respectivă. În general, gradul de influență este corelat cu regiunea de origine a operei și, deci, sunt clasificate în grupuri pe baza asta.

Hitiții

modificare
Articol principal: Arta hitită.

Arta hitită a fost produsă de civilizația hitită din Anatolia antică, în Turcia modernă, și se extinde și din Siria în timpul celui de-al II-lea mileniu î.Hr., din secolul al XIX-lea până în secolul al XII-lea î.Hr. Perioada asta se încadrează în Epoca anatoliană a Bronzului. Se caracterizează printr-o lungă tradiție de reprezentări și motive canonizate rearanjate, chiar dacă sunt încă recunoscute, de artiști pentru transmiterea sensul unei populații în mare parte analfabete.

„Datorită vocabularului limitat al tipurilor figurative [și motivelor], invenția pentru artistul hitit a fost de obicei o chestiune de a combina și manipula unitățile pentru a forma compoziții mai complexe”[51]

Multe dintre aceste reprezentări recurente gravitează în jurul înfățișătii zeităților hitite și a practicilor ritualice. Există, de asemenea, o prevalență a scenelor de vânătoare în reliefurile hitite și în formele reprezentate ale animalelor. O mare parte a artei provine din așezări ca Alaca Höyük, sau capitala hitită Hattușa din apropierea orașului modern Boğazkale. Savanții au dificultăți în datarea unei mari părți a artei hitite, menționând faptul că lipsesc inscripții și o mare parte din materialele găsite, în special din locurile de înmormântare, au fost mutate din locațiile lor originale și distribuite printre muzee în secolul al XIX-lea.

Bactrienii

modificare
Articol principal: Complexul Arheologic Bactria–Margiana.

Complexul Arheologic Bactria–Margiana (cunoscut și ca civilizația Oxus) este denumirea arheologică modernă a unei civilizații din Epoca Bronzului din Asia Centrală, datată în circa 2300-1700 î.e.n., în actualul nord al Afganistanului, estul Turkmenistanului, sudul Uzbekistanului și vestul Tadjikistanului, centrat pe Amudaria-ul superior (râul Oxus). Siturile sale au fost descoperite și numite de arheologul sovietic Viktor Sarianidi (1976). Centrele urbane monumentale, palatele și clădirile cultice au fost descoperite, în special la Gonur-depe din Turkmenistan.

Materiale bactriene au fost găsite la Civilizația de pe Valea Indului, pe Platoul Iranului și în Golful Persic.[52] Constatările din cadrul siturilor bactriene prezintă dovezi suplimentare ale contactelor comerciale și culturale. Ele includ un sigiliu cilindric de tip elamit și un sigiliu harapp cu un elefant și niște text harapp găsit la Gonur-depe.[53] Relația dintre Altyn-Depe și Valea Indului pare să fi fost deosebit de puternică. Printre descoperiri se aflau două sigilii harappe și obiecte de fildeș. Așezarea harappă Shortugai, din nordul Afganistanului, pe malurile Amudaria-ului, a servit probabil ca stație comercială.[54]

Un tip celebru de opere de artă bacteriene sunt „prințesele bacteriene” (cunoscute și ca, „doamnele de Oxus”). Purtând rochii mari stilizate, cu mâneci bufante, precum și acoperăminte care se îmbină cu părul, ele întruchipează o zeiță, personajul mitologiei asiatice centrale care joacă un rol regulator, liniștind forțele neîmblânzite. Aceste statuete sunt realizate prin combinarea și asamblarea materialelor de culori contrastante. Materialele preferate sunt cloritul (sau pietre similare care sunt verde închis), un calcar albicios, alabastru sau scoici marine din Oceanul Indian.[55] Diferitele elemente ale corpului și ale costumului sunt sculptate separat și unite, ca într-un puzzle.

  •  
    Topor cu un demon cu cap de vultur și animale; mileniul al III-lea târziu-mileniul al II-lea timpuriu î.Hr.; arhint aurit; lungime: 15 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Figurina unei cămile; mileniul al III-lea târziu-mileniul al II-lea timpuriu î.Hr.; aliaj de cupru; 8.89 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Figruină masculină monstruasă; mileniul al III-lea târziu-mileniul al II-lea timpuriu î.Hr.; clorit, calcit, aur și fier; înălțime: 10,1 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Figurină feminină de tipul „prințesă bactriană”; 2500–1500 î.Hr.; clorit (rochia și acoperământul de pe cap) și calcar (capul, mâinile și un picior); înălțime: 13,33 cm; Muzeul de Artă al Comitatului Los Angeles (SUA)

Celții

modificare
Articol principal: Arta celtică.

Arta celtică este asociată cu popoarele cunoscute sub numele de celți; cei care vorbeau limbile celtice din Europa, din preistorie până în perioada modernă. Se referă, de asemenea, la arta popoarelor antice a căror limbă este incertă, dar au asemănări culturale și stilistice cu vorbitorii de limbi celtice.

Arta celtică este un termen dificil de definit, care acoperă o perioadă imensă de timp, geografie și culturi. S-a făcut un caz pentru continuitatea artistică în Europa din Epoca Bronzului și, într-adevăr, din epoca neolitică precedentă; cu toate astea, arheologii folosesc în general termenul „celtic” referindu-se la cultura Epocii europene a Fierului începând cu aproximativ 1000 î.Hr., până la cucerirea de Imperiul Roman de cea mai mare parte a teritoriului în cauză, iar istoricii artei încep de obicei să vorbească doar despre „arta celtică”, doar din perioada La Tène (în mare parte secolele al V-lea-I î.Hr.) în continuare. Arta celtică timpurie e un alt termen folosit pentru perioada asta, întinzându-se în Marea Britanie până la aproximativ 150 d.Hr..[56] Arta medievală timpurie a Marii Britanii și Irlandei, care a produs Cartea din Kells și alte capodopere și este ceea ce „arta celtică” evocă pentru o mare parte a publicului larg din lumea vorbitoare de engleză, se cheamă „arta insulară” în istoria artei. Aceasta este partea cea mai cunoscută, dar nu întreagă, a artei celtice din Evul Mediu timpuriu, care include și altele.[57]

Imperiul Ahemenid

modificare

Arta ahemenidă include reliefuri din friză, lucruri de metal, decorarea palatelor, zidărie din cărămizi glazurate, meșteșuguri fine (zidărie, tâmplărie etc.) și grădinărit. Cele mai multe opere ale artei curții care au supraviețuit sunt sculpturile monumentale, mai presus de toate reliefurile, capitelurile în formă de perechi de animale și alte sculpturi din Persepolis.[58]

Chiar dacă perșii au luat artiști, cu stilurile și tehnicile lor, din toate colțurile imperiului, au produs nu doar o combinație de stiluri, ci o sinteză a unui nou stil persan unic.[59] Cirus cel Mare avea de fapt un vast patrimoniu iranian antic.

Există o serie de piese foarte fine de bijuterii sau incrustări din metale prețioase, care sunt, de asemenea, cu precădere animale, iar Tezaurul Oxus are o selecție largă de tipuri. Piese mici, de obicei de aur, erau cusute pe îmbrăcăminte de către elită.[58]

Imperiul Roman

modificare
Articol principal: Arta romană.
 
 
Maison Carrée din Nîmes (Franța), unul dintre cele mai bine conservate temple romane antice, pozat din două unghiuri

Arta romană este uneori privită ca derivată din precedentele grecești, dar are și propriile sale trăsături distinctive. Sculptura romană este adesea mai puțin idealizată decât precedentele grecești, fiind foarte realistă. Arhitectura romană a folosit adesea betonul și au fost inventate elemente ca arcul rotund și cupola. Obiectele de lux din metal, gravuri de bijuterii, sculpturi de fildeș și sticlă sunt uneori considerate în termeni moderni ca fiind forme minore ale artei romane,[60] deși acest lucru nu ar fi fost neapărat cazul contemporanilor.

Arta romană timpurie a fost influențată de arta Greciei și de cea a etruscilor vecini, ei înșiși influențați foarte mult de partenerii comerciali greci. Pe măsură ce Republica Romană în expansiune a început să cucerească teritoriul grec, la început în Italia de Sud și apoi întreaga lume elenistică, cu excepția Imperiul Part din estul extrem, sculptura oficială și cea patriciană au devenit în mare măsură o extensie a stilului elenistic, mai ales că atâtă sculptură greacă supraviețuiește doar în copii ale perioadei romane.[61]

Ceramica romană antică nu era un produs de lux, dar o producție vastă de „obiecte fine” din terra sigillata erau decorate cu reliefuri care reflectau cel mai recent gust și ofereau unui grup mare din societate obiecte elegante la ceea ce era evident un preț accesibil. Monedele romane erau un mijloc important de propagandă și au supraviețuit în număr enorm.

  •  
    Statuetă de bronz a unui filozof; secolul I î.Hr. trâziu; bronz; per ansamblu: 27,3 cm; greutate: 2,9 kg; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Augustus din Prima Porta; circa 20 î.Hr.; marmură albâ; înălțime: 2,06 m; Muzeele Vaticane (Vatican)
  •  
    Frescă din dormitorul unei vile antice; 50-40 î.Hr.; dimensiunile camerei: 265,4 x 334 x 583,9 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Altar cu festoane; circa 50 d.Hr.; marmură; înălțime: 99,5 cm, lățime: 61,5 cm, adâncime: 47 cm; Luvru
  •  
    Relieful cu Pretorieni; circa 51–52; marmură; 163 × 134 × 28 cm; Louvre-Lens (Lens, Franța)
  •  
    Caliciu-crater cu reliefuri cu fecioare care dansează; secolul I d.Hr.; marmură pentilică; înălțime: 80,7 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Vedere panoramică a Panteonului din Roma, construit între 113 și 125
  •  
    Capul unei zeițe care poartă o diademă; secolele I-al II-lea; marmură; înălțime: 23 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Canapea cu taburet; secolele I-al II-lea; lemn, os și sticlă; canapeaua: 105,4 × 76,2 × 214,6 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Sarcofag cu Apollo, Minerva and the Muzele; circa 200; din Via Appia; Antikensammlung Berlin (Berlin)
  •  
    Mozaic marin (panoul central din trei panouri ale unei podele); 200-230; mozaic (piatră și sticlă); înălțime: 2.915 mm, lățime: 2.870 mm; Muzeul de Arte Frumoase (Boston, SUA)
  •  
    Mozaicul cu Tezeu; 300-400; bucățele de marmură și calcar; 4,1 x 4,2 m; Muzeul de Istorie a Artei din Viena (Austria)

Olmecii

modificare
Articol principal: Olmeci#Arta.

Olmecii sunt cea mai veche civilizație majoră cunoscută din Mesoamerica în urma unei dezvoltări progresive în Soconusco.

Locuiau în zonele tropicale joase din sud-centrul Mexicului, în statele actuale Veracruz și Tabasco. S-a speculat că olmecii derivă în parte de la vecinii Mokaya sau Mixe-Zoque. Olmecii au înflorit în perioada formativă din Mesoamerica, datând aproximativ de la 1500 î.Hr. până la aproximativ 400 î.Hr. Culturile preolmece au înflorit în zonă începând cu aproximativ 2500 î.e.n., dar până în 1600-1500 î.Hr., cultura olmecă timpurie apărând, centrată pe situl San Lorenzo Tenochtitlán, lângă coasta din sud-estul Veracruzului.[62] Ei au fost prima civilizație mesoamericană și au pus multe dintre bazele civilizațiilor care i-au urmat.

Cultura olmecă a fost definită pentru prima dată ca un stil artistic, și continuă să fie semnul distinctiv al culturii.[63] Lucrată într-un număr mare de materiale - jad, argilă și bazalt, printre altele - o mare parte a artei olmece, ca Luptătorul, e naturalistă. Alte opere de artă exprimă creaturi antropomorfe fantastice, adesea extrem de stilizate, folosind o iconografie care reflectă un sens religios.[64] Motivele obișnuite includ guri deschise și capete, ambele fiind văzute în reprezentări ale vârcojaguarilor.[63]

  •  
    Capul Colosal numărul 1 de la San Lorenzo. O personalitate istorică, probabil un lider olmec, e reprezentată în această sculptură monumentală găsită la San Lorenzo (în Tabasco, Mexic), un principal centru olmec
  •  
    Figurină așezată; circa secolele al XII-lea-al IX-lea î.Hr.; ceramică pictată; înălțime: 34 cm, lățime: 31,8 cm, adâncime: 14,6 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Vas în formă de pasăre; circa secolele al XII-lea-al IX-lea î.Hr.; ceramică; înălțime: 16,5 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Secure Kunz; 1200–400 î.Hr.; aventurin; înălțime: 29 cm, lățime: 13,5 cm; British Museum (Londra)

Orientul Mijlociu

modificare

Arabia preislamică

modificare
Articol principal: Arabia preislaică.
 
Artă arabă preislamică expusă în British Museum (Londra)

Arta Arabiei preislamice e legată de cea a culturilor vecine. Yemenul preislamic a produs capete de alabastru stilizate cu un farmec estetic și istoric deosebit. Majoritatea sculpturilor preislamice sunt realizate din alabastru.

Arheologia a dezvăluit câteva civilizații stabilite timpuriu în Arabia Saudită: civilizația Dilmun din estul Peninsulei Arabice, Thamud la nord de Hidjaz și regatul Kindah și civilizația Al-Magar din centrul Peninsulei Arabice. Primele evenimente cunoscute din istoria Arabiei sunt migrațiile din peninsulă în zonele învecinate.[65] În antichitate, rolul societăților din Arabia de Sud, cum ar fi Saba (Șeba), în producerea și comerțul de aromatice nu numai că a adus bogății în asemenea regate, dar a legat Peninsula Arabică de rețele comerciale, rezultând influențe artistice de amploare.

Pare probabil ca înainte de aproximativ 4000 î.Hr., climatul arab să fi fost ceva mai umed decât în ​​ziua de azi, beneficiind de un sistem musonic care s-a mutat de atunci spre sud. În sud-vestul Arabiei (Yemenul modern), un climat mai umed a susținut mai multe regate în timpul celui de-al doilea și primul mileniu î.Hr. Cel mai cunoscut dintre e ele e Șeba, regatul biblic al Reginei din Șeba. Societățile astea au făcut o combinație între comerțul cu mirodenii și resursele naturale ale regiunii, inclusiv aromatice, cum ar fi incinsul și mirul, pentru construirea unor regate bogate. Mārib, capitala sabeeană, a fost bine poziționat astfel încât să atingă comerțul mediteranean și cel din Orientul Apropiat, iar în regate spre est, în ceea ce este astăzi Oman, au fost posibile legături comerciale cu Mesopotamia, Persia și chiar India. Zona nu a fost niciodată o parte din imperiile asirian sau persan, iar controlul babilonian asupra nord-vestul Arabiei pare să fi fost relativ scurt. Ulterior, încercările romane de a controla comerțul lucrativ al regiunii au fost fondate. Impenetrabilitatea asta pentru armatele străine a mărit fără îndoială puterea de negociere a conducătorilor antici în comerțul cu mirodenii și tămâie.

Chiar dacă supusă influențelor externe, Arabia de Sud și-a păstrat caracteristici deosebite pentru sine. Figura umană se bazează, de regulă, pe forme puternice, pătrate, modelarea fină a detaliilor contrastând cu o simplitate stilizată a formei.

  •  
    Stela unei bărbat; secolul al IV-lea î.Hr.; gresie; înălțime: 92 cm; din Al-`Ula (Arabia Saudită); într-o expozitie temporară din Muzeul Național al Coreei (Seul), numită Drumurile Arabiei: Comori Arheologice ale Arabiei Saudite
  •  
    Figurină feminină așezată care poartă o curea și un colier; mileniile al III-lea-al II-lea î.Hr.; gresie și cuarțit; înălțime: 27,5 cm, lățime: 14,3 cm, adâncime: 14,3 cm; din Ma'rib (Yemen); Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Arzător de tămâie; mijlocul mileniului I î.Hr.; bronz; înălțime: 27,6 cm, lățime: 23,7 cm; adâncime: 23,3 cm; din Arabia de Sud-Vest; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Cap sudarab; 300-1 î.Hr.; alabastru; înălțime: 20,5 cm, lungime: 11 cm, adâncime: 8,5 cm; Luvru
  •  
    Capitelul decorat al unui pilastru al palatului regal din Shabwa; context stratigrafic: prima jumătate a secolului al III-lea î.Hr.; Muzeul Național al Yemenului (Aden)
  •  
    Stelă funerară; secolele I-al III-lea d.Hr.; alabastru; înălțime: 55 cm, lățime: 29 cm, adâncime: 8 cm; Luvru
  •  
    Arzător de parfum cu un ibex; secolele I-al III-lea; calcar; din Yemen; înălțime: 30 cm, lățime: 24 cm, adâncime: 24 cm; Luvru
  •  
    Stelă funerară figurativă din Bahrain; aproximativ secolele al II-lea-al III-lea; pavilionul Bahrainului de la Expo 2015 (Milano, Italia)

Lumea islamică

modificare
Articol principal: Arta islamică.
Vezi și: Arabesc, Medele geometrice islamice, Contribuțiile lumii islamice asupra Europei medievale și Influențele chinezeșeti asupra ceramicii islamice.

Unele ramuri ale islamului interzic reprezentările oamenilor și ale altor ființe simțitoare, pentru că pot fi folosite greșit ca idoli. Astfel, ideile religioase sunt deseori reprezentate prin designuri geometrice, florale, sau caligrafie. Cu toate astea, există multe picturi islamice care prezintă teme religioase și scene de povești comune celor trei credințe monoteiste abrahamice ale islamului, creștinismului și iudaismului.

Influența ceramicii chineze trebuie privită în contextul mai larg al importanței considerabile a culturii chineze asupra artei islamice în general.[66] Ceramica de İznik (numită după İznik, oraș din Turcia) este unul dintre cele mai cunoscute tipuri de ceramică islamică. Faimoasa combinație de albastru și alb este un rezultat al acelei curți otomane din Istanbul, care aprecia foarte mult porțelanul albastru-alb chinezesc.

  •  
    Pagină de manuscris; 950–1000; hârtie, cerneală, aur, acuarele și piele; înălțime: 55 cm, lățime: 38 cm; Colecția Al-Sabah (Kuweit)
  •  
    Cutie cu inscripție kufică pe capac; 966; sculptate fildeș și argint gravat; Luvru
  •  
    Vas pentru jeratic; a doua jumătate a secolului al XIII-lea; alamă, argint și alte materiale; înălțime: 35,2 cm, lățime: 39,4 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Lampă de moschee; puțin după 1285; sticlă emailată și aurită; înălțime: 26,4 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Mihrab (rezervată pentru imam la rugăciune); 1354–1355; mozaic de plăcuțe de ceramică glazurate policrom, lipit cu mortar; 343,1 x 288,7 cm, greutate: 2041,2 kg; din Isfahan (Iran); Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Miniatură persană în care e reprezentat Mi'raj-ul profetului, prezentând nori și îngeri de influență chineză; de Sultan Mohammed; 1539–1543; guașă și cerneală pe hârtie; înălțime: 28,7 cm; Biblioteca Britanică (Londra)
  •  
    Farfurie de İznik; secolul al XVI-lea; ceramică pictată policrom sub glazură transparentă; înălțime: 6 cm, diametru: 27,9 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Covor; secolul al XVII-lea; bumbac (urzeală și bătătură) și lână; lungime: 247,65 cm, lățime: 142,87 cm; Muzeul Metropolitan de Artă

Eschimoșii siberieni

modificare
Articole principale: Cultura veche a Mării Bering și Orientul Îndepărtat Rus.
 
Mască yupik; secolul al XIX-lea; din Alaska; Musée du Quai Branly (Paris)

Arta popoarelor eschimose din Siberia este în același stil cu arta inuită din Alaska și nordul Canadei. Lucrul ăsta se datorează faptului că americanii autohtoni au călătorit prin Siberia în Alaska, iar mai târziu în restul Americii.

În Orientul Îndepărtat Rus, populația Siberiei este peste 40 de milioane de oameni. Ca urmare a cuceririi rusești a Siberiei din secolele al XVII-lea și al XIX-lea și a mișcărilor ulterioare ale populației din timpul perioadei sovietice, demografia Siberiei astăzi este dominată de vorbitori nativi de rusă. Rămân un număr considerabil de grupuri indigene, între ele reprezentând sub 10% din populația siberiană totală, care sunt, de asemenea, înrudite genetic cu amerindienii.

Americile

modificare
Articole principale: Arta precolumbiană și Artele vizuale ale amerindienilor.
 
Secure Kunz; 1000–400 î.Hr.; jadeit; înălțime: 31 cm, lățime: 16 cm, 11 cm; Muzeul American de Istorie Naturală (Washington, DC)

Istoria artei în America începe în timpurile precolumbiene cu culturile indigene. Istoricii în artă s-au concentrat îndeaproape pe Mesoamerica în epoca asta timpurie, deoarece au apărut o serie de culturi stratificate care au ridicat arhitectură măreață și au produs obiecte de manoperă fine, comparabile cu arta din Europa de Vest.

Perioada preclasică

modificare

Tradiția creării artei a mesoamericanilor începe cu olmecii în jurul anului 1400 î.Hr., în perioada preclasică. Ei sunt cunoscuți pentru realizarea unor capete colosale, dar și pentru sculpturi de jad, arhitectură monumentală ridicată, sculpturi la scară mică și podele de mozaic. Două dintre cele mai bine studiate situri artistice sunt San Lorenzo Tenochtitlán și La Venta. După declinul olmecilor, civilizația mayașă a devenit proeminentă în regiune. Uneori e descrisă o perioadă de tranziție epiolmecă, care e un hibrid dintre cea olmecă și cea mayașă. Un sit epiolmec deosebit de bine studiat este La Mojarra, care include sculpturi hieroglifice care au fost parțial descifrate.

Perioada clasică

modificare
 
Figură zapotecă de liliac; circa 50 î.Hr.; jadeit și scoici; înălțime: 28 cm; Muzeul Național de Antropologie al Mexicului (Ciudad de México)[67]

Până la sfârșitul perioadei preclasice, începând cu 400 î.Hr., cultura olmecă ajuns la declin. De-a lungul a mare parte a perioadei clasice în Mexicul Central, orașul Teotihuacán a prosperat, la fel ca Xochicalco și El Tajín. Siturile astea se mândreau cu sculptura și arhitectura lor mărețe. Alte popoare din Mexicul Central includ mixtecii, zapotecii și oamenii din Valea Oaxaca. Arta mayașă a fost la înălțimea sa în perioada „clasică” - un nume care o oglindește pe cea a antichității clasice europene - și care a început în jurul anului 200 d.Hr.. Principalele situri mayașe din era asta includ Copan, unde au fost sculptate numeroase stele, și Quiriguá, unde se află cele mai mari stele din Mesoamerica, împreună cu altare zoomorfe. Un sistem de scriere complex s-a dezvoltat, iar manuscrise anluminate. Multe situri „s-au prăbușit” în jurul anului 1000 d.Hr..

Perioada postclasică

modificare

Pe vremea cuceririi spaniole a Yucatánului în secolele XVI și XVII, mayașii erau încă puternici, dar multe comunități plăteau tribut societății aztece. Cea din urmă cultură a înflorit și a inclus arte ca sculptura, pictura și mozaicurile cu pene. Poate cea mai cunoscută operă a artei aztece e Piatra calendarului aztec, care a devenit un simbol național al Mexicului. În timpul cuceririi spaniole a Imperiului Aztec, multe dintre obiectele astea artistice au fost trimise în Europa, unde au fost așezate în cabinete de curiozități, apoi redistribuite la muzeele de artă occidentale. Imperiul aztec avea capitala Tenochtitlan, care a fost distrus în mare parte în perioada colonială. Ce a mai rămas a fost îngropat sub Ciudad de México. Câteva clădiri, cum ar fi fundația Templo Mayor-ului au fost dezgropate de atunci de arheologi, dar sunt într-o stare proastă.

Arta în Americi

modificare

Arta din Americi de la cucerire e caracterizată de un amestec de tradiții indigene și străine, inclusiv cele ale coloniștilor europeni, africani și asiatici. Numeroase tradiții indigene au prosperat după cucerire. De exemplu, indienii din Marile Câmpii au creat împletituri cu mărgele, desene narative pe hârtie sau textile, și tipiurile în epoca de prerezervare, iar ulterior au fost asimilate în lumea artei moderne și contemporane prin instituții ca Școala Indiană din Santa Fe care i-a încurajat pe elevi să dezvolte un stil unic american nativ. Multe picturi din acea școală, numită acum Studio Style, au fost expuse la Muzeul de Artă Philbrook din 1946 până în 1979.

Aztecii

modificare
Articol principal: Azteci.
 
Zeița porumbului (Chicomecōātl); secolele al XV-lea-al al 16-lea timpuriu; bazalt; per ansamblu: 35,56 x 18,11 x 8,89 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)

Provenind de la începuturile cele mai umile ca grup nomad de rătăcitori „necivilizați”, aztecii au creat cel mai mare imperiu din istoria mesoamericană, care a durat între 1427/1428 și 1521. Tributul statelor cucerite a furnizat resursele economice și artistice pentru a-și transforma capitalul Tenochtitlan (Ciudad de México-ul străvechi) într-una dintre minunile lumii. Artiști din întreaga Mesoamerică au creat opere de artă uimitoare pentru noii lor stăpâni, realizând podoabe delicate de aur și sculpturi formidabile ale zeilor înverșunați.

Aztecii au intrat în Valea Mexicului (zona modernă a Ciudad de México-ului) în 1325 și într-un secol au preluat controlul regiunii luxuriante pline de orașe-stat puternice. Puterea lor s-a bazat pe credința neîntreruptă în viziunea zeității lor Huitzilopochtli, un zeu al războiului și în propria lor pricepere militară.

Milozitatea statului aztec s-a reflectat în comportamentul nobilimii și războinicilor care se distinseseră în luptă. Îmbrăcămintea lor fin țesută și bogat împodobită a fost accentuată de pene de păsări tropicale iridescente și bijuterii ornamentate din aur, argint, pietre semiprețioase și scoici rare.

Arta aztecă poate să fie directă și dramatică sau subtilă și delicată, în funcție de funcția operei. Cele mai fine piese, de la sculpturi monumentale la măști și bijuterii din aur, prezintă o măiestrie excepțională și un rafinament estetic. Aceeași sofisticare caracterizează poezia aztecă, care era renumită pentru frumusețea lirică și profunzimea spirituală. Sărbătorile aztece nu erau fost complete fără un schimb competițional de artă verbală între oaspeții nobili îmbrăcați.


Mayașii

modificare
Articol principal: Arta mayașă antică.

Arta mayașă antică cuprinde artele materiale ale civilizației mayașe, o cultură mesoamericană de est și de sud-est, care s-a conturat în cursul perioadei preclasice ulterioare (500 î.Hr.-200 d.Hr.). Cea mai mare dezvoltare artistică a avut loc în cele șapte secole ale perioadei clasice (circa 200-900 d.Hr.). Arta maya antică a trecut apoi printr-o fază postclasică extinsă, înainte ca conflictele secolului al XVI-lea să distrugă cultura curteană și să pună capăt tradiției artistice mayașe. Au existat multe stiluri regionale, care nu coincid întotdeauna cu limitele schimbării politicilor mayașe. Formele de artă tradițională au supraviețuit în principal în țesături și proiectarea caselor țărănești. Au existat mai multe stiluri regionale, care nu corespundeau mereu cu granițele statului mayaș. Olmecii, teotihuacanii și toltecii au influențat arta mayașă.

Operele de artă din jad se numără printre cele mai minunate opere de artă pe care mayașii ni le-au lăsat. Majoritatea artefactelor găsite datează din perioada clasică, dar sunt descoperite tot mai multe artefacte care datează din cea preclasică. Primele dintre ele includ mărgele simple, găsite în înmormântările din Cuello (Belize), care datează între 1200 și 900 î.Hr.. La acea vreme, tăierea pietrelor era deja foarte dezvoltată în rândul olmecilor, care lucrau deja jadul înaintea mayașilor. În Mesoamerica, jadul se găsește doar ca jadeit; nefritul, cealaltă varietate cunoscută sub numele de jad, neexistând acolo. Cu toate astea, în zona asta a Mesoamericii, „jad” este un termen colectiv pentru o serie de alte pietre verzi sau albastre. Obiectele de jad erau plasate în înmormântări, folosite în ritualuri și, desigur, ca bijuterii. Pe lângă faptul că erau folosite pentru margele, care erau adesea strânse împreună pentru realizarea de pandantive și coliere extrem de ornamentate, fiind folosite și la bijuteriile pentru urechi, brațe, gambe și picioare, curele, pectorali (bijuterii pentru pus pe piept) și pentru a decorarea hainelor.

Arta mayașă e renumită pentru frumusețea estetică și conținutul narativ. Dintre toate materialele cu care au lucrat artiștii mayași, picturile lor pe ceramică sunt printre cele mai impresionante datorită rafinării lor tehnice și estetice. Scenele astea complexe pictate, însoțite de texte hieroglifice povestesc evenimente istorice din perioada clasică și dezvăluie ideologia religioasă pe baza căreia mayașii și-au construit marea lor civilizație.

  •  
    Cădelniță în forma unui rege care stă; secolul al IV-lea; ceramică; înălțime: 80 cm, lățime: 31,1 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Placă a unui rege mayaș; 400-800 (perioada clasică); înălțime: 14 cm, lățime: 14 cm; găsită la Teotihuacan; British Museum (Londra)
  •  
    Statuetă care înfățișează un prizonier; 600-900; calcar; de la Toniná (Mexic); Musée du quai Branly – Jacques Chirac (Paris)
  •  
    Portret al lui K'inich Janaab Pakal I; 615–683; stuc; înălțime: 43 cm; Muzeul Național de Antropologie al Mexicului (Ciudad de México)
  •  
    Vas în stilul de codex, cu o scenă mitologică; secolele al VII-lea-al VIII-lea; ceramică; înălțime: 19 cm, diametru: 11,2 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Vas cu o scenă în care apare un tron; secolele al VII-lea târziu-al VIII-lea; ceramică; înălțime: 21,59 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Unul dintre buiandrugurile Yaxchilan, cel de aici prezentând un ritual cu lăsare de sânge, realizat de regele Yaxchilan, și soția lui, Doamna K'ab'al Xook; 723–726; calcar; înălțime: 108 cm, lățime: 78 cm; British Museum
  •  
    Relief în care apare Aj Chak Maax prezentând prizonieri înaintea conducătorului Itzamnaaj B'alam al III-lea din Yaxchilan; 22 august 783; calcar cu urme de pigment; înălțime: 1,15 m; Muzeul de Artă Kimbell (Fort Worth, Texas, SUA)

Costa Rica și Panama

modificare

Societățile dinamice din America Centrală sunt acum recunoscute ca contribuitori robuști și inovatori ai artelor Americilor antice. Oamenii din Nicaragua, Costa Rica și Panama precolumbiene și-au dezvoltat propriile stiluri distinctive. Popoarele regiunii nu au fost subsumate de influențe exterioare, ci au creat în schimb, au adoptat și au adaptat tot felul de idei și tehnologii astfel încât să se potrivească nevoilor și temperamentelor lor. Tradițiile culturale idiosincratice ale regiunii, credințele religioase și sistemele sociopolitice sunt reflectate în opere de artă unice. Un aspect spiritual fundamental a fost șamanismul, al cărui principiu central a decretat că, într-o stare de transă, transformată într-o formă însoțitoare a spiritului, o persoană poate să intre pe un tărâm supranatural și să obțină o putere specială pentru a afecta treburile lumești. Artiștii din America Centrală au conceput modalități ingenioase de a înfățișa transformarea asta prin contopirea într-o figură a caracteristicilor umane și animale; jaguarii, șarpii, șoimii, sau vulturii au fost principalele forme de spirit.

  •  
    Pandantiv în formă de pasăre; secolele I-al V-lea;jadeit; înălțime: 6,7 cm, lățime: 1,9 cm, adâncime: 4,7 cm; din Costa Rica; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Pectoral; secolele al V-lea-al X-lea; aliaj de aur; per ansamblu: 25,1 x 26,7 cm; de la Sitio Conte (Panama); Muzeul de Artă din Cleveland (Ohio, SUA)
  •  
    Vas în formă de carape de broască; secolele al XI-lea-al XIV-lea; ceramică pictată; per ansamblu: 22,9 x 29,2 cm; din Panama; Muzeul de Artă din Cleveland
  •  
    Pectoral care înfățișează doi războinici cu aruncătoare de sulițe; secolele al XI-lea-al XVI-lea; aur; per ansamblu: 7,62 cm; din Provincia Chiriquí (Panama); Muzeul Metropolitan de Artă

Columbia

modificare
Pentru informații suplimentare, vezi Arta muiscană

Aurul - metalul perpetuu strălucitor al statutului, bogăției și puterii - i-a inspirat pe spanioli să exploreze globul și a fost un accesoriu esențial al prestigiului, autorității și ideologiei religioase în rândul popoarelor din America Centrală și Columbia.

În Columbia, aurul a fost important pentru relația sa cu forța divină a soarelui. A făcut parte dintr-o ideologie complexă a opozițiilor binare universale: bărbat-femeie, luminoasă-întunecată, lumi pământești și spirituale. Podoabele corporale din aur au fost turnate sub forme complexe, iconografia lor comunicând potențialul social, politic și spiritual prin portretele unor puternici conducători-șamani, totemuri descendente și spirite protectoare supranaturale.

  •  
    Figurină-pandantiv yotoco; secolul I-al VII-lea; aur; înălțime: 6,35 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Vas quimbaya; secolele al V-lea al IX-lea; aur; înălțime: 23 c; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Figurină-placă masculină muiscan (tunjo); secolul al X-lea-mijlocul celui de-al XVI-lea; aur; înălțime: 14,9 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Pandantiv tairona; secolele al X-lea-al XVI-lea; aur; înălțime: 14 cm; Muzeul Metropolitan de Artă

Regiunile andine

modificare

Civilizațiile antice din Peru și Bolivia au creat tradiții artistice unice. Originile civilizației andine ajung încă înainte de 3000 î.Hr.. Exploatând mediile provocatoare - care includeau cele mai uscate deșerturi de coastă din lume, pământuri dezolante înalte și munți formidabili - precolumbienii andini au excelat în agricultură, pescuit și zootehnie. Până la 1800 î.Hr., clădiri civice și pentru rituale ridicate pe platformele masive au dominat așezările mai mari, în special în văile râurilor de coastă. Două dintre primele culturi importante sunt chavín și cultura paracas.

Cultura moche a controlat văile râurilor de pe coasta de nord, în timp ce cultura nazca din sudul Peruului se ținea de-a lungul deșerturilor de coastă și al munților contiguați, moștenind progresele tehnologice - în agricultură și arhitectură - precum și tradițiile artistice ale culturii paracas. Ambele culturi au înflorit în jurul anilor 100-800 d.Hr.. Ceramica moche este una dintre cele mai variate din lume. Folosirea tehnologiei matriței e evidentă. Ea ar fi permis producerea în masă a anumitor forme. În urma declinului Moche, au apărut două mari imperii coexistente în regiunea Anzilor. În nord, Imperiul Wari (sau Huari). Wari se remarcă prin realizările lor arhitecturale și sculpturile din piatră, dar cea mai mare pricepere a lor a fost ceramica. Cultura wari a produs ceramică de mari dimensiuni, multe dintre opere reprezentând imagini ale unui zeu anume.

Cultura chimú a fost precedată de un stil de ceramică simplu, cunoscut sub numele de Sicán (700-900 d.Hr.) care a devenit din ce în ce mai decorativ până a devenit recunoscut drept chimú la începutul celui de-al II-lea mileniu. Chimú a produs opere-portrete excelente și unele decorative din metal, în special de aur, dar mai ales argint. Cultura chimú e remarcată, de asemenea, pentru lucrăturile din pene, producând numeroase lucruri de pus pe cap confecționate dintr-o varietate de pene tropicale.

Pădurea amazoniană și Insulele Caraibe

modificare

Clima tropicală a insulelor Caraibelor și a pădurii tropicale amazoniene nu este favorabilă păstrării artefactelor din lemn și alte materiale. Ceea ce a supraviețuit dezvăluie societăți complexe ai căror oameni au creat artă bogată în sens mitologic și spiritual.

Poporul taino, care ocupa insulele Caraibe la sosirea spaniolilor, era agricultor, a cărui societate era centrată pe șefi ereditari numiți „cacici”. Orașele lor includeau piețe ceremoniale construite într-un mod impresionant, în care se jucau jocuri cu minge și se desfășurau ritualuri religioase, care leagă cultura lor cu cea a mayașilor din Peninsula Yucatán. O mare parte a artei taino a fost asociată cu ritualurile șamanice și religia, inclusiv un ritual în care un șaman sau un cacic intră într-o stare hipnotică prin inhalarea pulberii halucinogenice de cohoba. Sculpturile care-l reprezentă pe zeul creator Yocahu înfățișează adesea o figură masculină nudă în poziție ghemuită, cu o farfurie ușor concavă deasupra capului, în care e ținută pulberea de cohoba. Alte figuri (întotdeauna de sex masculin) stau rigid frontal, își afișează ostentativ organele genitale. Scopul ritualurilor ăstora era comunicarea cu strămoșii și lumea spiritelor. Șefii și șamanii (adesea aceeași persoană) intervin uneori cu ființe spirituale dintr-un scaun sculptat sau „duho”.

Între timp, cultura marajoara a înflorit pe insula Marajó, la gura fluviului Amazon, în Brazilia. Arheologii au găsit ceramică sofisticată în săpăturile lor de pe insulă. Piesele sunt mari, pictate și incizate cu reprezentări ale unor plante și animale. Ele au oferit primele dovezi că în insula Marajó a existat o societate complexă. Ceramica pe care au ne-au lăsat-o este decorată cu linii de abastractă și spirale, ceea ce sugerează că probabil consumau plante halucinogene. Cultura marajoara producea mai multe tipuri de vase, inclusiv urne, sticle, cupe, boluri și farfurii.

Statele Unite și Canada

modificare
Pentru informații suplimentare, vezi Arta kwakwakaʼwakw

Cel mai cunoscut stil nativ american din Statele Unite și Canada e cel al Coastei de Nord-Vest, cunoscut pentru totemurile sale și combinațiile de culori.

Arta haida, tlingit, heiltsuk, tsimshian și a altor triburi mai mici care trăiesc în zonele de coastă ale statelor Washington, Oregon și Columbia Britanică, se caracterizează printr-un vocabular stilistic complex, exprimat în principal în domeniul sculptării în lemn. Exemple celebre includ totemuri, măști de transformare și canoe. Pe lângă operele din lemn, pictura și bijuteriile gravate cu argint, aur și cupru au devenit importante după contactul cu europenii.

  •  
    Totem kwakwaka'wakw în Ottawa (Canada)
  •  
    Bol mogollon cu un design geometric și o antilopă în centru; 1000–1150; ceramică; diametru: 31,2 cm, per ansamblu: 12,5 x 32 cm; Muzeul de Artă din Cleveland (Ohio, SUA)
  •  
    Figurină kwakwaka'wakw a unei balene; secolul al XIX-lea; lemn de cedru, codron de bumbac, cuie și pigment; 60 x 72,4 x 206 cm; Muzeul Brooklyn (New York City)
  •  
    Mască de transformare; secolul al XIX-lea;. cedru, pigment, piele, cuie și piele de metal; 121,9 x 180,3 x 38,1 cm; Muzeul Brooklyn
  •  
    Miniatură de canoe; înăinte de 1845; coaja de mesteacăn, lemn, fibre de plante și mătase; înălțime: 6,4 cm, lățime: 8,3 cm, lungime: 40,6 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Gentuță; anii 1880; stofă de lână și bumbac, fire de lână, sticlă și metal; înălțime: 87,6 cm, lățime: 30,5 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Mască komokwa; 1880–1890; lemn și pigment; înălțime: 38,1 cm, lățime: 30,5 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Zornăitor; începutul anilor 1900; lemn și pigment; per ansamblu: 31,8 x 9,3 x 11,2 cm; Muzeul de Artă din Cleveland

Inuiții

modificare
Articol principal: Arta inuită.

Arta inuită cuprinde operele de artă produse de inuiți, adică oamenii din zona arctică, cunoscuți anterior sub numele de eschimoși. Din punct de vedere istoric, materialul lor preferat a fost fildeșul de morsă, dar de la înființarea piețelor sudice pentru arta inuită în 1945, imprimeurile și oprele figurative sculptate în piatră relativ moale, cum ar fi steatitul, serpentinitul sau argilitul au devenit de asemenea populare. Gama de culori este rece, cele mai întâlnite fiind: negrul, maroul, griul, albul și albastrul grizat.

Galeria de Artă din Winnipeg are o mare colecție publică de artă inuită contemporană.[68] În 2007, Muzeul de Artă Inuită a fost deschis în Toronto,[69] dar a fost închis din cauza lipsei de resurse în 2016.[70]

Asia

modificare
Articol principal: Arta orientală.

Civilizația orientală include în mare parte Asia, și e, de asemenea, o tradiție complexă de a face artă. O abordare a istoriei artei orientale împarte zona după națiune, cu secțiuni despre arta indiană, cea chineză și cea japoneză. Datorită dimensiunii continentului, poate să fie văzută clar distincția dintre Asia de Est și Asia de Sud în contextul artelor. În cea mai mare parte a Asiei, ceramica e o formă de artă predominantă. Ceramica e des decorată cu modele geometrice sau reprezentări abstracte ale unor animale, oameni sau plante. Alte forme de artă foarte răspândite au fost și sunt și sculptura și pictura.

Asia Centrală

modificare

Arta Asiei Centrale antice și medievale reflectă istoria bogată a acestei zone vaste, adăpostind o mare varietate de popoare, religii și moduri de a trăi. Resturile artistice ale regiunii prezintă o combinație remarcabilă de influențe care exemplifică natura multiculturală a societății central-asiatice.

De la sfârșitul celui de-al II-lea mileniu î.Hr. și până de curând, pajiștile din Asia Centrală - care se întind din Marea Caspică până în China centrală și din sudul Rusiei până în nordul Indiei - au fost găzduite de efectivele migratoare care practicau economii mixte pe marginea societăților sedentare. Asia Centrală a fost întotdeauna o răscruce de schimb cultural, punctul central al așa-numitului Drum al Mătăsii - acel sistem complex de rute comerciale care se întind din China spre Mediterană. Deja din Epoca Bronzului (mileniile al III-lea și al II-lea î.Hr.), așezările în creștere au făcut parte dintr-o rețea extinsă de comerț care leagă Asia Centrală de Valea Indului, Mesopotamia și Egipt.[71]

India

modificare
Articol principal: Arta indiană.

Budiștii timpurii din India au dezvoltat simboluri legate de Buddha. Opere majore ale artei budiste care au supreviețuit încep în perioada de după Dinastia Maurya, în cadrul artei din India de Nord, cel al artei greco-budiste a Gandharei și în sfârșit perioada „clasică” a artei gupta. Cantități bune de sculptură supraviețuiesc de pe unele situri cheie ca Sanchi, Bharhut și Amaravati, unele rămânând în respective,e situri, iar altele ajungând în muzee din India și din întreaga lume. Stupele erau înconjurate de garduri ceremoniale cu patru torana-uri sculptate sau porți ornamentale orientate spre direcțiile cardinale. Ele sunt din piatră, chiar dacă adoptă în mod clar forme dezvoltate în lemn. Ele și pereții stupei înșiși pot să fie decorați cu reliefuri, ilustrând mai ales viața lui Buddha. Figuri de dimensiuni naturale au fost sculptate, inițial în altorelief, dar apoi în picioare.[75]

Nepal, Bhutan și Tibet

modificare
Articole principale: Arta newa, Arta bhutaneză și Arta tibetană.

De mai bine de o mie de ani, artiștii tibetani au jucat un rol cheie în viața culturală a Tibetului. De la designuri pentru mobilă pictată până la elaborarea picturilor murale din clădirile religioase, eforturile lor au pătruns practic în fiecare față a vieții din Podișul Tibet. Majoritatea operelor de artă supraviețuitoare create înainte de mijlocul secolului al XX-lea sunt dedicate înfățișării subiectelor religioase, principalele forme fiind thangka, picturile murale budiste tibetane și statuile mici în bronz, sau mari în lut, stuc sau lemn. Ele au fost comandate de unități religioase sau de persoane pioase ca să fie folosite în practica budismului tibetan și au fost produse în ateliere mari de călugări și artiști laici, care sunt în mare parte anonimi.

Arta Tibetului poate să fie studiată în termeni de influențe care au contribuit la ea de-a lungul secolelor, din stiluri chineze, nepaleze, indiene și sacre. Multe bronzuri din Tibet care sugerează influența Imperiului Pala, sunt considerate ca fiind fie realizate de sculptori indieni, fie aduse din India.[76]

Arta bhutaneză seamănă cu cea a Tibetului. Ambele se bazează pe budismul Vajrayana, cu panteonul său de ființe divine. Ordinele majore ale budismului din Bhutan sunt Drukpa Kagyu și Nyingma. Primul e o ramură a Școlii de la Kagyu și este cunoscut pentru picturile care documentează linia maeștrilor budiști și a celor 70 de Je Khenpo (conducători ai unității mănăstirești din Bhutan).

China

modificare
Articol principal: Arta chineză.
Vezi și: Influențele chinezeșeti asupra ceramicii islamice și Sculptura budistă chineză.

În Asia de Est, pictura derivâ din practica caligrafiei, iar portretele și peisajele au fost pictate pe mătase. Majoritatea tablourilor reprezintă peisaje sau portrete. Cele mai spectaculoase sculpturi sunt bronzurile ritualice și sculpturile din bronz de la Sanxingdui. Un exemplu foarte cunoscut al artei chineze este Armata de Teracotă, care înfățișează armatele lui Qin Shihung-di, primul împărat al Chinei. E o formă de artă funerară, fiind îngropată împreună cu împărat în anii 210–209 î.Hr., al cărei scop a fost să-l protejeze pe împărat în viața sa de apoi.

Arta chineză este una dintre cele mai vechi arte tradiționale continue din lume și este marcată de un grad neobișnuit de continuitate și conștiință a acelei tradiții, lipsită de echivalent cu colapsul occidental și recuperarea treptată a stilurilor clasice. Formele de artă care au fost de obicei clasificate în Occident încă din perioada Renașterii ca arte decorative sunt extrem de importante în arta chineză și o mare parte din cele mai fine lucrări au fost produse în ateliere mari sau fabrici de artiști esențiali necunoscuți, în special ceramica chineză. Gama și calitatea mărfurilor care au decorat palatele și gospodăriile chineze, precum și locuitorii lor, sunt orbitoare. Materialele proveneau din China și dincolo de ele: aur și argint, sidef, fildeș și corn de rinocer, lemn și lac, jad și steatit, mătase și hârtie.

Japonia

modificare
Articol principal: Arta japoneză.
 
Arțari de cireș și floare de toamnă cu alunecare de poem; de Tosa Mitsuoki; 1654–1681; pereche de șase-panouri cu ecrane; cerneală, culoare, aur și argint pe mătase; înălțime: 144 cm, lățime: 286 cm; Institutul de Artă din Chicago (Chicago, SUA)

Arta japoneză curpinde o gamă largă de stiluri și forme de artă, inclusiv ceramică antică, sculptură, laviuri și caligrafie pe mătase și hârtie, picturi ukiyo-e și imprimeuri din lemn, ceramică, origami și mai recent manga - desene animate și benzi desenate japoneze moderne - împreună cu o multitudine de alte tipuri.

Primii locuitori ai Japoniei, oamenii din perioada Jōmon (cca 11.000-300 î.Hr.). Au confecționat vase ceramice de depozitare decorate în mod generos, și figurine de lut numite „dogū”. Japonia a fost supusă unor invazii bruște de idei noi, urmate de perioade lungi de contact minim cu lumea exterioară. De-a lungul timpului japonezii au dezvoltat capacitatea de a absorbi, imita și în final asimila acele elemente ale culturii străine care le-au completat preferințele estetice. Cea mai timpurie artă complexă din Japonia a fost produsă în secolele al VII-lea și al VIII-lea în legătură cu budismul. În secolul al IX-lea, pe măsură ce japonezii au început să se îndepărteze de China și să dezvolte forme de exprimare indigene, artele laice au devenit din ce în ce mai importante; până la sfârșitul secolului al XV-lea, artele religioase și seculare înflorind. După Războiul Ōnin (1467-1477), Japonia a intrat într-o perioadă de perturbare politică, socială și economică, care a durat mai bine de un secol. În statul care a apărut sub conducerea shogunatului Tokugawa, religia organizată a jucat un rol mult mai puțin important în viața oamenilor, iar arta care a supraviețuit a fost în primul rând seculară.

Coreea

modificare
Articol principal: Arta coreană.
 
Din față
 
Inscripția
Sigiliu regal cu mânerul în formă de broască; secolul al XVI-lea târziu-al XVII-lea; bronz aurit; 6,98 x 15,24 x 15,24 cm; Muzeul de Artă al Comitatului Los Angeles (Los Angeles, SUA)

Arta coreană include tradiții în caligrafie, muzică, pictură și ceramică, adesea marcate de folosirea formelor naturale, ornamentelor de suprafață și de culori sau sunete îndrăznețe.

Primele exemple de artă coreeană constau în opere din Epoca de Piatră din 3000 î.Hr.. Ele constau în principal din sculpturi votive și, mai recent, petroglife, care au fost redescoperite. Perioada asta timpurie a fost urmată de stilurile artistice ale diferitelor regate și dinastii coreene. Artiștii coreeni au modificat uneori tradițiile chineze, cu o preferință autohtonă pentru eleganță simplă, spontaneitate și o apreciere pentru puritatea naturii.

Dinastia Goryeo (918–1392) a fost una dintre cele mai prolifice perioade pentru o gamă largă de discipline, în special olăria. Piața coreeană de artă e concentrată în districtul Insadong din Seul, unde peste 50 de galerii mici expun și licitații ocazionale de arte plastice. Galeriile sunt conduse în mod cooperativ, mici și deseori cu exponate curate și bine proiectate. În fiecare oraș există galerii regionale mai mici, artiștii locali prezentându-se prin materiale tradiționale și contemporane. Galeriile de artă au, de obicei, un mix de materiale folosite. Încercările de a aduce în prim plan arta conceptuală occidentală au avut cel mai bun succes în afara Coreei, la New York, San Francisco, Londra și Paris.

Asia de Sud-Est

modificare
Pentru informații suplimentare, vezi Arta vietnameză, Arta thailandeză, Arta khmeră și Sculptura khmeră
Vezi și: Teatrul de umbre khmer.
 
Panou Prambanan; secolul al IX-lea timpuriu; piatră vulcanică; înălțime: circa 23 cm. Panoul ăsta decorează Candi Loro Jonggrang, sau Fecioara subțire a templului, monumentul principal al complexului de temple Prambanan din Java centrală (Indonezia). Găzduiește o statuie a lui Durga, consoarta lui Shiva

Arta din Asia de Sud-Est, o regiune care se întinde din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) și insula indoneziană Sumatra din vest până la Papua Noua Guinee și Filipine în est, este extraordinar de bogată și variată, din cauza multor influențe culturale din India care au venit odată cu introducerea hinduismului și a budismului în primele secole d.Hr.. Aici trăiesc populații cu origini etnice foarte diverse, vorbind sute de limbi diferite și existente în diferite etape ale evoluției culturale. Cu doar câteva excepții, popoarele astea au fost supuse pe parcursul istoriei la influențe culturale exterioare de intensitate diferită din lumea islamică, China și Occident, precum și din India. O mare parte din arta asiatică de sud-est e de natură religioasă. Pătrunderea influențelor hinduse și budiste din India a fost deosebit de profundă în țările continentale ca Birmania, Thailanda, Cambodgia și Laos. Influențele creștine sunt predominante în Filipine și Timorul de Est. Influențele chineze au fost mai limitate, cu excepția Vietnamului, care a fost sub hegemonia chineză din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al X-lea d.Hr.

Primii conducători din Asia de Sud-Est au construit temple de stat ca să-și stabilească legitimitatea și ca să dea expresie materială puterii și autorității lor. Ele au fost adesea decorate cu reliefuri de o mare vitalitate și originalitate, care totuși s-au conformat întotdeauna convențiilor iconografice consacrate pentru înfățișarea temelor hinduse și budiste.

Artiștii din Asia de Sud-Est au excelat de mult timp la fresce și la pictura pe lac, în special în țările budiste ale continentului și în Baliul hindus: fresce, în general, pictate pe pereții interiori ai galeriilor care înconjoară incintele templului, și lac vopsit care e aplicat în principal obiectelor din lemn: panouri, dulapuri, cutii, uși și obloane. Subiectul ambelor forme de pictură e, în general, limitat la reprezentări ale zeităților hinduse; povești din epopeile hinduse, Ramayana și Mahabharata; episoade istorice din viața lui Buddha și povești din viețile sale anterioare (jataka-uri); și alte teme hinduse sau budiste.

Africa

modificare
Articol principal: Arta africană.
Pentru informații suplimentare, vezi Arta igbo, Arta yoruba, Arta Regatului Benin, Arta kuba și Arta luba
 
Opere de artă africane expuse în Muzeul Rietberg din Zürich (Elveția), în august 2011

Arta africană include atât sculpturi, tipificate de turnările de aramă ale poporului benin, cât și de arta populară. Concomitent cu Evul Mediu European, în secolul al XI-lea, o națiune care a creat arhitectură grandioasă, sculpturi de aur și bijuterii complexe a fost apărut în Marele Zimbabwe. Sculptura impresionantă a fost simultan turnată din alamă de poporul yoruba din ceea ce este acum Nigeria. O astfel de cultură a luat amploare și a fost transformată în cele din urmă pentru devenind Regatul Benin, unde s-au creat elemente de altare elegante, capete de aramă, plăci de aramă și palate. Regatul Benin a fost încheiat de britanici în 1897, iar în prezent, în Nigeria a rămas puțin din arta culturii.

Africa subsahariană se caracterizează printr-o densitate mare de culturi. De remarcat sunt poporul dogon din Mali; popoarele edo, yoruba, igbo și cultura Nok din Nigeria; popoarele kuba și luba din Africa Centrală; poporul ashanti din Ghana; poporul zulu din Africa de Sud; poporul fang din Guineea Ecuatorială (85%), Camerun și Gabon; civilizația Sao din Ciad; poporul kwele din estul Gabonului, Republica Congo și Camerun.

Numeroasele formele de artă africană sunt componente ale unora dintre cele mai vibrante și mai receptive tradiții artistice din lume și sunt integrante în viețiile africanilor. Create cu scopuri specifice, operele de artă pot să-și dezvăluie importanța continuă prin transformări fizice care le îmbunătățesc atât aspectul, cât și potența. Multe forme de artă tradițională africană sunt create ca conducte pentru lumea spiritelor și schimbă aspectul, deoarece materialele sunt adăugate ca să le sporească frumusețea și potența.

Oceania

modificare
Articol principal: Arta oceanică.
Vezi și: Rongorongo.

Arta Oceaniei include zonele geografice din Micronezia, Polinezia, Australia, Noua Zeelandă și Melanezia. O abordare tratează zona tematic, cu centre de interes pentru strămoși, războaie, corpuri, sex, comerț, religii și turism. Din păcate, puțină artă antică supraviețuiește din Oceania. Oamenii de știință consideră că acest lucru este probabil, deoarece artiștii au folosit materiale perisabile, cum ar fi lemnul și penele, care nu au supraviețuit în climatul tropical și nu există consemnări istorice care să se refere la cea mai mare parte a materialului. Înțelegerea culturilor artistice din Oceania începe astfel cu documentarea ei de către occidentali, cum ar fi căpitanul James Cook, în secolul al XVIII-lea. La începutul secolului al XX-lea, artistul francez Paul Gauguin a petrecut cantități semnificative de timp în Tahiti, trăind cu localnicii și producând artă modernă - fapt care s-a împletit cu cultura vizuală tahitiană până în zilele noastre. Arta australiană arată deobicei ca arta modernă abstractă, dar are rădăcini adânci în cultura locală.

Arta Oceaniei este ultima mare tradiție a artei care a fost apreciată de lumea largă. Chiar dacă a fost una dintre cele mai lungi tradiții continue de artă din lume, care datează de cel puțin cincizeci de milenii, a rămas relativ necunoscută până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Materialele adesea efemere ale artei autohtone din Australia îngreunează determinarea vechimii majorității formelor de artă practicate astăzi. Cele mai durabile forme sunt multitudinea de gravuri și picturi rupestre care se găsesc pe continent.

Europa

modificare
Articol principal: Arta Europei.

Evul Mediu

modificare
Articol principal: Arta medievală.

Odată cu declinul Imperiului Roman, a început epoca medievală, care a durat un mileniu. Arta creștină timpurie începe perioada, urmată de arta bizantină, cea anglo-saxonă, cea vikingă, cea ottoniană, cea romanică și cea gorică, iar arta islamică dominând estul Mediteranei.

În arta bizantină și gotică a Evului Mediu, dominanța bisericii a dus la o foarte mare cantitate de artă religioasă. S-a folosit pe scară largă aurul în picturi, care au prezentat figuri în forme simplificate.

Imperiul Bizantin

modificare
Articol principal: Arta bizantină.
 
 
Două pagini dintr-o cartea a evangheliei; 1000–1100; cerneală, tempera, aur, pergament și copertă de piele; foaie: 28 x 23 cm; Muzeul de Artă din Cleveland (Cleveland, Ohio, SUA)
 
Colier; secolul al VI-lea târziu-al VII-lea; aur, un smarald, un safir, ametiste și perle; diametru: 23 cm; dintr-un atelier din Constantinopol; Antikensammlung Berlin (Berlin, Germania)

Arta bizantină cuprinde operele grecești creștine ale Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin),[83] precum și cele ale națiunilor și statelor care au moșteniri cultural din imperiu. Chiar dacă imperiul însuși a răsărit datorită declinul Romei și a durat până la Căderea Constantinopolului din 1453,[84] data de început a perioadei bizantine e mai clară în istoria artei decât în ​​istoria politică, dacă este încă imprecisă. Multe state ortodoxe estice din Europa de Est, precum și într-o oarecare măsură statele musulmane din estul Mediteranei, au păstrat multe aspecte ale culturii și artei imperiului timp de secole după aceea.

Icoanele (din greacă εἰκών eikōn „imagine”, „asemănare”) sunt cele mai importante elemente vizuale din practica religioasă bizantină, centrală închinării ortodoxe de la sfârșitul Iconoclasmului în secolul al IX-lea. Coerent în formatul lor astfel încât să păstreze un sentiment de portret și familiaritatea reprezentărilor favorizate, s-au transformat totuși de-a lungul timpului. O caracteristică neobișnuită a artei bizantine sunt fundalurile aurii. Sticla limpede a fost adesea sprijinită cu foiță de aur ca să creeze un efect bogat și strălucitor.

Purtate de patriarhi în procesiuni estice, citite de călugări în peșteri retrase și ținute de împărați la ceremonii importante, cărțile sacre, adesea frumos ilustrate, au fost centrale pentru credința și ritualurile bizantine. Puține manuscrise par să fi fost produse în perioada bizantină timpurie între secolele al VI-lea și al VIII-lea, dar a existat o înflorire a cărților pictate în secolul al IX-lea, după sfârșitul Iconoclasmului.

Bijuteriile, purtate de bărbați, femei și copii, erau un indiciu clar al rangului și bogăției în societatea bizantină. Stilurile au variat de la cele de aur îndrăznețe, grele, cu pietre mari, strălucitoare, până la filigran și granulare de aur extraordinar de delicate. Ornamentul a variat de la modelări decorative la motive florale și animale la iconografie creștină complexă. Deseori bijuteriile erau atașate de rochia ceremonială care nu necesita deseori curățarea. Până în secolul al V-lea, stimulat de comerțul cu Orientul, au fost încorporate pietre prețioase colorate și semi-prețioase, lustruite mai degrabă decât tăiate. Modelele decorative au fost selectate în lucrări la prețuri de aur, evidențiate în nielare întunecată (o sulfură de argint care contrasta cu aurul și argintul) sau, din secolul al IX-lea, acoperit cu email.[85]

Anglo-saxonii

modificare
Articol principal: Arta anglo-saxonă.

Arta anglo-saxonă cuprinde arta produsă în perioada anglo-saxonă a istoriei engleze, începând cu stilul perioadei de migrație pe care anglo-saxonii l-au adus cu ei de pe continent în secolul al V-lea și se încheie în 1066 cu cucerirea normandă a unui mari stat național anglo-saxon a cărui artă sofisticată a fost influențată în mare parte din nordul Europei. Cele două perioade de realizări deosebite au fost secolele al VII-lea și al VIII-lea, cu obiecte de metal și bijuterii de la Sutton Hoo și o serie de manuscrise anluminate magnifice, iar perioada finală după aproximativ 950, când a avut loc o renaștere a culturii engleze după sfârșitul invaziilor vikinge. Până la Cucerire, trecerea la stilul romanic e aproape completă. Centrele artistice importante, în măsura în care acestea pot să fie înființate, au fost concentrate în extremitățile Angliei, în Northumbria, în special în perioada timpurie, și în Wessex și Kent în apropierea coastei de sud.

Vikingii

modificare
Articol principal: Arta vikingă.

Arta vikingă, cunoscută și sub denumirea de artă scandinavă, este un termen acceptat pe scară largă pentru arta scandinavilor și a așezărilor vikinge depărtate - în special în Insulele Britanice și Islanda - în epoca vikingă din secolele al VIII-lea-al XI-lea. Arta vikingă are multe elemente de design în comun cu arta celtică, cea germanică, cea romanică ulterioară și cea din Europa de Est, împărtășind multe influențe cu fiecare din tradițiile astea.[86]

Arta romanică

modificare
Articol principal: Arta romanică.
 
Imagine cu Tapiseria de la Bayeux. Dă click pe ea ca să vezi imagine întreagă

Arta romanică a fost primul stil paneuropean care a apărut după Imperiul Roman, care se întinde între mijlocul secolului al X-lea și al XIII-lea. Bisericile romanice se caracterizează printr-o articulare rigidă și claritate geometrică, încorporate într-un întreg volumetric unificat. Arhitectura e austeră, dar însuflețită de sculpturile decorative ale capitalurilor și portalurilor, precum și de fresce în interioare.

De la mijlocul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XIII-lea, picturile romanice erau bidimensionale, definite prin contururi liniare și geometrie, în special în manipularea draperiei; au fost accentuate simetria și frontalitatea. Practic toate bisericile occidentale au fost pictate, dar probabil doar câțiva pictori de zid au fost călugări; în schimb, artiștii itineranți au efectuat cea mai mare parte a lucrărilor. O paletă limitată, dominată de alb, roșu, galben ocru și azur, a fost folosită pentru un efect vizual maxim, cu o colorare densă formând un fundal de benzi, o practică care își are originea în arta clasică târzie ca încercare de a distinge pământul și cerul.

Pe parcursul secolelor al X-lea și al XII-lea, în marea epocă a monahismului occidental, Europa a cunoscut o schimbare economică, socială și politică fără precedent, ceea ce a dus la creșterea bogăției între proprietarii de terenuri, inclusiv mănăstirile. Cererea era din ce în ce mai mare de cărți, iar bogăția economică a permis ca multe manuscrise să fie bogat anluminate.

Unul dintre artefactele marcante ale epocii este Tapiseria de la Bayeux, lungă de 70 de metri.[87][88][89] Prezintă evenimentele care au dus la cucerirea normandă a Angliei cu protagoniștii Wilhelm Cuceritorul și Harold, contele de Wessex, ulterior rege al Angliei, și care au culminat cu Bătălia de la Hastings. Se crede că datează din secolul al XI-lea.

Arta gotică

modificare
Articol principal: Arta gotică.
 
 
Dipticul Wilton; 1395–1459; tempera și aur pe panou; 53 x 37 cm; National Gallery (Londra)

Arta gotică s-a dezvoltat în nordul Franței din arta romanică în secolul al XII-lea d.Hr., și condusă de dezvoltarea concomitentă a arhitecturii gotice. S-a răspândit în toată Europa de Vest și în cea mai mare parte a Europei de Sud și Centrale, niciodată neafectând stilurile mai clasice din Italia. La sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a dezvoltat stilul de curte sofisticat al goticului internațional, care a continuat să evolueze până la sfârșitul secolului al XV-lea.

Componentele catedralelor gotice, cu sculpturile și vitraliile lor, sunt reprezentative pentru stilul gotic.[90] Se deosebește de arhitectura romanică prin bolțile sale în formă de coaste și prin folosirea ogivelor. În locul zidurilor romanice groase, clădirile gotice sunt subțiri și înalte. Scările în spirală din turnurile sunt specifice arhitecturii gotice.[91]

Pictura gotică, cea mai mare parte executată în tempera și, ulterior, uleiuri pe panou, precum și fresce, și cu o paletă din ce în ce mai largă de culori secundare, e în general mai „naturalistă” decât cea romanică. S-a evidențiat umanitatea narațiunii religioase și s-a individualizat starea emoțională a personajelor.[92] Urbanitatea crescută a economiei medievale și creșterea patronului cleric și laic au înregistrat o schimbare în natura pieței de artă, care poate să fie văzută în evoluția manuscriselor anluminate gotice. Atelierele au angajat specialiști pentru diferite elemente ale paginilor, cum ar fi figuri sau motive marginale ale viței de vie.[93]

Rusia și Ucraina

modificare

Istoria arhitecturală a Rusiei este condiționată de Europa de Est Ortodoxă. A experimentat din când în când mișcări de occidentalizare care au culminat cu reformele cuprinzătoare ale lui Petru cel Mare (în jurul anului 1700). Din vremurile preistorice materialul arhitecturii vernaculare rusești a fost lemnul. Bisericile bizantine și arhitectura Rusiei Kievene s-au caracterizat prin cupole mai mari, fără un cadru special ridicat deasupra tamburului. Spre deosebire de această formă străveche, fiecare tambur al unei biserici rusești este înconjurat de o structură specială din metal sau cherestea. Arhitectura rusă a folosit forma cupolei nu numai pentru biserici, ci și pentru alte clădiri. Unele caracteristici preluate de la templele păgâne slave sunt galeriile exterioare și multitudinea de turnuri.

Folosirea și confecționarea de icoanelor au intrat în Rusia Kieveană în urma convertirii la creștinismul ortodox din Imperiul Roman de Est (Bizanț) în anul 988. De obicei, icoanele au urmat cu strictețe modele și formule consacrate de folosire, unele dintre ele provenind din Constantinopol. Odată cu trecerea timpului, rușii - în special Andrei Rubliov și Dionisius - au lărgit vocabularul tipurilor și stilurilor de icoane mult peste orice se găsește în altă parte. Tradițiile personale, improvizatoare și creative ale artei religioase din Europa de Vest lipsesc în mare parte din Rusia înainte de secolul al XVII-lea, când pictura lui Simon Ușakov a devenit puternic influențată de picturile și gravurile religioase din Europa protestantă, precum și din Europa catolică.

Renașterea

modificare
Articol principal: Arta renascentistă.
 
Nașterea lui Venus; de Sandro Botticelli; 1484–1485; tempera pe panou; înălțime: 172,5 cm, lungime: 278,5 cm; Galeria Uffizi (Florența, Italia)

Începând din secolul al XIII-lea, Italia a început să experimenteze o perioadă de mare înflorire artistică. E dificil, dacă nu degeaba, să identificăm un singur impuls pentru schimbările care au avut loc, dar au contribuit o serie de factori: o nouă conștientizare a antichității și a caracterului ei distinctiv, prosperitatea economică și un simț coincident al concurenței între patroni și artiști, și o nouă conștientizare a lumii naturale și seculare.

Europenii medievali nu au sesizat o diferență fundamentală între timpurile lor și antichitate. Oamenii erau în mare parte indiferenți față de vestigiile împrăștiate din trecut în jurul lor, pentru că monumentele antice erau familiare până la punctul de a fi invizibile. Unele dintre ele au fost văzute drept „minuni” datorită dimensiunii lor sau a sculpturii fine, dar asta nu a făcut decât să le suspecteze. S-a spus că, de exemplu, Panteonul din Roma a fost construit de demoni și a supraviețuit doar pentru că a fost transformat într-o biserică.

Atenția reînnoită asupra trecutului la fel de distinctă de prezent și, mai important, a dorinței de a-l reînvia, a apărut într-o serie de valuri. În secolul al XIII-lea, Sfântul Împărat Roman Frederic al II-lea (domnie 1220-1250), care a condus sudul Italiei, a căutat să reînvie gloriile Romei imperiale, inclusiv artele sale. Sculptorul Nicola Pisano și-a învățat meșteșugul în acel mediu înainte de a se deplasa spre nord în Toscana și a inspira sculptorii locali. În secolul al XIV-lea, poetul italian Francesco Petrarca (1304-1374) a postulat o pauză definitivă între epoca de aur a antichității și timpul propriu de declin cultural. În secolul al XV-lea, Leon Battista Alberti (1404-1472), în tratatul său Despre Pictură, a scris despre artiștii talentați din antichitate, în comparație cu pictorii și sculptorii vii „în niciun fel inferiori”. Sentimentul ăsta al distanței i-a inspirat pe italieni să privească trecutul roman cu ochi proaspeți, și să învețe de la realizările anticilor. Concurența a fost, de asemenea, un motivator crucial, deoarece orașele, conducătorii și persoanele private s-au străduit să se depășească unii pe alții în patronajul lor de opere de artă publice și private.[94]

Barocul

modificare
Articole principale: Baroc și Stilul Ludovic al XIV-lea.
 
Răpirea Sabinelor; de Nicolas Poussin; 1634–1635; ulei pe pânză; 154,6 x 209,9 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)

Barocul e un stil în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură și alte arte care au înflorit în Europa de la începutul secolului al XVII-lea până în anii’ 1740. Pe teritoriile imperiilor spaniol și portughez, inclusiv în Peninsula Iberică, a continuat, împreună cu noi stiluri, până în prima decadă a anilor 1800. A succedat arta renascentistă și manierismul, și a precedat rococoul și neoclasicismul. A fost susținut de Biserica Catolică, ca un mijloc de a combate simplitatea și austeritatea arhitecturii, artei și muzicii protestante, chiar dacă arta barocă luterană s-a dezvoltat și în anumite părți ale Europei.[95]

Stilul baroc folosea contrastul, mișcarea, detaliile exuberante, culoarea profundă, măreția și surpriza ca să atingă un sentiment de uimire. Stilul a apărut la începutul secolului al XVII-lea, în Roma, apoi răspândindu-se rapid în Franța, Italia de nord, Spania și Portugalia, iar mai târziu în Austria, sudul Germaniei și Rusia. Până în anii 1730, evoluase într-un stil și mai flamboiant, numit rocaille sau rococo, care a apărut în Franța și Europa Centrală până la mijlocul secolului al XVIII-lea.

În artele decorativă se produce un exces de ornamentație. Îndepărtarea de la clasicismul renascentist are căi proprii în fiecare țară. Dar o caracteristică generală e aceea că peste tot punctul de plecare îl constituie elementele ornamentsle introduse de Renaștere. Repertoriul clasic e aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, cu scopul de a stârni efecte de șoc. Motive noi introduse de baroc sunt: cartușul, trofeele și armele, coșuri cu fructe sau flori, și altele, realizate în marchetărie, stucaturi, sau sculptate.[96]

Rococo și rocaille

modificare
Articole principale: Rococo, Rocaille și Stilul Ludovic al XV-lea.
 
 
 
 
 
 
Marriage A-la-Mode; de William Hogarth; circa 1743; ulei pe canvas; National Gallery (Londra)
 
 
Le Salon Oval de la Princesse; de Gabriel-Germain Boffrand, Charles-Joseph Natorie și Jean-Baptiste Lemoyne; 1737-1729; circa 9,4 x 7 m; Hôtel de Soubise (Paris)[98]

Delicatețea, amabilitatea, tinerețea și senzualitatea sunt idealurile picturii rococo franceze. Frivolitatea era o virtute, iar pictura portretistă era din ce în ce mai solicitată într-o societate în care un aspect fermecător era o parte esențială a seducției. Rococoul s-a dezvoltat ca o reacție împotriva naturii grandioase a barocului. În esență, el a apărut din dorința aristocrației de la curte de a avea o artă mai lejeră și mai jucăușă. Fiind în principal un stil în decorare sau ornamentare, rococoul le-a dat sculpturii și picturii roluri secundare și a folosit auriul pentru compartimentarea pereților, oglinzilor și panourilor ornamentale. Stilul s-a răspândit rapid în toată Europa și până în Turcia Otomană și China, grație cărților despre ornamentare care conțin cartușe (curbiline, adesea asimetrice, panouri), arabescuri (sinuoase, care se întrepătrund în forme vegetale) și ornamente compuse din scoici și cochilii, precum și designuri pentru pereți, panouri și șeminee.[99] Rococoul francez s-a dezvoltat în perioada Régence (1715-1723), când Ludovic al XV-lea (domnie între 1715 și 1774) era un copil, iar țara era guvernată de Philippe de Orléans. A rezultat din stilul baroc mai greoi al curții lui Ludovic al XIV-lea, încorporând elemente mai ușoare, curbe mai delicate, asimetrie și sentimentul de jucăuș.[100] În artele decorative și în arhitectură, poate să fie recunoscut prin cantitatea sa uriașă de curbe și volute în formă de C, luminozitatea în culoare sau prin panglici, scoici, coroane de flori, festoane, păsări, animale și alte ornamente specifice.[101] În Franța, e cunoscut sub numele de „Louis Quinze”, sau „stilul Pompadour”. Spre deosebire de baroc, rococoul a abandonat simetria clasicistă.[102] Stilul apare mai întâi în artele decorative și design, dar prin înălțimea sa în jurul anului 1730 s-a răspândit și în pictură și sculptură. Pan și Venus i-au înlocuit pe Apollo și Hercule într-o renaștere a zeilor, zeițelor și eroilor, iar în contrast cu întunericul uneori înfiorător asociat cu barocul, o paletă deschisă a fost adoptată. Trei pictori francezi cu care se asociază cel mai des termenul rococo sunt François Boucher, Jean-Antoine Watteau și Jean-Honoré Fragonard.[100]

Termenul „rococo” provine de la termenul francez rocaille (pronunție: [rocai]), care înseamnă „piatră”, referindu-se la imaginile organice care îmopodesc pereții și plafoanele, unele interioare având un aspect de peșteră, cum e cazul unui salon oval din Hôtel de Soubise din Paris[103]

Interioarele Hôtelului de Soubise din Paris sunt printre cele mai elegante și rafinate exemple ale rococoului decorativ. Casa este una dintre cele mai frumoase conace de oraș din secolul al XVIII-lea din Paris. A fost construit pentru Prințul și Prințesa de Soubise în 1375 și remodelat în 1704 sub instrucțiunile lui François de Rohan, Prinț de Soubise. Clădirea, care este împărțită în două apartamente - cel al Prințului de la parter și cel al Prințesei la ultimul etaj, prezintând pe ambele etaje saloane ovale care au vedere la grădină. Saloanele au fost create între 1735 și 1739 de Germain Boffrand, elev al arhitectului francez François Mansart. Boffrand a înmuiat liniile Salonului Oval al Prințesei cu curbe sinuoase, înmulțind reflectarea oglinzilor. Pereții se topesc în bolți, iar nișele neregulate pentru sculpturi sunt separate prin scoici rocaille. Arhitectura, sculptura și pictura se combină creând o atmosferă bogată și armonioasă. Opt pânze de tavan pictate de Charles-Joseph Natoire între 1737 și 1739 ilustrează povestea lui Cupidon și a lui Psyche. Înainte de întoarcerea din Italia în 1730, Natoire a petrecut câțiva ani la Roma la Académie de France, unde studiase lucrările lui Paolo Veronese, Antonio Correggio și, mai ales, Pietro da Cortona, un pictor de fresce decorative din secolul al XVII-lea. Influența lor e evidentă în compozițiile suple și elegante, efectele de iluminare și modul în care figurile sunt adaptate la constrângerile decorului. Paleta de rozuri, tonuri de albastru și de verde creează un efect arcadian fermecător, încapsulând rococoul matur.[98]

Portughezii au fost primii europeni care au făcut comerț direct cu națiunile din Asia de Est, la scurt timp după ce au găsit un traseu direct în jurul Africii în 1498. Marea Britanie și Olanda au urmat procesul puțin peste un secol mai târziu, cu fondarea companiilor lor din India de Est - provocări protestante pentru puterea Portugaliei, iar porțelanuri chinezești, textile indiene și obiecte lăcuite japoneze au inundat piețele din Amsterdam și Londra. Aceste obiecte au fost văzute ca obiecte de prestigiu, simbolice nu numai pentru averea personală, ci și pentru influența națiunilor capabile să le importe. Imaginațiile europenilor au fost alimentate de perceperea Asiei ca fiind un loc al bogăției și luxului și, în consecință, patronii de la împărați până la comercianți s-au legat unul cu celălalt astfel încât să-și împodobească locuințele cu bunuri asiatice și să și le decoreze în stiluri asiatice. Acolo unde obiectele asiatice erau greu de obținut, meșteri și pictori europeni au creat mărfuri pentru cererea pieței, creând un amestec de forme rococo și figuri, motive și tehnici asiatice autentice. Voga pentru chinoiserie era omniprezentă: interioarele de inspirație asiatică au apărut în Europa din Suedia în Sicilia și au înflorit în America din Noua Anglie până în Noua Spanie (Mexic), Brazilia și Argentina.[104]

  •  
    Interiorul uimitor al Mănăstirii Wilhering (Wilhering, Austria). Interiorul are picturi trompe-l'œil pe tavan, înconjurate de stucaturi foarte decorate
  •  
    Boazerie din Hôtel de Varengeville; circa 1736-1752; diverse materiale, inclusiv stejar sculptat, pictat și aurit; înâlțime: 5,58 m, lățime: 7,07 m, lungime: 12,36 m; în Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)
  •  
    Conversație Într-un Parc; de Thomas Gainsborough; 1746; ulei pe pânză; 73 × 68 cm; Luvru
  •  
    Design de secretaire, din 'Schreibtische'; de Johann Georg Hertel; 1748–1770; gravură; 29,7 × 19,1 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Comodă; circa 1750; marchetărie de stejar și lemn de copac lalea, monturi bronz aurit, și marmură; per ansamblu: 88 x 156,5 x 69,9 cm; Muzeul de Artă din Cleveland (Cleveland, Ohio, SUA)
  •  
    Sfeșnic; de Jean Joseph de Saint-Germain; c. 1750; bronz aurit; per ansamblu: 72,4 x 49,3 x 39,7 cm; Muzeul de Artă din Cleveland
  •  
    Madame de Pompadour; de François Boucher; 1756; ulei pe pânză; 2,01 x 1,57 m; Alte Pinakothek (München, Germania)
  •  
    Chivotul Legământului, din Cartea de Cartușe; de François Boucher; mijlocul secolului al XVIII-lea; gravură; foaia: 30 × 19,8 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Supieră (terrine du roi); 1756; porțelan cu ornamente aurite sau emailate; per ansamblu: 24,2 cm, vasul: 15,9 x 22,6 x 16,5 cm; Muzeul de Artă din Cleveland
  •  
    Leagănul; de Jean-Honoré Fragonard; 1767–1768; ulei pe pânză; înâlțime: 81 cm, lățime: 64 cm; Colecția Wallace (Londra)
  •  
    Coafura; făcut de Manufactura de Porțelan din Ludwigsburg; circa 1770; porțelan; per ansamblu: 12,4 × 9,8 × 7 cm; Muzeul Metropolitan de Artă
  •  
    Coiffure à l’Indépendance ou Le Triomphe de la Liberté; 1778; gravură; Château de Blérancourt (Blérancourt, Franța). În acest print, o femeie aristocrată bine îmbrăcată aplică finisajele toaletei sale[105]

Neoclasicismul

modificare
Articole principale: Neoclasicism, Stilul Ludovic al XVI-lea și Stilul Empire.
 
Hôtelul de Coislin din Paris, construit în 1770

Învierea stilurilor clasice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost într-un fel o reacție împotriva frivolității și decadenței percepute a rococoului. A fost stimulată de redescoperirea siturilor antice din Pompeii și Herculaneum, care au inspirat o fascinație pentru antichitatea greco-romană și au influențat toate artele, de la pictură și sculptură la arhitectură, modă, literatură și muzică.

Cea mai originală fază a neoclasicismului poate fi asociată cu Revoluția Franceză din 1789-1799, când artiștii și arhitecții au făcut comparații între dorința lor pentru Liberté, Egalité et Fratenité și ceea ce au înțeles că sunt principiile politice ale Romei și Greciei clasice.[106] Stilul Empire e reprezentativ pentru noua societate franceză ieșită din revoluție care a pus tonul în toate domeniile vieții, inclusiv în artă. Stilul ăsta a introdus conceptul de producție industrială în arta decorativă. Alte stiluri neoclasice includ: Adam (englez) și federal (american). Motivele folosite pe scară largă în artele aplicată neoclasică sunt: ​​frontonele, frunzele de acantă, palmetele, festoanele, cartușele, trofeele antice și instrumentele muzicale, grifonii, himerele, sfinxii, coarnele abundenței, capetele de leu care ține un inel metalic în gură și uneori femei înaripate.[107] Majoritatea sunt preluate de la obiecte, interioare și arhitectură grecești, etrusce sau romane; dar unele dintre ele, cum e cartușul, sunt din Renaștere.