Deschide meniul principal
Regatul Unit McLaren Renault
McLaren Logo.jpg
Numele oficial McLaren F1 Team
Sediu Woking, Surrey, Marea Britanie
Manager Andreas Seidl
Director Tehnic James Key
Piloți 4.Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Lando Norris
55.Spania Carlos Sainz Jr.
Piloți de teste Brazilia Sérgio Sette Câmara
Șasiu MCL34
Motor Renault
Pneuri Pirelli
Debut 1966
Starturi 853
Titluri la constructori 8 (1974, 1984, 1985, 1988, 1989, 1990, 1991, 1998)
Titluri la piloți Brazilia Emerson Fittipaldi
(1974)
Regatul Unit James Hunt
(1976)
Austria Niki Lauda
(1984)
Franța Alain Prost
(1985, 1986, 1989)
Brazilia Ayrton Senna
(1988, 1990, 1991)
Finlanda Mika Hakkinen
(1998, 1999)
Regatul Unit Lewis Hamilton
(2008)
Victorii 182
Pole positions 155
Tururi rapide 153
Puncte 5367.5
Loc sezonul trecut 6 (2018)

McLaren F1 Team este o echipă de Formula 1 care activează în campionatul mondial de profil încă din 1966, trei ani după ce a fost înființată de către Bruce McLaren. McLaren este una dintre cele mai de succes echipe de Formula 1, câștigând până în prezent opt titluri mondiale în campionatul constructorilor și douăsprezece în cel al piloților. Ea se situează pe locul secund în topurile participărilor, victoriilor și pole position-urilor din Formula 1, în fiecare fiind depășită doar de Scuderia Ferrari.

Ron Dennis s-a retras ca șef de echipă în 2009, Martin Whitmarsh luându-i locul. Totuși, la sfârșitul lui 2013, după sezonul cel mai slab al echipei din 2004 încoace, Whitmarsh a fost dat afară. McLaren a anunțat în 2013 că vor folosi motoare Honda începând cu 2015, înlocuind Mercedes. Echipa a concurat drept McLaren-Honda pentru prima dată din 1992 la Marele Premiu al Australiei din 2015. În septembrie 2017, McLaren că vor folosi motoare Renault pentru 2018-2020.

IstoricModificare

Anii '60Modificare

În 1963 Bruce McLaren, pe atunci pilot de Formula 1 la Cooper, înființează Bruce McLaren Motor Racing pentru a putea participa în Formula Tasman - un campionat organizat în Australia și Noua Zeelandă în pauza de iarnă din Formula 1 după ce a fost refuzat de Cooper. Trei ani mai târziu noua echipă își face debutul în Campionatul Mondial de Formula 1 în Marele Premiu al Principatului Monaco, astfel ca Bruce McLaren devenea primul pilot care a concurat în Formula 1 cu un motor Ford, deși era vorba despre un propulsor de 4,2 litri folosit în cursele de peste ocean, implicarea americanilor fiind astfel neoficială.

Motorul Ford fiind foarte greoi, a fost înlocuit imediat cu un al propulsor, Serenissima, care deși avea mult mai puțină putere decât motoarele Repco care dominau în acea perioadă, era cel puțin mai fiabil. Cu un astfel de motor McLaren a reușit să câștige primul punct, după ce a terminat pe locul al șaselea în Marea Britanie, a treia cursă a noii echipe.

Probleme cu motoarele au continuat și în 1967 când după o scurtă aventură alături de BRM, McLaren a semnat un acord oficial cu Ford prin care cumpăra motoarele Ford Cosworth DFV 3.0 V8 care avea să domine perioada următoare din Formula 1.

În paralel cu activitatea în Formula 1, McLaren construia și mașini cu care a participat în campionatul CanAm, o intrecere unde se foloseau prototipuri. Încă din primul an de prezență McLaren a început să domine acel campionat.

În 1968 Denny Hulme, campionul mondial din Formula 1 din 1967, se alătură lui Bruce McLaren, astfel ca echipa folosea de-acum două mașini în fiecare cursă. Hulme, care participase deja alături de McLaren în campionatul CanAm încă din 1966, a adus echipei și prima victorie în Formula 1, după ce a câștigat "Race of Champions" de la Brands Hatch, o cursă neinclusă în campionatul mondial din acel an. La doar câteva săptămâni de la acea izbândă, Bruce McLaren câștiga Marele Premiu al Belgiei, de această dată într-o cursă oficială. McLaren își făcea astfel intrarea între echipele mari ale campionatului. Până la finele anului Denny Hulme a mai câștigat cursele din Italia și Canada , clasându-se în final pe locul al treilea în campionatul mondial, McLaren devenind vicecampiona mondială a constructorilor.

Deși în Formula 1 sezonul 1969 a fost mai slab decât precedentul, Denny Hulme câștigând o singură cursă - Marele Premiu al Mexicului, iar McLaren a terminat campionatul constructorilor pe locul patru, în CanAm anul a fost la discreția lui McLaren și Hulme, cei doi câștigând toate etapele, primul devenind campion.

Anii '70Modificare

La începutul acestei perioade Bruce McLaren, ocupat fiind cu cursele din Formula 1 și CanAm, încetează să se mai ocupe de partea organizatorică a echipei, aceasta căzând de-acum integral pe umerii lui Teddy Mayer, partenerul lui Bruce McLaren încă din 1963.

În 1970 McLaren decide să inscrie o mașină în celebra cursa de 500 de mile de la Indianapolis, ea urmând să fie pilotată de către Denny Hulme. Acesta a suferit însă un accident în timpul antrenamentelor libere și având arsuri la mâini nu a mai putut pilota, fiind înlocuit de Peter Revson, care a abandonat în turul 87.

La doar două zile de la cursa de la Indianapolis, Bruce McLaren a suferit un accident fatal în timpul unui test cu o mașină CanAm. Tragedia avea să lovească din plin în echipa de Formula 1, astfel că au urmat doi ani în care echipa a fost în derivă. Totuși în CanAm succesele au continuat până în 1971.

În 1971 McLaren s-a întors la Indianapolis, acolo unde Peter Revson a obținut pole position-ul, iar la final a urcat pe a doua treaptă a podiumului de premiere. Un an mai târziu Mark Donohue a reușt să câștige cursa de cinci sute de mile, dar la bordul unei mașini McLaren înscrise în competiție de echipa Penske.

În 1972 Denny Hulme, care decisese să rămână la McLaren și după moartea lui Bruce McLaren a adus echipei prima victorie după trei ani, câștigând în Marele Premiu al Africii de Sud. O altă victorie a urmat semnată de Hulme a urmat în Marele Premiu al Suediei din 1973, an în care Peter Revson a câștigat în Marea Britanie și Canada, McLaren terminând sezonul pe locul al treilea la constructori, revenind astfel la vârful Formulei 1. În acel an Johnny Rutherford a plecat din pole position la Indianapolis.

La începutul sezonului 1974 Teddy Mayer a semnat un acord de sponsorizare cu fabricantul de tutun Philip Morris, McLaren urmând să promoveze marca Marlboro, aceasta înlocuind vechiul sponsor, Yardley. Totuși Yardley a decis să sponsorizeze o a treia mașină McLaren.

Sosirea americanilor de la Marlboro s-a produs însă cu o condiție: angajarea lui Emerson Fittipaldi, brazilianul care deja avea în cont un titlu mondial în Formula 1. McLaren s-a conformat, iar alegerea s-a dovedit a fi foarte bună, în acel an Fittipaldi câștigând trei curse, iar la final titlul mondial în categoria piloților. Victoria lui Denny Hulme din Argentina avea să ajute McLaren să câștige în 1974 și campionatul mondial rezervat constructorilor, pentru prima dată în istoria sa.

Tot în 1974 McLaren a reușit să câștige pentru prima dată la Indianapolis cu echipa de uzină, victoria fiind semnată de Johnny Rutherford.

În 1975 McLaren nu a putut face față echipei Scuderia Ferrari, totuși Emerson Fittipaldi a fost vicecampion mondial, dar în 1976 James Hunt, cel care îl înlocuise pe Emerson Fittipaldi, a câștigat un nesperat titlu mondial la piloți, profitând din plin de accidentul lui Niki Lauda. Titlul lui Hunt din Formula 1 a fost dublat de a doua victorie la Indianapolis cu echipa de uzină, același Johnny Rutherford reușind să se impună.

În 1977 James Hunt a mai reușit trei victorii, în Marea Britanie, SUA Est și Japonia, acestea fiind ultimele semnate de McLaren în acea decadă. După acel sezon capul de afiș a fost mai degrabă ținut de scandalurile dintre Teddy Mayer și Marlboro decât de performanțele echipei, scandal care avea să se termine cu plecarea primului de la echipă.

Anii '80Modificare

În 1980 Teddy Mayer a fost amenințat de Marlboro că dacă nu vinde echipa și pleacă atunci contractul de sponsorizare se rupe. Americanii nu erau deloc mulțumiți cu stilul managerial al lui Mayer, impunându-i acestuia performanțele slabe din perioada 1977 - 1980.

Neavând altă soluție, fără suportul Marlboro McLaren ar fi devenit o echipă de pluton, Teddy Mayer vinde echipa lui Ron Dennis, un partener de afaceri al Marlboro din Formula 2, și pleacă din Formula 1, astfel ca 1980 a fost un nou început pentru McLaren. Mai întâi a fost cooptat în echipă John Barnard, un tânăr și talentat inginer, pe postul de director tehnic, acesta având să revoluționeze lumea Formulei 1 în momentul în care a construit primul șasiu din kevlar și materiale compozite. Acesta nu era doar mult mai ușor, dar era și mult mai sigur. Ulterior ideea a fost preluată de toate echipele și se folosește și astăzi.

Din momentul preluării echipei de către Ron Dennis s-a schimbat si indicativul mașinilor McLaren. Dacă până atunci ele purtau indicativul M urmat de un număr, Ron Dennis a adus cu sine acrononimul MP4 care înseamnă "Marlboro Project 4", adică numele oficial al fostei echipe a lui Dennis din Formula 2. Acest acronim se folosește și astăzi, dar în momentul în care Marlboro a încetat să mai sponsorizeze echipa MP4 a devenit "McLaren Project 4"

Anii '80 au fost perioada cea mai de succes din istoria echipei care a câștigat în acea decadă nouă din cele douăzeci de titluri mondiale posibile.

În ciuda cooptării lui Niki Lauda în 1982, McLaren a avut parte din prima parte a anilor '80 de evoluții mediocre, aceastea fiind datorate în primul rând motorului care era aspirat și nu mai făcea față rivalilor cu motoare turbo. Situația s-a schimbat în 1983 când McLaren a semnat un acord cu compania TAG, Mansour Ojjeh fiind cooptat în structura acționariatului. TAG a finanțat construcția unui motor turbo produs de germanii de la Porsche.

 
Alain Prost în 1985

Cu motorul TAG Porsche, McLaren a dominat sezoanele 1984 și 1985. Astfel în 1984 McLaren a câștigat doisprezece din cele șaisprezece curse ale sezonului, Niki Lauda și Alain Prost terminând pe primele două locuri în campionatul piloților, în această ordine, McLaren trecându-și în cont și titlul constructorilor. Situația s-a repetat în 1985 când McLaren a câștigat șase curse, de această dată Alain Prost fiind campionul mondial al piloților.

Alain Prost a câștigat și campionatul piloților în 1986, dar în acel an Williams Honda a fost cea mai bună echipă, doar ghinioanele lui Nigel Mansell făcându-l pe britanic să piardă titlul mondial.

După ce TAG Porsche a pierdut supremația în Formula 1 în detrimentul Honda, McLaren a început să își caute un alt partener ca și furnizor de motoare și l-a găsit tocmai în Honda, după ce a profitat de problemele apărute între motoriștii japonezi și Williams.

Alături de Honda, McLaren a dominat categoric campionatul din 1988 când a reușit să câștige cincisprezece din cele șaisprezece curse ale sezonului, la finalul anului Ayrton Senna, adus între timp de la Lotus, câștigând primul titlu mondial, după o luptă palpitantă cu Alain Prost. Francezul s-a revanșat în 1989 când și-a trecut în cont al treilea său titlu mondial.

Anii '90Modificare

Decada a început foarte bine pentru McLaren care a reușit alte două duble victorii în 1990 și 1991, devenind astfel prima echipă din Formula 1 care a reușit să câștige campionatele piloților și constructorilor timp de patru ani la rând. De la McLaren plecase Alain Prost, astfel că titlurile mondiale în întrecerea piloților i-au revenit lui Ayrton Senna.

În 1992 McLaren nu a contat deloc în bătălia pentru titlul mondial, iar la finalul anului relația cu Honda se încheia, japonezii preferând să se retragă din Formula 1. McLaren încheie astfel un acord cu Ford dar numai după ce a încercat, fără succes, să pună mâna pe motorul Renault cu care Williams a dominat sezonul 1992.

După un singur an McLaren rupe alianța cu Ford, preferând să încheie un altul, cu francezii de la Peugeot. Aceștia din urmă nu au reușit însă transpună în Formula 1 experiența din raliuri și cursele de anduranță, astfel ca sezonul a fost unul foarte slab pentru McLaren, încheidu-se fără nici o victorie.

Conștient că Peugeot nu poate construi un motor competitiv, Ron Dennis încheie o alianță cu Mercedes Benz, care este și astăzi partenerul echipei McLaren, între timp devenind chiar si acționar.

Până în 2002 Mercedes Benz nu a construit motoarele folosite de McLaren. Acestea erau construite efectiv de către o companie britanică, Ilmor, de unde Mercedes Benz le cumpăra, pentru a le acorda mai departe cu titlu gratuit la McLaren, nu înainte însă de a-și pune numele pe ele. În 2002 însă Mercedes Benz a cumpărat Ilmor astfel că motoarele au devenit de producție proprie.

Au urmat alte două sezoane fără victorie, în 1995 și 1996, dar în prima cursă a sezonului 1997 David Coulthard a adus primul succes al alianței McLaren - Mercedes Benz, în cea de cincizecea cursă împreună. Alte două victorii au urmat în acel an, una fiind obținută de același David Coulthard, a doua de Mika Hakkinen.

În 1997 Ron Dennis a făcut o mișcare deosebit de inteligentă și la cooptat în echipa managerială pe Adrian Newey pe care l-a numit director tehnic. Înainte de a lucra pentru McLaren, Newey fusese designer șef la Williams fiind principalul artizan al dominării acestei echipe în perioada 1992 - 1997.

La finalul sezonului 1997 McLaren a pus punct final în contractul de sponsorizare cu Marlboro. Acesta fusese pe rol încă din 1974, fiind astfel cel mai lung contract de sponsorizare încheiat vreodată de o echipă de Formula 1.

Prima mașină construită de Newey la McLaren a readus ambele titluri mondiale la finele sezonului 1998, campionatul piloților fiind câștigat de Mika Hakkinen. Deși s-a duelat cu Scuderia Ferrari pe tot parcursul sezonului, McLaren a fost tot timpul la conducere.

Mika Hakkinen a repetat isprava din 1998 și în 1999 când și-a trecut în cont al doilea său titlu mondial, dar în acel an McLaren a pierdut titlul la constructori.

Anii 2000Modificare

Sezonul 2000 a debutat mai slab pentru McLaren, dar în lunile de vară Mika Hakkinen a avut puterea să revină, preluând la un moment dat șefia în campionatului piloților. În Marele Premiu al Statelor Unite ale Americii a abandonat însă, motorul său cedase, și s-a îndepărtat de titlu, acesta revenind lui Michael Schumacher, finlandezul terminând sezonul pe locul secund, același pe care a terminat McLaren și în intrecerea constructorilor.

În 2001 a fost rândul lui David Coulthard să își încerce norocul la titlul mondial, dar opoziția a fost prea puternică în acel an. A urmat apoi un sezon în 2002 în care nici o echipă nu a putut rivaliza cu Ferrari, dar în 2003 McLaren a revenit în lupta pentru titlul suprem al piloților. Debutul anului a fost foarte bun, David Coulthard câștigând în Australia, iar Kimi Räikkönen, cel care a fost adus la McLaren în locul lui Mika Hakkinen, în Malaezia, propulsând McLaren în postura de prima candidată la titlul mondial. Revenirea lui Michael Schumacher și Ferrari a fost însă puternică. Totuși, beneficiind de schimbarea sistemului de punctaj și având parte de o evoluție constantă chiar dacă nu a mai câștigat curse, Kimi Räikkönen a rămas mereu în plasa lui Michael Schumacher, fiind invins de acesta abia în ultima cursă. Kimi Räikkönen a devenit atunci vicecampion mondial al piloților, McLaren terminând pe locul trei în campionatul constructorilor.

A urmat un nou sezon slab în 2004, dar și o revenire puternică în 2005 când același Kimi Räikkönen, acum secondat de Juan Pablo Montoya, s-a duelat pentru titlul mondial până înspre finalul sezonului. Numeroasele probleme tehnice, mai ales la nivelul motorului au dus până la urmă la pierderea sa. McLaren nu a reușit să se impună nici măcar la constructori, deși a câștigat mai multe curse decât campionii de la Renault F1.

2006 a fost un alt sezon foarte slab pentru McLaren, fiind primul din 1996 încoace în care nu s-a câștigat nici o cursă. La finalul sezonului Kimi Räikkönen a plecat de la echipă, fiind înlocuit cu Fernando Alonso, campionul ultimelor două sezoane în Formula 1.

În 2007, echipa a fost prinsă într-un scandal de spionaj, astfel că ea a pierdut toate punctele acumulate în campionat.

În 2008, britanicul Lewis Hamilton reușește să câștige titlul la piloți, primul titlu pentru McLaren de la Mika Häkkinen (1999) încoace.

Anii 2010Modificare

După niște sezoane mediocre, McLaren decide să se mute către motoarele Honda, după 21 de ani cu Mercedes-Benz. Decizia însă s-a dovedit a fi una neinspirată, echipa având cele mai proaste sezoane din istorie. În 2017, McLaren a anunțat că va avea un parteneriat cu Renault pentru furnizarea de motoare pentru sezoanele 2018-2020.

Palmares în Formula 1Modificare

Sezon Piloți Șasiu Motor Puncte Loc
2018   Stoffel Vandorne (toate)
  Fernando Alonso (toate)
MCL33 Renault R.E.18 62 6
2017   Stoffel Vandorne (toate)
  Fernando Alonso (1-5, 7-20)
  Jenson Button (6)
MCL32 Honda RA617H 30 9
2016   Fernando Alonso (1, 3-21)
  Jenson Button (toate)
  Stoffel Vandorne (2)
MP4-31 Honda RA616H 27 9
2015   Kevin Magnussen (1)
  Jenson Button (toate)
  Fernando Alonso (2-19)
MP4-30 Honda RA615H 27 9
2014   Kevin Magnussen
  Jenson Button (toate)
MP4-29 Mercedes PU106A Hybrid 181 5
2013   Jenson Button (toate)
  Sergio Pérez (toate)
MP4-28 Mercedes FO 108F 122 5
2012   Lewis Hamilton (toate)
  Jenson Button (toate)
MP4-27 Mercedes FO 108Z 378 3
2011   Lewis Hamilton (toate)
  Jenson Button (toate)
MP4-26 Mercedes FO 108Y 497 2
2010   Lewis Hamilton (19 curse)

  Jenson Button (19 curse)

McLaren MP4-25      Mercedes FO 108X      454 2
2009   Lewis Hamilton (17 curse)

  Heikki Kovalainen (17 curse)

McLaren MP4-24      Mercedes FO 108W      71 3
2008   Lewis Hamilton (18 curse)

  Heikki Kovalainen (18 curse)

McLaren MP4-23      Mercedes-Benz      151 2
2007   Fernando Alonso (17 curse)

  Lewis Hamilton (17 curse)

McLaren MP4-22      Mercedes-Benz FO 108T      0 11 (Exclusă)
2006   Kimi Räikkönen (18 curse)

  Juan Pablo Montoya (10 curse)     
  Pedro de la Rosa (8 curse)

McLaren MP4-21      Mercedes-Benz FO 108S V8      110 3
2005   Kimi Räikkönen (19 curse)

  Juan Pablo Montoya (17 curse)
  Pedro de la Rosa (1 cursă)
  Alexander Wurz (1 cursă)

McLaren MP4-20      Mercedes-Benz FO V10      182 2
2004   Kimi Räikkönen (18 curse)

  David Coulthard (18 curse)

McLaren MP4/19      Mercedes-Benz FO V10      69 5
2003   Kimi Räikkönen (16 curse)

  David Coulthard (16 curse)

McLaren MP4/17D      Mercedes-Benz F0110 V10      142 3
2002   David Coulthard (17 curse)

  Kimi Räikkönen (17 curse)

McLaren MP4/16      Mercedes-Benz F0110M V10      65 3
2001   David Coulthard (17 curse)

  Mika Hakkinen (17 curse)

McLaren MP4/15      Mercedes-Benz F0110K V10      102 2
2000   Mika Hakkinen (17 curse)

  David Coulthard (17 curse)

McLaren MP4/15      Mercedes-Benz F0110J V10      152 2
1999   Mika Hakkinen (16 curse)

  David Coulthard (16 curse)

McLaren MP4/14      Mercedes-Benz 3.0 V10      124 2
1998   Mika Hakkinen (16 curse)

  David Coulthard (16 curse)

McLaren MP4/13      Mercedes-Benz 3.0 V10      156 1
1997   David Coulthard (17 curse)

  Mika Hakkinen (17 curse)

McLaren MP4/12      Mercedes-Benz 3.0 V10      63 4
1996   David Coulthard (16 curse)

  Mika Hakkinen (16 curse)

McLaren MP4/11      Mercedes-Benz 3.0 V10      68 4
1995   Mika Hakkinen (15 curse)

  Mark Blundell (15 curse)
  Nigel Mansell (2 curse)
  Jan Magnussen (1 cursă)

McLaren MP4/10      Mercedes-Benz 3.0 V10      30 4
1994   Mika Hakkinen (15 curse)

  Martin Brundle (16 curse)
  Philippe Alliot (1 cursă)

McLaren MP4/9      Peugeot 3.5 V10      42 4
1993   Ayrton Senna (16 curse)

  Michael Andretti (13 curse)
  Mika Hakkinen (3 curse)

McLaren MP4/8      Ford HB 3.5 V8      84 2
1992   Ayrton Senna (16 curse)

  Gerhard Berger (16 curse)

McLaren MP4/7      Honda 3.5 V12      99 2
1991   Ayrton Senna (16 curse)

  Gerhard Berger (16 curse)

McLaren MP4/6      Honda 3.5 V12      139 1
1990   Ayrton Senna (16 curse)

  Gerhard Berger (16 curse)

McLaren MP4/5B      Honda 3.5 V10      121 1
1989   Alain Prost (16 curse)

  Ayrton Senna (16 curse)

McLaren MP4/5B      Honda 3.5 V10      141 1
1988   Ayrton Senna (16 curse)

  Alain Prost (16 curse)

McLaren MP4/4      Honda 1.5 V6 Turbo      199 1
1987   Alain Prost (16 curse)

  Stefan Johansson (16 curse)

McLaren MP4/3      TAG Porsche 1.5 V6 Turbo      76 2
1986   Alain Prost (16 curse)

  Keke Rosberg (16 curse)

McLaren MP4/2C      TAG Porsche 1.5 V6 Turbo      96 2
1985   Alain Prost (16 curse)

  Niki Lauda (15 curse)
  John Watson (1 cursă)

McLaren MP4/2B      TAG Porsche 1.5 V6 Turbo      90 1
1984   Niki Lauda (16 curse)

  Alain Prost (16 curse)

McLaren MP4/2      TAG Porsche 1.5 V6 Turbo      143 1
1983   John Watson (14 curse)

  Niki Lauda (14 curse)

McLaren MP4/1C      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      34 5
1982   John Watson (15 curse)

  Niki Lauda (15 curse)

McLaren MP4/1B      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      69 2
1981   John Watson (15 curse)

  Andrea de Cesaris (14 curse)

McLaren M29C      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      28 6
1980   John Watson (13 curse)

  Alain Prost (12 curse)

McLaren M29B      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      11 8
1979   John Watson (15 curse)

  Patrick Tambay (13 curse)

McLaren M28      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      15 7
1978   James Hunt (16 curse)

  Patrick Tambay (15 curse)
  Bruno Giacomelli (5 curse)
Piloți Privați
  Brett Lunger (9 curse)
  Nelson Piquet (3 curse)
  Emilio de Villota (1 cursă)
  Tony Trimmer (1 cursă)

McLaren M26
McLaren M23     
Ford Cosworth DFV 3.0 V8      16 8
1977   James Hunt (17 curse)

  Jochen Mass (17 curse)
  Gilles Villeneuve (1 cursă)
  Bruno Giacomelli (1 cursă)
Piloți Privați
  Brett Lunger (9 curse)
  Emilio de Villota (7 curse)

McLaren M23      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      65 3
1976   James Hunt (16 curse)

  Jochen Mass (16 curse)

McLaren M23      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      87 2
1975   Emerson Fittipaldi (14 curse)

  Jochen Mass (14 curse)
  Dave Charlton (1 cursă)

McLaren M23      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      65 3
1974   Emerson Fittipaldi (15 curse)

  Denny Hulme (15 curse)
  Mike Hailwood (11 curse)
  David Hobbs (2 curse)
  Jochen Mass (2 curse)
Pilot Privat
  Dave Charlton (1 cursă)

McLaren M23      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      73 1
1973   Peter Revson (14 curse)

  Denny Hulme (15 curse)
  Jody Scheckter (5 curse)
  Jacky Ickx (1 cursă)

McLaren M23      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      68 3
1972   Denny Hulme (12 curse)

  Peter Revson (19 curse)
  Brian Redman (3 curse)
  Jody Scheckter (1 cursă)

McLaren M19A      Ford Cosworth DFV 3.0 V8      64 3
1971   Denny Hulme (10 curse)

  Peter Gethin (7 curse)
  Jackie Oliver (3 curse)
Piloți Privați
  Jo Bonnier (4 curse)
  Mark Donohue (1 cursă)
  David Hobbs (1 cursă)

McLaren M19A
McLaren M14A
McLaren M7C     
Ford Cosworth DFV 3.0 V8      13 6
1970   Denny Hulme (11 curse)

  Andrea de Adamich (6 curse)
  Peter Gethin (7 curse)
  Bruce McLaren (3 curse)
  Dan Gurney (3 curse)
  Nanni Galli (1 cursă)
Piloți Privați
  John Surtess (4 curse)
  Jo Bonnier (1 cursă)
  Mark Donohue (1 cursă)
  David Hobbs (1 cursă)

McLaren M7D
McLaren M14D
McLaren M7C
McLaren 14A     
Ford Cosworth DFV 3.0 V8

Alfa Romeo 3.0 V8     

36 5
1969   Bruce McLaren (11 curse)

  Denny Hulme (11 curse)
  Vic Elford (4 curse)
  Derek Bell (1 cursă)
  Basil van Rooyen (1 cursă)

McLaren M9A
McLaren M7C     
Ford Cosworth DFV 3.0 V8      64 3
1968   Denny Hulme (12 curse)

  Bruce McLaren (11 curse)
Piloți Privați
  Jo Bonnier (6 curse)
  Dan Gurney (3 curse)

McLaren M5A
McLaren M7A     
Ford Cosworth DFV 3.0 V8

BRM 3.0 V12     

49 2
1967   Bruce McLaren (6 curse)
McLaren M5A      BRM 3.0 V12      3 8
1966   Bruce McLaren (4 curse)
McLaren M2B      BRM 3.0 V12
Serenissima 3.0 V8
Ford Indy 3.0 V8     
2 9

Piloții scriși cu caractere aldine au câștigat titlul mondial în acel an.

NoteModificare

Articole recomandateModificare

Legături externeModificare