Deschide meniul principal
Ceangăi
csángók
tschangos/tschangonen
Csángó.png
Port popular ceangăiesc moldovean,
la un festival de folclor în Debrețin
Populație totală

1.370 în 2002[1][2];
1.536 în 2011[3]
5.866 (declarați drept maghiari în Moldova)[4]

~ 60.000 – 70.000 vorbitori de limbă maghiară în Moldova (număr estimat de Consiliul Europei)[5]

Estimare științifică: 62.265 vorbitori (și) de limbă maghiară (număr estimat de Catedra de Etnografie Maghiară din Cluj-Napoca, conform cercetărilor profesorului Vilmos Tánczos în 110 localități din Moldova între 1992-1996)[6]

Număr total romano-catolici din regiunea Moldovei României: 185.665 în 2011 (fără a lua în calcul romano-catolicii din județul Suceava – 7068 persoane, deoarece populația prezintă alte origini, printre care poloneză, germană, ucraineană; și nici romano-catolicii din comuna Ghimeș-Făget, Bacău, ce nu aparțin regiunii istorice Moldova, în număr de 3.005 persoane).[7]

Regiuni cu populație semnificativă
 România (Moldova – județele Bacău, Iași, Neamț, Vrancea;
 România (județul Harghita) – comunele Ghimeș-Făget, Lunca de Sus, Lunca de Jos;
 România (județul Brașov) – orașul Săcele;
 România (județul Constanța) – satul Oituz.
Limbi vorbite
maghiară (dialect/graiuri ceangăiești), română
Religii
Biserica Romano-Catolică din România
Biserica Evanghelică-Luterană din România (Sinodo-Prezbiteriană)
Grupuri înrudite sau legate cultural
secuii, maghiarii, ceangăii bârseni, ceangăii ghimeșeni, secuii bucovineni – etnic, lingvistic, cultural; românii moldoveni sau ardeleni – cultural.
Note
  1. Figurează ca etnie distinctă în cadrul statului român începând cu recesământul din anul 1992.
  2. Unii ceangăi au preferat să fie recenzați drept maghiari. Aici trebuie menționat faptul că numărul include și populația urbană, unde pot exista maghiari de origine diferită de cea ceangăiască.
  3. Pot exista și ceangăi de confesiune ortodoxă sau afiliați și unei alte religii neoprotestante față de cea Sinodo-Prezbiteriană.
  4. Nu există o opinie unanimă dacă limba vorbită de aceștia trebuie considerată o combinație între mai multe graiuri maghiare arhaice transilvănene sau un dialect separat al limbii maghiare.
Vezi și: Comunități etnice în România

Ceangăii (în maghiară csángók, în germană tschangos sau tschangonen) sunt un grup etnografic maghiar[8] format astăzi din trei populații cu localizări geografice diferite:

Nu trebuie confundați cu secuii din Bucovina, o populație maghiară[10] care a trăit în județul Suceava între 1777 și 1940, și dintre care o parte au ajuns în Deva, fiind numiți în mod eronat ceangăi.[11][12]

Potrivit unui raport întocmit de Consiliul Europei în anul 2001, ceangăii din regiunea Moldova sunt un grup neomogen de oameni de origine maghiară, existenți în acest spațiu încă din Evul Mediu. Timp de secole, conștiința ceangăilor s-a bazat prin identificarea la religia romano-catolică și la propria limbă, un dialect maghiar. Aceștia au rezistat amestecului dintre nații petrecut de-a lungul timpului, însă în contextul factorilor care țin de mediu, biserică și autoritățile locale, au atins un nivel ridicat de asimilare.[13]

Cuprins

EtimologiaModificare

Spațiul de origine al termenului ceangău se presupune a fi fost zona de sud-est a Transilvaniei.[14][15][16] Forma primară a termenului se găsește în maghiarul „csángó”[17][18] cu variantele „csángani”, „csángódni”,[19] „elcsángódni”.[20]

Cercetătorul finlandez Yrjö Wichmann considera că probabil numele de ceangău (csángó) nu provenea de la un anume trib maghiar, ci așa erau numiți acei secui transilvăneni care se îndepărtau de tovarășii lor și se stabileau în zone locuite de români, unde au fost, atât din punct de vedere material cât și ideologic influențați de aceștia și chiar românizați până la un anumit nivel.[21]

Anton Coșa[A] a afirmat că ar avea înțelesul de „străin”, „înstrăinat”, și care arată o însușire, un nume calitativ, nu unul etnic. Tot acesta este de acord că termenul era folosit inițial de secui pentru a-i desemna pe cei care nu erau secui, trăitori în secuime ori la granițele teritoriului secuiesc.[20][este de încredere?]

În unele dialecte maghiare (cel din Câmpia Transilvaniei și cel din zona Tisei Superioară) „csángó”, „cángó” înseamnă „hoinar”.[22] În legătură cu această interpretare etimologică, lingvistul Sándor N. Szilágyi⁠(hu) a făcut o analogie între verbul „a hoinări” cu etnonimelekabar” și „khazar”, care înseamnă același lucru.[23][B]

Potrivit Dicționarului limbii maghiare din 1862, Dicționarului etimologic al limbii maghiare, publicat la Budapesta în 1967, Dicționarului istoric al lexicului maghiar din Transilvania publicat la București în 1978, Dicționarului explicativ al limbii maghiare publicat de Editura Academiei Maghiare la Budapesta în 1972, Noului dicționar de regionalisme publicat de Editura Academiei Maghiare la Budapesta în 1979, termenii „csangó” și „csángó, se traduc prin „umblător”, în sensul de „persoană care își schimbă locul”.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că termenul provine de la șalgăi (șálgó,[24][25][26] cu variantele derivate de la maghiarul șóvágó care semnifică „tăietor de sare”[27]), denumire dată lucrătorilor secui la minele de sare de la Târgu Ocna.[24] Totuși preotul Iosif Petru M. Pal considera că termenul nu are legătură cu „șalgău”.[27]

Tot Iorga a propus semnificația de „răsunător”, ca aluzie dată de un popor turcic acelora al căror grai „suna bine”, și anume particularitatea lingvistică a ceangăilor în rostirea sunetului s în loc de ș.[28] Lazăr Șăineanu a fost de acord că termenul provine de la maghiarul cszangó, explicat ca rău sunător, ca aluzie la graiul aspru.[29]

O teorie a lingvistului Antal Horger⁠(hu) relatează faptul că ceangău provine de la czammog (ciomag), care face referire la un păstor secui care umblă cu ciomagul după turme.[27] O altă ipoteză a lui Bernát Munkácsi explică faptul că termenul provine de la verbul csángani care în Ciuc înseamnă „a se corci”; csángadik – „se corcește”; csángo – „corcit”, mutilat, ciuntit.[27]

Primele atestări ale cuvântului csángó:

  • ca antroponim:
  1. în anul 1400: a fost amintit un anume Georgium Chango;[31]
  2. în anul 1424: Petro Czanko;[32]
  3. în 8 iunie 1443: actul de donație al lui Ștefan, fiu al lui Alexandru cel Bun: „această adevărată slugă a noastră, pan Iliiaș Sanga, a slujit nouă drept și credincios”;[33][30]
  4. în anul 1560: la Moacșa, județul Covasna a fost amintit un anume Csángó András.[34]
  • ca etnonim:
  1. în anul 1556: la Moacșa, județul Covasna, a fost amintit un anume Michael csángó (scris cu minusculă);[35]
  2. în anul 1772: preotul Péter Zöld a redactat o petiție în numele comunității ecleziastice din Nicorești, în care cei din Nicorești s-au plâns împotriva ungurilor din Lonka, numiți ceangăi (csango dictis), pe fondul unei înțelegeri vechi de peste 30 de ani încălcată de Antal Cziko din Frumoasa, ca cei din urmă să poată pășuna pe muntele Minyite (numit și Hegyes) contra unei taxe de 12 florini.[36]

Însă, această menționare este considerată în mod eronat[37] de Anton Coșa drept un fals etnonim.[38] Cu toate acestea, Péter Zöld a afirmat că locuitorii își spun ei înșiși „ceangăi maghiari”.[37][■]

Péter Zöld nu a creat artificial un etnonim, cum afirmă Anton Coșa. Preotul secui a transpus în scris o realitate pe care a constatat-o personal. La fel cum a făcut peste șase decenii Ince Petrás, care era originar din mijlocul acelor comunități de ceangăi și a trăit toată viața între ei.[37]
— Marius Diaconescu, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București

Originea ceangăilorModificare

Ceangăii sunt considerați una dintre cele mai enigmatice comunități în ceea ce privește originile lor, ceea ce a produs o serie de teorii contradictorii care să explice existența acestei populații. Deși toate aceste teorii se bazează într-o oarecare măsură pe investigații științifice, nu se poate nega că ele sunt adesea puternic influențate de viziunile politice ale două state rivale, Ungaria și România. Cele două curente naționaliste principale conturate în jurul originii ceangăilor sunt „teoria continuității”, susținută anterior de antropologii maghiari; și „teoria maghiarizării”, propusă și susținută de români.[39]

„Teoria continuității” a propus sosirea proto-ceangăilor înainte de descălecarea maghiarilor în Bazinul Panonic în secolul al IX-lea, din care ar rezulta că ceangăii sunt o populație cu vechime printre triburile maghiare, la acea vreme poziționate între râurile Nipru și Nistru. Gyula László⁠(en) (1986) a sugerat o cucerire a Panoniei în două etape, una în secolul al VII-lea iar a doua în secolul al IX-lea, rămășițele primului val maghiar fiind[39] secuii și ceangăii iar cei din al doilea val maghiarii de astăzi.[40]

„Teoria maghiarizării” a fost dezvoltată în principal de Petru Râmneanțu (1944) și adăugită ulterior de Dumitru Mărtinaș (1985), care au declarat că ceangăii fuseseră inițial români din Transilvania ce au fost convertiți la catolicism, fiind nevoiți ulterior să adopte limba maghiară. Această teorie este încă cea mai populară în țară și este promovată de diferite cercuri, inclusiv de unele organizații din cadrul Bisericii Catolice cum ar fi Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”, guvernul român și unii intelectuali.[40]

Deși aceste teorii extreme ale ambelor tabere au fost dezmințite de savanții contemporani, ele continuă să rămână populare în țările de origine.[39]

În ciuda acestor ipoteze contradictorii, ceangăii au propriul lor punct de vedere despre ei înșiși. Pe de o parte, unii dintre aceștia se consideră maghiari, ceea ce nu înseamnă că ar avea vreun sentiment separatist, autonomist sau oricare alt sentiment etno-politic. Sentimentele lor de identitate variază de la o minoritate care se consideră maghiară atât din punct de vedere etnic cât și al naționalității, până la cei care cred că grupul este compus din români catolici de origine maghiară, cât și cei care se consideră pur și simplu catolici moldoveni. Acest ultim punct de vedere este unul dintre cele mai frecvente în cadrul comunității și este similar cu cel al tătarilor din Crimeea, care obișnuiesc să se considere musulmani ai Crimeeii decât ca etnie vorbitoare de limbă turcică, precum și comunitatea Amish din Statele Unite ale Americii, care se autodefinește prin afiliația religioasă și nu prin originea și dialectul german.[40]

O tradiție proprie cu privire la origini există încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ce consemnează o seminție maghiară și germană.[41][■]

Cele două discursuri extreme oficiale și semioficiale pe tema originilor de după anul 1989 au alimentat și o puternică criză de identitate, ce se extinde de mai bine de un secol. Mulți dintre cei din cadrul comunității nu sunt convinși de originea sau de apartenența lor etnică, iar cei care au o convingere de un anume fel nu îndrăznesc să o expună public. Acestea au dus în același timp și la diferende chiar în interiorul comunității.[41]

Astăzi conceptul general acceptat este că maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație în Evul Mediu dinspre vest, din Bazinul Carpatic. Rămâne de lămurit de unde anume au plecat în fapt ungurii spre Moldova: respectiv de pe Valea Someșului și din bazinul Tisei superioare, sau din Câmpia Transilvaniei.[42]

    Vezi și articolul:  Toponimia maghiară în MoldovaVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Teoriile originii turciceModificare

 
Răspândirea ceangăilor („Tchangeï”) în Moldova (1861)
 
Istoricul etnograf Pál Péter Domokos studiind în anul 1929 o comunitate ceangăiască din Galbeni, Bacău

Teoria generală a originii turcice face referire la faptul că ceangăii ar putea fi descendenții unei populații turcice care a adoptat limba maghiară ori care s-a amestecat cu maghiari și secui înainte de secolul al XIII-lea, ideea din urmă bucurându-se de atenția cercetătorilor români de renume.[43] Géza Ferenczi⁠(hu) susține totuși că doar grupul sudic (din zona Bacăului) provine din elemente turcice.[43]

Potrivit lui Nicolae Iorga, comunitatea provine dintr-o populație turcică stabilită la estul Carpaților înaintea maghiarilor, și care a lăsat urme în toponimia zonei (Ceahlău, Rarău etc.).[44] Drept particularitate geografică, istoricul amintește că populația secuiască se află preponderent la vest de Carpați, cu aripa răsăriteană maghiară la est de Carpați, cu o continuare de câteva așezări la est de râul Siret, aceastea fiind fondate de husiți în decursul secolului al XV-lea, iar de la râul Prut până la Nistru se continuă tot cu o pătrundere liniară de populație maghiară, până la Cioburciu.[26]

Teoria originii cumaneModificare

 
Teritoriul ocupat de cumani în preajma anului 1190

La jumătatea secolului al XIX-lea a apărut teoria, astăzi considerată romantică, precum că ceangăii pot fi de origine cumană. Teoria a avut ca bază credința populară a înrudirii limbilor maghiară, hunică și cumană și nu a luat în considerare originea fino-ugrică a limbii maghiare și turcică a limbii cumane.[45]

Preotul Elek Gegő⁠(hu) a constatat în cercetarea sa din 1838, că ar putea exista o continuitate între cumanii din fostul Imperiu Cuman distrus la marea invazie mongolă din 1241-1242 și populația ceangăiască de pe teritoriul Moldovei,[45] de aceeași părere fiind lingvistul Bernát Munkácsi[46] și savantul german Gustav Weigand. Ultimul a cercetat personal din punct de vedere lingvistic câteva din satele acestora și și-a argumentat opinia pe baza rostirii siflante, considerând-o un reflex întârziat din limba cumană.[47] Cu toate acestea, opinia lui Weigand și Munkácsi s-a dovedit a fi eronată, deoarece nu s-a putut găsi o corespondență între limba vorbită de cumani și această caracteristică din limba maghiară vorbită de ceangăi.[45]

Istoricul Endre Veress a fost de părere că, primii ceangăi din Moldova ar fi fost cumani maghiarizați prin intermediul schimbului lingvistic și cultural cu populația maghiarofonă prezentă pe văile Prutului și Siretului,[48][9] la sfârșitul secolului al XIV-lea.[43] Această variantă și altele asemănătoare, precum cea a cumanilor secuizați a lui Munkácsi Bernát (bazată pe observații lingvistice și antropologice), sau cea a finlandezului Yrjö Wichmann și-au pierdut din însemnătate.[43]

Ipoteza originii cumane a fost abandonată în anii 1920 de majoritatea istoricilor,[49] excepție făcând Endre Veress.[50] Cu toate acestea, s-a putut dovedi o moștenire culturală cumană atât în cultura maghiară ceangăiască cât și în cea românească. Populația maghiară din Moldova a avut contact cu o populație cumană care a rezistat campaniilor tătare în timpul secolelor XIV și XV. Potrivit lingvistului turc Hakan Aydemir, lexemul „ír” din dialectele secuiești și ceangăiești ce înseamnă „a sculpta”, „crestătură” sunt alături de cuvintele „urk” - „uruk” („lasou”, „laț”), „dzsepü” („lână”) și „kórhány” („deal”, „munte mai mic”) – de origine cuman-kipceacă, iar cumanii s-ar putea să fi avut și un fel de influență asupra sistemului runic secuiesc de scriere. Mai mulți istorici și lingviști români și maghiari au considerat că o populație cumană destul de numeroasă a trăit în anumite zone din Moldova chiar și în secolul al XV-lea. Mai târziu, potrivit lui Spinei și Aydemir, aceștia au fost asimilați de populația românească împreună cu alte grupuri etnice de origine estică, cum ar fi de exemplu, tătarii.[45] Pe lângă acestea, mai multe nume de localități unde locuiesc ceangăi, precum Turluianu, ce provine de la pasărea Turul⁠(en), și Coman, sunt de origine cumană.[51] Alte toponime cumane păstrate în zonă sunt Toroklyás, Ciudomir, Nemira, Kalabucs (Clăbuc), Tazlău, Caraclău, Cotumba, Oituz, Uz, Dărmănești, Comănești, Răcăciuni, Dofteana, Faraoani, Dsidafalva (Adjudeni).[52]

Teoria originii huniceModificare

Teoria continuității ceangăilor se referă la faptul că aceștia nu au provenit din bazinul Carpatic, ci din stepele Asiei.[53] Astfel, una din cele mai vechi și răspândite idei este cea a descendenței acestora din hoardele lui Attila, dar după Béla Gunda⁠(hu), acestă teorie a apărut în urma influenței secuiești.[54] Zoltán Zsupos⁠(hu) a menționat că ceangăii s-au așezat pe teritoriul actual în prima fază în 670-680 d. Hr., fiind parte a confederației avar-sabir-hunice.[43]

Unii istorici au considerat cumanii un popor înrudit cu hunii, iar Petru Râmneanțu a lansat în 1944 ipoteza originii hunice a acestora.[55]

Teoria originii khazareModificare

Istoricul maghiar János Karácsonyi⁠(hu) a adus ideea descendenței dintr-un trib kavar desprins de khazari, amestecat cu maghiari, având la bază argumentul prezenței șuierăturilor,[56][57] (vorbirea cu s în loc de ș),[26] caracteristică a limbii turcice vorbite de aceștia.[56][57]

Conducătorii și soldații kavari știau deja limba maghiară până în anul 950, dar femeile și copiii pentru o lungă perioadă de timp și-au păstrat limba khazară. După anul 1006 au început să se creștineze iar din 1330 kavarii au fost integrați complet printre maghiari.[58]

Teoria originii pecenegeModificare

 
Prezența pecenegilor în perioada anilor 1040–70.

La rândul său, Gheorghe I. Brătianu a sugerat un posibil amestec al pecenegilor și cumanilor,[43] trecuți la creștinism,[59] cu secuii și ungurii din Transilvania,[43] veniți în Moldova prin văile Trotuș și Oituz.[59] Tot acesta a amintit că secuii au venit în Moldova abia după fondarea principatului, ceea ce este demn de remarcat. Alături de acesta, istoricul Nicolae Iorga a susținut ideea originii din pecenegi sau cumani, ca explicație pentru diferențele dialectale comparative cu secuii,[43] anume prin nepronunțarea sunetului ș, reprezentând o moștenire a substratului peceneg. Drept argument geografic, istoricul a amintit de poziționarea atestată a pecenegilor la șes și în Carpații Orientali și de poziționarea ceangăilor la est de aceștia.[28]

Deși astfel de variante ale teoriei continuității, precum asocierea ceangăilor cu un substrat turcic în spațiul de la est de Carpații Orientali, și-au pierdut susținerea din partea majorității istoricilor,[43] există încă unii cercetători care le cred valabile.[53][43]

Teoria originii maghiare orientaleModificare

 
Etelköz (cu verde) în anul 814

La începutul secolului al XX-lea Mózes Rubiny⁠(hu) a dezvoltat ideea că ceangăii sunt succesori ai maghiarilor din Etelköz,[53] la fel și Istvan Györffy⁠(hu), Michael Bombardi, György Pray⁠(hu) (1774), Iános Jerma (1852).[60] László Mikecs⁠(hu) a remarcat că nu au fost aduse argumente credibile în acest sens, în timp ce Pál Péter Domokos a susținut teoria lui Mózes,[53] alături de Zsigmond Simonyi⁠(hu), Bernát Munkácsi, Endre Veress, Fortunát Boros, Árpád Bitay, Endre György⁠(hu), Balint Csüry⁠(hu).[60] Deși unii cercetători maghiari sunt de acord că grupuri de unguri au plecat din Etelköz, zonă ce se presupune a fi cuprins și văile Siret-Prut, în bazinul Carpatic, cucerit de Árpád împreună cu triburile maghiare, dovezile arheologice și istorice contrazic ideea originii ceangăilor dintr-un trib maghiar de dinaintea epocii cuceririlor.[53] Contextul în care maghiarii s-au stabilit în Etelköz este reprezentat de presiunea la care au fost supuși de alte popoare vecine, cei mai amintiți fiind pecenegii, în vremea când maghiarii erau stabiliți între fluviile Ural și Volga, delimitați fiind la nord de râurile Kama și Belaia, iar la sud de apele Samarei, teritoriu numit Ungaria Mare sau Baskiria.[61]

Între 894 și 899 khazarii, într-o alianță formată cu uzii, i-au invadat pe pecenegi alungându-i spre apus. Aceștia din urmă s-au oprit mai întâi în Rusia Kieveană în anul 915, unde au încheiat un tratat de pace cu cneazul vareg Igor, spre a începe ulterior la rândul lor să îi invadeze pe maghiarii stabiliți în noul teritoriu, Etelköz, alungându-i definitiv în Bazinul Carpatic.[62] Sub supunerea triburilor kavare, conduse de kavarul Álmos, maghiarii au fost dirijați spre Panonia prin pasul Ugorscoe „trecătoarea ungurilor” din Carpații Nordici[63] (astăzi Pasul Verecke).[64] Este foarte posibil ca o parte din triburile kavaro-maghiare să fi trecut în Panonia și prin Pasul Uz, trecătoarea fiind cunoscută de khazari.[63] Pecenegii au ocupat cu această ocazie un teritoriu vast cuprins între Nipru, Dunăre și Carpați.[62] Ocupația pecenegilor a luat sfârșit în jurul anului 1050, când au fost presați de uzii veniți dinspre răsărit, aceștia din urmă lăsând în zona fostului Etelköz două hidronime: Uz și Oituz și la gurile Dunării denumirea Uzo-Limna, în traducere „mlaștinile uzilor”.[65]

Argumentele ipotezei privind originea maghiară orientală au fost de ordin lingvistic și arheologic, însă fără un suport științific solid. În vreme ce Etelköz se întindea din bazinul Siretului și de la Dunăre spre est, ceangăii stabiliți în Moldova se grupau îndeosebi între Carpați și Siret, unde au lăsat și urme în toponimie și hidronimie.[66][67][68][69] Ipoteza a fost combătută atât de cercetătorii români,[70][71] cât și de cei maghiari.[72] Prin urmare, teoriile potrivit cărora stratul de bază al ceangăilor moldoveni aparținea unui grup al maghiarilor cuceritori care au rămas în afara Carpaților, în drumul lor spre Transilvania, au fost respinse.[42]

Din punct de vedere toponimic, cele mai vechi denumiri ale satelor moldovenești de origine maghiară, ce conțin sufixul -falva sau -vására, ce înseamnă „sat” și, respectiv, „târg” dovedește, pentru cercetătorii precum Kálmán Benda sau Adám T. Szabó⁠(hu), că această tendință a toponimelor datează de la începutul secolului al XIII-lea. Pe această bază, ar trebui plasată originea acestor așezări maghiare în perioada anterioară invaziei mongole și, prin urmare, aceasta arată faptul că maghiarii au continuat să trăiască în ele pe toată perioada invaziilor mongole. Cu toate acestea, se pare că particularitatea toponimică a început abia în secolul al XIII-lea și a fost la apogeu în secolele XIV și XV. Acest lucru sugerează că satele maghiare originale din Moldova au fost reocupate sau fondate în Moldova după perioada invaziilor.[73]

Continuitatea unor populații, indiferent de originea lor (cumană, românească, maghiară sau germană) în spațiul moldav este puțin probabilă datorită invaziilor mongole ce au avut loc în secolul al XIII-lea,[74] însă diverși istorici precum Bernát Munkácsi, Pál Péter Domokos, Hugo Weczerka, Ștefan S. Gorovei, Victor Spinei, Béla Gunda⁠(hu), Zoltán Zsupos⁠(hu) au fost de acord cu o anumită formă a continuității. Pentru Munkácsi, locuitorii rămași au fost cumani, pentru Domokos, Gunda și Zsupos, maghiari, strămoșii ceangăilor de astăzi, pentru Spinei și Gorovei, români, iar pentru Weczerka, puțini sași.[75]

Cu toate aceastea, o analiză genetică din anul 1996 a sprijinit teoria că ceangăii ar putea proveni dintr-un grup lăsat în urmă de cuceritorii maghiari în anul 896. Un studiu similar publicat în anul 2007 în Annals of Human Genetics a scos în evidență faptul că, există o diferență genetică pronunțată între două eșantioane de populație analizate, unul fiind de secui din Miercurea Ciuc și celălalt fiind de ceangăi din zona Ghimeșului (Lunca de Sus), ceea ce este surprinzător, dată fiind apropierea geografică a celor două zone.[76]

Teoria originii maghiare occidentaleModificare

 
Migrația ceangăilor (grupele de nord, sud și a secuilor), pecenegilor și teutonilor în interiorul și exteriorul Arcului Carpatic în Evul Mediu

În prima jumătate a secolului al XX-lea, cercetătorii maghiari au renunțat la ipotezele emigrării ceangăilor dinspre est, lansând ipoteza migrării în Evul Mediu dinspre vest, după mutarea ungurilor din Etelköz în Panonia. Géza Bakó⁠(hu) a emis ipoteza că ceangăii reprezintă un grup al poporului maghiar care, în decursul secolelor X-XIII a trăit în regiunea apuseană a Ungariei de azi, de unde s-a strămutat în Transilvania în cursul secolului al XII-lea.[77]

Astăzi a devenit un concept general acceptat că maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație în Evul Mediu nu dinspre est, ci dinspre vest, din Bazinul Carpatic. Rămâne de lămurit de unde au plecat ungurii spre Moldova, istoricii fiind de părere că aceștia ar fi putut veni de pe Valea Someșului și din bazinul Tisei superioare. Cu toate acestea, potrivit unei teorii bazate pe geografia lingvistică, majoritatea ceangăilor ar putea fi o ruptură a unui grup maghiar situat în Câmpia Transilvaniei.[42]

Primele surse documentare menționează prezența unei comunități etnice maghiare în Moldova încă din secolul al XIII-lea.[42] Prezența unor toponime și hidronime de origine maghiară, grupate în marea lor majoritate în partea de vest a Moldovei, dovedește că printre cei stabiliți la răsărit de Carpații Orientali se găseau și colectivități umane de limbă maghiară. Astfel de nume sunt atestate documentar încă de înainte de mijlocul secolului al XV-lea (Bacău, Bârgău, Chiejdi (Cuejd), Cracău, Hindău, Hârlău etc.), iar pentru adoptarea lor de către localnici fiind necesară trecerea mai multor decenii, este probabil ca acestea să fi apărut înainte de întemeierea Moldovei.[78] Odată cu venirea elementelor românești din Transilvania înainte de descălecat, în Moldova s-au stabilit și mici grupuri de sași, unguri și, probabil, secui. Cele mai vechi dovezi despre așezarea populației germane (theutonici) și ungurești (ungari) în sud-vestul Moldovei și nord-estul Munteniei, în cadrul Episcopiei Cumaniei, datează încă din anul 1234. Anterior avuseseră loc pătrunderi ale cavalerilor teutoni dincolo de curbura Carpaților, dar ele nu au lăsat urme durabile în structura etnică a regiunii. Distrugerea Episcopiei Cumaniei prin invazia mongolă de la 1241-1242 și perioada care a urmat ocupării ținuturilor de la nordul gurilor Dunării de către mongoli au dus la plecarea elementelor coloniste venite din Transilvania. Ele au revenit, probabil, abia la începutul secolului al XIV-lea, când formațiunile prestatale pe cale de a se întări făceau eforturi pentru a asigura un climat de stabilitate, favorabil dezvoltării meșteșugurilor și comerțului.[79]

Pál Péter Domokos a fost de părere că primii ceangăi au venit în perioada imediat următoare alungării cavalerilor teutoni din Regatul Ungariei în anul 1225. Totuși, Karl Auner a sugerat că aceștia au venit sub protecția cavalerilor teutoni între 1211 și 1225.[80] Preotul Ioan Ferenț a menționat că primele colonii catolice din Moldova au apărut în intervalul amintit de Karl Auner, fiind compuse din sași, unguri și secui. Acesta este de acord că fiind așezate pe teritoriul Cumaniei cucerite de cavalerii teutoni, și dezvoltându-se sub ocrotirea și administrația acestora, coloniile se aflau sub jurisdicția bisericească a decanului din Brașov, încredințat de Sfântul Scaun să aibă în administrație întreaga țară a Teutonilor.[81]

Potrivit lui Dimitrie Cantemir, comunitățile catolice vorbitoare de limbă maghiară au fost aduse de Ștefan cel Mare în urma victoriei într-o luptă cu Matia Corvin.[54] Contele d'Hauterive⁠(fr), în descrierea sa a Moldovei din anul 1787, și austriacul Rudolf Bergner, într-o carte a sa din 1887, au fost de aceeași părere.[54] Nicolae Iorga era de părere că populația maghiară din Faraoani și alte sate din ținutul Romanului sunt un rezultat a unei colonizări făcute de Dragoș, Bogdan sau Roman.[82] După Péter Zöld, ceangăii au venit din Transilvania în Moldova în secolul al XV-lea, în timpul conducerii lui Sigismund de Luxemburg.[54] Mulți cercetători, mai ales maghiari și români, au contestat ascendența acestora în secolul al XV-lea.[53]

Un alt punct de vedere acceptat al geografului Gheorghe I. Năstase este acela că Regatul Ungariei a colonizat maghiari în grupuri așezate până la cursul mijlociu al râului Siret, în zona gurii de vărsare a Bistriței, creând astfel o frontieră stabilă înaintea întemeierii statului feudal al Moldovei,[83] dar nu mai devreme de sfârșitul secolului XIII.[42] Aceștia fiind susținuți de politica defensivă a Regatului Ungariei, sarcina lor era de a controla și de a apăra granița estică a statului. Această graniță se întindea de-a lungul râului Siret, indicând faptul că deplasarea maghiarilor nu s-a oprit la Munții Carpați. Regii maghiari au încercat să exercite controlul militar asupra teritoriilor situate dincolo de graniță, împingându-și punctele de supraveghere, avanposturile și fortificațiile până în dreptul râurilor Nistru și Dunăre. Primele așezări din regiunea de frontieră au apărut cel mai probabil după invazia mongolă din 1241-1242, apoi la începutul secolului al XVI-lea.[42] Radu Rosetti a susținut teoria coloniilor militare, fiind o explicație pentru întemeierea orașelor Bacău și Târgu Trotuș.[84] László Mikecs⁠(hu) a fost de aceeași părere, adăugând faptul coloniștilor catolici din Moldova alungați la invazia mongolă ce au fost înlocuiți de soldați maghiari. El a amintit că Episcopia Cumaniei a fost repopulată în acest fel în 1247 cu ajutorul cavalerilor germani ai Ordinului Ospitalierilor. Această relocare rapidă a fost motivată de politica lui Béla al IV-lea, ce prevedea protecția pasurilor din Carpați. Mikecs a susținut că Béla a recurs la acest lucru pentru a avea o pază militară de-a lungul Siretului, printr-o serie de cetăți amplasate pe văile afluenților de dreapta, Trotuș, Bistrița și Moldova.[85] Înainte de bătălia de la Mohács (1526), maghiarii din Moldova au beneficiat de protecția Regatului Ungar datorită aportului acestora în politica împotriva migratorilor.[86] Nicolae Iorga a contestat ipoteza amplasării unor colonii maghiare, în favoarea originii turcice a acestora.[44]

Grupul etnic maghiar s-a stabilit în zona cea mai productivă a celui mai mare râu, Siret, în principal în jurul gurilor de vărsare ale afluenților acestuia (Moldova, Bistrița, Trotuș). Regiunea populată de maghiari era alcătuită din așezări continue din punct de vedere geografic (spre exemplu: între Suceava și Roman, pe teritoriul județului Bacău pe malul drept al râului Siret, pe cursul inferior al râului Trotuș). Chiar și unele orașe au fost așezate în locuri de importanță majoră din punct de vedere economic, comercial, strategic (Roman, Bacău, Adjud, Târgu Trotuș, Târgu Ocna, Baia, Iași, Huși, Bârlad etc.). Urbanizarea și comerțul au luat avânt în Moldova în secolele XIV-XV, mai ales datorită activității germanilor și maghiarilor stabiliți aici. Cu toate acestea, dezvoltarea economică și socială a fost întârziată de condițiile politico-militare nefavorabile încă la sfârșitul secolului al XVI-lea și a fost în cele din urmă stopată ca urmare a campaniilor militare ale migratorilor din est. Populația acestor orașe a ajuns într-un final să fie asimilată de către cea majoritară, românească.[86] De remarcat și faptul că populația maghiară nu a avut însă același caracter social precum cel al germanilor, nefiind o pătrundere urbană cu caracter comercial, ci mai degrabă o infiltrație de populație rurală, din zona Secuimii, care printre altele a dat naștere ceangăilor. O situație asemănătoare s-a putut remarca și în fostul județ Săcuieni.[87]

Datorită pustiirilor cauzate de războaie și a altor factori, din anumite zone a dispărut elementul maghiar, rezultând două enclave lingvistice locuite de ceangăi non-secui (ceangăii de nord – zona Romanului și ceangăii de sud – zona Bacăului), zone care se mențin și în prezent în același stadiu. Acestea se caracterizează prin prezența unei limbi maghiare arhaice și elemente culturale vechi.[88]

Începând cu secolul al XV-lea,[42] mai precis din anul 1436,[89] numărul maghiarilor moldoveni a crescut și mai mult prin sosirea ereticilor husiți plecați din zona Szerémség,[89] din sudul Ungariei[42] și din sudul Transilvaniei pentru a scăpa de Inchiziție.[42] Mai târziu, în anii 1480, în conformitate cu notele lui Bandinus, alte valuri de husiți au plecat din zona de frontieră nord-estică a Ungariei și din împrejurimile orașului Bratislava. Nu există date referitoare la numărul lor, dar se presupune că au fost câteva mii. Această presupunere este fundamentată pe un raport scris în anul 1571 de către Vásári György, secretar al episcopului de Kamenyec, care afirma că Thabuk Mihály, vicar de Târgu Trotuș, a convertit aproximativ 2.000 de husiți înapoi la catolicism.[89] Aceștia erau din Huși, Târgu Trotuș, Roman și din 5 sate din jurul Romanului[89] și stătuseră sub confesiunea husită timp de 150 de ani.[90] În acest sens episcopul a trimis și 12 preoți din Polonia pentru a-l ajuta pe vicar la păstorirea noilor catolici.[89]

Teoria originii secuieștiModificare

 
Migrația secuilor pe teritoriul Ungariei și în exteriorul ei

Catolicii din Moldova au fost considerați la un anumit moment dat ca fiind un grup auxiliar al secuilor.[91][92] Există teoria conform căreia o parte din ceangăi ar putea proveni din secuii aduși după anul 1400 de boieri pentru a lucra pe moșiile lor.[60]

În regiunile sudice ale Moldovei (văile Siret și Trotuș,[42] cu precădere pe teritoriul fostului ținut Trotuș)[93] s-au stabilit încă din Evul Mediu secui proveniți tot din Transilvania,[42] cele mai importante localități de așezare fiind Solonț, Moinești, Băhnășeni, Brusturoasa, Dărmănești, Dofteana, Grozești, Bogdănești, Slănic, Târgu Ocna, Târgu Trotuș, Onești, Berzunți, Valea Rea-Târg, Sănduleni, Tețcani, Nadișa, Bogdana, Căiuți.[94] Apogeul trecerii secuilor în Moldova a fost după Masacrul de la Siculeni din 1764, când generalul Nikolaus von Buccow a încercat să-i încorporeze pe aceștia în nou-createle regimente de grăniceri, acțiune soldată cu opoziția unor săteni și represiuni din partea autorităților.[12]

Începând cu anul 1420, Sigismund de Luxemburg a autorizat ca un număr însemnat de sași și secui să părăsească Transilvania, stabilindu-se în Moldova condusă de Alexandru cel Bun. Inițial fuseseră împărțiți în 9 parohii aflate sub autoritatea Episcopiei de Bacău, dar parohiile germane au dispărut ori s-au contopit cu cele maghiare cu trecerea timpului. Secuii au rămas cu parohii la Faraoani și Luizi-Călugăra (cu sucursale la Bacău și Barați) și Grozești (cu sucursale la Târgu Trotuș și Târgu Ocna).[95]

Când valul de emigrare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a ajuns la punctul culminant, grupuri mari și omogene din punct de vedere etnic și religios de secui s-au stabilit în Moldova în satele Pustiana, Frumoasa,[88] Lespezi, Pârgărești și în împrejurimi: Arini, Vladnic, Luizi-Călugăra etc. Având în vedere faptul că terenurile cele mai bune erau deja ocupate, noii coloniști au trebuit să se limiteze la văile înguste ale râurilor și zonele denivelate.[96]

Se poate presupune că în cazul mai multor sate, secuii s-au suprapus peste o populație maghiară deja existentă, schimbând semnificativ limba și cultura populară a așezărilor. În mod evident, acest lucru s-a întâmplat în următoarele zone de pe Valea Siretului cum ar fi: Gioseni, Luizi-Călugăra, Cleja și Faraoani și probabil în Fundu Răcăciuni și Sascut. Unele sate de-a lungul râului Trotuș și afluenților săi, cum ar fi Oituz, Târgu Trotuș și probabil Onești ar fi putut fi locuite de maghiari mai devreme. Cu toate acestea, datorită influenței secuiești puternice a dispărut dialectul original, iar clasificarea unor astfel de sate conform dialectelor s-a dovedit a fi problematică pentru cercetătorii care folosesc metodele de geografie lingvistică. De remarcat faptul că ceangăii de nord nu s-au amestecat niciodată cu secuii, ceea ce poate fi explicat prin densitatea mai mare a populației și influența culturală puternică a stratului de bază.[96]

Secuii sosiți în grupuri mici, izolate, cei veniți mai târziu (în secolul al XIX-lea) sau eventual proveniți din satele moldovenești existente, s-au stabilit în sau în jurul comunităților românești deja formate. Probabil că în unele sate a existat simultan o populație mixtă de români-secui. În așezările cum ar fi Gârleni, Lilieci, Solonț, Sârbi, Verșești, Enăchești, Turluianu, Bogata, Dărmănești, Ștefan cel Mare etc. și în cele din lunca Siretului precum Chetriș, Furnicari, Gheorghe Doja, se poate întâlni amestecul de populație ceangăiască-secuiască. Asemenea amestec etnic s-ar putea întâlni și în zone muntoase cum ar fi: Ciugheș, Brusturoasa, Gutinaș, Ferestrău, Vizantea etc. Unele așezări ungurești de mici dimensiuni sau doar părți din sate se găsesc în apropierea unor localități românești situate în regiuni montane: Cucuieți, Râpa, Lărguța, Strugari, Nesuești, Valea Rea, Berzunți (Butucari), Seaca, Slănic, Cerdac, Capăta, Pralea etc.[96]

Teoria originii germaneModificare

Péter Zöld afirma, de asemenea, că prin tradiție orală ceangăii din fostele așezări săsești se știu a fi descendenți ai sașilor, însă datorită amestecului cu maghiarii, fenomen ce a dus la asimilarea lingvistică și culturală a germanilor, aceștia din urmă își spun tot ceangăi-maghiari.[97][98]

Georg von Reicherstorffer, sas transilvănean din Biertan, a lăsat o importantă descriere a Moldovei, subliniind că alături de moldoveni trăiesc și un număr „mare de sași catolici risipiți în această țară”.[99][100][101] După anul 1562, umanistul Johann Sommer în lucrarea sa privitoare la viața lui Despot Vodă a pomenit de ungurii și sașii din Moldova, care căpătaseră obiceiul să nu mai respecte legământul căsătoriei. De asemenea, a scris despre ordinul pe care domnitorul l-a dat cu privire la construirea unei școli la Cotnari[102] și despre complotul împotriva lui Despot când oastea ungurească a acestuia a fost ucisă, iar aderenții săi din rândul străinilor (germani, italieni etc.) au fost jefuiți sau uciși.[103][102]

Prima sursă care atestă trecerea catolicilor la ortodoxism este scrisoarea Papei Grigore al IX-lea adresată regelui Ungariei Béla al IV-lea la 14 octombrie 1234, ce arată faptul că germanii și ungurii din Episcopia Cumaniei sunt asimilați de către valahii ortodocși.[104] Un raport cu autor anonim, trimis de la Sibiu la 11 aprilie 1552, arată intenția voievodului Ștefan al VI-lea Rareș de a converti toți ungurii din Moldova la religia ortodoxă.[105] La porunca lui Despot Vodă, un alt raport a fost redactat la Roman de agentul habsburgic Ioan Belsius către Ferdinand I, pentru a arăta faptul că Alexandru Lăpușneanu a silit toate națiunile Moldovei să se boteze din nou și să urmeze religia ortodoxă.[105] Între anii 1583 și 1586, misionarul iezuit Giulio Mancinelli a relatat faptul că populația catolică a trecut la ortodoxism din cauza lipsei preoților și că a găsit într-o biserică romano-catolică preoți și credincioși unguri și germani, de confesiune luterană.[106]

Teoria originii româneștiModificare

Conform unui punct de vedere promovat de către profesorul Dumitru Mărtinaș[107] și de asociația omonimă,[108] strămoșii ceangăilor erau români ortodocși din Transilvania, care ar fi fost siliți să treacă la religia romano-catolică. Conform acestuia, după ce au fost parțial maghiarizați[107] (sau „secuizați”)[109] în Transilvania, s-ar fi refugiat în Moldova în jurul anului 1700, ca să scape de opresiunea maghiară.[107] În sprijinul acestei teorii se menționează faptul că ceangăii vorbesc defectuos limba maghiară[C] și că folosesc un grai specific transilvănean,[D] ce constituie dovada peremptorie a originii românești.[110] De asemenea, se amintește că au un port popular românesc.[110]

Adepții teoriei originii românești folosesc în primă fază surse istorice (rapoarte ale misionarilor, jurnale de călătorie etc.) prin care se încearcă atestarea limbii române în rândul ceangăilor. Cea mai citată lucrare este cea a preotului Péter Zöld, în care acesta remarcă pronunția siflantă (consoana s în loc de ș): „Înțeleg la fel de bine limba Valahă și cea Maghiară, folosesc corect ambele limbi, numai că limba Maghiară o pronunță clar, dar sâsâit.” În continuare acest fenomen lingvistic este răstălmăcit de către adepți, prin a se afirma că, ceangăii fiind români maghiarizați, folosesc anevoios limba maghiară. Însă Zöld remarcă faptul că, ceangăii ce trăiesc de secole în Moldova, vorbesc limba statului, iar maghiara o pronunță în mod tradițional, siflant (în textul latin original multo blesius).[111]

Un alt argument de ordin lexical folosit este existența în vocabularul ceangăilor de limbă maghiară cât și a celor de limbă română a cuvântului lér (lérike), respectiv ler (lerule), provenit din latinescul levir. În privința acestui argument, lingvistul László Murádin⁠(hu) își exprimă nedumerirea de cazul unic întâlnit în lingvistică, și anume că teoria originii unei etnii este pusă pe seama unui singur cuvânt. Etimologia cuvântului lér - rér este cea de „soțul surorii mai în vârstă” și a fost interpretată în lingvistica maghiară de către lingviștii Dezső Pais⁠(hu) (1943), Réka J. Lőrinczi⁠(hu) (1980) ca fiind un cuvânt pătruns în dialectele limbii maghiare din vocabularul bisericesc latin medieval (levir). Deci, existența cuvântului ler în vocabularul ceangăilor vorbitori de limbă română se datorează împrumutului din vocabularul liturgic.[112] Existența acestuia în limba maghiară poate fi datată istoric și este prezent în mai multe dialecte, având totodată și un sens inexistent în latină și română, potrivindu-se cu o structură istorică a termenilor de rudenie maghiari, unde se face diferențierea între surorile și frații mai tineri sau mai în vârstă (öcs – „frate mai tanăr” bátya – „frate mai vârstnic”; húg – „sora mai mică” néne – „sora mai vârstnică”). Această apoziționare se observă și în cazul perechii süvlér (rér), primul cuvânt în limba maghiară arhaică, în dialectul ceangăiesc și în alte dialecte arhaice maghiare însemnând „soțul surorii mai mici”, iar cel de-al doilea, „soțul surorii mai vârstnice”.[113]

În pofida popularității sale în țară, teoria nu a câștigat recunoașterea academică internațională atât timp cât există dovezi istorice, toponime și nume proprii care atestă o prezență maghiară în Moldova.[39]

Asimilarea populației românești ortodoxe de limbă maternă română de către populația maghiară romano-catolică ar putea fi semnificativ mai mic proporțională decât cea a asimilării populației maghiare de către români, cu toate acestea, numele de familie românești care se găsesc în satele catolice atrag atenția asupra existenței unui asemenea proces.[9] De regulă, diferențierea românilor față de restul ceangăilor se face prin utilizarea termenului „ungurean”.[51] În schimb, pe văile Oituzului și Cașinului se remarcă și populația mocănească, stabilită aproximativ în secolul al XIX-lea.[114]

ConcluziiModificare

Istoricii români precum Radu Rosetti, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Alexandru D. Xenopol, Constantin Gane, Romulus Cândea,[115] Bogdan Petriceicu Hasdeu,[116] Octav George Lecca[83] Dimitrie Onciul,[117] Claudiu Isopescu și alții, au susținut că ceangăii provin din secui, unguri și sași.[115]

Studiile internaționale în domeniu au ajuns la concluzia că ceangăii sunt de origine maghiară, cu mici excepții de elemente asimilate de origine română, germană, poloneză, italiană și țigănească.[9]

Cu toate acestea, maghiarii moldoveni nu s-au constituit ca un grup omogen nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere lingvistico-etnografic. Majoritatea cercetătorilor în domeniu nu sunt de acord cu utilizarea termenului ceangău (csángó) ca desemnare generală, preferând să se facă diferența între maghiarii stabiliți aici în Evul Mediu și refugiații secui care au sosit în secolele XVII-XIX (mai ales la sfârșitul secolului al XVIII-lea), în valuri mai mici sau mai mari. Alți cercetători folosesc termenii de maghiari moldoveni și secui moldoveni, în timp ce alții încearcă să definească diferențele evidente prin folosirea termenilor ceangăi-maghiari și maghiari-secui.[9]

În lipsa unor rezultate adecvate ale cercetărilor cu privire la asimilarea ceangăilor, în prezent se presupune doar că asimilarea lor în secolele XVI-XVIII nu a fost doar de natură lingvistică, ci și religioasă, în anumite sate oamenii pierzându-și atât limba cât și religia sub presiunea boierilor locali dar și ca urmare a lipsei preoților de cult romano-catolic. Unele denumiri ale localităților din regiunea Moldovei, denumiri geografice, nume de familie, precum și documente istorice conduc fără nicio îndoială la astfel de concluzii.[9]

Din punct de vedere al conștiinței naționale, ceangăii nu au avut contact cu iluminismul și reformismul maghiar din secolele XVIII-XIX, din memoria colectivă lipsind evenimente decisive precum Revoluția Maghiară din 1848, care au determinat evoluția identității maghiare moderne.[118] La acestea se adaugă și lipsa unor relații cu Ungaria dar și a unei elite locale. Totodată, nu au avut contact cu reforma limbii maghiare literare, astfel nu a existat un interes pentru aceștia din partea Ungariei. Fiind unul dintre ultimele grupuri etnice ale Europei, unii dintre aceștia încă posedă un model de identitate pre-național bazat doar pe afilierea la religia romano-catolică.[119]

În același timp forța tradiției orale scade în mod constant, iar menținerea culturii specifice acestora este tot mai dificilă. În schimb, în instituțiile laice și religioase se pot remarca promovate locurile, simbolurile și personalitățile istoriei naționale a românilor.[118]

Grupurile ceangăieștiModificare

Ceangăii din MoldovaModificare

Catolicii din Moldova erau eterogeni din punct de vedere etnic, documentele menționând din sec. XIII că erau cumani, sași, secui, unguri, valahi.[120] Radu Rosetti i-a împărțit pe maghiarii catolici din Moldova în două grupuri: în ceangăi și în secui. Aceste grupuri erau delimitate geografic și erau deosebite prin grai și caracter.[121] Analizând criteriile istorice, geografice, lingvistice și antropologice, Gheorghe I. Năstase a împărțit maghiarii din Moldova tot în două grupuri, ceangăi și secui. Acesta a ajuns la concluzia că termenul ceangău, în sens istoric, nu se mai suprapune cu termenul ceangău, în sens geografico-lingvistic.[122]

În urma unei cercetări etnografice și lingvistice, cercetătorul maghiar Gábor Lükő⁠(hu) a împărțit ceangăii moldoveni în două grupe: de nord și de sud. Grupul nordic se întinde în jurul Romanului și mai spre sud, în jurul Bacăului, amestecându-se cu zona satelor catolice din regiunea Siretului și a Trotușului. Cei din această subpopulație își asumă denumirea de ceangău. Catolicii din grupul sudic nu-și asumă însă denumirea de ceangău, ci pe cea de secui, ei având o legătură etnografică și lingvistică cu secuii din sud-estul Transilvaniei. Lükő⁠ a ajuns la concluzia că grupul nordic al ceangăilor este grupul maghiar cel mai vechi. Reprezentanții săi sunt apropiați din punct de vedere etnografic de maghiarii din bazinul Someșului, iar cei din zona Siretului și a Trotușului au legături cu cei din secuime.[123]

În ultima vreme,[12] în terminologia românească se înțelege doar ramura din Moldova a ceangăilor. Aceștia se disting prin particularități lingvistice (limba maghiară arhaică),[124] etnie distinctă și bogăția de tradiții vechi, artă populară și cultură.[124][12] Ceangăii din Moldova (în maghiară: moldvai csángók) trăiesc pe văile Trotușului, Tazlăului, Siretului, Bistriței și în zona Podișului Moldovei pe teritoriul județelor Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Vaslui și Vrancea.[9] La rândul lor aceștia se împart în ceangăii de nord – zona Romanului și ceangăii de sud – zona Bacăului, fiind două enclave ce se caracterizează prin prezența unei limbi maghiare arhaice și a unor elemente culturale vechi.[88]

Ceangăii ghimeșeniModificare

Ceangăii ghimeșeni (în maghiară: gyimesi csángók)[125] trăiesc în Munții Ciucului și în valea Trotușului în trei comune (alcătuite din 21 localități), dintre care două (respectiv 15 sate) se află în județul Harghita și una (alcătuită din 6 sate) se află în județul Bacău. Cele trei comune ale ceangăilor ghimeșeni sunt: Ghimeș-Făget (Gyimesbükk), Lunca de Sus (Gyimesfelsőlok) și Lunca de Jos (Gyimesközéplok). Dialectul ceangău ghimeșean este o variantă al dialectului secuiesc din zona Ciucului. Ghimeș-Făget este singura comună din județul Bacău unde există școli cu predare în limba maghiară.[126][127] Deși în în timpul regimului comunist predarea în limba maghiară era interzisă și aici,[126] după 1990 pedagogii maghiari au reușit să reînființeze clasele maghiare, iar mai târziu și școala maghiară. Totuși, în ciuda faptului că 60% dintre localnici se declară maghiari, doar 20% dintre copii învățau în clasele cu limbă de predare maghiară.[127]

Comuna Ghimeș-Făget era până în anul 2019 singura comună din județul Bacău (și din toată Moldova), unde în bisericile romano-catolice se celebra (și) în limba maghiară slujba, deoarece comunitatea aparține la Arhidieceza de Alba Iulia, în cadrul căreia fiecare naționalitate are posibilitatea să participe la slujba celebrată în limba maternă.[127]

Ceangăii din Țara BârseiModificare

Ceangăii din fostele Șapte Sate (azi municipiul Săcele (Baciu, Turcheș, Cernatu și Satulung) și comuna Tărlungeni (Tărlungeni, Purcăreni și Zizin)[128], din Țara Bârsei (în maghiară: hétfalusi csángók) trăiesc în județul Brașov. Se presupune că ar fi descendenții unor diferite grupuri secuiești, în timp ce unii exclud originea secuiască a acestora.[128]

Pe lângă cele două grupuri (din Săcele și Tărlungeni) care au supraviețuit, în trecut au mai existat alte trei grupuri ceangăiești care au fost asimilate de secui, lăsând o moștenire dialectală în graiul acestora. Primul grup era așezat în cotitura Oltului, în special în localitățile Hălmeag, Jimbor și Racoșul de Jos. Al doilea grup era situat la sud-vest de Târgu Secuiesc, pe teritoriul fostelor scaune Orba și Kézdi, iar al treilea grup era așezat în mijlocul Ciucului, unde elementele dialectale ceangăiești au fost semnalate în 13 localități.[128]

După Géza Bakó⁠(hu), cele cinci grupuri aveau un dialect ceangăiesc comun, ceea ce dovedește că au o origine comună. În trecut membri acestor grupuri au locuit împreună cu poporul maghiar pe teritoriul de azi al Ungariei în regiunea râurilor Rába și Répce, unde erau grăniceri împreună cu pecenegii până la începutul secolului al XII-lea. După aceea, au apărut tot ca paznici ai granițelor situate în estul Regatului Ungariei, prima dată pe linia Oltului și după aceea pe linia Carpaților Orientali, în ambele zone împreună tot cu pecenegii și în final, pe linia Siretului. Argumentele aduse sunt în primul rând de ordin lingvistic, dar și istoric. Bisericile catolice de la Hălmeag, precum și cele de pe vechiul teritoriu ceangăiesc din sudul râului râul Negru (Ghelința etc.) au fost construite înainte de invazia mongolă din 1241-1242, de către strămoșii ceangăilor.[128]

Dialectul lor aparține graiului secuiesc, apropiat de graiul de Trei Scaune. Ceangăii din Țara Bârsei au posibilitatea de a învăța în limba maternă (de la grădiniță până la universitate) și să participe la slujbe maghiare (fiind luterani sinodo-presbiterieni), deși astăzi sunt deja în minoritate pe plan local.

Ceangăii din DobrogeaModificare

Comunități de ceangăi s-au stabilit și în alte județe din țară precum Constanța și Tulcea.[12] Ei sunt descendenții militarilor originari din Luizi-Călugăra, Bacău, care au luptat în Primul Război Mondial și care au primit pământ în Dobrogea. Unii dintre ei locuiesc în satul Oituz din județul Constanța.[129]

LimbaModificare

Din punct de vedere sincronic, limba maghiară vorbită de ceangăii din Moldova se compune dintr-un dialect ceangăiesc, sau două dialecte ceangăiești de nord și de sud, în timp ce din punct de vedere diacronic există trei subdialecte (graiuri) de origine diferită — de nord, sud și secuiesc.

De asemenea, având în vedere că ceangăii pot fi bilingvi, limba vorbită de aceștia se încadrează în categoria bilingvismului dialectal, fiind format din dialectul ceangăiesc maghiar și un grai ceangăiesc românesc.[130]

Dialelectele ceangăiești au fost dintotdeauna dialecte fără acoperiș, ce nu au fost schimbate de reforma limbii maghiare literare, dezvoltate până în secolul al XIX-lea. Pentru vorbitorii de limbă maghiară literară, inteligibilitatea dialectelor ceangăiești variază de la sat la sat; majoritatea sunt în mare parte sau total, de neînțeles. Ceangăii nu înțeleg sau înțeleg cu mare dificultate alte varietăți ale limbii maghiare, care au fost influențate de asemenea într-o mare măsură de reforma limbii maghiare. Din acest punct de vedere, dialectele ceangăiești reprezintă o limbă ausbau, care este foarte apropiată, dar diferită de limba maghiară literară. Însăși comunitatea își denumește limba maternă drept limbă ceangăiască.[131] Pentru clarificare, exemple de limbi ausbau sunt limba norvegiană și suedeză sau limba tătară de pe Volga și bașchiră.[132]

Dialectul ceangăiesc figurează în cadrul UNESCO Atlas of the World's Languages in Danger sub codul de identificare 1351.[133]

În 1880 ziarul românesc Amicul Familiei, care apărea în orașul Gherla din Austro-Ungaria, scria astfel despre ceangăii din Moldova:[118]

„În Moldov’a, în doue din cele mai mari și mai frumoase județie, mai cu semă Bacăulu și Romanulu, locuitorii țierani, cari suntu mai toți răzăși, moșneni și proprietari mici, vorbescu numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue să mergi cu tălmaci: femeile și copii nu sciu se dea nici „bună demaneția“ românesce. — Culp’a neiertată este a oameniloru noștri de statu că n’au îngrigitu nici odată de romanisarea acestui elementu și a lăsatu in inim’a Moldovei o populațiune de preste doue sute de mii. streină și de limbă și de religiune. Domnule Nicolae Crețiulescu, Ministru culteloru și instucțiunei publice, se vede că seculii ți-a păstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naționale. Fă ca poporulu ruralu, căruia i-au datu pământu la 2 maiu. se fie unulu și acel’ași și în limbă și in animă, căci în elu stă vieți’a țierei; româniseză pre acești Ciangăi, scapă-i de urâtulu nume, ce nu voru nici ei să-lu poarte, și vei ave eterna recunoscinția. Mesurile ce ar’ trebui să se ia suntu: mai întâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cătunele și fundăturile unguresci; copii luați cu vătășielulu și duși la scola ern’a si ver’a, mai cu sema fetele, care devenindu mame și voru înveția copii românesce; și alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduși preoți dintre Românii din Transilvania, ca să le vorbească și să le ceteasca românesce. — Cându preotulu le va da binecuventarea în limb’a română, cându dascălu le va cânta românesce, și cându mama va legăna copilulu si-i va dice: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!”
—Ioan Polescu – Limba ungurească în Moldova, „Amicul familiei”, an. IV. 27 ianuarie-8 februarie 1880, pag. 127

Dialectele ceangăilor moldoveni sunt răspândite mai ales în județele Bacău, Neamț, Iași, Vrancea și Vaslui fiind vorbite, conform etnografului și antropologului Vilmos Tánczos, de circa 62.000 de persoane.[134][135]

Fonetismul prezintă asemănări cu graiurile ardelene și secuiești, de exemplu tratarea vocalei [o] (înlocuită cu [ɒ]).

Lexicul se caracterizează prin lipsa cuvintelor intrate în limba maghiară în perioada „înnoirii limbii” (secolul al XIX-lea), prin prezența multor cuvinte formate pe teren propriu și prin numeroase împrumuturi din limba română.

În structura gramaticală este de menționat păstrarea, ca în graiurile secuiești, a timpurilor trecute corespunzătoare perfectului simplu și mai mult ca perfectului: mene „merse”, kére „ceru”, respectiv ment vala „mersese”, kért vala „ceruse”.

Se deosebesc două subgrupuri de graiuri:

  • Graiurile arhaice (sau de nord) sunt vorbite de circa 8.000 de persoane. Din Evul Mediu s-au dezvoltat complet separat de restul limbii maghiare, putând fi considerate ca aparținând unei limbi regionale aparte. Păstrează elemente de limbă din Evul Mediu.
Fonetismul lor se caracterizează prin așa-numita „vorbire sâsâită”, adică s [ʃ] este apropiat de sz [s], distingându-se totuși de fonemul din urmă. Altă caracteristică de pronunțare este frecvența fonemului [ʤ]:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
[ʤɛrmɛk] gyermek copil
[ʤio:] dió nucă
[mɛʤ] megy merge
Lexicul ceangăiesc arhaic este greu de înțeles de către ceilalți vorbitori de maghiară, chiar și de către vorbitorii de maghiară care cunosc limba română, deoarece conține multe arhaisme ale limbii maghiare în general, dar și cuvinte dialectale specifice:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
bücsü becsület cinste
csúkmony tojás ou
eszüdni hozzáérteni a se pricepe
filjesz nyúl iepure
hét mikor când
ő el / ea
külpis / külbécs csiga melc
În domeniul lexico-gramatical este specifică folosirea frecventă a sufixelor diminutive, aplicate nu numai substantivelor (nume de persoane, dar și de animale și de obiecte), ba chiar și adjectivelor și adverbelor. Sufixul -ka/-ke chiar a devenit marca femininului la numele de etnii:
Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
magyarka magyar nő unguroaică
Particularități sintactice:
Fenomen Graiurile arhaice Maghiara standard Traducere
omiterea predicatului (verbul „a fi”) Arra a kecke a heden. Arra van a kecske a hegyen. Capra e pe-acolo, pe deal.
omiterea articolului hotărât în unele cazuri Feredik a búza napba. Fürdik a búza a napban. Se scaldă grâul în soare.
indicativul în locul condiționalului Mintha úszik búzába. Mintha úszna a búzában. Parcă ar înota în grâu.
Lexicul ceangăiesc arhaic este cel mai puternic influențat de limba română, prin termeni de specialitate din agricultură, creșterea vitelor, administrație, justiție, industrie, comerț, tehnici, dar și prin adverbe, conjuncții și interjecții. Multe împrumuturi au intrat în lexicul de bază și îmbogățesc mai departe vocabularul prin compunere și derivare.
  • Graiurile cu influență secuiască (sau de sud) sunt înrudite îndeaproape cu graiurile secuiești din Trei-Scaune și Ciuc, și prezintă mai puține împrumuturi românești decât graiurile de nord. Sunt vorbite de majoritatea ceangăilor, aproximativ 44.500. Mai sunt în jur de 9.500 de persoane care vorbesc graiuri intermediare între cele două subgrupuri.

Grupul de grai al ceangăilorModificare

 
Dialectele limbii maghiare, cele două grupuri dialectale ale ceangăilor (grupul de nord și grupul de sud) evidențiate cu galben (9).

Limba ceangăilor (a celor care sunt vorbitori de limba maghiară și în prezent) se încadrează în grupul dialectal ceangăiesc al limbii maghiare.[136][137] Deși sunt diferențe relativ mari între graiurile ceangăiești (ceangăii de azi provenind din diferite grupuri ardelene[138]), acestea se încadrează în două grupuri mari: grupul de nord și grupul de sud al graiurilor.[137] Trăsătură comună întregului grup de graiuri este că toate variantele acestuia sunt graiuri arhaice ale unei limbi maghiare medievale și nu includ cuvintele apărute în timpul reformei limbii maghiare (proces de modernizare a limbii maghiare, care a avut loc între 1790 și 1870, determinat de intelectuali ca György Bessenyei sau Ferenc Kazinczy) sau pe cele apărute în urma acestuia. Pe lângă un substrat lingvistic arhaic maghiar, toate dialectele conțin un număr relativ mare de cuvinte preluate din română (folosite, însă, conform gramaticii maghiare[139][140]), mai ales pe planul neologismelor. Lipsesc cu desăvârșire cuvintele maghiare inventate în secolul al XX-lea, acestea fiind înlocuite ori cu cuvinte preluate din română ori cu invenții proprii în limba maghiară.[137] De exemplu: „război mondial” în standardul maghiar este világháború, în graiurile ceangăilor însă se folosește termenul nagy verekedés (marea încăierare) cu sensul: marea bătălie, fapt care demonstrează în același timp și influența puternică a limbii române (în care cuvintele „bătaie” și „bătălie” sunt asemănătoare).[141][142][143]

Graiurile ceangăilor au fost catalogate în trei categorii: dialectul vechi de nord, vechi de sud și cel ceangăiesc secuiesc.[E]

Dialectul/graiul vechi de nordModificare

 
Hartă demografică antebelică realizată de István Győrffy. De remarcat enclavele ale ceangăilor de sud (zona Bacău) și nord (zona Roman) și zona vestică a Bacăului unde s-au suprapus ulterior secui.
 
Hartă etnografică realizată de dr. László Rétvári și dr. József Hajdú-Moharos. Ceangăii de sud, de nord și secuii din Bucovina sunt marcați cu albastru, ceangăii ghimeșeni cu galben, ceangăii din Țara Bârsei cu roșu. Harta se arată distribuție geografică a membrilor acestor populații, independent de procentul existent din populația totală, în acele zone.

Ceangăii de nord alcătuiesc o comunitate relativ mică în apropierea municipiului Roman (în maghiară Románvásár, Târgul Românilor), în satele Săbăoani (Szabófalva), Pildești (Kelgyest), Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dzsidafalva), Iugani, Traian (Újfalu) și în alte sate mai mici, unde astăzi abia deloc nu se mai vorbește limba maghiară.[6][135][144]

Este cel mai mic și asimilat grup al ceangăilor, iar graiul lor constituie varianta cea mai arhaică a limbii maghiare dintre dialectele de azi: de fapt o limbă maghiară medievală cu preluări și neologisme românești.[6] Continuă să fie folosite în această comunitate lingvistică unele cuvinte sau forme ale cuvintelor care în secolele XV-XVI au dispărut din maghiara vorbită în Bazinul Carpatic. Caracterul arhaic al acestui grup poate fi explicat prin faptul că strămoșii acestor oameni au fost primii maghiari care s-au stabilit în Moldova, foarte probabil la sfârșitul secolului al XIII-lea, având după aceea contacte foarte restrânse cu restul maghiarilor, schimbările lingvistice survenite în Bazinul Carpatic neafectându-le graiul. Un exemplu de arhaism lingvistic este cuvântul rér, lér, ce se traduce prin „cumnat, bărbatul unei surori mai în vârstă”. În anul 1395 acesta era încă inclus într-un glosar (rer[e]), mai apoi în alte patru glosare (1405: rer/ e/, 1418-22: Rer[et], 1572: Rer[ed], 1590: Rer[ed], însă după sfârșitul secolului al XVI-lea acest cuvânt nu mai are nici o atestare scrisă în maghiara comună. În prezent este folosit numai într-un dialect maghiar arhaic din Croația (rér) și de ceangăi (rér și lér). Aceasta din urmă formă este mai nouă, fiind rezultată în urma unei mutații fonetice r-r>l-r, ce poate fi observată și la alte cuvinte maghiare, ca de pildă germ. Rohr > magh.dial. ler „cuptor”, germ. Vierer > magh. fillér [cea mai mică monedă maghiară] etc.[130]

Graiul vechi ceangăiesc (ősi moldvai csángó dialektus) se mai numește și dialectul ceangăiesc cu „s” (sz-elő csángó dialektus), dialectul cu șuierături (sziszegő dialektus) sau dialectul de nord (északi csángó dialektus) în lingvistica maghiară, deși este vorbit și de un mic grup al ceangăilor de sud. Termenul dialectul ceangău cu „s” provine din faptul că graiul vechi conține o consoană „s” care, în limba maghiară nu mai există și diferă de consoana „sz” (care se folosește și aici) și stă de obicei în locul unui „ș” (s) unguresc.[137] Rezultă astfel o trăsătură fonologică foarte specifică numită „sâsâit”: folosirea lui [s] în loc de [š] și a lui [z] în loc de [ž]; de exemplu: szok [sok] „mult, mulți” față de sok [šok] din maghiara comună; zák [za:k] „sac” față de maghiara standard zsák [ža:k]. O trăsătură arhaică a sistemului fonologic o constituie pronunțarea lui [dž] în loc de [dy], și, respectiv, folosirea lui [č] în loc de [ty]: madzsar „maghiar” față de maghiara standard magyar; kucsa „câine” față de maghiara standard kutya. Este conservată de asemeni pronunția muiată a consoanei [l’] din maghiara veche, dispărută din celelalte variante ale limbii maghiare, dar păstrată în ortografia cuvintelor respective prin litera ly. De pildă: cuvântul însemnând „ața, asemenea” se scrie ilyen în maghiara standard, dar se pronunță [ijen] (adică „iien”, cu transliterație românească), pe când în varianta ceangăiască acest cuvânt se pronunță [il’en].[130]

Conform cercetărilor lingvistului Loránd Benkő⁠(hu), documente transilvănene realizate în Evul Mediu conțin adeseori alternanța s-sz. Potrivit cercetătorilor de lingvistică istorică, în Evul Mediu existau două dialecte maghiare în Bazinul Carpatic (unul unde se folosea s [ʃ] și altul unde se folosea sz [s]).[140]

O altă trăsătură specifică o reprezintă și utilizarea consoanei africate alveolare sonore ([ʣ]), atât în grupul nordic cât și sudic. În limba maghiară din Bazinul Carpatic această consoană a fost înlocuită cu consoana oclusivă palatală sonoră ([ɟ]) începând cu secolul al IX-lea, iar în secolul al XVI-lea deja era răspândită în toate zonele unde se vorbea limba maghiară. Singurul dialect unde se mai poate întâlni acest specific se află în Oberwart (Felsőőr), Austria. Această trăsătură fonologică nu a putut fi asociată cu limba turcă otomană, unde unele cuvinte împrumutate conțin dzs.[145]

Nivelul de cunoaștere al limbii maghiare în acest areal este cel mai mic raportat la celelalte comunități ale ceangăilor, conform cercetărilor etnografice. Etnograful Vilmos Tánczos a găsit doar 8.180 persoane care mai cunoșteau limba maghiară dintr-o populație totală afirmată ca fiind de 21.094 de ceangăi (în 7 localități), majoritatea lor bătrâni.[6][135] Doar într-un singur sat mai există copii care vorbesc bine limba: satul Pildești (Kelgyest), unde procentul locuitorilor vorbitori (și) de limba maghiară era de 82% în 1992. Câteva familii s-au mai găsit în Bălușești (Balusest), Ploscuțeni (Ploszkucény) și Săbăoani (Szabófalva), unde și copiii au avut contact cu limba maghiară. În ultimele trei sate părinții încă mai cunoșteau limba, în restul satelor doar bunicii o mai știau.

Dialectul vechi ceangăiesc este cel mai greu de înțeles și pentru maghiarii vorbitori de limbă română (de exemplu pentru cei transilvăneni), deoarece, pe lângă preluările și neologismele românești, conține un număr relativ mare de arhaisme și regionalisme specifice, inexistente în sau dispărute din limba maghiară curentă.

Arhaisme tipice vechiului dialect ceangăiesc
Cuvânt În vechiul dialect ceangăiesc În limba maghiară literară
iepure filjesz nyúl
când hét mikor
pe când ahét amikor
cinste bücsü becsület
ouă csúkmony tojás
a se pricepe eszüdni hozzáérteni
a face csánni csinálni

Cel mai apropiat grai de vechiul dialect ceangăiesc este varianta câmpeană a graiului maghiar transilvănean (mezőségi).

Dialectul/graiul vechi de sudModificare

Grupul mai mare și mai puternic al ceangăilor este cel de sud. Majoritatea localităților ceangăilor de sud se află în județul Bacău.[144] La ceangăii de sud, nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai ridicat decât în comunitățile de nord, existând multe familii unde și acasă se mai vorbește în limba maghiară. Diferențele însă sunt relativ mari chiar și în localitățile unde și copii vorbesc încă limba maghiară. În anumite sate copiii nu folosesc maghiara decât în comunicarea cu părinții lor (copii între ei nu mai vorbesc ungurește) sau numai cu bunicii (în cazul în care și generația părinților s-a asimilat deja). Din cauza relațiilor sociale tradiționale, nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai scăzut în rândul bărbaților în raport cu femeile. Acestea rareori părăsesc satul și de obicei sunt mai puțin educate decât bărbații – ca urmare nu sunt influențate atât de mult de caracterul asimilator al educației române, ele nefiind sunt nevoite să se încadreze în alte comunități decât cea de acasă (de exemplu: armată, loc de muncă la oraș etc.).[6][135]

Ceangăii de sud vorbesc două dialecte diferite, vechiul dialect ceangăiesc vorbindu-se în șase sate mai mari: Pădureni (Szeketura), Valea Seacă (Bogdánfalva), Nicolae Bălcescu (Újfalu), Galbeni (Trunk), Gioseni (Gyoszény) și Valea Mare (Nagypatak),[6][135][144] precum și în câteva localități mai mici, unde doar persoanele în vârstă mai cunosc limba maghiară. În cele șase sate sus-menționate 9.520 persoane au mai vorbit limba maghiară în 1992, dintr-un număr total de 12.979 romano-catolici.[6][135] Dialectul acestor ceangăi este aproape identic cu cel al ceangăilor de nord, cu diferența că se simte influența ceangăilor vorbitori de dialectul ceangăiesc-secuiesc.

Dialectul/graiul ceangăiesc secuiescModificare

Fragmente audio:
    Înregistrare audio
    Dialectul/graiul de sud moldovenesc (subgraiul ceangău secuiesc): ceangăi din Faraoani vorbind despre porecla lor de „pecsenyés” (~ friptură) provenită din numele unguresc al satului (Forrófalva ~ Satul fierbinte) și din credința populară conform căreia faraoanii sunt de origine pecenegă.
  • Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Cea mai mare parte a ceangăilor de sud (circa 70% din numărul total al vorbitorilor de limbă maghiară) aparține de grupul secuiesc al ceangăilor (székelyes csángók).[6][135] Între variantele dialectului ceangăiesc-secuiesc se observă asemănări cu diferite dialecte secuiești și o accentuare specifică secuilor. În relațiile sociale și în cultura ceangăilor secui se simte o influență puternică secuiască. Acest grup a ajuns în Moldova mai târziu decât vorbitorii dialectului vechi, și este mai puțin asimilat și izolat lingvistic decât celălalt. Ceangăii secui trăiesc în valea râurilor Siret (Szeret), Tazlău (Tázló) și Trotuș (Tatros, Tatáros).

Deși sunt mai puțin asimilați lingvistic, nici ceangăii secui nu au sentimente naționale proprii puternice, comunitățile lor izolate nefiind influențate în trecut de curentele naționalismului european. Identitatea lor este mai degrabă o identitate așa-zis locală, bazată pe apartenența la cultul romano-catolic și pe dialectul comun vorbit. În ciuda faptului că în marea lor majoritate nu se declară maghiari, de aici provin cele mai multe cereri pentru introducerea limbii maghiare (ca subiect facultativ) în educație și pentru slujbă maghiară în biserici. Cea mai numeroasă comunitate al ceangăilor secui trăiește astăzi la Luizi-Călugăra (Lujzakalagor), unde în 1992 s-au găsit 4.700 vorbitori de limba maghiară (90% dintre romano-catolici, respectiv 89% din populația totală).[6][135] Cea mai puternică comunitate însă este considerată cea din Pustiana (Pusztina), unde există și o casă comunitară („casa maghiară”)[146] și unul dintre cele două sedii al Asociației Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM).[147] Aici funcționează și Asociația Sfântul Ștefan al Ungariei (patronul bisericii din sat fiind Sfântul Ștefan).[148] În multe localități există învățământ în limba maghiară, extrașcolar sau, facultativ în cadrul școlii. Majoritatea celor peste 1.500 de elevi care învață maghiară în cadrul școalii sau în cadrul grupuilor extrașcolare sunt ceangăi secui.[147]

Starea actualăModificare

În anul 2009, Vilmos Tánczos a evaluat nivelul de cunoștințe lingvistice și vârsta vorbitorilor ceangăi. Asimilarea lingvistică a ceangăilor a fost demonstrată în aproape toate localitățile cercetate: bătrânii (peste 60 de ani) în general cunosc foarte bine limba maghiară și o folosesc ca limba maternă (prima limbă vorbită). Între adulți sunt diferențe mari, în unele localități chiar și adulții mai tineri (30-44 ani) vorbeau limba maghiară ca limbă maternă, în localitățile mai asimilate, doar adulții mai în vârstă (45-59 ani). Tinerii și copiii vorbesc limba maghiară doar în localitățile puternic ceangăiești, dar și aici o folosesc limba doar ca a doua limbă, aproape exclusiv pentru comunicarea cu părinții și/sau bunicii (copiii între ei vorbesc românește). Copiii sub 10 ani în cele mai multe localități nu mai înțeleg limba maghiară. Tánczos a observat mari diferențe între mediul rural și cel urban: în mediul rural 26% dintre catolici au vorbit limba maghiară (14% ca limba maternă, 12% ca a doua limbă) și 33% au înțeles limba (7% fiind procentul celor care au un vocabular pasiv). În mediul urban nivelul de cunoaștere a limbii maghiare este mult mai scăzut: doar 8% dintre catolici vorbesc maghiară (din care doar 3% ca limba maternă și 5% ca a doua limbă) și 5% au un vocabular pasiv, procentul total celor care înțeleg limba maghiară fiind 13%.[149]

Tánczos a observat mari diferențe și între diferitele grupuri ceangăiești, cele mai asimilați fiind ceangăii de nord, pe când ceangăii secui sunt mai puțin asimilați. Ca urmare se poate afirma că, cea mai arhaică variantă a limbii maghiare (dialectul vechi de nord) este pe cale de dispariție, deoarece nu mai există nici o comunitate în care tinerii (15-29 ani) sau copiii ar mai înțelege limba maghiară. În comunitățile ceangăilor de nord, doar bătrânii peste 60 de ani mai vorbesc limba maghiară ca și limbă maternă și doar adulții peste 45 ani o folosesc în calitate de a doua limbă. Ceangăii de sud sunt mai puțin asimilați, mai ales cei care vorbesc dialectul secuiesc. În unele sate locuite de ceangăi secui chiar și copiii mai mari (peste 10 ani) vorbesc destul de bine limba maghiară.[149]

Elemente de antropologie și caracteristici temperamentaleModificare

Comitele Alexandre Maurice Blanc de Lanautte D'Hauterive⁠(fr), secretar al lui Alexandru Mavrocordat al II-lea, a descris în „Memoriu despre starea Moldovei la 1787” populația maghiară din Moldova ca fiind cu o purtare mai așezată decât cea a moldovenilor, supusă, muncitoare și răbdătoare.[150] Maghiarii nu erau înclinați spre consumul de alcool, decât cu ocazia sărbătorilor.[151]

După Radu Rosetti, ceangăii sunt oameni cuprinși, harnici, gospodari cu capitaluri relativ însemnate. După Rosetti însă, aceștia sunt iuți de mânie, dârji, nesupuși, aplecați către beție și crimele de violență.[93] Ceangăii secui însă sunt în mare parte săraci, mai înclinați către consumul de alcool decât românii și se deosebesc de restul ceangăilor prin faptul că sunt mai blânzi și supuși.[152]

Nicolae Iorga îi descrie pe ceangăii din județul Roman astfel:[153]

„Aceștia au deseori fața molâie, ochii șterși; șuvițe de păr rar li se coboară pe umeri, dar sunt între ei și de aceia care sunt bălani ca Rușii sau negricioși ca Românii noștri.[153]
„Pe lângă fețele mici, roșcate, sămănate cu pistruie, pe lângă pletele înfocate, vezi chipuri oacheșe cu ochii lungăreți și cu sprincenele venind de sus pentru a se pleca aproape îmbinate asupra nasului, chipuri în care taina pare a se uni cu gluma.[154]

În 1941, preotul Iosif Petru Pal aprecia că bărbatul ceangău era bine format, voinic, înalt de la 1,60 cm la 1,80 cm în general și avea de la 0,80-0,90 grosimea toracică, capul lunguieț, rar rotund, fruntea mai mult lată, fața potrivită, părul castaniu sau blond, mai ales pe Valea Siretului din fostul județ Roman. Femeia avea o statură mai mică decât cea a bărbatului, aproximativ de la 1,55 la 1,68 cm înălțimea, părul castaniu sau blond, fața mai roșcovană în județul Bacău și mai blondă în județul Roman. Tot conform lui Pal, ceangăii aveau o fire blândă și potolită, fiind supuși și răbdători.[155]

CulturaModificare

„De sute de ani cultura ceangăilor s-a păstrat în România. Situația ceangăilor a fost studiată de organizațiile internaționale, mai ales de Consiliul Europei. Reprezentanții Adunării Parlamentare a Consiliului Europei au mers de mai multe ori în România.
Ceangăii sunt un grup de catolici care cuprinde mai multe ramuri. Acest grup etnic a supraviețuit timp de secole încă din Evul Mediu și trăiește în Moldova, la răsărit de Carpații României. Ceangăii vorbesc o formă timpurie a limbii maghiare și se deosebesc prin tradiții foarte vechi, o cultură și o artă populară foarte bogată, care au o valoare foarte mare pentru Europa.
Timp de veacuri, identitatea ceangăilor s-a bazat pe religia romano-catolică și pe limba lor proprie, vorbită în familie și în sat. Acest lucru poate să lămurească, pe lângă modul de viață arhaic și felul cum înțeleg ei lumea, și faptul că legăturile cu religia catolică au fost foarte strânse, iar graiul lor încă mai trăiește.
Persoanele care mai vorbesc încă dialectul ceangău sau cei care-l consideră limba maternă sunt o parte din ce în ce mai mică din populație.
Deși această cifră nu este acceptată de toată lumea, se apreciază că din cel mult 260.000 de catolici, numai vreo 60.000 - 70.000 vorbesc dialectul ceangău. Această cultură este astăzi în pericol de dispariție. Este nevoie de ajutorul Europei pentru salvarea acestei culturi.
Ceangăii nu au vreo revendicare politică, dar vor numai să fie recunoscuți ca o cultură deosebită.
Diversitatea de culturi și limbi ar trebui considerată ca un izvor prețios care îmbogățește patrimoniul nostru european și întărește identitatea fiecărei națiuni și a fiecărei persoane.
Ajutorul european și mai ales al Consiliului Europei se justifică pentru a salva orice cultură și se dovedește a fi necesar în cazul ceangăilor. Scopul principal al tuturor acțiunilor trebuie să fie păstrarea și dezvoltarea identității culturale, de limbă și de religie a acestei comunități și această problemă trebuie tratată în afara oricărui interes politic.”
—extras din Culture e fede, nr.2/2001, Vatican

În satele de ceangăi din Moldova are loc, în prezent, o schimbare rapidă de cultură, în cursul căreia cultura tradițională țărănească este înlocuită de o cultură modernă. Rezultatul acestui proces constă în faptul că elementele folclorice din limba maghiară, care sunt expresia alterității culturale, nu mai au forța necesară creării și formării identității maghiare. Spre deosebire de comunitățile maghiare din Bazinul Carpatic unde este întâlnit acest fenomen de perpetuație al culturii originale, chiar și în cursul aculturației, noua cultură încetățenită bazându-se pe limba maternă, în cazul ceangăilor din Moldova schimbarea culturii are o tendință spre cultura în limba română. La acest proces participă mediile de informare precum radiodifuziunea și televiziunea, unde creațiile folclorice și muzicale în limba română au un caracter principal. Pe termen lung, expansiunea culturii în limba română favorizează integrarea ceangăilor în comunitatea și în cultura română.[118]

Datorită preceselor dinamice economice, sociale, culturale, lingvistice și etnice se evidențiază faptul că, în ce privește identitatea ceangăilor, nu putem vorbi de un model unitar, conștiința identitară etnică având structuri semnificații diferite și reprezentări particulare în funcție de sat, părți ale satului, de familii, membrii de familie și de situații de viață diferite. Această formulă este reprezentată de relația dintre utilizarea limbii materne și conștiința identitară, unde până la începutul secolului al XX-lea, în comunitățile rurale limba de comunicare era îndeosebi limba maghiară, familia având un rol crucial în privința însușirii și transmiterii ei. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, copiii învățau limba română mai ales la școală, însă, până la sfârșitul secolului al XX-lea, monolingvismul fiind totuși des întâlnit, îndeosebi în rândurile femeilor. Marea majoritate a bărbaților și-au însușit limba română în afara salului natal, în timpul serviciului militar obligatoriu, sau, mai târziu, prin intermediul locurilor de muncă. Datorită schimbărilor politice, economice și sociale de după deceniul cinci al secolului al XX-lea, izolarea relativă a satelor în care trăiau ceangăii a încetat, iar bilingvismul a câștigat tot mai mult teren, iar în ultimele trei decenii ale secolului respetiv, după bilingvismul de tranziție, s-a consolidat treptat dominația limbii române și astfel oamenii se autodefinesc având ca limbă maternă româna.[118]

FolclorulModificare

Pentru portul popular ceangăiesc, vedeți Portul popular ceangăiesc.
Horă ceangăiască (Körtánc) în cadrul Balului Ceangăiesc, ediția XXII de la Budapesta din 2018. Pe fundal „Az ördög útja” („Drumul diavolului”), melodie tradițională din zona Bacăului
 
Muzeul ceangăilor din Zăbala, Covasna

Până la sfârșitul secolului al XX-lea, ceangăii au păstrat cele mai arhaice straturi ale culturii populare maghiare, iar conform lui Ferenc Pozsony⁠(hu) și a celei europene, datorită situației istorice, sociale, culturale, politice si etnice specifice din Moldova. Interesul intelectualității față de cultura și folclorul bogat în elemente arhaice al ceangălor a apărut încă din secolul al XVIII-lea, apoi s-a intensificat la mijlocul secolului al XIX-lea, iar în ultimii 150 de ani în satele de ceangăi, cercetătorii au cules un material folcloric maghiar însemnat.[156]

Preotul Elek Gegő, născut la Toplița și însărcinat de Academia Maghiară de Științe să viziteze în anul 1836 comunități ceangăiești, a prezentat pe baza impresiilor de călătorie viața si cultura maghiarilor din Moldova. El a publicat pentru prima dată, în cartea sa apărută la Buda, varianta culeasă în Moldova a baladei clasice „Szilágyi și Hajmási”, care are ca subiect fapta eroică a vitejilor care, au înfruntat cu dârzenie până la moarte oastea turcă supranumerică, apărându-și familia si neamul.[156]

Primul cercetător care a studiat sistematic folclorul maghiar din Moldova a fost Ince János Petrás, preot romano-catolic născut în satul Faraoani, care a început să adune creațiile folclorice începând cu anul 1841, la cererea lui Gábor Döbrentei⁠(hu), secretarul Academiei Maghiare de Stiințe. Mai multe balade clasice au fost culese de acesta („Nevasta tâlharului”, „Testamentul ciobanului”, „Nevasta rea”, „Femeia necredincioasă”, „Cei trei orfani”, „Soacra rea”, „Amărâtă turturea”, „La șezătoare”, „Tündér Ilona”, „Întemnițatul și iubita”, variante în limba maghiară a cântecelor vechi de robie etc.).[156] Cercetările au dovedit că următoarele balade clasice maghiare sunt cunoscute doar în Moldova: „Mireasa vândută în Polonia”, „Fata furată de turci”, „Fata care se întoarce la nuntă”, „Fiul numit Lázár al regelui maghiar”, „Fata dusă în rai” (Langos szép Ilona), „Tündér Ilona”, „Nevasta leneșă”, „Fata care dezleagă enigme”, „Fata lui Dancia” (A katonaleány, Mizil-crai), „Nevasta vândută”, „Fratele mort”, „Soacra rea” etc., fiind cel mai probabil create în Moldova, sau, în cazul în care au existat mai devreme și în Bazinul Carpatic, acestea fiind dispărute din cauza modernizării culturii din poezia populară maghiară.[157]

La data de 14 septembrie 2003 episcopul auxiliar de Alba Iulia,[158] József Tamás,[159] a inaugurat împreună cu inițiatorul proiectului, Ferenc Pozsony, „Muzeul ceangăilor” din Zăbala, Covasna, având ca exponate obiecte de artă populară și fotografii din Săbăoani, Pildești, Cleja, Pustiana, Oituz, Fundu Răcăciuni, Luizi-Călugăra și altele.[158] Din același an obiectivul a devenit secție externă a Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe.[160]

Activități culturaleModificare

Porturi populare maghiare la un festival de folclor din Debrețin, portul ceangăiesc moldovean fiind ilustrat de ultima pereche de la stânga
Pelerinajul catolic de la Șumuleu
„Festivalul Secuiesc” de la Budapesta în anul 2017, în cadrul căruia se afla expoziția „Satul ceangăiesc”
Ansamblul Somos la Budapesta

În prezent, păstrarea tradițiilor locale ceangăiești se realizează prin înființarea unor grupuri folclorice. Aceste grupuri participă la diferite manifestări culturale atât în țară, cât și în străinătate, prezentând publicului larg cântece, balade, dansuri, obiceiuri, povești și jocuri.

Cele mai populare festivaluri la care grupurile sunt participă, sunt:

  • Balul Ceangăiesc de la Budapesta, în 2005 fiind la ediția a IX-a
  • Tabăra Internațională de Dans și Cântece Populare de la Jászberény, aflată la ediția a XXIV-a
  • Zilele Sf. Gheorghe
  • Festivalul și Săptămâna Satului Fundu-Răcăciuni
  • Săptămâna Satului Somușca
  • Zilele Pustiana
  • Tabăra de Folclor de la Lunca de Jos
  • Ziua Ceangăilor - organizată anual în orașele din Ardeal

După implementarea programului educațional, grupurile de folclor au fost completate și de copii, în majoritatea locațiilor de învățământ aceștia formând grupe folclorice de tineri.

ReligiaModificare

Elemente precreștineModificare

Analizând șamanismul la români așa cum a fost el relatat de episcopul Marcus Bandinus în Codex Bandinus, Mircea Eliade ajunge la concluzia că niciunul din elementele constitutive ale șamanismului nu este atestat la diverse varietăți de „vrăjitori” și „vraci” cunoscuți în provinciile românești. Transele extatice menționate de Bandinus nu se găsesc în nicio altă parte a României. Aceste aspecte îl fac pe Eliade să creadă că acei „incantatores” întâlniți de episcop în Moldova nu erau români, ci ceangăi.[161]

Șamanologul Vilmos Diószegi⁠(hu) a ajuns la aceeași concluzie cu Eliade. Tot Diószegi a remarcat diferențele structurale între táltos⁠(en)-ul unguresc și diferitele tipuri de vrăjitori omologi popoarelor vecine cu Ungaria, printre care solomonarul românilor, planetink-ul polonezilor și grabancias-ul sârbilor și croaților. Numai táltos-ul recunoștea „boala inițiatică” sau „somnul lung" (moarte rituală), unde subiectul este supus unei inițieri, posedă un costum special, o tobă și practică extazul. Aceste elemente sunt atestate la toate popoarele turcice, fino-ugrice și siberiene.[161]

Episcopul Bandinus a semnalat și un ritual împotriva ciumei în preajma satului Lucăcești, unde fiecare răscruce de drumuri de lângă frontiera cu Transilvania avea un priapos realizat dintr-un trunchi de stejar cu formă antropomorfică, cu un arc strunit cu două săgeți în mâna dreaptă și lance în mâna stângă, având o poziție de luptă. La fel, acest ritual nu a putut fi găsit la români.[162]

Tot in legătură cu apărarea împotriva ciumei, episcopul redă o poveste conform căreia, în timpul nopții, zece fete tinere, alergară goale în jurul satului, sărind, gesticulând, cântând și aruncând ramuri aprinse. Zece bărbați tineri veniră în întâmpinarea lor, goi și înarmați cu lănci. Cele două grupuri se salutară în tăcere și tinerii încrucișară lăncile cu ramurile aprinse. Bandinus explică astfel că românii cred că în felul acesta ciuma nu se va atinge de oamenii goi din cauza rușinii. O altă variantă este tot în timpul nopții, zece bărbați tineri urmați de zece fete tinere trag cu plugul o brazdă în jurul satului, cântând și râzând. Locuitorii, înarmați cu măciuci, se așază de-a lungul brazdei, cu fața spre Transilvania, gata să lupte împotriva ciumei. Bandinus afirmă că aceștia aparțin „națiunii române”,[163] deși acest ritual este tipic slavilor și fino-ugricilor.[164]

Explicația pentru care aceste ritualuri ar fi putut fi întâlnite și în cadrul folclorului românesc se datorează, potrivit mai multor istorici maghiari de înainte de Mircea Eliade, unor popoare turcice care au fost asimilate de români. Istvan Györffy⁠(hu) a fost de părere că elementele șamanice întânite de Bandinus sunt de proveniență tătară. O opinie asemănătoare a avut-o și Gábor Lükő⁠(hu), aducând ca argument existența populațiilor de pecenegi, uzi, berindei, cumani și tătari, ce au trăit printre români timp de mai multe secole.[165]

Începuturile romano-catolicismuluiModificare

 
Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002, județul Bacău poziționat pe locul 2 în țară ca număr (119.618) după județul Harghita cu 212.937 locuitori
 
Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002, la nivel de comună ca unitate administrativă

Începuturile catolicismului și creștinării unor cumani prezenți[166] în prima parte a secolului al XIII-lea – temporar în partea de sud a Moldovei,[167] la est de curbura Carpaților, sunt strâns legate de neamul vecin al ungurilor, de peste munți. Constrânși din punct de vedere geopolitic, dar și religios, maghiarii și-au dat seama că șederea lor în câmpia Panonică depindea în primul rând de acceptarea religiei creștine, respectiv de imitarea celorlalte popoare creștinate ale Occidentului, care, intraseră în comunitatea popoarelor ce alcătuiau creștinătatea occidentală. Polonezii din sud începuseră deja să se creștineze. La fel au început și rușii din Regatul de Kiev, conduși de principii lor Olga și Vladimir.[166]

Un cunoscut apostol ungur și profesor de științe juridice de la Universitatea din Bologna, Paul Ungurul, a devenit provincial al Ordinului predicatorilor și, prin inițiativa sa, s-a dezvoltat prima misiune printre cumanii prezenți în sudul actualei Moldove. Misionarii inițial au fost însoțiți și protejați de teutoni. Probabil că, din această cauză cumanii au refuzat mesajul creștin, temându-se de puterea militară a teutonilor (care cruciații, de altfel i-au și atacat în anul 1222). În același an, misionarii s-au întors pe cont propriu printre cumani și eforturile lor, de această dată au avut rezultat, deoarece cumanii se temeau de pericolul hoardelor tătare. În strategia lor, aceștia au realizat că pentru a supraviețui, aveau nevoie de protecția vecinilor unguri catolici, destul de consolidați și puternici.[166] Atât așezarea cât și episcopia au fost distruse de mongoli de la 1241.[168]

Perioada de dezvoltareModificare

    Vezi și articolul:  Episcopia de BacăuVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea existau două episcopate romano-catolice în Moldova. Funcțiile lor au fost treptat preluate de Episcopia de Bacău, pe când o mănăstire franciscană a fost fondată acolo, aparținând de provincia franciscană din Transilvania. Datorită războaielor și sărăciei, în secolele al XVI-lea - al XVII-lea, multe comunități catolice din Moldova și-au pierdut preoții, câțiva dintre aceștia fiind înlocuiți de călugări și preoți italieni și polonezi. În anul 1884 episcopatul de la Bacău a fost dizolvat, fiind create Arhidieceza de București și Episcopia Romano-Catolică de Iași.[169]

AlteleModificare

În anul 1895, o lege a interzis folosirea catehismelor bilingve.[169] În anul 1938, a fost adoptată o hotărâre asemănătoare:[170]

„Primăria Ferdinand [azi Nicolae Bălcescu, popular Újfalu/Ujfalău]
Plasa Bistrița
Județul Bacău
No. 685
1938. Luna Maiu. Ziua 6
Publicațiune

Noi primarul comunei Ferdinand I. Jud. Bacău. În baza ordinului prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938. Se aduce la cunoștință populațiunei din această comună că nu este permis de a se vorbii în altă limbă decât românește în localurile publice, în Primărie sau în alte locurii. În bisericele catolice slujba religioasă se va face în limba Latină și Românește. Preoții și cântăreți bisericești nu au voie de a face cântări religioase decât în limba latină și românește. Preoții și cântăreții au ordine în această privință. Toți acei care vor contraveni vor fii aspru pedepsiți conform Legei. Făcut azi, 5 Mai 1938.”
—Ordinul prefecturei jud. Bacău 1938

În localitatea Tețcani (al cărei nume provine de la diminutivul numelui Ștefan în limba slavă – Stețco) din județul Neamț și în Pustiana, Arini și Pârgărești din județul Bacău bisericile locale au avut ca patron pe Sfântul Ștefan al Ungariei, cu hramul sărbătorit la data de 20 august.[171] Din acestea, doar biserica din Pustiana încă mai păstrează hramul.[171] În localitatea Vizantea Mănăstirească din județul Vrancea biserica sătească avea ca patron pe Sfântul Ladislau.[172]

DemografiaModificare

 
Ceangăii declarați în România în anul 2011
 
Maghiarii declarați în România în anul 2011, județul Bacău având 4.528 persoane (0,64%)

Ceangăii au fost menționați pentru prima dată ca etnie separată în cadrul recensământului din 1992 când s-au declarat ceangăi 2.165 de respondenți.[173]. La recensământului din 2002 au existat 1.370 de respondenți.[174], iar la recensământului din 2011, numărul ceangăilor a fost de 1.536.[175] Pe județe, repartiția acestora în 2011 era următoarea: Bacău – 829, Timiș – 151, Covasna – 83, București – 46, Brașov – 41, Prahova – 37, Constanța – 35, Satu Mare – 31, Harghita – 30, Ilfov – 22, Arad – 19, Hunedoara – 18, Tulcea – 17, Cluj – 16, Dolj – 16, Alba – 14, Sălaj – 13, Argeș – 12, Mureș - 11, Bihor – 10, Dâmbovița – 8, Maramureș - 8, Sibiu – 8, Suceava – 8, Caraș-Severin – 7, Galați – 6, Neamț – 6, Brăila – 5, Iași – 5, Teleorman – 5, Giurgiu – 3, Mehedinți – 3, Olt – 3.[176]

Într-un sondaj de opinie efectuat în cursul anului 2002 în comunitatea de ceangăi din Moldova, așa cum era ea rezultată din recensământul efectuat în 1992, 92,8% din totalul acestei populații s-a declarat români, 5,0% maghiari, 0,4% ceangăi, 0,7% de alte etnii (romi și germani), iar 1,1% nu știu/nu răspund.[177]

Din punct de vedere al identificării ca ceangăi, 48% se autoidentifică ceangăi și 52% sunt numiți de alții ceangăi. Un procent de 96% se consideră romano-catolici și 4% se consideră ortodocși. [178]

Conform sondajului, nici un maghiar din satele cu ceangăi din Moldova nu se consideră etnic ceangău. Pentru 96% dintre ceangăii maghiari acest lucru înseamnă că sunt maghiari de religie catolică.[179]

Potrivit unor rapoarte școlare realizate în perioada 1896-1953,[180] populația era identificată sub etnonimele, exonimele, denumirea confesională și glotonimul de unguri, ceangăi, maghiari, catolici și eterogloți. Prezența denumirii confesionale de catolici drept etnonim se poate explica prin faptul că în perioada analizată, în Moldova, religia era indicatorul etnicității.[181] În unele cazuri apar și asocieri între etnie și confesiune: unguri catolici; ceangăi catolici; ceangăi, catolici. S-a putut remarca faptul că distribuția cronologică a acestor denumiri nu este uniformă, inițial dominând termenul unguri, iar din anii 1910 cel de ceangăi. După Al Doilea Război Mondial denumirea catolici a dispărut din acte,[182] dominând cea de maghiari,[183] explicația fiind schimbările politice cu caracter leninist-stalinist ce au favorizat crearea Regiunii Autonome Maghiare și instituționalizarea limbii maghiare în Moldova.[184] Folosirea termenului ceangăi în preajma Primului Război Mondial și după Dictatul de la Viena și cea de unguri în rest poate fi explicată prin faptul că primul termen dorea ascunderea apropierii de statul maghiar și prin al doilea se dorea opusul, crearea imaginii unei populații loiale statului maghiar. În același timp, după prima conflagrație mondială, termenul unguri a devenit „peiorativ” în Moldova iar cel de ceangăi folosit drept poreclă, astfel dintr-un exonim care făcea referire în trecut la un grup etnografic maghiar, a devenit ulterior denumirea întregii populații maghiare.[185]

Numărul exact al ceangăilor este greu de stabilit și depinde de sensul în care este folosit acest etnonim. O evaluare exactă a ceangăilor nu este posibilă fiindcă mulți dintre aceștia refuză să declare etnicitatea lor actuală (după romi și secui, în cazul ceangăilor este cea mai mare diferență între numărul evaluat la recensăminte și numărul estimărilor științifice).[necesită citare]

În sensul etnolingvistic al cuvântului, ceangăii reprezint un număr mult mai mare decât cel evaluat la recensămintele oficiale: în prezent existând circa 60-70.000 de vorbitori de limba maghiară în Moldova[5] (indiferent de naționalitatea lor declarată). În timpul cercetărilor realizate între 1992 și 1996 de etnograful Vilmos Tánczos în 110 localități moldovene a găsit 62.265 vorbitori de limba maghiară, dintr-un număr total de 103.543 de romano-catolici. Menționând că poate să mai existe câteva sute de vorbitori a limbii maghiare și în alte localități, acest număr minim estimat este cel mai acceptat în literatura de specialitate.[134]

Antropologii, etnologii și istoricii maghiari folosesc adesea termenul csángó într-un sens larg, care include și populația romano-catolică din Moldova vorbitoare de limbă română. Această uzanță a termenului se bazează pe supoziția, în al cărei sprijin există argumente relevante, precum că cea mai mare parte a catolicilor din Moldova este de origine maghiară. Majoritatea acestor catolici, în jur de 75%, sunt astăzi vorbitori de română ca limbă maternă, ca urmare a proceselor de asimilare și a abandonării unei limbi, în favoarea alteia de-a lungul secolelor.[130]

Pe de altă parte, în ultimele două decenii unii autori români (în special politicieni și ideologi) au tendința de a folosi și ei termenul de ceangău în sensul său extins de catolici din Moldova, concentrându-se însă asupra populației vorbitoare de română și excluzându-i pe ceangăii vorbitori de maghiară, considerându-i pe aceștia din urmă drept ceangăi atipici, victime ale unei presupuse asimilări forțate, practicate de puterea maghiară din secolul al XVIII-lea în Moldova.[130]

În mod sigur, majoritatea romano-catolicilor moldoveni sunt de origine ceangăiască (respectiv maghiară), însă trebuie menționat, că există între ei o minoritate relativ largă, de altă origine. Tánczos citează surse istorice, conform cărora numărul maghiarilor ar fi fost 20-25.000 dintr-un număr total de 25-30.000 romano-catolici, la începutul secolului al XVI-lea. Ca urmare, se poate afirma că un număr de circa 5.000 de catolici era de altă naționalitate în acele timpuri (români, polonezi, eventual romi), deși naționalitatea lor exactă nu este menționată.[134]

În timpul cercetărilor sale din perioada 1992-1996, Vilmos Tánczos a găsit în 72 sate 44.565 persoane care au vorbit în maghiară dintr-un număr total de 69.470 romano-catolici.[6][135] Între comunitățile cercetate a găsit 8 sate în care toată populația romano-catolică știe limba maghiară (și vorbește această limbă și acasă) și încă 17 sate unde mulți copii știu și limba maghiară.[6][135]

Pe baza izvoarelor istorice din secolele XVI-XVIII evoluția istorică a numărului catolicilor din Moldova poate fi evaluată doar cu aproximație. Din prima jumătate a secolului XIX, dar mai ales începând cu cea de-a doua jumătate a acestui secol, se dispune de date destul de exacte, putând forma o imagine despre procesele demografice mai importante pe baza conscrierilor bisericești, a evaluărilor domnești, mai târziu pe baza primelor recensăminte (1859, 1899) și a publicațiilor științifice. Dintre recensămintele moderne ale secolului XX pot fi utilizate doar cele din 1930, 1941 și 1992, întrucât numai acestea au publicat date referitoare la compoziția confesională a satelor. Recensămintele perioadei cuprinse între 1945-1989 (1956, 1966, 1977) au dat publicității informații doar la nivelul unităților administrative mai mari, sau chiar dacă au publicat date referitoare la structura satelor (1966), nu au existat întrebări referitoare la apartenență religioasă, astfel că acestea nu sunt relevante pentru populația ceangăilor moldoveni.[134]

Asimilarea lingvisticăModificare

Fără a contesta datele recensămintelor, care spun ceva despre statutul lingvistic și identitatea etnică a ceangăilor moldoveni, Tánczos afirmă că situația reală este mult mai complicată, deoarece sondajele oficiale sunt incapabile să reflecte adecvat statutul actual complex al vorbirii ceangăiești din Moldova, precum și sensul specific al acesteia, în comunitate.[149]:p. 69 Astfel, de exemplu, unii dintre vorbitorii dialectelor ceangăiești nu consideră că vorbesc maghiara atunci când li se solicită să facă o identificare lingvistică, ci o limbă diferită atât de maghiară cât și de română. În plus, metodologia de investigare a problemelor lingvistice referitoare la ceangăi este în curs de perfecționare.[149]:p. 72

Tánczos a repetat cercetarea sa între 2008-2010 și a dovedit existența unei dinamici accelerate a procesului de asimilație lingvistică în cadrul ceangăilor: pe când în 1996 a găsit peste 62.265 de vorbitori de limba maghiară în Moldova, în 2009 acest număr a fost cu 14.000 mai puțin (numărul vorbitorilor activi ai limbii maghiare scăzând la doar 48.752 de persoane în același grup de localități.[149]:p. 145 Aceasta însă a avut loc în contextul schimbărilor sociale profunde care au avut loc în același interval, respectiv: accelerarea schimburilor civilizaționale și a creșterii mobilității populației, emigrația pentru locuri de muncă spre Europa de Vest și alte zone ale lumii (care a dus la scăderea absolută a populației), începutul apariției unei conștiințe transnaționale ca efect al apariției unor noi forme de comunicare socială,[149]:p. 65 devalorizarea din punct de vedere al oportunității sociale a folosirii limbii maghiare, în raport cu mediul.:p. 66.[149] La aceasta se adaugă și sporul natural negativ, care include atât pe români cât și pe maghiari.[186]

O creștere semnificativă a numărului de vorbitori de limbă maghiară între 1930 și 1992 poate fi observată doar în aproximativ 25-30 de așezări cu o populație ceangăiască mai mare, unde asimilarea limbii a devenit evidentă abia în ultimele două decenii.[134]

Deoarece este strâns legată de naționalitate, limba maternă este definitorie pentru identitatea națională prin cultură și apartenență la modelele spirituale. Limba poate sluji așadar și la înstrăinarea unei minorități naționale. Cu toate acestea, adoptarea limbii române, conform lui Vladimir Trebici este insuficientă pentru a explica disoluția identității naționale maghiare, atenția trebuind deplasată spre învățământ, precum și spre alți factori care explică o asemenea tendință. În sprijinul afirmațiilor sale, Trebici a adus exemplul comunităților evreiască, romă, armenească și greacă, la care procentele de vorbitori de română ca limbă maternă, sunt de 72 %, 54,3%, 49,7% și respectiv 37,6%.[187]

Asimilarea etnicăModificare

În sprijinul tezei românizării ceangăilor din Moldova, care însă și-ar fi păstrat religia romano-catolică, este invocată situația din județul Bacău. Cu toate acestea, la recensământul din 1992, din 737.512 locuitori ai județului, erau 4373 maghiari, iar din aceștia 3.910 erau romano-catolici. Pe de altă parte, din cei 125.805 romano-catolici erau 120.552 români. Potrivit lui Vladimir Trebici, explicația trebuie căutată în istoria răspândirii catolicismului în Moldova, nu în teoria românizării ceangăilor romano-catolici.[188] Același autor a scos în evidență diferențele existente în plan demografic între maghiar și români, primii fiind afectați de o îmbătrânire demografică ceva mai avansată decât cea a românilor,[189] precum și cu o rată de fertilitate mai scăzută.[190]

De asemenea, tot după Trebici, diferența procentuală de repartiție teritorială pe provincii a maghiarilor ilustrată de recensământul din 1930 în raport cu celelalte recensăminte, este explicată de către migrație internă în cadrul statului român, din perioada 1948 — 1992.[188] Pe primul loc este, din punctul de vedere al schimbului populațional între provincii – pe fondul unei natalități ridicate, Moldova.[191]

S-a putut remarca o acțiune dizolvantă față de catolicism și de desnaționalizare față de populația maghiară din partea bisericii ortodoxe prin intermediul a doi factori: în mijlocul masei catolice se aflau trei episcopii ortodoxe: Suceava, Roman și Huși, și chiar și în lipsa unor presiuni, Gheorghe I. Năstase este de părere că unele convertiri au putut avea loc; și cel de al doilea este faptul că unele sate catolice precum Săbăoani, Leucușești, Lucăcești sau Berindești erau așezate pe moșiile unor mănăstiri ortodoxe, iar potrivit mai multor mărturii ale unor misionari, prozeletismul și convertirea au fost active.[192]

Potrivit lui Ferenc Pozsony⁠(hu), conștiința identitară, lingvistică și culturală a ceangăilor a fost alterată de acțiunile bisericii și ale statului de a interzice limba maghiară în locurile publice, propaganda antimaghiară, intervențiile Securității, șicanările la adresa cercetătorilor din Transilvania și Ungaria interesați de cultura comunității, ducând astfel și la împiedicarea dezvoltării unor legături între ceangăi și maghiarimea care trăia în blocuri compacte.[118]

MigrațiaModificare

Politica de Industrializare a favorizat dislocarea unui număr considerabil de ceangăi în sudul Transilvaniei, pe axa industrială Brașov–zona minieră HunedoaraTimișoara și într-un număr mai mic – în Secuime. Alte destinații au fost București, Constanța și zonele petrolifere de lângă Ploiești. După anul 1989 populația a început să emigreze în țări precum Germania, Italia, Israel, Rusia, Ungaria.[193] Potrivit recensământului populației din 2011 efectuat de Institutul Național de Statistică, comuna Cleja, Bacău era una dintre unitățile administrative din țară cu o rată ridicată de migrație internațională, țările de destinație fiind în primul rând Ungaria, Italia și Spania, urmate de Israel și Portugalia și altele precum Franța și Grecia.[194]

Populația istoricăModificare

Din secolul al XVI-lea au început să apară numeroase rapoarte și recensăminte asupra populației catolice din Moldova, realizate de clerici, preoți și misionari. Câteva dintre documente conțin și nume, altele doar numărul catolicilor.[195]

Bogdan Petriceicu Hașdeu aprecia numărul catolicilor din Moldova condusă de Petru Șchiopul la 15.000 de oameni, în cea mai mare parte sași și unguri.[116]

Populația catolică potrivit călătorilor străini
Anul evaluării Numărul catolicilor Sursa datelor
1587 15 000 Bruti
1591 20 000 Bruti
1599 10 704 Quirini
1623 4 480 Bogoslavič
1631 3690 anonim
1636 2 240 Remondi
~ 1640 3 715 anonim
1641 3 963 Deodato
1643 4 540 Basetti
1646 5 577 sau 5 392 Bandinus
1661 2 366 Koičevič
1696 2 799 anonim

Marco Bandini, vizitând comunitățile catolice din Moldova în anul 1646, a consemnat faptul că numărul maghiarilor și sașilor era în scădere continuă, mai ales în Vaslui, Trotuș, Bârlad, Hârlău, Cotnari, Neamț, Baia, Roman. În alte cazuri a găsit sate dispărute (un sat anonim de lângă Huși, Satul de jos, Gyula–Giulești, Stănești, Mănești, Slobozia, Bălana, Amăgei, Sărata[196]) sau care au fost reocupate, cu timpul, de români sau care și-au pierdut elementul unguresc[197] (Cioburciu, Vaslui, Bârlad, Galați, Bogdana, Solonț, Lucăcești, Fântânele, Strunga, Baia, Suceava, Iași[198]). Având în vedere că episcopul a notat fiecare cap de familie în parte după nume și pe localitate, numărul catolicilor se cifra la 1646 la 5392 de oameni. Din aceștia, sașii mai puțini la număr, se cifrau la aproximativ 350, restul populației ungurești mai numeroase fiind aproximată la 5000 de oameni.[196]

Pe lângă maghiari și sași, Bandini a găsit și secui după nume: Szekely = Secuiul, întâlnit de 12 ori în Codex; Siculus, întâlnit o dată; nume de proveniență toponimică din ținuturile secuiești ca Pataki, Baroti, Fancsali. Numele ungurești întâlnite au fost Ungarus, Transilvanus, Erdely, Egerbegi, Husti, Racz, Tolnaj dar și de sorginte posibil toponimică, precum Somandi, Sorgal, Bondi, Paxi, Berczi, Föczi etc.[199]

Karl Auner, vicar general al Diecezei de Iași, a estimat numărul maghiarilor romano-catolici din Moldova în anul 1807 la 22.000 de oameni, iar dintr-o altă statistică a acestuia, bazată pe documente bisericești, reieșeau în anul 1814 23.331 de maghiari.[200]

Câțiva ani mai târziu, preotul Ince János Petrás a estimat numărul de ceangăi care trăiau în Moldova la 45.000 de locuitori în 1830 și 57.304 în 1839, deși el a afirmat că mulți din aceștia vorbeau limba maghiară mai bine sau mai rău la acel moment, în timp ce unii nu cunoșteau această limbă, dar se considerau totuși maghiari.[200]

În cadrul primului recensământ al populației organizat în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești în anul 1859, în care a fost luată în considerare și limba maternă, fost identificați în Moldova 52.811 romano-catolici, dintre care 37.823 persoane (71,5%) au fost menționate a avea ca limbă maternă maghiara. De aici rezultă că, 86,6% dintre romano-catolicii din județul Bacău și 94,6% dintrei cei din județul Roman aveau ca limbă maternă maghiara.[200]

An evaluare Populație totală Număr catolici Catolici (%) Număr maghiari Maghiari din total populație (%) Maghiari din total catolici (%) Sursa datelor[6]
1859 1 325 406 52 881 4,0% 37 825 2,9% 71,6% SZABADOS 1989. pag. 91., recensământ oficial
1899 1 848 122 88 803 4,8% 24 276 1,3% 27,3% SZABADOS 1989. pag. 94., recensământ oficial
1912 2 139 154 97 771 4,6% - - - recensământ oficial
1930 2 433 596 109 953 4,5% 23 894 1,0% 21,7% recensământ oficial
1941 2 769 380 - - 9 352 0,3% - recensământ oficial
1948 2 598 259 - - 6 618 0,3% - recensământ oficial
1956 2 991 281 - - 8 829 0,3% - recensământ oficial
1966 3 391 400 - - 4 748 0,14% - recensământ oficial
1977 3 763 221 - - 3 276 0,09% - recensământ oficial
1992 4 079 046 240 038 5,9% 3 098 0,08% 0,8% recensământ oficial
2002 3 993 120 243 708 6,1% 5 866 0,14% 2% recensământ oficial
2011 4 178 694 195 738 4,7% 4 926 0,11% 2,5% recensământ oficial
(Moldova+Bucovina)

Analizând datele publicate în 1930, se pot observa neconcordanțe între acestea și cele ale recensămintelor anterioare (1859, 1899). Spre exemplu, o astfel de neconcordanță o reprezintă situația demografică a comunei Onești. Dacă la recensământul din 1899, jumătate din populația localității se declarase maghiară, în 1930, din cei 2.945 de locuitori ai localității, 1.236 erau romano-catolici, însă doar 672 au declarat că ar avea ca limbă maternă maghiară și doar 57 au susținut că ar fi de etnie maghiară. Un alt caz este la Fundu Răcăciuni, unde cercetătorii nu au putut găsi nici măcar o singură persoană de etnie maghiară, deși 833 de indivizi au susținut că ar avea ca limbă maternă maghiara. Similară este și situația satului Pustiana, unde dintr-o populație de 1.153 romano-catolici, 1.146 aveau ca limbă maternă maghiara, însă nici unul nu s-a declarat a fi maghiar. În satul Somușca, cunoscut ca fiind o așezare ceangăiască puternică, conform biroului de recensământ nici un rezident cu limbă maternă maghiară nu locuia acolo. De asemenea, în Cleja și Faraoani nu exista decât un singur locuitor maghiar în fiecare dintre cele două sate,[201] în timp ce, în „Marele Dicționar Geografic al României”, apărut cu 30 de ani înaintea acestui recensământ, comuna Cleja avea 2.379 de locuitori maghiari, iar comuna Faraoani 1.443.[201][202] Conform istoricului László Diószegi,[203] rezultatele recensământului din 1930 ar fi putut fi viciate de o acțiune de falsificare a datelor, desfășurată de către oficiali, în scopuri naționaliste.[201]

„După recensământul din 1890, județul Bacău numără 172.496 de locuitori. După naționalitate, populațiunea urbană se împarte în 9.665 Români, 1.199 Unguri, 7.369 Evrei, 530 Armeni, 45 Greci, 629 Germani, 20 Ruși, 5 Sârbi, 18 Francezi, 55 Italieni, 12 Elvețieni, 2 Turci, 36 Bulgari, în total 19.200 suflete.

Populațiunea rurală se compune din 123.132 Români, 24.715 Unguri, 5.197 Evrei, 47 Greci, 111 Germani, 5 Ruși, 5 Francezi, 58 Italieni, 1 Englez, 35 Bulgari, în total 152.296 suflete.

Locuitori pământeni sub protecțiune română, de care, afară de Români, țin și Armenii, Ungurii și Evreii: 170.883.

Cultul catolic numără în acest județ 32.463 credincioși, mai mult ca în orice alt județ din țară.

Episcopul catolic are sub autoritatea sa, în județul Bacău, doi vicari: unul al Trotușului cu reședința în Târgul-Trotușul. De acest vicariat depind 4 parohii: cea din Târgul-Trotușul și cele din satele cu Săcui: Dărmănești, Pustiana și Grozești. Al doilea vicariat este al Bacăului, cu reședința în Bacău. De acest vicariat depind parohii de prin locurile locuite de Ciangăi și anume: Prăjești, Bacău, Liuzi-Călugăra, Valea Seacă, Valea-Mare, Cleja și Faraoani. Bisericile catolice sunt 62 active, 2 în construcție, deservite de 12 preoți, 54 cântăreți și eclesiarhi. De acest rit țin Ungurii, în număr de 25.914, din cari 24.715 prin mai mult de 80 sate.[202]
—Conform Marelui Dicționar Geografic al României, 1898, alcătuit după Dicționarul geografic al județului Bacău, Ortensia Racoviță, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1895

Jurnalistul Octavian Gâdei[204] estima numărul ceangăilor în lucrarea „Ocrotirea minorităților” din 1935 la circa 60.000.[205]

ÎnvățământulModificare

În limba maghiarăModificare

Începutul învățământului maghiar de stat a fost anul 1948, moment în care Partidul Muncitoresc Român, prin intermediul Uniunii Populare Maghiare, a înființat aproximativ 40 școli cu predare în limba maghiară în satele locuite de ceangăi.[206] Acestea nu au jucat un rol semnificativ în formarea identității naționale maghiare. Școlile erau slab dotate, iar elevii de la clasa întâi până în clasa a patra învățau la un loc în aceeași sală de clasă cu profesori care, în multe cazuri, fuseseră trimiși în Moldova drept pedeapsă. Populația religioasă nu a susținut aceste școli comuniste, în timp ce intelectualii locali români au fost într-o continuă opoziție față de acestea, astfel, în majoritatea satelor, instituțiile de învățământ s-au dovedit de a fi de scurtă durată.[207] Școlile au fost închise treptat în perioada 1953-1958,[206] mai ales după evenimentul revoluției ungare din 1956.[118]

Actual în Transilvania, ceangăii de limbă maghiară învață în școli maghiare. În Moldova, în 13 localități au fost organizate cursuri extrașcolare, iar în 11 localități limba maghiară este inclusă în programul școlar. În anul școlar 2005-2006, 725 de elevi din Moldova au învățat maghiara în grupuri școlare, iar 369 în grupuri extrașcolare (în total: 1.094), iar în anul școlar 2010-2011 în total 1.500 de elevi.[147] Asociația Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM) și Asociația Pedagogilor Maghiari din România[208] sunt cele două asociații care se îngrijesc de funcționarea programului. Circa 7.500 de copii vorbitori de limba maghiară din cei totalul de 9.000[147] nu au posibilitatea în prezent de a învăța limba maghiară în instituții de specialitate (școli sau instituții private), aceștia vorbind limba lor maternă doar în familie. Asociația poate ajuta în fiecare an școlar 75 elevi ceangăi, pentru continuarea studiilor în licee maghiare.

În momentul de față, învățământul în limba maghiară este organizat în 25 sate moldovenești (în afară de comuna Ghimeș-Făget), în majoritatea lor în grupuri extrașcolare:[147]

 
Biserica Sfânta Elisabeta a Ungariei de lângă liceul omonim din Lunca de Sus

Pentru cei care doresc să continuă studiile în licee cu limba de predare maghiară, asociația le asigură această posibilitate în Miercurea Ciuc. Aici s-a înființat și un cămin pentru elevii și studenții ceangăi (Căminul Ceangăiesc din Miercurea Ciuc), în care aceștia sunt ajutați în studiile lor în limba maghiară de profesori de specialitate (lecții particulare) și de călugării piariști ai orașului.[147][209]

În limba românăModificare

Existența populației maghiare din Moldova reprezintă și astăzi o problemă în ceea ce reprezintă procesele de unificare ale statului național român.[210] Pentru formarea unui stat național o sarcină necesară este omogenizarea populației, ceea ce duce la crearea unei comunități naționale. Sistemul de învățământ constituie un factor important în în această acțiune, prin standardizarea și unificarea practicilor lingvistice eterogene: monolingvismul și reducerea diversității.[211] Astfel, școala devine un instrument de integrare.[212]

Un rol important în predarea limbii române în interiorul comunităților ceangăiești l-a constituit Biserica Romano-Catolică, prin intermediul preoțimii locale.[213] Ulterior, prin reforma învățământului din anul 1864 instituită de Alexandru Ioan Cuza a apărut sistemul public modern de educație.[214]

În localitățile Săbăoani,[215] Fundu Răcăciuni,[216] Frumoasa,[217] Lespezi[218] pe lângă activitatea școlară teoretică s-au putut remarca și promovarea patriotismului românesc[219] cât și a activităților practice precum educarea elevelor în a folosi motive naționale românești în locul celor maghiare în fabricarea portului popular.[220][K] În afara spațiului școlar învățătorii participau la șezători, unde contribuiau cu elemente culturale românești în ceea ce privește lecturile, cântecele, serbările și recitările.[219]

Frecventarea școlilor în limba română a constituit o problemă elevilor ai căror familii aveau o conștiință maghiară, alături de necunoașterea limbii române de către elevi[221] și nici a limbii maghiare de către cadrele didactice,[222] sărăcia extremă, foametea și războiul.[221]

PersonalitățiModificare

Personalități ceangăiești
 
Ilona Nyisztor și Mária Petrás

Nume de familieModificare

  • Andor
  • Antal[223]
  • Ádám (Adam),
  • Baka (Baca, Boca – soldat)
  • Balașcă (diminiutivul lui Balázska, Balázs – Blaj)[223]
  • Balog (Balogh, Bologh, Bolog, Bulug)
  • Bartha (Barta)
  • Bálint (Balint – Valentin)[223]
  • Benchea (din Benkő, Benke)[223]
  • Bilibók (Biliboc)
  • Bișoc (din Bisak)[223]
  • Bodó, Budai ((cel) de la Buda – Budău)
  • Bulai
  • Cadar (din Kadar – dogar)[223]
  • Cardas (săbier, (cel) cu sabie – Kardas, Cardaș)

  • Cherecheș (din Kerekes – rotar)[223]
  • Chihălău
  • Chiș (din Kis – Mic(u))[223]
  • Ciceu (din Csicsó)[223]
  • Coșa (din Kósa, Köse)[223]
  • Covaci (din Kovács – fierar)[223]
  • Dâscă (din deszkascândură)[223]
  • Demșa (din Demse)[223]
  • Diós, Diósi ((cel) cu nuci)
  • Doboș (din Dobos – toboșar)[223]
  • Duma
  • Demeter
  • Farcadi (Farczadi, Fartzadi, Fartadi, Farțadi), Farkas (Fărcaș, Forcoș, Forcos – Lup(u))[223]
  • Fekete (Fechete, Fecheta – Negru)
  • Ferenc (Ferencz, Ferentz, Ferenț – Francisc)[223]

  • Gábor (Gabor – Gabriel)
  • Gáspár (Gașpar)
  • Gherghel (din Gergely – Grigore)[223]
  • Gyurka (Ghiurca – Gheorghe)
  • Kelemen (Caliman, Căliman)
  • Ieriș (din Erős – puternic)[223]
  • Ignác (Ignácz, Ignátz, Ignaț)
  • Imbrea (din Imreh)[223]
  • Jakab (Iacobuș)
  • Laioș (din Lajos)[223]
  • Lăcătuș (din Lakatos)[223]
  • László (Laszlo, Laslo, Laslău – Ladislau, Vasile)
  • Lukács (Lucaci – Luca)[223]
  • Mărtinaș, Mărtinică (din Márton – Martin)[223]
  • Mihály
  • Miklós (Nicolaie)
  • Noghi (din Nagy – Mare)[223]
  • Nyisztor

  • Pál
  • Petercă (din Péterke – diminutivul lui Péter, Petru)[223]
  • Petrás, Petres
  • Pógár (Pogár, Pogar)
  • Puskás (Pușcaș, Pușcașu – (cel) cu pușcă)
  • Robu (din limba slavă)[223]
  • Roca (din Róka – vulpe)[223]
  • Salamon
  • Simon
  • Sipos (Șipoș – (cel) cu fluier)
  • Sabău (din Szabó – croitor)[223]
  • Szarka
  • Tamás (Tamas – Tămaș, Tamaș)
  • Vereș (din Veres – roșu)[223]
  • Vârgă (din Varga – cizmar)[223]
  • Zerkula
  • Zajzon, Zajzoni etc.

În rândul ceangăilor cu ascendență săsească sunt întâlnite nume precum: Müller,[95] Schuster, etc.[95]

Apariții culturaleModificare

Probleme privind conservarea identității etnice a ceangăilorModificare

În timpul Principatului Moldovei și a Vechiului RegatModificare

În rândul misionarilor italieni stabiliți în satele de ceangăi s-a putut remarca o dificultate în ceea ce privește comunicarea, având ca motiv faptul că misionarilor le era greu să învețe limba maghiară, preferând în schimb limba română mai ușor de înțeles. Astfel, contactele dintre misionari și comunitate se limitau doar la ceremoniile religioase.[227] Preotul Péter Zöld a scris de la Delnița după anul 1769 un raport detaliat referitor la situația maghiarilor moldoveni. În lucrarea sa, el a recomandat episcopului ca Sfânta Congregație să trimită preoți maghiari în locul misionarilor italieni și, dacă este posibil, acești preoți să fie mai stricți și din ordinul franciscan: „Acest tip de preoți sunt foarte importanți în această zonă, căci fără ei catolicii de aici sunt catolici doar cu numele, din moment ce Părinții italieni nu le-ar putea învăța credința pentru că nu pot să vorbească limba lor... după ce au terminat cu sfânta liturghie. În adăugire, numai Dumnezeu știe cum pot înțelege mărturisirile oamenilor din întrebările scrise, care, așa cum am experimentat, cu greu pot fi mărturisiri depline, pentru că ei nu înțeleg păcatele oamenilor care se acuză de sine, tipul și circumstanțele, în special cele care schimbă caracterul; acești săraci unguri îmi spun adesea printre lacrimi amare că nu cunosc limba pe care n-au folosit-o niciodată în viața lor.”[228]

Datorită influențelor misionarilor italieni, a apărut o adevărată antipatie la adresa clerului maghiar, care a fost îndepărtat ulterior din parohiile moldovenești. Când clerul autohton a preluat parohiile, au preluat și atitudinile față de clerul maghiar și limba română. Așadar, a început un proces de românizare a catolicilor moldoveni, datorită în primul rând clerului italian, apoi celui local.[229]

În anul 1838, Elek Gegő⁠(hu) relata că în satele ceangăilor de nord din jurul localităților Săbăoani (Szabófalva), Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dsidafalva), Răchiteni (Domafalva), Leucușeni (Lakosfalva) deveneau puternic românești atât în privința îmbrăcăminții, cât și a obiceiurilor, motivul principal fiind lipsa preoților maghiari, datorită faptului că vicariatele maghiare din circumscripția românească erau ocupate de misionari italieni.[230]

Indicii ale unei posibile încercări de asimilare au fost semnalate de preotul Ince János Petrás în anul 1845 la Săbăoani, când la a doua duminică a fiecărei luni slujba trebuia ținută în limba română. O situație asemănătoare era la Bacău, în timp ce la Ploscuțeni, cantorul avea voie să cânte slujba în maghiară doar în a treia duminică a fiecărei luni.[231] Tot Petrás a remarcat că la o populație de 57.300 de maghiari catolici în Moldova anului 1839 existau numai opt preoți maghiari în 1841.[232]

Unele încercări din secolul al XIX-lea de a învesti un cler de limbă maghiară în Moldova au eșuat din cauza preoților italieni care au remarcat că monopolul acestora este amenințat în această regiune. După mulți ani de negocieri, și în contextul favorabil intenției Papei Leon al XIII-lea de a extinde activitatea Bisericii Catolice, s-a reușit înființarea în anul 1884 a Episcopiei de Iași, primul episcop fiind italianul Nicolae Iosif Camilli,[233] prin intermediul căruia s-a încercat îndepărtarea ceangăilor de credința lor identitară.[231] Nașterea intelectualității ecleziastice catolice românești se datorează creării seminarului,[231] iar mai târziu tipografiei, de către Episcopia de Iași.[234] Seminarul de la Iași, care a pregătit preoțimea catolică, a fost fondat ca un compromis făcut de episcopul Iași, potrivit căruia educația trebuia oferită în limba română pentru a împiedica venirea de preoți maghiari ardeleni. Măsura creării seminarului a făcut parte din reforma educațională instituită de Spiru Haret.[229] În felul acesta s-a ajuns ca religia romano-catolică, factorul conservator al limbii și comunității maghiarilor moldoveni, distincte de cea a românilor, să devină începând cu finele secolului XIX, un instrument al românizării.[234]

Episcopul Camilli a cerut în anul 1889 ca slujbele să nu fie ținute în alte limbi decât în română. În 1894 catehismele bilingve au fost interzise.[235] În ciuda faptului că locuitorii din Luizi-Călugăra au refuzat ordinul episcopului, acesta le-a replicat: „în România limba este româna și nu poate fi alta. Ar fi un act de nedreptate împotriva propriei națiuni, [...] ar fi rușinos dacă un român de cultură ar dori să vorbească o limbă străină, cum ar fi limba maghiară, în propria sa țară. Acum mă adresez locuitorilor din Luizi-Călugăra: [...] ei sunt maghiari, sau sunt români? Dacă sunt maghiari, lăsați-i să meargă în Ungaria unde vorbesc limba maghiară, dar dacă sunt români, așa cum sunt cu adevărat, atunci ei ar trebui să fie rușinați că nu cunosc limba țării lor.”[235]

De asemenea, în 1880 sarcinile și mijloacele propagandei naționaliste referitoare la ceangăi au fost dezvoltate de intelectualul român greco-catolic Ioan Polescu în ziarul românesc „Amicul Familiei” din Gherla. El a considerat a fi intolerabil faptul că, în județele din inima Moldovei, trăiesc în masă locuitori care vorbesc limba maghiară și a formulat cele mai importante mijloace de asimilare națională a comunităților de ceangăi vorbitori de limbă maghiară.[118]

În perioada următoare au fost înființate școli primare în limba română, unde elevii ce erau prinși vorbind limba maternă erau pedepsiți, iar numele de familie cu rezonanță maghiară au fost schimbate în unele românești (Bordás-Spătaru, László-Laslău, Veress-Roșu etc.).[236]

În epoca interbelicăModificare

România Mare, formată în anul 1918, a schimbat structura etnică și confesională a țării, minoritățile naționale alcătuind aproape 30 % din populația totală. Tratatele de pace au acordat drepturi minorităților, dar aceste convenții au fost doar fundamentul teoretic al politicii naționale asupra minorităților. Între directivele formulate și realitățile regiunii au existat discrepanțe semnificative.[237]

Unele minorități, în special cele mai numeroase, nu au acceptat noile frontiere, manifestând o atitudine de revoltă, de obicei în cadrul instituțiilor mai puțin controlate de stat precum școlile și bisericile, în speranța restabilirii condițiilor anterioare. A fost în principal cazul maghiarilor din Transilvania, care nu doreau să se integreze în noul stat român. Atitudinea lor a fost susținută și de propaganda revizionistă din Ungaria și de către reprezentanții acesteia din străinătate. Pierderea teritorială a Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial a creat un sentiment de frustrare pentru maghiari indiferent de locul în care locuiau, iar această frustrare a determinat un discurs politic și cultural mai radical.[237]

Aceste atitudini au alimentat și dus la o ascensiune puternică naționalismul românesc, având la bază temerea de o schimbare forțată a granițelor, în special în anii 1930. Mass-media a generat o atitudine anti-maghiară, pe lângă o atitudine accentuată anti-evreiască. Aceste atitudini au fost favorizate și datorită lipsei unui program oficial de stat cu privire la asimilarea minorităților naționale.[238]

Atitudinile mai mult sau mai puțin conflictuale față de minorități au întărit o conștiință românească specifică care, în formele sale cele mai extreme, a conturat utopia unei structuri omogene naționale, etnice, culturale și confesionale a statului român. Ortodoxia a fost o componentă de bază a acestei structuri, naționalismul ortodox punând în pericol și comunitățile catolice din Moldova prin acțiuni ilegale comise de oficiali. Atitudinile oficialilor și a elitei catolice au funcționat precum un barometru asupra situației de la acel moment.[238]

În acest sens termenul „ungur” a căpătat o conotație negativă în Moldova, fapt dovedit de scrisorile formulate în anul 1933 de un preot local de la Săbăoani către episcopul de Iași. Un alt preot, Iacob Ferenț, în timpul unei slujbe ținute în 1942 la Oituz, a încercat să-i calmeze pe credincioși explicându-le că nu sunt străini pentru faptul că sunt de confesiune romano-catolică.[238] Pentru acest discurs, preotului i-a fost deschis un proces de judecată pentru batjocură la adresa Bisericii Ortodoxe.[239] În continuare, unii funcționari precum profesorii sau polițiștii, care proveneau adesea din alte zone ale țării, aveau idei preconcepute la adresa catolicilor și în cazul lor s-au putut remarca atitudini ostile împotriva acestei confesiuni. În cadrul instituțiilor de învățământ și celor militare se practica prozeletismul ortodox, unde elevii și cei ce urmau stagiul militar erau îndemnați sau amenințați să treacă la religia ortodoxă. Alte atitudini ostile au fost remarcate în cazul căsătoriilor mixte, unde copiii nu puteau fi botezați la catolicism.[239]

Perioada anilor 1930 a fost caracterizată de declarația celebră a parohului de Faraoani Romilla Bonaventura „limba maghiară și cei care o vorbesc să fie blestemați”. Tot acesta îi amenința pe viitorii miri că nu le va oficia căsătoria dacă nu cunosc catehismul în limba română.[240]

Situația comunității s-a îmbunătățit într-un alt sens după unirea Transilvaniei cu România, moment în care ceangăii puteau realiza pelerinaje la Șumuleu Ciuc fără pașaport, care înainte de eveniment era greu de obținut, iar preoții, călugării și turiștii maghiari puteau să călătorească mult mai ușor în Moldova. Această situație a avut ca repercusiuni expulzarea turiștilor și etnografilor.[240]

În anul 1935 a apărut prima menționare a unei presupuse origini românești a ceangăilor,[241] redactată de învățătorul Constantin Lozincă la Faraoani,[242] ce a trimis o scrisoare către Nicolae Iorga și unde descria costumul popular românesc, obiceiuri și nume ale unor romano-catolici de lângă Bacău. Autorul a vrut, probabil, să facă o impresie bună în fața istoricului, care a scris de fapt despre ceangăi a fi de origine maghiară. Lozincă l-a impresionat pe Iorga doar într-o oarecare măsură, dar i-a publicat eseul cu o scurtă introducere, punând la îndoială adevărul faptelor incluse: „Primim aceste rînduri, care destăinuiesc originea românească a multor Ceangăi”. După câteva luni, într-un articol pe care l-a semnat, Constantin Lozincă a promis un studiu viitor cu privire la originea românească. Nu și-a putut ține promisiunea, iar studiul nu a fost niciodată publicat, dar merită menționat, pentru că, în măsura în care se știe, a fost prima relatare a originii românești a ceangăilor. Lucrarea nu a fost susținută de niciun argument științific, probabil autorul structurându-și ideile în funcție de propria credință și capacitate. Este posibil ca relatarea să-l fi influențat într-o anumită măsură pe Iorga, deoarece în anul următor, în 1939, istoricul a oferit o origine eterogenă (română și secuiască) a catolicilor moldoveni.[241]

Cu toate acestea, în anul publicării scrisorii, în 1935, Iorga în lucrarea sa „Oameni cari au fost” Vol. II a menționat la pagina 192: „chiar și țăranii maghiari care trăiesc în munți își spun români”, subliniind conștiința românească, dar și originea maghiară, în același timp.[241]

Înainte de Al Doilea Război Mondial prefectul județului Bacău a ordonat ca în bisericile catolice să se vorbească numai în română și latină și că se vor pedepsi cu asprime cei ce nu vor respecta legea. Acest ordin a afectat comunitățile ce erau vizitate de franciscani de la Șumuleu Ciuc[240] și cele unde cantorii aveau voie până atunci să cânte câteva rugăciuni în maghiară.[243]

În perioada de dominație a extremei drepteModificare

ContextModificare

În contextul intensificării naționalismului și a politicilor rasiste ce au culminat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a propus purificarea națiunii, forțând populațiile nedorite să emigreze.[244] Unii politicieni români vizau expulzarea comunității ceangăiești, iar guvernul Ungariei și prim-ministrul László Bárdossy și-au propus să o instaleze pe teritoriul preluat de la Iugoslavia în aprilie 1941.[245] Comunitatea ceangăilor din Moldova a folosit ca metodă de ripostă redefinirea propriei identități. Cu scopul de a se opune deportării, clerul a solicitat intervenția unor antropologi din țară cu vederi rasiste, s-au colectat probe de sânge și și-au rescris istoria comunității pentru a-și demonstra descendența românească. Această strategie i-a ajutat pe ceangăi să evite discriminarea și violențele care au atacat comunitățile evreiești, rome, slave și altele.[244]

Spre deosebire de germanii sudeți⁠(en) și sașii transilvăneni care au adoptat programe politice radicale drept program de supraviețuire și regenerare națională, germanii din Ungaria, sorbii⁠(en) din Germania și ceangăii din România au adoptat interpretările eugenice pe care alții le-au proiectat asupra lor pentru a crea propria lor versiune a identității etno-naționale și a apartenenței naționale. În acest sens, preotul ceangău Iosif Petru M. Pal,[246] precum și istoricul legionar loan Mărtinaș,[247][H] au adoptat interpretarea rasială românească dominantă creată pentru ei în special de Petru Râmneanțu, acceptând afirmația acestuia că ceangăii sunt de fapt români. Spre deosebire de alte grupuri etnice minoritare din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, în special germanii sudeți, sașii și ceangăii din România nu doreau încorporarea lor în Reichul german sau în Ungaria, deși mulți dintre aceștia s-au stabilit ulterior și în afara României.[246]

În urma cedării nordului Transilvaniei și instalării regimului lui Ion Antonescu, atitudinea anti-maghiară a căpătat dimensiuni aproape naționale. Maghiarii rămași pe teritoriul țării cât și catolicii din Moldova au fost încadrați ca „anti-români”, astfel preotul Iosif Petru M. Pal i-a criticat pe scriitorii care îi considerau pe catolici drept maghiari sau îi bănuiau de ostilități la adresa țării. Autoritățile locale în această perioadă nu au emis documente privind cetățenia pentru comunitate deoarece obligatoriu cei care erau botezați la catolicism nu puteau avea cetățenia română, cu referire la un decret al Ministerului Afacerilor Interne.[248]

În continuare, atitudinea anti-catolică a autorităților a fost adoptată la scurt timp și de către cetățenii de confesiune ortodoxă, chiar și în localitățile mixte. Ca răspuns la acest fenomen, preoții romano-catolici locali, considerați singurii intelectuali ce aveau și o legătură strânsă cu comunitatea, au încercat să stopeze această atitudine[249] prin adresarea unor cereri de ajutor către episcopul Mihai Robu. Acesta a adresat o petiție lui Ion Antonescu, redactată de Iosif Petru M. Pal, ce era o sinteză a condiției catolicilor, a atitudinii autorităților și a spiritului care domină cele două părți. Într-o declarație oficială, guvernul a informat episcopul cu privire la măsurile luate și i-a cerut să anunțe direct autoritățile centrale dacă nu sunt respectate măsurile. Robu a făcut acest lucru câteva luni mai târziu, deoarece romano-catolicii au fost lipsiți în continuare de unele drepturi, precum interzicerea obținerii de certificate cu cetățenie română și cumpărare de terenuri, dându-se voie doar să vândă proprietăți.[250]

Stabilirea originilorModificare

 
Paginile de introducere la secțiunea despre origini în „Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri” de Iosif Petru M. Pal, sub titulatura „Teorii bizare” aflându-se teoriile istoricilor unguri și secui (Istvan Györffy și alții) și români (Radu Rosetti, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Xenopol și alții), iar sub „Români de drept” figurând citate și comentarii.
 
Prima pagină a Buletinului eugenic și biopolitic, Vol. XIV, 1943

Superiorul Ordinului Franciscan din Moldova, Iosif Petru M. Pal, a fost primul care a lansat teoria originii românești prin așa-zise argumente științifice prin cartea „Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri”, publicată în anul 1941,[241] în timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Acesta a luat apărarea preoților și a credincioșilor, încercând să demonstreze că în Moldova, comunitatea catolică ar avea origine românească, iar în acest fel preotul spera să convingă guvernul și autoritățile locale să nu le restricționeze drepturile cetățenești.[107] Cu toate acestea, argumentațiile preotului nu au convins autoritățile, fiind acuzat ulterior de ofensă la adresa autorității de stat,[251] alături de alți preoți catolici.[107] În anul următor, în 1942, acesta și-a republicat cartea, adăugând și partea a doua: „Franciscanii păstori de veacuri ai catolicilor din Moldova”. Alături de acesta, Ioan Mărtinaș, ce se considera un istoric al Bisericii Catolice, a publicat broșura „Cine sunt catolicii moldoveni?”, fiind o reformulare mai radicală a opiniilor lui Iosif Petru Pal, unde a afirmat originea românească, dar a atacat în același timp toate acțiunile sau atitudinile îndreptate împotriva romano-catolicilor.[237]

Conform teoriei create de Pal, ce prezintă multe inadvertențe istorice, cu prilejul despărțirii bisericii în cea ortodoxă și romano-catolică (1054), o parte din românii din Moldova ar fi rămas fideli bisericii romano-catolice, ei fiind apoi maghiarizați de biserica catolică chiar în Moldova.[107] Până acum această afirmație nu a putut fi dovedită din punct de vedere științific.[42]

Tot Pal a remarcat o anomalie în statisticile lui Gheorghe Popa-Lisseanu privind unele sate românești din secuime la mijlocul secolului al XVIII-lea, ce indica faptul că un număr mare de astfel de sate au dispărut. Pal a legat apoi dispariția românilor transilvăneni cu un influx concomitent de catolici români în Moldova – pe baza lecturii sale despre Biserică și alte documente istorice – care au dovedit existența așezărilor catolice acolo. Pal a concluzionat că acești imigranți erau greco-catolicii români, cu nume românești, care fuseseră „secuizați” și catolicizați. Pentru Pal, elementele maghiare dintre catolicii moldoveni erau superficiale și inautentice, spunând că „etnologia, etnografia și etnia acestei populații sunt autentic românești” și, prin urmare, „toți [catolicii] din Moldova sunt doar catolici români”.[252]

Poziția guvernului de la Budapesta în această situație a avut un rol major în agravarea problemelor ceangăilor. În anul 1940, Sándor Baumgartner a publicat o carte cu titlul Moldva, a magyarság nagy temetője („Moldova, marele cimitir al maghiarimii”). István Györffy⁠(hu) a publicat mai multe studii asupra ceangăilor în volumul intitulat Magyar nép - magyarföld („Națiunea maghiară - Tărâm maghiar”). O monografie pe această temă a fost editată de László Mikecs⁠(hu) în 1941; doi ani mai târziu, același autor a scris un alt studiu într-un volum publicat din interese politice: Magyarok és románok („Maghiari și români”). În anul 1942, un autor care folosea pseudonimul Siculus a publicat o carte folosind un limbaj violent împotriva României.[229] Acestor lucrări, cât și mass-mediei (presă și radio) din Ungaria, li s-a răspuns prin promovarea originii românești a ceangăilor.[253]

Ceea ce este remarcabil, din punctul de vedere al cercetătorului R. Chris Davis, este că în prima jumătate a anilor 1940 a apărut încrucișarea sacrului și profanului: reviste și intelectuali atât din mediul academic, cât și din guvern, au preluat cauza acestei minorități, între timp, revistele catolice locale au început să fie reeditate, publicate și citate în lucrările științifice ale lui Petru Râmneanțu, considerat un antropolog rasist și eugenist român important la acea vreme.[254]

Revistele catolice din Moldova au început în acest timp să promoveze teza conform căreia romano-catolicii din regiune erau în mod explicit la origine români catolici. Cele mai importante dintre aceste reviste erau Almanahul Revistei Viața, Almanahul Revistei Populare Catolice și Lumina Creștinului. Preoții-istorici Ioan Mărtinaș și Iosif Petru M. Pal au folosit aceste medii de informare pentru a-și promova teoria istorică alternativă – ceea ce presupunea o etnogenealogie românească, și pentru a dezvolta o bază istoriografică în timp util pentru a completa monografiile ulterioare. Printre primele articole apărute a fost cel al preotului Pal „Catolicii din Moldova sunt români neaoși” din anul 1941. Acesta a inclus o serie de surse datând de la fondarea Episcopiei Catolice de Milcov din secolul al XIII-lea – date din bule papale, recensăminte, Propaganda Fide, rapoarte ale unor misionari și codici – până la lucrări contemporane, precum cea a lui Gheorghe Popa-Lisseanu privind presupusa deznaționalizare sau secuizare a românilor transilvăneni.[255]

În continuare, episcopul Mihai Robu a încercat crearea unui nou cler catolic după modelul fascist promovat de Legiunea Arhanghelul Mihail (ulterior Garda de Fier). Ideologia Legiunii privind crearea unui stat român omogen din punct de vedere etnic a fost rapid acceptată printre clericii catolici din Moldova.[256]

Nu există date clare cu privire la colaborarea bisericii catolice cu Mișcarea Legionară, cu o excepție notabilă: conform Arhivei Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), preotul Ioan Mărtinaș deținea funcția de șef de sector în cadrul statului legionar, fiind închis la Târgu Jiu pe 8 iulie 1941 după venirea lui Ion Antonescu la putere, dar eliberat la scurt timp datorită intervenției lui Andrea Cassulo, nunțiu apostolic. În arhivă este prezentată și dezamăgirea lui Mihai Robu, datorată dizgrației aduse bisericii în acest context.[257]

În cadrul cercetării rasiale instrumentate în crearea biopoliticii românești utopice în timpului regimului Antonescu[258] și drept consecință la situația creată după scrierea primei cărți de către Pal s-a apelat la[251] cercetarea comunităților catolice din Moldova,[258] după structura antropologică și biologică,[251] de către Petru Râmneanțu,[258][251] cercetător în cadrul Institutului de Igienă al Universității din Cluj și mutat la Sibiu.[251] Drept rezultat,[251] a publicat în studiul „Buletin eugenic și biopolitic Vol. 14”, secțiunea „Grupele de sânge la Ciangăii din Moldova”[259] și un altul în limba germană.[251] Acesta a contestat ambele teorii (a originii cumane maghiarizate și a unor triburi maghiare rămase în drumul spre Bazinul Panonic) ce predominau în perioada interbelică istoriografia română și maghiară privind originea ceangăilor, dezvoltând o interpretare rasială a ceangăilor bazată pe principii naționaliste românești. Acesta avea ca pilon de sprijin recensământul din 1941, unde afirma că erau doar 8.523 de ceangăi în Moldova, acesta a menționat faptul că ei vorbesc doar limba română și au religie romano-catolică.[259]

Utopia etnică românească a lui Râmneanțu a favorizat și apariția a unui nou model biologic de identitate: odată ce au fost găsite anumite grupe sanguine specifice populației românești, singura explicație posibilă pentru apariția lor în alte grupuri etnice a fost faptul că populația acestor grupuri erau, de fapt, la origine „românească” ce fusese influențată cultural-lingvistic într-un mod diferit față de alte populații românești, afirmând cu această ocazie că ceangăii și secuii sunt români.[260]

La 1 aprilie 1943 a fost trimis un memoriu către Serviciul Special de Informații (SSI) de către câțiva preoți catolici ce conținea un suport pentru originea românească a ceangăilor, făcând referire la un articol pe această temă a lui Iosif Petru Pal „Glasul sângelui” din „Originea” ce susținea categoric teza lui Râmneanțu.[261]

Românizarea ceangăilor a ajuns într-un punct critic în istoriografia românească în anul 1944, când Râmneanțu a publicat „Die Abstammung der Tschangos”, fiind cea mai radicală reconstrucție a trecutului național al unui grup etnic minoritar în România modernă.[260]

Studiul lui Râmneanțu au avut un efect pozitiv asupra autorităților, pentru care romano-catolicii nu au mai reprezentat o problemă. Astfel, cele două părți au reușit să „dovedească” originea românească prin noile metode rasiste de cercetare, fiind integrați în națiunea română și căpătând drepturi la fel ca cetățenii de confesiune ortodoxă. Au mai existat unele încercări din partea oficialilor de a menține starea de conflict, dar mult mai puțin semnificative decât cele anterioare.[251]

Deși prin unele aderări la Mișcarea Legionară se dorea asigurarea unui loc în cadrul națiunii române, aceste încercări s-au dovedit a fi un eșec pe termen lung, cazuri asemănătoare cu cel al ceangăilor fiind cele ale maghiarilor greco-catolici și polonezilor ortodocși.[262]

În perioada comunismuluiModificare

După preluarea puterii de către comuniști în anul 1944 au urmat represiuni asupra clerului și a credincioșilor până la sfârșitul anilor 1950, foști episcopi ca Marcu Glaser, Alexandru Cisar sau Anton Durcovici fiind privați de libertate.[256] În acest fel, în cadrul ofensivei împotriva cultelor, PMR s-a folosit de Uniunea Populară Maghiară, facilitând înființarea, începând cu anul 1948, a unei rețele de aproape 40 școli cu predare în limba maghiară în regiunile locuite de ceangăi, acestea având menirea să slăbească influența Bisericii în cadrul comunității. Școlile au fost închise treptat în perioada 1953-1958.[206] Un motiv al închiderii instituțiilor de învățământ îl reprezintă și evenimentul revoluției ungare din 1956.[118]

Biserica „Coborârea Sfântului Duh” din Adjudeni, una dintre cele mai mari din țară, construită între 1972-1986
Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași, așa cum apare reprezentat în cartea „Originea ceangăilor din Moldova”, Dumitru Mărtinaș, 1985.

Începând cu anii 1960, în timpul mandatului episcopului Petru Pleșca (1951/1965-1977) și succesorului Petru Gherghel (ambii cu ascendență ceangăiască) au început să apară schimbări inedite în cadrul bisericii romano-catolice din Moldova, precum boomul fără precedent în construcția de biserici,[256] case parohiale și unități de învățământ cu ajutor substanțial de la stat[263], lucru nemaiîntâlnit în blocul comunist, permiterea practicării cultului catolic în Moldova, dar numai în limba română, strategii astfel aplicate în scopul unei românizări eficace a ceangăilor, știuți a fi profund apropiați de biserică.[256]

În același timp, seminarul de la Iași a fost redeschis, clerul a început să aibă raporturi strânse cu Securitatea, iar Nicolae Ceaușescu a oficiat întâlniri cu conducerea Vaticanului în 1973 și 1978 ca parte a apropierii Sfântului Scaun față de unele state comuniste precum Polonia și Ungaria. Spre deosebire de cultul greco-catolic restricționat și persecutat în țară, romano-catolicismul din Moldova s-a bucurat de o atenție deosebită, prin a trimite la studii la Vatican pe Ioan Robu și Aurel Percă, în timp ce în alte zone ale țării cultul catolic a fost suprimat.[256]

În timpul regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu ceangăii au devenit ținta politicii de asimilare, una dintre strategii fiind susținerea originii românești a acestora prin cartea lui Dumitru Mărtinaș „Originea ceangăilor din Moldova”, publicată în anul 1985 prin intervenția secției de propagandă. Cooperând cu statul, Episcopia Romano-Catolică de Iași a participat la politica de asimilare.[264]:p. 48

În anii 1970–1980 raporturile dintre autoritățile comuniste și reprezentații Episcopiei Romano-Catolice de Iași au fost marcate de încercările de influențare a clericilor catolici de etnie română în problema originii ceangăilor din Moldova. Astfel, de la propunerea favorabilă înființării de regiuni autonome după model sovietic, de la începutul deceniul șase, s-a ajuns în ultimii ani ai regimului la o campanie susținută împotriva „iredentismului” și „șovinismului” maghiar, inclusiv sprijinirea apariției unor lucrări care demonstrau originea românească a ceangăilor.[265] Un alt pretext pentru atitudinea antimaghiară a autorităților îl reprezintă evenimentul revoluției ungare din 1956, moment în care Biroul Politic al C.C. al PMR a hotărât moni­to­rizarea acțiunilor Bisericii Catolice, precum și reținerea episcopului Áron Márton la reședința de serviciu. După această dată, lista persoanelor potențial peri­cu­l­oase aflate în evidența generală a poliției politice s-a îmbogățit la rubrica iredentiști, ponderea acestora crescând constant pe măsură ce regimul adopta forma național-comunistă.[266]

Pe fondul acestor tensiuni, în cursul anului 1978, Securitatea a inițiat o operațiune amplă cu numele de cod „Trotuș” în cadrul căreia au fost întreprinse câteva „măsuri complexe și combinative” de mare amploare cum ar fi beatificarea călugărului Ieremia Valahul, sfințirea episcopului Ioan Robu sau tipărirea la Vatican a cărții „Originea ceangăilor din Moldova”. În cadrul acestei operațiuni, un plan de măsuri al Direcției I din cadrul Departamentului Securității Statului din 28 decembrie 1978, prevedea ca în scopul „cunoașterii și neutralizării intențiilor episcopului Áron Márton de a-și extinde, în scopuri ostile, jurisdicția canonică în unele localități din județul Bacău și Neamț”, să se încerce „atragerea preotului romano-catolic Pătrașcu Gheorghe ca să acționeze la Vatican – prin interpunerea informatorului Bucur – să-i transmită lui Petru Tocănel să scrie și să publice în Occident, materiale în legătură cu intențiile lui Márton Áron de a desfășura acțiuni naționaliste în rândul unor parohii romano-catolice din Moldova”.[267] Petru Tocănel a început să acționeze în exterior și să-l sprijine pe preotul de origine română Mihai Caităr, stabilit în R.F.G. pentru finanțarea și publicarea cărții profesorului Dumitru Mărtinaș, cu privire la originea românească a ceangăilor din Moldova. Pe urmă s-a decis scrierea unui articol pe tema originii române a ceangăilor cu sprijinul Serviciului D [Dezinformare] care să fie publicat în presa din Italia. Alte acțiuni pe această temă au fost stipulate în planul de măsuri ale Serviciului D și U.M. 0544 [Centrul de Informații Externe].[268]

În același an, în urma unei discuții purtate la Roma între profesorul Petru Tocănel și Gheorghe Pătrașcu, căruia i s-a permis deplasarea în străinătate, Securității i-a parvenit informația că Eduard Ferenț este avut în vedere de Vatican pentru funcția de episcop al Diecezei de Iași. Având în vedere temerea că preotul Ferenț ar putea avea o atitudine mai favorabilă în chestiunea ceangăilor de limbă maghiară, Direcția I din cadrul Securității a dispus „compromiterea și împiedicarea numirii celui în cauză ca episcop.”[268]

În cursul anului 1980 se avea în vedere o călătorie la Vatican unde să se discute problema legată de intențiile arhidiecezei de Alba Iulia de a prelua localitățile din Moldova cu locuitorii ceangăi și de a impune păstrarea slujbelor în limba maghiară.[269]

Pentru ceremonia consacrării episcopului Ioan Robu la Vatican la 8 decembrie 1984, din județul Bacău „au fost selecționați, pregătiți și instruiți 14 preoți și 12 credincioși romano-catolici” care în timpul vizitei din Italia urmau să poarte „costume populare românești, iar preoții să aibă la reverele hainelor panglicuțe tricolore”. Prin prezența preoților și credincioșilor români în Italia, Securitatea avea în vedere aspecte de ordin propagandistic, formulate oficial ca fiind „o ripostă fermă propagandei naționalist-iredenstiste maghiare”. Reporteri ai posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii prezenți la eveniment nu au reușit să intre în contact cu cetățenii români datorită instructajului primit din partea poliției politice.[267]

Istoricul Dumitru Mărtinaș a reluat ipoteza originii române a ceangăilor, de această dată afirmând că strămoșii ceangăilor erau români ortodocși din Transilvania, care ar fi fost siliți să treacă la religia romano-catolică. Astfel, după ce au fost parțial maghiarizați în Transilvania, s-ar fi refugiat în Moldova în jurul anului 1700, ca să scape de opresiunea maghiară.[107] La scrierea cărții a luat parte și Ioan Mărtinaș (născut Tamaș Mărtinaș Gabur),[257] manuscrisul fiind realizat în anul 1963,[270] suferind de-a lungul timpului mai multe revizuiri înainte să fie finalizat în anul 1973 la Buzău.[257] Acesta nu a fost publicat la acel moment deoarece lectorii îl considerau ca fiind neștiințific și diletant. Ideea manuscrisului a devenit valabilă în cadrul intensificării naționalismului, în 1985, la șase ani după moartea autorului, când asupra documentului de aproximativ 100 de pagini s-au mai adăugat circa 60 de pagini de către istoricii V. M. Ungureanu și Ion Coja.[270] Însă, la publicarea cărții, ca autor a fost menționat doar Dumitru Mărtinaș, cel mai probabil din cauza faptului că fratele său, Ioan, fusese cleric anticomunist cu funcție în statul legionar.[257] Cartea a fost tradusă ulterior în italiană (1987) și engleză (1989) și propagată internațional, exagerându-se valoarea acesteia. Ion Coja a realizat, în 1987, o sinteză a cărții în limba germană. În fapt, lucrările traduse sunt și un răspuns împotriva operei istorice apărută în trei volume Erdély története („Istoria Transilvaniei”), Köpeczi, 1986. De la acel moment, teoria Mărtinaș a devenit pentru elita intelectuală și politică română o opinie avizată și oficială.[270]

Teoria are ca fundament lucrări mai vechi pseudoștiințifice din timpul regimului totalitar din Al Doilea Război Mondial (Pal, 1941, Râmneanțu, 1943 și 1944), fiind vorba de o concepție anacronică și nefondată din punct de vedere istoric, lingvistic și etnografic. Cu toate acestea, structura ei, potrivit unei logici interne, induce impresia de coerență,[111] neagând caracterul maghiar al limbii vorbite și a originii ceangăilor, bazându-se pe o structură de motivații și metodologie selectivă.[270] Indiferent în ce mod este abordat conținutul cărții, acesta se dovedește a fi eronat,[271] amestecând adevăruri, jumătăți de adevăruri și falsuri.[272] Dumitru Mărtinaș și-a bazat argumentele în principal pe date lingvistice,[271] deși nu era în măsură atât timp cât nu cunoștea limba maghiară și nu deținea acces la studii fundamentale,[273] lăsând problemele istorice și etnografice altor experți.[271] Documentele istorice, toponimia, dovezile etnografice și arheologice indică faptul că ceangăii au trăit în Moldova și mai înainte de secolul al XVII-lea.[271] În Codex Bandinus scris în anul 1646 de episcopul Marcus Bandinus sunt amintite așezări conservate cu element maghiar de proveniență anterioară acestei date precum Grozești, Târgu Trotuș, Faraoani, Valea Seacă, Trebeș, Tămășeni, Adjudeni, Răchiteni, Tescani, Săbăoani, Hârlău, Cotnari, Huși și probabil Bacău și Roman. În acestea se aflau și sași, care însă erau mai puțin numeroși.[83] Mai mult decât atât, dialectul lor dezvăluie trăsături arhaice pierdute în limba maghiară curentă,[271] dialect menținut până în prezent cu toate că au trăit timp de secole între români vorbitori de limbă română.[274]

Conform opiniei lui Gabriel Andreescu din volumul Extremismul de dreapta în România, teoria profesorului Dumitru Mărtinaș a fost lansată în cadrul politicii asimilaționiste practicate în ultimii ani ai regimului comunist care pe de o parte luase forma național-comunismului, iar pe de altă parte regimul Ceaușescu dorea să iasă de sub controlul sovietic, Securitatea română fiind instruită într-un spirit naționalist. Printre sarcinile avute erau supravegherea măsurilor de asimilare a maghiarilor – în particular, a ceangăilor maghiari, combaterea acțiunilor externe care afectau imaginea țării și conlucrarea cu foști prolegionari din străinătate în scopul promovării unei istorii convenabile acestora.[107]

După apariția cărții profesorului Mărtinaș în 1985 a urmat interzicerea cuvântului ceangău în cărți și reviste, astfel încât abia după Revoluția din 1989 s-a mai putut scrie despre această comunitate din România. În aceeași perioadă s-au interzis și cercetările etnografice și istorice referitoare la ceangăi,[107] mai ales după apariția unui articol în revista A Hét scris de lingvistul Sándor N. Szilágyi⁠(hu) în anul 1971 ce consta într-o analiză lingvistică asupra dialectului ceangăiesc.[275]

În urma unor măsuri complexe ale Securității, la 17 iunie 1989, un grup de aproximativ 30 de pelerini romano-catolici, printre care opt persoane „pregătite contrainformativ”, inclusiv o „sursă”, au fost primiți într-o audiență particulară de Papa Ioan Paul al II-lea. Scopul principal al Securității era de a demonstra opiniei publice occidentale că „în România libertatea de credință este asigurată”. În acest sens trebuie menționat și intenția Securității de a realiza o casetă video ce urma să conțină „aspecte privind viața religioasă, construcțiile bisericești, portul popular, realizările social-culturale din dieceza de Iași, urmărind crearea unei imagini cât mai concrete și realiste privind modul cum este asigurată libertatea religioasă din țară”. Caseta urma să fie folosită pentru activități de propagandă în exterior, urmând ca în cursul anului 1990, să fie prezentată inclusiv Papei Ioan Paul al II-lea.[276]

În anii 1970-1980, în contextul accelerării procesului de asimilare, ceangăii care s-au declarat maghiari au fost persecutați de organele de Miliție și de Securitate.[206]

În perioada postdecembristăModificare

Obiectivul asimilării a fost susținut și după 1990, când s-au făcut presiuni asupra încercării înființării de asociații ceangăiești și etnografilor străini ce făceau studii în interiorul comunităților. Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki a sesizat în investigația făcută în anul 1997 mai multe tipuri de violări ale drepturilor cetățenilor, printre care împiedicarea Asociației Maghiarilor Ceangăi din Moldova să organizeze întâlniri locale, intimidarea cadrelor care intenționau să predea limba maghiară, propaganda anticeangăiască a presei din Bacău.[264]:p. 48 De asemenea, în anul 2002 Ecaterina Andronescu, ministrul Educației și Cercetării, a făcut propagandă tezelor profesorului Mărtinaș la postul național de televiziune, și a invocat în acest sens activitatea Asociației Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.[277]:p. 21 Asociația Romano-Catolică „Dumitru Mărtinaș” a fost înființată în anul 2000,[264]:p. 51 de unii membrii ai Partidului România Mare (PRM), din care cea mai mare parte fiind ceangăi asimilați sau clerici catolici,[278] având menirea să reaprindă concepția profesorului și având ca sprijin autoritățile locale, centrale și asistența Episcopiei de Iași. Politica asociației constă în a da o mică importanță unei anumite identități, axându-se pe contestarea organizațiilor care susțin o interpretare diferită a originilor.[264]:p. 51

Asociația împreună cu „Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni” înființată în anul 1998 și alături de diecezele de Iași și București au organizat mai multe întâlniri pe teme pseudoștiințifice privind originea ceangăilor în cele două orașe, precum și la Dortmund (Germania) în anul 2000.[278]

Problematica ceangăilor a stârnit interesul oficialilor străini precum Zsolt Németh, secretarul de stat al Ministerului de Afaceri Externe al Ungariei și James Rosapepe, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București. Consiliul Europei și-a arătat interesul pentru subiect și a semnalat pericolul dispariției comunității prin raportul Adunării Parlamentare a Consiliului elaborat de parlamentara liberală finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa⁠(en).[264]:p. 49

La rândul său, ministrul Informațiilor Publice, Vasile Dîncu, a creat o asociere între organizații precum „Centrul European de Studii Covasna-Harghita”, Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”[277]:p. 22 și Universitatea din București, sub patronajul Academiei Române[279] pentru pregătirea unui seminar internațional la data de 29 aprilie 2002 destinat să promoveze tezele îndreptate împotriva ceangăilor maghiari. Acestor organizații, ale căror atitudini agresive de natură extremistă au fost remarcate, li s-au acordat fonduri publice care au fost folosite ulterior în mod discreționar. Organizatorii au limitat participarea ori acreditarea ziariștilor, specialiștilor și reprezentanților unor grupuri dedicate drepturilor[277]:p. 21 omului și minorităților, cunoscuți și cunoscute pentru cercetările lor asupra ceangăilor maghiari.[277]:p. 22

Potrivit lui Gabriel Andreescu, evenimentul reprezintă o ripostă împotriva raportului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întocmit de parlamentara finlandeză Tytti Isohookana-Asunmaa, în cadrul căruia a fost adoptată Recomandarea 1521/2001 prin care se cerea o campanie de informare privind „cultura ceangăilor” și „organizarea de discuții și seminarii ale experților cu participare internațională dedicate studiului comunității”. În prezența unei presiuni internaționale, Guvernul României a încercat să folosească pasajul citat împotriva comunității, seminarul de la București reprezentând o demonstrație împotriva atitudinii Consiliului Europei și a unor organizații de drepturile omului precum Liga Pro Europa și Comitetul Helsinki. De asemenea, în cadrul seminarul nu au existat străini care să se pronunțe asupra temei, caracterul extranațional fiind asigurat de diplomații a trei ambasade.[279]

Senatorul Ghiorghi Prisăcaru, membru al delegației române la Adunarea Parlamentară, a contestat competența Consiliului Europei prin a se pronunța asupra originii limbii și culturii ceangăilor, cu toate că Recomandarea 1521/2001 făcea referiri la identitate numai în preambul, preocuparea Consiliului Europei fiind hărțuirea sistematică a ceangăilor care își asumau o origine maghiară.[279]

În perioada următoare s-au făcut cereri către Inspectoratul Școlar Județean Bacău pentru studierea limbii maghiare ca limbă străină, instituția a respins solicitările, iar când elevii ceangăi mergeau să învețe în instituții private în Transilvania, suporterii acestei inițiative au fost amenințați de către autorități și preoți.[264]:p. 49

În cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iași, infiltrată de Securitate după arestarea episcopului Anton Durcovici, au fost promovate tezele profesorului Dumitru Mărtinaș. În cazul revistei diecezane Lumina creștinului au fost publicate articole și eseuri de mici dimensiuni redactate mai ales de către preotul Alois Moraru sau Petru Gherghel, care s-au remarcat prin ascunderea surselor neagreate, precum și denaturarea declarațiilor din puținele surse pe care le utilizează, precum „Codex Bandinus” din 1648, scrisorile episcopul Bernardo Quirini din anul 1600 sau diverse alte scrisori papale.[278]

Investigația condusă de Comitetul Helsinki și Liga Pro Europa în decembrie 2001 a produs pentru prima dată o largă publicitate în cadrul presei și televiziunii cu privire la presiunea și umilința la care este supusă comunitatea. În urma presiunii interne și internaționale, autoritățile române au fost nevoite să-și schimbe politica, iar în anul școlar 2002-2003 au fost oficializate pentru prima oară cursuri în limba maghiară.[264]:p. 51 În anul 2001, Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1521, care a stipulat obligația României de a proteja cultura și limba tradițională a ceangăilor moldoveni, acest lucru putându-se însă face numai dacă ei înșiși respectă aceste valori sau dacă respectivele valori tradiționale culturale sau limba, mai există.[149]:p. 69

În anul 2003 o delegație a ceangăilor de limbă maghiară a fost primită de nunțiul Jean-Claude Périsset. Drept urmare, reprezentanți ai Asociației Sfântul Ștefan din Pustiana au fost primiți în sinodul diecezan, unde au luat cuvântul în sesiunea plenară.[280] În anul 2012 Asociația Sfântul Ștefan din Pustiana, alături de alte asociații, într-o ședință cu reprezentanții Episcopiei de Iași au clarificat faptul că limba vorbită de ceangăi face parte din limba maghiară.[281] Prima liturghie în limba maghiară din existența Episcopiei de Iași a fost oficiată în luna ianuarie 2019 în Biserica romano-catolică Sfântul Nicolae din Bacău.[282]

Conform raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din anul 2006, politica de asimilare a regimului comunist a avut consecințe grave și asupra situației ceangăilor din regiunea Moldovei, comunitate formată din aproximativ 60.000 de persoane cunoscătoare de limbă maghiară în cadrul romano-catolicilor din județele Neamț și Bacău. Primele încercări de asimilare forțată a ceangăilor datează din perioada interbelică, Biserica Catolică asumându-și un rol important în acest proces. Facilitarea pierderii identității lingvistice a ceangăilor i-a permis Bisericii Catolice oprirea asimilării acestora în Biserica Ortodoxă, iar ca urmare a acestor politici, ceangăii nu au beneficiat de slujbe religioase și educație în limba maternă.[206]

În anul 2005 Episcopia Romano-Catolică de Iași a fost somată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru refuzul introducerii liturghiilor și în limba maghiară, reprezentând o îngrădire a practicării libere a religiei, aspect sesizat și în raportul cu privire la drepturile omului din România dat publicității de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii din anul 2007. Tot în acest raport s-a menționat cazul elevilor ce nu au avut acces la educație și în limba maghiară, pentru că autoritățile școlare și cele locale au dus o campanie de intimidare în urma căreia părinții și-au retras cererile pentru înființarea de clase cu predare în limba maghiară.[283][284] Un alt raport al Departamentului, din anul 2016, a semnalat faptul că în unele localități s-au refuzat în continuare cererile pentru astfel de clase.[285]

Reprezentanții tezei de origine etnică română a moldovenilor ceangăi, care de regulă sunt în legătură cu Episcopia de Iași, au propagat împreună cu alte cercuri românești teoria anacronică a originii românești a secuilor din Transilvania. Împreună cu membrii ai Partidului România Mare, Asociația Romano-Catolică „Dumitru Mărtinaș” realizează anual în luna iulie adunări la Izvoru Mureșului, Harghita. La aceste evenimente, restrângerea drepturilor minorităților sunt discutate și tratate în prim-plan. Alături de aceștia participă și membrii ai „Centrului European de Studii Covasna-Harghita”, organizație cu caracter rasist și ostil, oameni politici din guvernului țării precum și un număr restrâns de străini.[286]

Teza lui Mărtinaș având o importanță deosebită, fiind ridicată la rangul de dogmă și dispunând de o popularizare excesivă,[113][118] a creat posibilitatea folosirii ei ca o unealtă în neacordarea drepturilor cuvenite ceangăilor. Se află în curs propagarea excesivă a acesteia pentru a servi drept fundament pentru fabricarea unor noi teze semidocte de acest fel (Bucur, I. M . 1997, Stan-Weber 1998,[I] Nouzille 2003,[J] Dănilă 2005,[113] Ciubotaru 1998-2005,[F][287] Coșa 2009, 2013 etc.).[G] Adepții teoriei propagă ideile în unele foruri internaționale ale drepturilor omului, de multe ori acestea sunt etalate și cu ocazia unor conferințe științifice, inducând în eroare diplomații și chiar lingviștii necunoscători ai acestei problematici.[113] Se remarcă și faptul că unii cercetători acceptă această teză fără o critică asupra izvoarelor istorice.[118]

Fenomenul „Mărtinaș” poate fi văzut ca rezultat al aspirațiilor clerului catolic pentru a obține un loc în națiunea română, la un loc cu promovarea ideologiei naționaliste totalitare a Mișcării Legionare și a fostului aparat comunist de propagandă.[286]

La momentul actual în proiectul privind menținerea culturii ceangăiești în detrimentul ideii de omogenitate națională apar două obstacole: cel al militantismului pentru statutul de maghiar expus de UDMR în care ceangăii nu sunt recunoscuți ca minoritate națională distinctă și cel al autorităților române în cazul recensămintelor care îi obligă pe operatori, conform formularelor, să nu accepte variante de tipul „maghiar ceangău” sau „ceangău maghiar”.[264]:p. 53

Istoricul român Marius Diaconescu a remarcat faptul că prin mitul lingvistic și istoriografic fabulos, tulbure, împreună cu un discurs naționalist aferent, s-a contribuit în mare măsură la adâncirea crizei actuale de identitate a ceangăimii.[113]

NoteModificare

  • A A nu se confunda cu Anton Coșa, episcop de origine ceangăiască la Dieceza Romano-Catolică de Chișinău.
  • B În continuare această constatare asupra etnonimului, la acel moment făcută public pentru prima dată, a fost răstălmăcită de către Ion Coja și V. M. Ungureanu în cartea „Originea ceangăilor din Moldova” de Dumitru Mărtinaș, 1985, la pagina 122 prin a se insinua că Sándor N. Szilágyi vorbește de o așa-zisă origine „cabaro-cazară” a ceangăilor și că revista «A Hét» (Săptămâna) a dat o mare atenție așa-zișilor ceangăi, în toate articolele publicate respectând, bineînțeles linia tradițională maghiară cu privire la originea lor.[288]
  • „Aceste familii mai știu și din cele transmise prin grai de la strămoșii lor, că sunt urmași ai sașilor, însă ei se numesc acum împreună cu rămășițele ungurilor ciangăi-maghiari, măcar că ei nu știu deloc de unde, pentru ce și de la cine au primit acest nume.”
    Péter Zöld, 1766-1767[98]
  • C În cazul ceangăilor, limba maghiară vorbită de aceștia era una tradițională (arhaică) și nu vorbită anevoios, citându-se în acest sens lucrarea preotului Péter Zöld, care a remarcat pronunția siflantă (consoana s în loc de ș): „Înțeleg la fel de bine limba Valahă și cea Maghiară, folosesc corect ambele limbi, numai că limba Maghiară o pronunță clar, dar sâsâit.” (în textul latin original multo blesius).[111] O altă versiune de traducere este: „...chiar dacă în cea din urmă pronunție diferă în multe feluri de a noastră [maghiară]”.[289] După versiunea publicată în „Călători străini despre Țările Române”, Vol. IX: Ei vorbesc atât ungurește, cât și românește, prima limbă însă mai puțin bucuros, deși <o vorbesc> curat și în simplitatea ei cea veche.”[290]
  • D Prin „grai transilvănean”, autorul se referă la faptul că românii din Transilvania foloseau în vorbirea curentă s în loc de ș înainte de venirea acestora în Moldova:[291]
„Graiul lor specific transilvănean reprezintă dovada peremptorie a originii lor românești.[110]
„Cu străinii vorbesc în grai moldovenesc, iar acasă, în familie, vorbesc graiul lor specific transilvănean.[110][292]
Însă, conform dialectologilor, vorbirea „sâsâită”, întâlnită numai la românii din zona Banatului[291] și a Severinului[112] a apărut tot sub influența limbii maghiare și reprezintă o trăsătură arhaică a limbii maghiare medievale, menționată inclusiv în scris.[291] Această trăsătură în limba maghiară vorbită de ceangăi este corelată cu un dialect maghiar dispărut care a fost vorbit concomitent cu cel unde exista sunetul ș, în timpul Evului Mediu.[112]
  • E Din punct de vedere sincronic, limba maghiară vorbită de ceangăii din Moldova se compune dintr-un dialect ceangăiesc sau două dialecte ceangăiești de nord și de sud, în timp ce din punct de vedere diacronic există trei subdialecte (graiuri) de origine diferită — de nord, sud și secuiesc.
  • F Deși lucrarea în trei volume a cercetătorului Ion H. Ciubotaru este contestabilă din punct de vedere profesional și al perspectivei metodologice,[287] promovând, alături de alte lucrări, un punct de vedere naționalist,[293] totuși ea se dovedește a fi o bogată colecție de etnografie ceangăiască și relicte lingvistice maghiare.[287]
  • G
    „Oricine a exersat actul de cercetare știe că anumite rigori sunt indispensabile. Una dintre ele este să nu se citeze autori (experimente) care nu sunt credibile. Omul de știință calificat are cel puțin capacitatea să distingă ce este autentic în știința lui și ce nu.”
  • H Preotul Ioan Mărtinaș (născut Tamaș Mărtinaș Gabur, 1925–1986) a fost fratele mai mic al profesorului Dumitru Mărtinaș.[257] Acesta s-a remarcat prin deținerea unei funcții cheie în cadrul Legiunii Arhanghelul Mihail.[295]
  • I Lucrarea a fost scrisă în limba engleză de Valentin Stan pe partea de istorie și identitate și de Renate Weber pe partea problematicii identitare și a drepturilor omului. Partea de istorie și identitate scrisă de Valentin Stan a stârnit animozități în timpul prezentării acesteia la Budapesta datorită caracterului ambiguu al informațiilor redactate, și anume prin prezentarea opiniilor istoricilor precum A. D. Xenopol, Radu Rosetti sau Nicolae Iorga și ulterior citarea și punerea accentului pe lucrarea profesorului Dumitru Mărtinaș, fiind văzut drept un viciu de deontologie științifică.[296]
  • J În anul 2000 a apărut o broșură în sala Consiliului Europei ca material informativ de specialitate al raportorului Tytti Isohookana-Asunmaa⁠(en), însă fără știința acesteia, intitulată „Changos of Moldavia” al cărei autor era Jean Nouzille, prin care se concluziona faptul că nu există o problemă a ceangăilor, deoarece ar fi de origine românească și că dacă ar exista una, chestiunea ar trebui rezolvată local de către Episcopia de Iași, nu de forurile internaționale. De asemenea, broșura informa că s-ar putea crea un focar de tensiuni în zonă, deoarece sud-estul Europei trece printr-o perioadă de criză politică. Cercetătorul Vilmos Tánczos este de părere că această acțiune a fost un act diplomatic realizat în scop de dezinformare al politicienilor neinițiați în legătură cu această dispută.[297]
  • K Raport școlar 16.X.1926, Săbăoani: „[...] Grija pentru confirmarea caracterului românesc în viața femeilor din acest sat, o preocupă deosebit. În acest scop muncește cu o stăruință deosebită pentru a le cultiva gustul pentru tot ce e românesc: limbă, port, obiceiuri. D-sa între altele a înființat un atelier pentru fete pe care l-a condus cu multă pricepere introducând în sat portul românesc. [...] În această operă de romănisare e ajutată și de colegele d-sale Ana Popovici si Elena Opelie.”[298]

ReferințeModificare

  1. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite meinolf113
  2. ^ recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate pe țară. Accesat în 6 aprilie 2019.
  3. ^ „Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică. 
  4. ^ recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate în județul Bacău. Accesat în 6 aprilie 2019.
  5. ^ a b Parliamentary Assembly – Council of Europe, assembly.coe.int (Web Archive); Csango minority culture in Romania, Doc. 9078, 4 May 2001. Accesat în 6 aprilie 2019.
  6. ^ a b c d e f g h i j k l kia.hu. Tánczos Vilmos: A moldvai csángók lélekszámáról – Történeti demográfiai adatok. Accesat în 6 aprilie 2019.
  7. ^ Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 21
  8. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – csángók. Accesat în 6 aprilie 2019.
  9. ^ a b c d e f g h i Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 1
  10. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – bukovinai székelyek. Accesat în 6 aprilie 2019.
  11. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – dévai csángók. Accesat în 6 aprilie 2019
  12. ^ a b c d e szeret.klezse.ro, decembrie 2006. „Magunkról – Ceangăii”. Accesat în . 
  13. ^ The Csángó Minority Culture in Moldavia ..., Isohookana-Asunmaa, 2001, pag. 3
  14. ^ Anton Coșa, Considerații asupra originii și evoluției fenomenului ceangău, Almanahul Presa Bună, Iași, 1996, p. 61-76
  15. ^ Anton Coșa, Catolicii din Moldova și „Fenomenul ceangău”, Augusta nr. 6, Sf. Gheorghe, 2001, p. 33-41
  16. ^ Anton Coșa, Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XIII-XV, Angustia, nr. 6, Sf. Gheorghe, 2001, p. 15-20
  17. ^ Révai nagy lexikona, IV, Budapest, 1912,, p. 754-755
  18. ^ Új magyar lexikon, vol. I, A-C, ‎Akadémiai Kiadó, Budapest, 1960, p. 480-481
  19. ^ Ion Podea, Monografia județului Brașov, I, Brașov, 1938, p. 50
  20. ^ a b Anton Coșa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (Secolele XVII-XVIII), Editura SAPIENTIA, Iași, 2007, p. 27
  21. ^ Ștefan Casapu; Plaiuri Săcelene, Asociația Cultural-Sportivă „Izvorul” Săcele, Anul XXVII (Serie nouă), Trimestrul III, 2014, nr. 81, pag. 6
  22. ^ Új Magyar Tájszótár - Noul Dicționar de Regionalisme – articolul „csángó”
  23. ^ Sándor N. Szilágyi; Amit még nem mondtak el a csángó névről („Ceea ce nu s-a spus încă despre numele ceangău”) în A Hét. X, 1979. nr. 24, 15 iunie, pag 10
  24. ^ a b Nicolae Iorga (). Privilegiile șangăilor de la Târgu Ocna. Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea București. p. 3/247. 
  25. ^ Nicolae Iorga; Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București, 1981, pag. 182
  26. ^ a b c Nicolae Iorga, Considerații noi asupra rostului secuilor, Revista istorică, Anul XXV, Nr. 4-6, aprilie-iunie, București, 1939, pag. 140
  27. ^ a b c d Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 96
  28. ^ a b Nicolae Iorga; Istoria românilor, vol. III Ctitorii, București, 1937, pag. 34
  29. ^ Lazăr Șăineanu; Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul Românesc”, 1929, pag. 748
  30. ^ a b Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 30
  31. ^ On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 659
  32. ^ lexikon.katolikus.hu. „Magyar Katolikus Lexikon > C > csángók”. Accesat în . 
  33. ^ Măgirescu Ecaterina, Cedric Măgirescu; File din cartea Scorțenilor în Carpica Vol. XVIII-XIX, 1986-1987, pag. 388
  34. ^ Erdélyi Magyar Szótörténeti Tár - Dicționarul istoric al lexicului maghiar din Transilvania, București 1978, vol. II
  35. ^ Erdélyi Magyar Szótörténeti Tár, vol. II.
  36. ^ Péter Zöld și „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII ..., Diaconescu, 2003, pag. 263.
  37. ^ a b c Péter Zöld și „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII ..., Diaconescu, 2003, pag. 264
  38. ^ Anton Coșa; Problema originii catolicilor din Moldova în „Carpica XXXI”, Consiliul Județean Bacău, Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu”, Editura Diagonal, Bacău, 2002, pag. 79
  39. ^ a b c d Situation of the Csángó Dialect ..., Ferdinand, 2016, pag. 77
  40. ^ a b c Situation of the Csángó Dialect ..., Ferdinand, 2016, pag. 78
  41. ^ a b The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 81
  42. ^ a b c d e f g h i j k l Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 2
  43. ^ a b c d e f g h i j On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 662
  44. ^ a b Nicolae Iorga, Considerații noi asupra rostului secuilor, Revista istorică, Anul XXV, Nr. 4-6, aprilie-iunie, București, 1939, pag. 141
  45. ^ a b c d en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 156
  46. ^ Munkácsi Bernát, A moldvai csángók eredete, Ethnografia, Budapest, 1902, p. 433-440
  47. ^ Gustav Weigand, Der Ursprung der s-Gemeinden, în Neunter Jahresbericht des Institutes für Rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, 1902, p. 137
  48. ^ Dr. Iosif Petru M. Pal (). Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri. Tipografia „Serafica” Săbăoani-Roman. p. 12. 
  49. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 11
  50. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 39
  51. ^ a b Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 21
  52. ^ Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 15
  53. ^ a b c d e f On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 661
  54. ^ a b c d On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 660
  55. ^ Petru Râmneanțu, Die Abstammung der Tschangos, Volumul 2 din Bibliotheca rerum Transsilvaniae, Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 1944, p. 11
  56. ^ a b János Karácsonyi; A moldvai csángók eredete, Budapest, 1914, pag. 18
  57. ^ a b Endre Veress; A moldvai csángók származása és neve (Originea și numele ceangăilor din Moldova), Cluj, 1934, pag. 22
  58. ^ János Karácsonyi; A moldvai csángók eredete, Századok, Budapest, 1914, pag. 560
  59. ^ a b Gheorghe I. Brătianu; Tradiția istoricǎ despre întemeierea statelor românești, Editura Eminescu, București, 1980, pag. 142
  60. ^ a b c Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 12
  61. ^ Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 1
  62. ^ a b Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 2
  63. ^ a b Paul Lazăr Tonciulescu „Cronica notarului Anonymus, Faptele ungurilor”, (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), editura Miracol, București, 1996, pag. 8
  64. ^ Dragotă, Aurel. Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit și ritual funerar în Transilvania și în Europa centrală și de sud-est (secolele IX-XI p. Ch) (PDF). Alba Iulia: Altip. p. 23. ISBN 978-973-7724-98-4. Accesat în . 
  65. ^ Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 4
  66. ^ Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români și Turanici, Editura Junimea, Iași, 1985, p. 54
  67. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 247-254
  68. ^ Lükő Gábor, Havaselve és Moldva népei a X–XII. században, Ethnografia népélet, 46/1-4, Budapest, 1935, p. 96-101
  69. ^ Ladislaus Mikecs, Ursprung und Schicksal der Tschango-Ungarn, Ungarische Jahrbucher, nr. 23, Berlin, 1943, p. 247-280
  70. ^ Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională..., Universitas, Chișinău, 1994, p. 53-54
  71. ^ Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Universitas, Chișinău, 1994, p. 242
  72. ^ István Fodor, Zur Problematik der Ankunft der Ungarn im Karpatenbecken..., în Interaktionen der mitteleuropäischen Slawen und anderen Ethnica im 6-10. Jahrhundert, Symposium, 1983, Nitra, 1984, p. 100-102
  73. ^ Magyars, Mongols, Romanians and Saxons ..., Baker, 1996, pag. 72
  74. ^ Magyars, Mongols, Romanians and Saxons ..., Baker, 1996, pp. 64-66
  75. ^ Magyars, Mongols, Romanians and Saxons ..., Baker, 1996, pag. 67
  76. ^ en A. Brandstatter, B. Egyed, B. Zimmermann, N. Duftner, Z. Padar and W. Parson (noiembrie 2007). „Migration Rates and Genetic Structure of two Hungarian Ethnic Groups in Transylvania, Romania”. Annals of Human Genetics, Volume 71, Issue 6, pages 791–803. John Wiley & Sons Ltd/University College London. pp. 792–793, 800–801. doi:10.1111/j.1469-1809.2007.00371.x. Accesat în . 
  77. ^ Bakó Géza, Contribuții la problema originii ceangăilor, în Studii și articole de istorie, vol. 4, București, 1962, p. 37-44
  78. ^ Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 199
  79. ^ Victor Spinei; Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 198
  80. ^ On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 663
  81. ^ Dr. paroh Ioan Ferenț; Cumanii și episcopia lor, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, pag. 146
  82. ^ Nicolae Iorga; Istoria românilor, Vol. III Ctitorii, București, 1937, pag. 209
  83. ^ a b c Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 9
  84. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 285
  85. ^ Magyars, Mongols, Romanians and Saxons ..., Baker, 1996, pag. 68
  86. ^ a b Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 3
  87. ^ Petre P. Panaitescu; Interpretări românești, studii de istorie economică și socială, Editura de Stat, București, 1947, pag. 195-196
  88. ^ a b c Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 4
  89. ^ a b c d e Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 24
  90. ^ Gabor, Iosif (). Dicționarul comunităților catolice din Moldova. Conexiuni, Bacău. p. 8. 
  91. ^ G. Szavas, în Magyar Nyelvör, Budapest, 1874, p. 54
  92. ^ J. Steuer, în Magyar Nyelvör, Budapest, 1893, p. 344
  93. ^ a b Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 2/248
  94. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 3/248
  95. ^ a b c Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 74
  96. ^ a b c Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 5
  97. ^ Ungrisches Magazin, oder Beyträge zur ungrischen Geschichte, Geographie, Naturwissenschaft und der dahin einschlagenden Litteratur: Mit Kupfern. Dritter Band, Volumul 3, 1783, articolul Reise nach der Moldau, Péter Zöld (autor), pag. 96
  98. ^ a b Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu; Călători străini despre Țările Române, Volumul IX, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1997, pag. 509
  99. ^ Georg von Reicherstorffer; Moldaviae quae olim Daciae pars, Chorographia, ediția I, Viena, 1541, pag. 10
  100. ^ Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu; Călători străini despre Țările Române, Volumul I, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Republicii Socialiste România, Editura Științifică, București, 1968, pag. 193
  101. ^ Gheorghe Burlacu; Ocolul domnesc Trotuș (sec. XV-XIX), partea a III-a, Carpica - Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, nr. XXVI/2, Corgal Press Bacău, pag. 139
  102. ^ a b Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 20
  103. ^ Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu; Călători străini despre Țările Române, Volumul II, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Republicii Socialiste România, Editura Științifică, București, 1970, pag. 266
  104. ^ Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 13
  105. ^ a b Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 17
  106. ^ Strămoșii catolicilor din Moldova ..., Horváth, 1994, pag. 23
  107. ^ a b c d e f g h i ceangai.ro (Web Archive). „Teoria originii românești”. Accesat în . 
  108. ^ adevarul.ro, Mircea Merticariu, 3 mai 2016. „Ce sunt ceangăii la origini, români sau maghiari. Controversele dure pe tema bizarei comunități catolice din Moldova”. Accesat în . 
  109. ^ The Csángó Minority Culture in Moldavia ..., Isohookana-Asunmaa, 2001, pag. 4
  110. ^ a b c d Dumitru Mărtinaș; Originea ceangăilor din Moldova, text îngrijit de Ion Coja și V. M. Ungureanu, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 48
  111. ^ a b c Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 181
  112. ^ a b c Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 182
  113. ^ a b c d e Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 183
  114. ^ Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 73
  115. ^ a b Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 14-15
  116. ^ a b Bogdan Petriceicu Hasdeu; Istoria toleranței religioase în România, Tipografia Lucrătorilor Associați, Bucurescii, 1868, pag. 44
  117. ^ Dimitrie Onciul; Originile Principatelor Române, Stab. De Arte Grafice „Elzevir”, Pasagiul Român, 12, București, 1899, pag. 94
  118. ^ a b c d e f g h i j k Pozsony Ferenc; Analize: Identitatea ceangăilor moldoveni în ziarul Provincia, octombrie 2001, anul II, nr. 10, ediția în limba română, pag. 8
  119. ^ An ethnic group on the pressure field ..., Meinolf, 2008, pag. 115
  120. ^ Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, București, 1887, p. 108 și 132
  121. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 247-248
  122. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 397-414
  123. ^ Lükő Gábor, A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal, Budapest, 1936
  124. ^ a b ceangai.ro. „Europa și ceangăii”. Accesat în . 
  125. ^ mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – gyimesi csángók. Accesat în 6 aprilie 2019
  126. ^ a b danigergelyiskola.hupont.hu. Gyimesbükki „Dani Gergely” Általános Iskola. Accesat în 6 aprilie 2019.
  127. ^ a b c gyimesiplebania.hupont.hu. Gyimesbükk iskolái – A gyimesi iskoláztatás múltja és jelenje (S. J.). Accesat în 6 aprilie 2019.
  128. ^ a b c d Ștefan Casapu; Plaiuri Săcelene, Asociația Cultural-Sportivă „Izvorul” Săcele, Anul XXVII (Serie nouă), Trimestrul III, 2014, nr. 81, pag. 3
  129. ^ adevarul.ro. Fascinanta poveste a ceangăilor care au ridicat un sat în pustiul dobrogean, Mariana Iancu, 25 aprilie 2018. Accesat în 25 aprilie 2018.
  130. ^ a b c d e Sándor N. Szilágyi; Despre dialectele ceangăiești din Moldova, Altera, anul VIII, 2002, nr. 17-18, Fundația Jakabffy Elemér, Asociația Media Index, traducere de Doina Baci
  131. ^ The Case of the Csangos ..., Sandor, 1999, pag. 318
  132. ^ The Case of the Csangos ..., Sandor, 1999, pag. 329
  133. ^ unesco.org/languages-atlas. „UNESCO Atlas of the World's Languages in Danger, language ID 1351”. Accesat în . 
  134. ^ a b c d e hu kia.hu. Tánczos Vilmos: A magyar nyelv helyzete a moldvai csángó falvakban. Accesat în 16 octombrie 2009.
  135. ^ a b c d e f g h i j hu noborders.interfree.it. Tánczos Vilmos: Hányan vannak a moldvai csángók? Csango Baráti Társaság  - Magyar lap. Accesat în 6 aprilie 2019.
  136. ^ hu mek.niif.hu. Magyar Néprajzi Lexikon – moldvai magyarok. Accesat în 6 aprilie 2019
  137. ^ a b c d hu csango.hu. Kik a csángók – Ismertető. Accesat în 6 aprilie 2019.
  138. ^ lexikon.katolikus.hu. Magyar Katolikus Lexikon > C > csángó nyelvjárás. Accesat în 6 aprilie 2019.
  139. ^ hu Simon Boglárka; Hogyan „boldogulnak” a csángók? Az identitás kinyilvánításának versus elrejtésének stratégiái egy moldvai közösségben. Accesat în 6 aprilie 2019.
  140. ^ a b hu mkdsz1.freeweb.hu. Pozsony Ferenc; A Moldvai Csángók Nyelvjárása. Accesat în 6 aprilie 2019.
  141. ^ hu Pozsony Ferenc; Etnokulturális folyamatok a moldvai csángó falvakban. Accesat în 6 aprilie 2019.
  142. ^ hu erdely.ma (Web Archive), 17 octombrie 2007. Látogatás a legkeletibb magyar faluban. Accesat în 6 aprilie 2019.
  143. ^ hu Diószegi László; A moldvai csángók magyar nyelvű hitéletének története és jelene. keresztszulok.hu (Web Archive). Accesat în 6 aprilie 2019.
  144. ^ a b c hu csangok.ro. Moldvai Csángók, Accesat în 6 aprilie 2019.
  145. ^ On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 667
  146. ^ pustiana.ro. Pusztina - Pustiana - Liga Pro Europa. Accesat în 6 aprilie 2019.
  147. ^ a b c d e f hu csango.ro (Web Archive). Moldvai Csángómagyarok szövetsége. Accesat în 6 aprilie 2019.
  148. ^ hu erdely-szep.hu. Pusztina. Accesat în 6 aprilie 2019.
  149. ^ a b c d e f g h hu Tánczos Vilmos; A moldvai csángók magyar nyelvismerete 2008–2010-ben. jakabffy.ro. Accesat în 6 aprilie 2019.
  150. ^ Memoriu despre starea Moldovei ..., D'Hauterive, 1902, pag. 89
  151. ^ Memoriu despre starea Moldovei ..., D'Hauterive, 1902, pag. 91
  152. ^ Despre unguri și episcopiile catolice în Moldova ..., Rosetti, 1905, pag. 3/249
  153. ^ a b Nicolae Iorga, „România cum era până la 1918”, volumul II, București, 1940, pag. 180
  154. ^ Nicolae Iorga, „România cum era până la 1918”, volumul II, București, 1940, pag. 182
  155. ^ Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 82
  156. ^ a b c Ferenc Poszony (). Szeret vize martján (Pe malul Siretului, folclor ceangău din Moldova). Cluj. p. 1. 
  157. ^ Ferenc Poszony (). Szeret vize martján (Pe malul Siretului, folclor ceangău din Moldova). Cluj. p. 2. 
  158. ^ a b Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 83
  159. ^ bisericacatolica.ro. „PS József TAMÁS”. Accesat în . 
  160. ^ sznm.ro. „Muzeul Etnografic Ceangăiesc din Zăbala”. Accesat în . 
  161. ^ a b De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 204
  162. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 205
  163. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 206
  164. ^ De la Zamolxis la Genghis-Han, Eliade, 1995, pag. 207
  165. ^ Ferenc Pozsony; Samanizmus és medvekultusz Moldvában? în Létünk - társadalom, tudomány, kultúra, nr. XXXVI/1, 2006, Forum Könyvkiadó, Újvidék, pag. 76
  166. ^ a b c Dumea, Emil (). Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea. Sapientia, Iași. p. 34. 
  167. ^ E. Hurmuzaki, O. Densușianu; Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, București, partea I, 1889, pag. 102.
  168. ^ Carol Auner, Episcopia Milcoviei, în Revista catolică, an II (1912), pp. 540-551.
  169. ^ a b Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 23
  170. ^ Ordinul Prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938
  171. ^ a b Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pp. 55-56
  172. ^ Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 68
  173. ^ An ethnic group on the pressure field ..., Meinolf, 2008, pag. 113
  174. ^ recensamant.referinte.transindex.ro (Web Archive). Recensământ 2002 – Rezultate pe țară. Accesat în 6 aprilie 2019.
  175. ^ Recensământul populației și al locuințelor, 2011, recensamantromania.ro
  176. ^ Recensământul populației și al locuințelor, 2011. VOLUMUL II: POPULAȚIA STABILĂ (REZIDENTĂ) – STRUCTURA ETNICĂ ȘI CONFESIONALĂ, 2. Populația după etnie – macroregiuni, regiuni de dezvoltare, județe și categorii de localități, coloana 21, recensamantromania.ro
  177. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, Profilul etnocultural, p. 5
  178. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, „Naționalitatea” ceangăilor. Ceangăii – grup cultural-religios, p. 6
  179. ^ Satele cu „ceangăi” din Moldova Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Centrul de Sociologie Urbană și regională. CURS, Universitatea din București, Maghiarii, p. 8
  180. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pp. 78-240
  181. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pp. 52-54
  182. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 56
  183. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 58
  184. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 62
  185. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 60
  186. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 100
  187. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 92
  188. ^ a b Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 88
  189. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 95
  190. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 96
  191. ^ Demografie - Excerpta et selecta, Trebici, 1996, p. 89
  192. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 86
  193. ^ Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 382
  194. ^ Eleni Sideri, Lydia Efthymia Roupakia (editori); Religions and Migrations in the Black Sea Region, Elena Tudor (autor), colecția Religion and Global Migrations, Palgrave Macmillan, ISBN 978-3-319-39066-6, 2017, pag. 84
  195. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 24
  196. ^ a b Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 88
  197. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 87
  198. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 75
  199. ^ Ungurii din Moldova la 1646 după „Codex Bandinus” ..., Năstase, 1935, pag. 79
  200. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 51
  201. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 52
  202. ^ a b George Ioan Lahovary; Marele Dicționar Geografic al României, Vol. I, editat de Societatea Geografică Română, București, 1898, pag. 171-172
  203. ^ folklife.hu. „László Diószegi biography”. Accesat în . 
  204. ^ vremeanoua.ro, Costin Clit, 9 decembrie 2011. „Octavian Gâdei – Între cenzura regală si Securitatea Poporului”. Accesat în . 
  205. ^ Originea catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri ..., Pal, 1941, pag. 13
  206. ^ a b c d e Raport final ..., Tismăneanu, 2006, pag. 537
  207. ^ Tanczos, Vilmos; Hungarians in Moldavia în Occasional Papers, no. 8, Institute for Central European Studies, Budapesta, 1998, pag. 11
  208. ^ hu itthon.transindex.ro, 3 februarie 2012, Április végéig az RMPSZ veszi át a csángó oktatási program irányítását - a Transindex.ro portálról. Accesat în 6 aprilie 2019.
  209. ^ hu csikszereda.piarista.hu. Piarista Tanulmányi Ház, Csíkszereda. Accesat în 6 aprilie 2019.
  210. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 8
  211. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 6
  212. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 16
  213. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 12
  214. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 14
  215. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 28
  216. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 30
  217. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 32
  218. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 34
  219. ^ a b Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 40
  220. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 42
  221. ^ a b Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 44
  222. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 38
  223. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 61
  224. ^ Mihail Sadoveanu; Nicoară Potcoavă, Editura pentru Literatură, București, 1962, pag. 40
  225. ^ a b Otilia Cazimir; Întuneric-din carnetul unei doctorese, Editura Tineretului, 1956
  226. ^ Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 50
  227. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 33
  228. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 98
  229. ^ a b c The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 90
  230. ^ en Heltai, János Imre; Language shift in Moldavia, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, pag. 84
  231. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 54
  232. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 102
  233. ^ Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 37
  234. ^ a b Csángós in Moldavia ..., Tánczos, 1997, pag. 15
  235. ^ a b Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 55
  236. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 56
  237. ^ a b c The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 83
  238. ^ a b c The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 84
  239. ^ a b The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 85
  240. ^ a b c Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 58
  241. ^ a b c d The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 82
  242. ^ Revista istorică, Notițe, Anul XXI, nr. 10-12, Octombrie-Decembrie 1935, pp. 402-403
  243. ^ Hungarian Csángós in Moldavia – Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia ..., Diószegi, 2002, pag. 59
  244. ^ a b uwpress.wisc.edu. „R. Chris Davis; Hungarian Religion, Romanian Blood: A Minority's Struggle for National Belonging, 1920–1945”. Accesat în . 
  245. ^ The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 97
  246. ^ a b Turda, Marius; Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa: 1870-1950, Google Books, Editura Polirom, Iași, 2014, f.p.
  247. ^ Clark, Roland; Sfîntă tinerețe legionară: activismul fascist în România interbelică, Google Books, Editura Polirom, Iași, 2015, f.p.
  248. ^ The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 86
  249. ^ The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 87
  250. ^ The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2008, pag. 88
  251. ^ a b c d e f g h The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2005, pag. 89
  252. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 104
  253. ^ The Identity Crisis of the Moldavian Catholics ..., Diaconescu, 2005, pag. 91
  254. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 104-105
  255. ^ en The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 103
  256. ^ a b c d e Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 41
  257. ^ a b c d e The Biopolitics and Ethnogenealogy of Moldavian Catholics in 1940s Romania ..., Davis, 2008, pag. 99
  258. ^ a b c Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 433
  259. ^ a b Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 434
  260. ^ a b Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 435
  261. ^ Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania ..., Turda, 2007, pag. 432
  262. ^ An ethnic group on the pressure field ..., Meinolf, 2008, pag. 116
  263. ^ Gabriel Andreescu, Smaranda Enache; Raport privind exercițiul drepturilor lingvistice ale ceangăilor maghiari din Moldova, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 1, 2011, pag. 84
  264. ^ a b c d e f g h Schimbări în harta etnică a României ..., Andreescu, 2005
  265. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 11
  266. ^ Cristian Vasile; Combaterea „iredentismului” maghiar pe tărâm confesional în România comunistă, 1968-1989, în „Arhivele Securității”, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București, Editura Nemira, 2004, pag. 142-161
  267. ^ a b Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 12
  268. ^ a b Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 14
  269. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 13
  270. ^ a b c d Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 180
  271. ^ a b c d e On the Origin of the Moldavian Csángós ..., Baker, 1997, pag. 664
  272. ^ Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 13
  273. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 242
  274. ^ Consiliul Europei – Comitetul de Cultură, Știință și Educație (WebArchive) (). „Csango minority culture in Romania”. Accesat în . 
  275. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 232
  276. ^ Preoți catolici în atenția Securității. Cazul Gheorghe Pătrașcu ..., Dobeș, 2008, pag. 15
  277. ^ a b c d Extremismul de dreapta în România ..., Andreescu, 2003
  278. ^ a b c Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 42.
  279. ^ a b c observatorcultural.ro, Nr. 115, 7 mai 2002, Gabriel Andreescu. „Academia Romana si Ministerul Informatiilor Publice patroneaza asimilarea”. Accesat în . 
  280. ^ Pozsony Ferenc. „Efforts for the Protection of the Interests of the Moldavian Csángó after 1989”. Accesat în . 
  281. ^ erdely.ma (Web Archive), 25 ianuarie 2012, Székely Hírmondó. „A jászvásári püspökség elismerte: a csángó a magyar nyelvhez tartozik”. Accesat în . 
  282. ^ Biserica Sfântul Nicolae din Bacău a fost arhiplină la prima liturghie în limba maghiară, flux24.ro, 27 ianuarie 2019. Accesat la 19 august 2019.
  283. ^ csango.ro. „Raport cu privire la drepturile omului dat publicității de Departamentul de Stat al SUA”. Accesat în . 
  284. ^ state.gov, Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor 2007. „Human Rights Reports - Romania, 11 martie 2008”. Accesat în . 
  285. ^ U.S. Department of State; ROMANIA 2016 HUMAN RIGHTS REPORT; Section 6. Discrimination, Societal Abuses, and Trafficking in Persons – National/Racial/Ethnic Minorities, pag. 41
  286. ^ a b Die Katholische Kirche ..., Meinolf, 2003, pag. 44.
  287. ^ a b c en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 45
  288. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 233
  289. ^ János Szőcs (szerk.); Páter Zöld, Hargita Kiadóhivatal-Editura Harghita, Csíkszereda-Miercurea Ciuc, 2002, pag. 52
  290. ^ Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu; Călători străini despre Țările Române, Volumul IX, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1997, pag. 510
  291. ^ a b c Din Arini la Săbăoani ..., Hegyeli, 2004, pag. 12
  292. ^ Dumitru Mărtinaș; Originea ceangăilor din Moldova, text îngrijit de Ion Coja și V. M. Ungureanu, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 49
  293. ^ en Vilmos Tánczos; Language Shift Among the Moldovan Csángós, The Romanian Institute of National Minorities, Cluj-Napoca, 2012, ISBN 978-606-8377-10-0, pag. 20
  294. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 234
  295. ^ Davis R. Chris; Hungarian Religion, Romanian Blood: A Minority's Struggle for National Belonging, 1920–1945, University of Wisconsin Press, 2019, pag. 18
  296. ^ Gabriel Andreescu; Ruleta. Români și maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 241-243
  297. ^ Vreau să fiu român!” Identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova ..., Tánczos, 2018, pag. 375
  298. ^ Inspectorul școlar raportează ..., Trunki, Bodó, 2017, pag. 114

BibliografieModificare

  • Péter Zöld și „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXXIX-XL, Iași, 2002-2003, pp. 263-264
  • en The Identity Crisis of the Moldavian Catholics – Between Politics and Historic Myth. A Case Study: the Myth of Romanian Origin în Local and Transnational Csángó Lifeworlds, Ilyés Sándor, Peti Lehel, Pozsony Ferenc (editori), Kriza János Néprajzi Társaság, Cluj-Napoca, 2008, pp. 81-91, ISBN 978-973-8439-36-8
  • Tismăneanu, Vladimir (președinte); RAPORT FINAL Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006, pag. 537
  • Trebici, Vladimir; Demografie - Excerpta et selecta, Editura Enciclopedică, București, 1996
  • ro hu Trunki Péter, Bodó Csanád (autori), Blanka Barabás (traducere); Inspectorul școlar raportează – Învățământul de stat român în satele maghiare din Moldova. A tanfelügyelő jelenti - Román állami iskolázás a moldvai magyar falvakban, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2017, pp. 6-62, 78-240
  • en Turda, Marius; Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania, în Slavic Review, Vol. 66, No. 3, The American Association for the Advancement of Slavic Studies, 2007, pp. 432-435, ISSN 00376779
Bibliografie suplimentară
La Wikisursă există texte originale legate de Rugăciuni ceangăiești
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ceangăi
Caută „ceangău” în Wikționar, dicționarul liber.

Legături externeModificare

VideoModificare

Despre ceangăii din MoldovaModificare

Filme documentareModificare
InterviuriModificare
Dansuri și cânteceModificare

Despre ceangăii ghimeșeniModificare